A ţine cuvânt [de învăţătură] este o oarecare osteneală. Iar aceasta şi Pavel o spune lămurit: „Preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu Cuvântul şi cu învăţătura” (I Tim 5, 17). Dar osteneala aceasta voi aveţi putere să o faceţi fie uşoară, fie grea. Dacă lepădaţi cele grăite – sau chiar dacă nu le lepădaţi, nu le arătaţi nici cu fapta-, pentru noi grea va fi osteneala, căci muncim în zadar. Dacă însă luaţi amin¬te şi arătaţi [cele spuse] prin fapte, nu vom simţi sudoarea ostenelii. Căci rodul ce se naşte din osteneală nu mai lasă să iasă la iveală greutatea munciiT]
Aşadar, dacă vreţi să se aţâţe sârgul [] nostru şi nu să se stingă ori să slăbească, arătaţi-ne, vă rog, roadă, ca văzând pe Cel Ce Se îngrijeşte de seceriş, şi noi să ne hrănim cu nădejdea unei recolte frumoase, şi gândindu-ne la bogăţia noastră, să nu facem doar de mântuială lucrarea această frumoasă291. Căci nu mică nedumerire avem şi azi în cercetarea [Scripturii].
După ce Mama lui Iisus a zis că nu mai au vin, Hristos i-a răspuns: „Ce este Mie şi ţie, femeie? Nu a venit încă ceasul Meu”. Dar zicând aceasta a făcut totuşi ceea ce i-a spus Mama Lui. Acest lucru nu este mai puţin, decât cel de ieri, o problemă. Dar dacă îl vom ruga chiar pe Cel Ce a făcut minunea, vom primi dezlegarea292. Că nu numai aici zice, ci şi altundeva. Acelaşi evanghelist arată că: „Nu puteau să-L prindă, că încă nu sosise ceasul Lui” (In 8, 20). Şi iarăşi: „Nimeni nu a pus mâinile pe El, căîncă nu venise ceasul Lui” (In 7, 30). Şi: „A venit ceasul. Slăveşte pe Fiul Tău” (In 17, 1). Toate acestea le-am adunat aici de prin întreaga Evanghelie ca să le dăm la toate o singură dezle¬gare. Care e aceasta? Nu fiindcă ar fî fostHristos supus necesităţii vremurilor sau ceasurilor a zis „Mu a venit încă ceasul Meu” (căci cum ar putea să se întâmple aceasta cu Făcătorul vremilor, şi al timpurilor, şi al veacurilor?293), ci, prin aceste expresii, vrea să arate lămurit că [Hristos] toate le lucrează la timpul cuvenit şi nu le face pe toate deodată şi oricum].
Căci s-ar fi produs o amestecare şi o neorânduială dacă nu făcea fiecare lucru la vremea lui, ci le-ar fi plămădit pe toate deodată: şi Naşterea Sa, şi învierea şi Judecata [lumii]. Ia aminte, dar! A trebuit să facă creaţia, dar nu a făcut-o toată deodată. Trebuia să facă pe bărbat şi pe feme¬ie, dar nu i-a plămădit deodată. Trebuia ca neamul ome¬nesc să fie osândit la moarte, dar să fie şi învierea, însă mare este distanţa dintre ele. Trebuia să fie dată Legea, dar nu în acelaşi timp cu harul, ci pe fiecare 1-a iconomisit la vremea cuvenită. Aşadar, Hristos nu este supus nece¬sităţii vremilor, căci El este Cel Care a pus rânduială în vremi, tocmai pentru că este Făcătorul lor. Dar Ioan a spus aici că Hristos a zis „Nu a venit încă ceasul Meu”, ca să arate că nu era încă cunoscut celor mulţi şi că nu avea nici ceata întreagă a ucenicilor, căci îl urmaseră numai Andrei şi, împreună cu el, Filip. Ba, mai mult, nici chiar aceştia toţi [care erau cu El] nu-L cunoşteau cum trebuie, nici Mama Sa, nici fraţii. Deoarece chiar după [ce făcuse] multe minuni, evanghelistul spune despre fraţii Lui că „Nici fraţii Lui nu credeau în El” (In 7, 5). însă nici cei de la nuntă nu-L ştiau. Căci [dacă L-ar fi ştiut], ar fi venit chiar ei, care aveau nevoie, să-L roage. Pentru aceea zice: „Nu a venit încă ceasul Meu”. Nu sunt cunoscut celor de faţă – [zice Iisus] – nici celor care au văzut că s-a terminat vinul Lasă-i să simtă ei mai întâi294 acest lucru. Fiindcă n-arfi trebuit ca ei să audă acestea despre Mine din partea ta. Căci tu eşti Mama Mea şi de aceea ai putea aduce bănuială asupra minunii. Ar fi trebuit ca cei ce aveau nevoie să vină şi să Mă roage, nu fiindcă aş fi avut nevoie să fiu rugat, ci pentru ca ei să primească ceea ce se săvârşea cu toată inima295.
