1. „Iar a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii. Şi a fost chemat şi Iisus la nuntă. Şi erau şi Mama lui Iisus acolo şi fraţii Lui” (In 2, 1-2).
Am spus şi mai înainte281 că El era cunoscut mai ales în Galileea. Pentru aceea L-au şi chemat la nuntă şi S-a dus. Că n-a căutat la vrednicia Sa, ci la binefacerile noastre. Fiindcă Cel Ce nu S-a socotit nevrednic ca să ia chip de rob (Flp 2, 7) cu atât mai mult nu a socotit lucru nevrednic să vină la nunta robilor. Cel Ce a şezut la masă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii, cu atât mai mult nu a nesocotit să stea la ospăţ cu cei ce erau de faţă la nuntă. Iar cei care L-au chemat nu aveau despre El o părere sănătoasă, nici nu L-au chemat ca pe unul din cei mari, ci pur şi simplu ca pe unul din cei mulţi şi ca pe un cunoscut. Şi acest lucru 1-a lăsat să se înţeleagă evanghelistul când a zis: „Şi erau şi Mama lui Iisus acolo, şi fraţii lui”. Precum au chemat-o pe aceea şi pe fraţi, aşa L-au chemat şi pe Iisus.
„Şi, terminându-se vinul – zice -, a zis mama Lui: “Nu mai au vin.” Vrednic lucru este a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva măreţ despre copilul ei. Căci nu făcuse [până atunci] nici o minune. Fiindcă spune Scriptura că „acest început al minunilor 1-a făcut Iisus în Cana Galileii” (In 2, 11).
2. Iar dacă ar zice cineva că nu este îndeajuns faptul că a zis simplu „în Cana Galileei” spre a socoti că acesta este începutul minunilor – fiindcă se poate ca aceasta să fi fost cea dintâi în acel ţinut şi nu cea dintâi dintre toate, căci, de bună seamă, va mai fi făcut El altele, în altă parte- îi vom răspunde ceea ce am spus şi mai înainte. Şi care e răspunsul? Acela pe care 1-a dat şi Ioan: „Eu nu-L ştiam, ci ca să se arate lui Israel, pentru aceea a venit ca să-L botez” (In l, 31).
Dacă din cea dintâi vârstă ar fi făcut mi¬nuni, nu mai aveau trebuinţă israeliţii să li-L arate altul. Fiindcă după ce a ajuns la vârsta bărbăţiei, nu numai celor din Iudeea S-a făcut cunoscut prin minuni, ci şi celor din Siria şi chiar celor mai de departe, şi aceasta în numai trei ani. Ba nici de trei ani n-ar fi avut nevoie ca să Se facă arătat, căci îndată după prima minune a şi ieşit pretutindenea vestea despre El.
Aşadar, dacă Cel Ce a strălucit cu mulţimea minunilor în aşa scurt timp Şi-a făcut tuturor cunoscut numele, cu cât mai mult, copil fiind, dacă făcea minuni din cea dintâi vârstă, nu putea să fie uitat numai în atâta vreme! Căci întâmplările ce par nemaiauzite şi care s-au petrecut cu un copil, timpul le face de două ori mai vestite şi de trei ori, ba chiar de mult mai multe ori. însă nimic nu a făcut pe când era copil, ci numai acest lucru îl mărturiseşte Luca, că fiind de doisprezece ani a şezut împreună cu dascălii [templului] şi prin întrebările pe care le punea părea un copil minunat (Le 2, 46).
Dar şi pentru altă [pricină], [de astă dată] raţională, nu a început să facă minuni din cea dintâi vârstă: fiindcă [iudeii] socoteau că lucrul acesta este închipuire. Căci dacă mulţi erau bănuitori faţă de un om în puterea vârstei, dacă făcea aceasta, cu atât mai mult dacă un băieţaş făcea minuni, mistuiţi cum erau de invidie, 1-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea cuvenită.
Şi dacă însele lucrurile iconomiei282 nu au fost crezute [de oameni], de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva mare despre El?
Din aceea că El începuse să Se descopere: şi din faptul că a fost arătat de Ioan şi din cele spuse de El ucenicilor (In l, 19-51). Iar mai înainte de toate acestea, însăşi zămislirea şi cele ce s-au petrecut după Naşterea Lui i-au dat cele mai înalte cugetări despre Copilul ei. „Căci