Căci cel ce ştie că zace în nevoi, când cere cele ce are trebuinţă, capătă mult har. Dar cel ce nu simte nevoia, nu poate primi nici simţirea limpede şi clară a binefacerii296.
Dar pentru ce, zicând că „nu a venit încă ceasul Meu”, după ce a refuzat, a făcut totuşi ceea ce i-a spus Mama Sa? Mai ales pentru ca şi celor ce-i grăiesc împotrivă, şi celor care cred că este supus timpului, să le dea îndestulătoare dovadă că, de fapt, nu este supus soroacelor. Căci dacă era supus, cum, nesosind încă ceasul [să facă], ar fi făcut ceea ce a făcut? Apoi şi pentru că îşi cinstea Mama şi pentru aceea, fiind atâta lume de faţă, nu [voia] să se împotrivească întru totul dorinţei ei, nici ca ea să înceapă să creadă că ar fi neputincios şi nici ca s-o facă de ruşine [neîmplinind ruga] celei ce L-a născut. Că ea îi şi adusese deja la El pe slujitori. Deoarece şi femeii canaanence, după ce i-a zis că „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o dai câinilor” (Mt 15, 26), i-a împlinit cererea, sfiindu-Se de stăruinţa ei. Şi deşi după aceea a zis [evanghelistul] şi că „nu am fost trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, însă a adăugat şi aceea că „a tămăduit pe fiica femeii”.
Să învăţăm de aici că si dacă suntem nevrednici, adeseori tocmai prin stăruinţă ne facem vrednici de a primi. Pentru aceea şi Mama Sa a stăruit şi ea, dar, în chip înţelept, i-a adus şi pe slujitori, încât cererea să fie din partea mai multora297. De aceea a şi adăugat: „Ceea ce vă va spune, să faceţi”. Fiindcă ea ştia că refuzul nu era din pricina neputinţei, ci ca să nu se semeţească şi să nu pară că vrea pur şi simplu să se repeadă să facă minuni. Pentru aceea i-a şi adus pe slujitori298.
„Şi erau acolo şase vase de piatră cu apă pentru cură¬ţirea iudeilor, ce aveau câte două sau trei măsuri. Şi le-a zis lor Iisus: Umpleţi vasele de apă! Şi le-au umplut până sus”. Nu a zis degeaba „pentru curăţirea iudeilor”, ci ca nu cumva unii dintre necredincioşi să fie bănuitori că ar mai fi rămas vin înăuntru [vaselor], iar apoi, fiind turnată apa şi ames¬tecată cu el, să devină vin din cel mai bun. Pentru aceea şi zice „pentru curăţirea iudeilor”, arătând că niciodată acele vase nu avuseseră vin. Iar aceasta, fiindcă Palestina este săracă în apă şi nu se găsesc pretutindeni izvoare şi fântâni şi, de aceea tot timpul umpleau cu apă vasele, ca să nu alerge la râu ori de câte ori erau necuraţi, ci să aibă aproape un mijloc de a se curaţi.
Dar pentru ce nu a făcut minunea înainte de a le umple, că ar fî fost lucru mult mai minunat? Fiindcă [de bună seamă] altceva este a schimba calitatea materiei şi altceva a-i plămădi fiinţa din cele ce nu sunt. într-adevăr, mai minunat ar fi fost cea din urmă. însă nu aşa a socotit de cuviinţă să Se facă crezut celor mulţi. De aceea, adeseori, de bună-voie. a micşorat măreţia minunilor, ca să se faca şi mai mult bine primit de oamenii . Şi pentru ce, oare, nu a adus [dintru nefiinţă] chiar El apa şi atunci să o şi arate [preschimbată] în vin, ci a poruncit slujitorilor? Iarăşi pentru aceeaşi pricină: ca să-i aibă martori chiar pe cei care au pus-o în vase cum că ceea ce s-a săvârşit nu era nici o închipuire. Fiindcă dacă ar fi fost vreunii fără de ruşine299, slujitorii le-ar fi putut spune: „Noi înşine am cărat apa”. Iar asta [s-a întâmplat] ca să răstoarne şi părerile celor ce spun dogme potrivnice Bisericii. Căci sunt unii care spun că altul este plăsmuitorul lumii şi nu sunt ale lui [Dumnezeu] lucrurile văzute, ci ale altuia, potrivnic lui Dumnezeu300. Şi pentru că aceştia grăiesc nebuneşte împotrivă-I a făcut cele mai multe dintre minuni folosindu-Se de materia deja existentă. Căci dacă acel plăsmuitor al lumii ar fi fost potrivnic Lui, nu s-ar fi folosit de lucrurile altuia ca să-şi arate puterea. Acum însă a arătat că însuşi este Cel Ce preschimbă apa în struguri şi ploaia o preface prin mijlocirea rădăcinii în vin. Iar ceea ce se întâmplă cu răsadurile în multe luni de zile, 1-a făcut El dintr-o dată la nuntă. Şi când au umplut vasele, a zis: „Scoateţi acum şi duceţi nunului”. „Şi i-au dus. Iar când a gustat nunul apa prefăcută în vin, nu ştia de unde este (dar slujitorii care scoseseră apă ştiau) şi a strigat pe mire şi i-a zis: Tot omul mai întâi pune vinul cel bun, iar când se îmbată, atunci îl pune pe cel mai rău. Tu ai ţinut însă vinul cel bun până acum”. Acum vor răstălmăci unii şi vor zice: „Păi era o adunare de oameni beţi şi înţelegerea celor ce îşi dăduseră cu părerea era vătămată [de băutură] şi nu era suficient de limpede ca să priceapă cele ce s-au petrecut, nici să judece cele ce s-au făcut, de vreme ce [în starea în care se aflau nu puteau] şti de era apă sau vin. Şi că erau beţi, însuşi nunul a arătat prin cele ce a spus, iar acest lucru este de-a dreptul vrednic de râs”. Dar evanghelistul a tăiat şi această bănuială a lor. Căci nu pe nuntaşi i-a luat ca martori pentru ceea ce s-a petrecut, ci pe nun, care era treaz şi nu gustase deloc din nimic. De bună seamă ştiţi acest lucru cu toţii, cum că celor cărora li se încredinţează o asemenea slujire la astfel de ospeţe301, aceştia sunt mai cu seamă cei treji, căci au de făcut un singur lucru: totul să se petreacă în bună rânduială şi cuviinţă. Pentru aceea a şi luat ca mărturie a celor în¬tâmplate simţirea şi înţelegerea trează [a unui astfel de om]. Că nu a zis [Hristos]: „Vărsaţi vin în cupele mese¬nilor”, ci: „Duceţi nunului”. Iar când nunul a gustat apa prefăcută în vin şi nu a ştiut de unde este – însă slujitorii ştiau – a strigat pe mire. Dar pentru ce nu a strigat pe slujitori, căci astfel ar fi fost descoperită şi minunea? Fiindcă nici Iisus însuşi nu a descoperit ceea ce s-a întâm¬plat, ci cu binişorul şi câte puţin a vrut să se facă cunos¬cută puterea semnelor Sale. Fiindcă, dacă S-ar fi dat pe faţă atunci, nu ar fi crezut nici chiar de ar fi povestit sluji¬torii, ci ar fi socotit că au înnebunit dacă dădeau mărturie despre asemenea lucruri, cum că ar fi fost săvârşite de cineva ce părea în ochii celor mulţi un simplu om. Dar [trebuia] ca înşişi să cunoască limpede, prin cercare, [minunea făcută]. Căci dacă urmau să cerce cu propriile lor mâini, nu mai puteau rămâne necredincioşi. Dar pe alţii ar fi putut să nu-i creadă. Pentru aceea nici El nu a descoperit tuturor, ci numai celui ce putea să priceapă şi să conştientizeze cel mai bine ceea ce se făcuse, păstrând cunoaşterea mai limpede302 a minunii pentru mai târziu. Căci după arătarea celorlalte semne şi acesta urma să fie crezut. Când, mai pe urmă, a vindecat pe fiul slujbaşului împărătesc, evanghelistul, prin cele ce le spune în acel capitol, arată că şi acest semn din Cana a devenit mai învederat (In 4, 46). Ba chiar pentru aceea L-a şi chemat acel slujbaş pe Iisus, pentru că aflase de minunea săvârşită, după cum am şi spus. Iar aceasta o arată şi Ioan, când zice: „A venit Iisus în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin”. Dar nu pur şi simplu în vin, ci în vinul cel mai de soi. Aşa erau minunile lui Hristos: erau cu mult mai frumoase şi mai bune decât cele săvârşite în chip firesc303. Aşa s-a petrecut şi cu altele, [de pildă] când îndrepta vreun mădular bolnav al trupului şi îl făcea mai bun decât cele sănătoase. Iar că [apa] prefăcută era vin, şi încă din cel mai de soi, nu numai slujitorii urmau să dea mărturie, ci şi mirele şi nunul. Şi fiindcă cei care scoseseră apă au scos de fapt apa preschimbată de Hristos, chiar dacă nu s-ar fi dezvăluit atunci minunea, tot nu s-ar fi putut trece sub tăcere până întru sfârşit. Dar aşa, Şi-a asigurat multe şi tari mărturii pentru ceea ce avea să facă mai departe. Căci slujitorii dădeau mărturie că apa a fost prefăcută în vin, iar nunul şi mirele că vinul era din cel bun. Fiindcă, de bună seamă, şi mirele a avut ceva de spus referitor la acestea, însă evanghelistul, restrângându-se numai la cele de neapărată trebuinţă dintre amănunte, a vorbit numai despre minune, iar restul le-a trecut cu vederea. Căci trebuia să arate nu¬mai ceea ce era absolut necesar: că apa se prefăcuse în vin şi că vinul era de soi. Iar ce a mai zis mirele către nun nu a socotit trebuincios să adauge. Că multe dintre semne erau la început mai întunecate, dar cu timpul deveneau mai limpezi, fiind vestite mai cu tărie şi amănunţime chiar de cei ce le văzuseră dintru început304. Atunci Iisus prefă¬cuse apa în vin. însă şi atunci, şi acum, El nu încetează să preschimbe voinţele [npoaipevig] delăsătoare şi nestatornice. Că [şi acum, ca şi atunci] sunt oameni care nu se deosebesc cu nimic de apă: tot aşa de reci, de molatici şi de nesta¬tornici. Pe cei care au o astfel de dispoziţie lăuntrică [ca a apei] să-i aducem la Domnul, încât voia [Ttpoaipeoiq] lor să fie preschimbată într-o dispoziţie ca acea dată de vin: să nu mai curgă încoace şi încolo, ci să aibă dop305 şi să se facă şi loruşi şi altora pricină de veselie.
Cine alţii sunt cei reci decât cei ce iau aminte la lucrurile curgătoare ale acestei vieţi, care nu dispreţuiesc desfătarea cea vremelnică şi care iubesc slava şi puterea? Căci toate acestea sunt curgătoare – şi nicidecum statornice – şi pururea se pornesc cu toată vâltoarea lor împotrivă-ne305. Căci cel ce azi e bogat mâine e sărac. Cel ce azi are crainic vestitor înaintea lui şi centură şi trăsură şi mulţi paji, adesea, în ziua următoare zace în închisoare şi lasă altuia, chiar fără să vrea, slava aceea. Şi iarăşi, cel ce se desfată şi se lăcomeşte până-i plesneşte pântecele, nu poate să ţină în sine decât o zi toată hrana şi apoi iar trebuie să înfulece alta şi nu se deosebeşte cu nimic de o furtună cu rafale307. Şi, după cum acolo după prima rafală urmează a doua, aşa şi aici, după ce iese cea dintâi hrană, trebuie să primim alta. Şi aşa este firea celor ale lumii: nicicând nu are parte de statornicie şi pururea curge şi se zvârcoleşte încoace şi încolo.
Iar în legătură cu desfătările lumii acesteia, nu numai că sunt trecătoare şi curgătoare, ci ne pricinuiesc şi multe alte necazuri, în frecuşul cu vâltoarea lor se toceşte şi puterea trupului şi se slăbeşte308 şi bărbăţia sufletului309. Şi nu obişnuiesc revărsările râurilor să sfarme şi să mănânce aşa l de mult din maluri şi să le niveleze310, cum surpă desfătarea/ şi comodităţile311 cu atâta uşurinţă şi pe ascuns toate’ eforturile312 noastre de a ne menţine sănătatea313. Iar dacă vei merge la vreun spital şi vei întreba, o să afli că mai toate pricinile bolilor din aceste [desfătări ale lumii] se trag. Pe când o masă simplă şi uşoară este maica sănătăţii . Pentru aceea şi asistenţii doctorilor aşa o numesc, spunând faptului de a nu te sătura, sănătate. Nesăturarea de hrană este sănătate. Iar a mânca numai cât este de trebuinţă o numesc maica sănătăţii. Iar dacă mâncatul, cât e de trebu¬inţă, este sănătate, e clar că îmbuibarea-i maica bolii şi a slăbiciunilor şi naşte [în noi] patimi care întrec chiar şi meşteşugul doftoricesc. Fiindcă şi umflările de picioare, şi durerile de cap, şi slăbirea vederii, şi durerile de mâini, şi tremurăturile, şi slăbiciunile ori leşinurile, şi gălbenarea, şi frigurile îndelungate, şi fierbinţelile, într-un cuvânt, toate celelalte nenumărate – că nu este timp a le înşirui pe toate – nu se ivesc din vieţuirea cumpătată314 şi înţeleaptă, ci din plăcerea gâtlejului şi lăcomia pântecelui315. Iar dacă vrei să vezi316 că şi bolile sufletului se nasc de aici, îţi vei da seama că lăcomiile, dezmierdările, tristeţea, moliciunea, desfrâul şi toată neştiinţa aici îşi au începutul317. Căci cu nimic nu sunt mai bune decât măgarii sufletele care se desfată din astfel de mese, de vreme ce sunt hărţuite de asemenea fiare. Ca să nu mai spun câte întristări şi neplă¬ceri au cei ce stăruie în desfătări. Dar pe toate nu este cu putinţă să le spun. Totuşi voi dezvălui una şi, din aceasta, care este de căpetenie, vă voi arăta totul. Niciodată nu au plăcere şi nu se bucură de mesele cele încărcate şi scumpe [pe care le înfulecă]. Fiindcă după cum folosirea doar a hranei de trebuinţă este maica sănătăţii, tot aşa este şi a plăcerii. Pe când lăcomia, după cum e maica bolilor, la fel este şi izvorul şi rădăcina lipsei de plăcere. Dacă eşti sătul, nu mai poate fi nici o poftă. Iar dacă nu mai ai nici o poftă, cum ar mai putea fi plăcere? Pentru aceea, să-i socotim pe săraci nu doar mai înţelepţi şi mai sănătoşi decât pe bogaţi, ci şi plini de mai multă veselie.
Cugetând, dar, la toate acestea, să fugim de beţie şi de desfătare, nu numai de cea de la mese, ci şi de oricare alta, ce se află în lucrurile lumeşti. Şi în locul acelei desfătări să dobândim plăcerea celor duhovniceşti şi să ne desfătăm de Domnul, cum zice proorocul – „Desfătează-te in Domnul şi îţi va da ţie cererile inimii tale” (Ps 36 ca să ne bucurăm şi de bunătăţile de aici şi de cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt fie-I slava, în vecii vecilor. Amin.
291 Rodul unei lucrări şi râvna ce se naşte pentru înfăptuirea ei se sporesc reciproc. De aceea noi nu avem râvnă în lucrarea poruncilor, pentru că nu dăm rod vrednic de pocăinţă. Iar rod nu dăm pentru că nu suntem dispuşi să ne pocăim sincer.
292 Atitudine fundamentală în cercetarea Scripturii: rugăciunea către cel implicat în acţiunea descrisă în Biblie.
293 Orice speculaţie de dependenţă a lui Hristos cu astrologia este sortită eşecului în învăţătura Părinţilor Bisericii.
294 Să simtă ei că au nevoie să cunoască pe Hristos şi trebuinţa de ajutorul Lui.
295 Rugăciunea trebuie făcută nu pentru că Dumnezeu are nevoie de ea, ci pentru ca noi să conştientizăm cu toată fiinţa că avem nevoie şi depindem întru totul de El. Cu cât e mai adâncă rugăciunea, cu atât simţim şi noi mai adânc şi ne dăruim din ce în ce mai mult întreaga fiinţă lui Hristos. Dar e de absolută necesitate să o facem din toată inima, chiar dacă ne silim.
296 Este fundamental acest punct: dacă nu vom face experienţa conştientă a realităţilor duhovniceşti şi a păcătoşeniei proprii, prin simţirea lor vie, nu le vom putea păstra în noi şi nici fiinţa noastră nu se va schimba în chip real vreodată.
297 Acesta este şi rugăciunea sfinţilor pentru noi. Vrednicia lor împreunată cu nevrednicia noastră, dar secondată de stăruinţă, este în stare „să smulgă” de la Dumnezeu cererile cele de folos. Asemenea, se vede puterea rugăciunii în comun. Dar se cere şi din parte-ne dispoziţia reală de a face orice vom primi ca răspuns de la Dumnezeu. Căci El adeseori nu ne dă, cum zice Sfântul Petru Damaschin, pentru ca nu cumva, ştiind mai dinainte că nu vom face voia Sa, să ne osândim ca unii ce am ştiut, dar nu am vrut s-o lucrăm.
298 I-a adus ca să stăruie şi ei cu rugămintea. Hristos nu ne va ruşina nici nouă rugăciunea dacă va vedea că o facem cu toată inima şi cu credinţă. Maica Domnului nu şi-a închipuit că o va refuza şi de aceea a avut curajul de a-i aduce şi pe slujitori.
299 Care cu neruşinare şi emfază ar fi spus că totul nu era decât o farsă a la David Coperfield,
300 Ca şi cum Dumnezeul cel Bun ar fi făcut lumea spirituală (eventual şi materia amorfa), iar acest demiurg a modelat lumea, distinctă şi întinată în raport cu puritatea celei spirituale. O astfel de doctrină dualistă este specifică maniheilor, împotriva cărora Sfântul Ioan are mai multe cuvântări.
301 De fapt, „nun” traduce un cuvânt grecesc care însemnă moţ a moţ „cel ce conduce masa”. Aici este vorba de funcţia persoanei care conduce o masă festivă.
302 Adică pentru tot poporul, când acesta era pregătit să primească semnul, când ar fi fost întărit şi de autoritatea celui pe care chiar ei 1-au investit cu cinstea de a le conduce ospăţul. Oamenii nu pot fi câştigaţi decât cu asentimentul lor. De vreme ce ei au acordat încredere nunului, iar lui Iisus nu, Acesta Se foloseşte de capul mesei (adică de însăşi conştiinţa şi autoritatea mesenilor îngemănată în nun) pentru a se face recunoscut de popor.
303 Hristos nu restaura doar firea (în acest caz nu a făcut doar vin), ci îi dădea şi cea mai bună calitate (aici, cel mai bun vin).
304 Semnul presupune o semnificaţie. El este o invitaţie la a-i decripta sensul. Dar, pentru că suntem fiinţe create, supuse timpului, şi pentru că nu avem toate datele (decât poate cei ce au înalte măsuri duhovniceşti se pot apropia de o privire cât de cât mai cuprinzătoare) e necesară curgerea vremii, împletită cu permanenta cugetare asupra acelui semn pentru ca, treptat, să îşi dezvăluie din ce în ce mai mult din semnificaţie. Acesta este, de fapt, şi drumul spre mântuire: fiecare să-şi găsească şi să-şi împlinească cât mai fidel posibil funcţiunea la care a fost chemat în creaţia lui Dumnezeu. Acesta este şi rostul cunoaşterii de sine: de a ne situa în dreapta raportare faţă de Dumnezeu şi creaţie. Aşa şi cei ce vedeau minunile la început pricepeau cu timpul din ce în ce mai mult. în continuare, se oferă un exemplu de adâncire a semnificaţiei acestei minuni şi un mod în care înţelesul ei poate fi actualizat cu fiecare epocă istorică. Problema este că pentru a face o interpretare neeronată e nevoie să fim oameni duhovniceşti.
305 Vinul păstrat în butoi rămâne mult timp nemişcat şi, pe măsura trecerii timpului, dobândeşte tărie. Cu cât este mai parfumat şi mai vechi, cu atât produce mai multă veselie când oamenii se strâng să-1 deguste (el uneşte şi înveseleşte inimile comesenilor). Aşa trebuie să devină soţul şi soţia pentru toţi cei ce stau în preajma lor: întreagă bucurie şi veselie. Dar acest lucru nu se poate întâmpla dacă mai întâi nu dobândesc, prin împreuna nevoinţă şi ascunderea de curiozitatea lumii (nu de slujirea semenilor), calitatea vinului duhovnicesc în sufletele lor. Şi după cum vinul, cu cât este păstrat într-o pivniţă mai tainică şi mai mult timp, în condiţii ştiute numai de vierii experimentaţi, devine mai îmbătător pentru cei ce-1 beau, aşa şi cei căsătoriţi, cu cât vor trăi mai lăuntric şi intens şi mai multă vreme, după indicaţiile şi în duhul Sfinţilor Părinţi, vor putea fi, la vremea potrivită, sursă de veselie duhovnicească pentru semenii lor. Dar este necesară acea împreună nevoinţă tainică şi sinceră, de dăruire totală lui Dumnezeu.
306 Şi ne opresc din urcuşul duhovnicesc.
307 Care mătură tot ce-i stă în cale.
308 Literal: este abătută de la calea dreaptă, este pervertită, i se denaturează sensul şi capacităţile naturale. Asta şi face lumea în care trăim: ne schilodeşte, ne face neoameni, refuză raţiunile pentru care au fost toate create.
309 Acesta este efectul contactului zilnic cu agitaţia şi poftele lumii: incapacitatea de a mai lupta cu noi înşine, cu puterile demonice, slăbirea voinţei şi a încordării trupeşti. Devenim fleşcăiţi şi fără nici cea mai mică dorinţă şi aprindere în lupta duhovnicească. Pentru aceea suntem •datori să ne ferim cu orice preţ de toată agitaţia.
310 Acesta este şi rolul vieţuirii în comodităţi şi plăceri lumeşti: nivelarea conştiinţei maselor. Viaţa ca plăcere ne oferă tuturor aceeaşi finalitate terestră: bunăstarea de aici. Ea egalizează toate aspiraţiile duhovniceşti, de fapt le distruge, şi ne aruncă într-o viaţă instinctuală, automată, marcată doar de extraordinarul efervescent al atmosferei de carnaval (ce, mai nou, deşi neobservată, acaparează toate compartimentele vieţii noastre). Tuturor ni se induc aceleaşi idealuri şi de aceea vom putea fi o masă foarte uşor de manipulat şi condus pentru a pregăti vremurile Antihristului (iar dacă nu, cel puţin a înainte mergătorilor lui).
311 Toate fineţurile prin care încercăm să ne facem viata de aici mai plăcută (mijloace electronice şi automate, desfătările simţurilor pe toate căile de comunicaţie, dar şi prin contact direct etc).
312 Mijloacele – materiale şi spirituale – prin care încercăm să ne păstrăm vigoarea duhovnicească şi trupească. Ceea ce agonisim în lupta duhovnicească pierdem apoi în agitaţia şi plăcerile lumii, pentru că nu suntem treji la minte şi nu avem hotărârea să murim cu adevărat pentru Hristos. Iar clădind pe de-o parte şi dărâmând pe de alta, cu timpul, pentru că nu avem roade şi nici bucuria de pe urma lor, ne pierdem elanul de la început. Cheia este să refuzăm în totalitate modul lumesc de a fi, sub orice aspect ar fi, chiar dacă aceasta ni se pare greu şi anacronic. Acest lucru nu înseamnă fundamental i sm – căci acela este o încremenire în forme învechite – ci o reală trezvie a mintii.
313 Sănătatea integrală: trup şi suflet.
314 Literal: care uzează doar de lucrurile absolut necesare, şi nu de cele care sunt necesare doar în închipuirea şi din pricina obişnuinţelor şi comodităţilor noastre.
315 Nu trebuie să mâncăm mult ca să fim moleşiţi lăuntric, ci este de ajuns, spre a ne pierde trezvia, şi numai să mâncăm alimente ce ne plac şi ne îndulcesc: fineţuri şi fantezii culinare de care, azi mai mult decât oricând, dăm la tot pasul. Acelaşi principiu al dorinţei de calitate (în cazul hranei, îndulcirea gâtlejului), cât şi de cantitate (în cazul hranei, lăcomia pântecelui) guvernează şi celelalte compartimente ale vieţuirii noastre. Azi nu mai căutăm stricta necesitate, ci calitatea mărfii, fără a observa şi modificările inconştiente ce se produc în mentalul nostru din pricina acceptării modului lumesc de a fi şi a valorilor seculare. De aici ni se nasc toate bolile sufleteşti şi trupeşti.
316 Pentru a observa sincer cauzele duhovniceşti ale patimilor ni se cere cooperare din partea voinţei. In general, nu vrem să acceptăm că micile noastre pofte şi comodităţi sunt de fapt pricina dezordinii din viaţa noastră.
317 Toată problema apare pentru că nu vrem să ne dezlegăm de îndulcirile lumii. E foarte greu, spre exemplu, după ce ne-am aşezat pe un fotoliu comod, să ne deranjeze cineva pentru a-1 ajuta cu ceva. Sau e foarte neplăcut după ce am fost la pedichiură sau la coafor ori la masor să ne stricăm faţa ieşind în clima aspră sau să ne murdărim pe mâini pentru nişte „fleacuri” spre a ajuta pe cineva. Singura soluţie este să renunţăm cu hotărâre la toate aceste comodităţi şi artificii, şi asta pentru simplul fapt că nu mulţi au ajuns la măsura apostolului Pavel de a fi atât de dezlegaţi de lume, încât să nu mai conteze şi să-i influenţeze condiţiile exterioare. Ar merita ca fiecare, pentru cazul propriu, să cugete cum se naşte – din legătura sa cu poftele lumii – fiecare tip de patimă din cele enumerate.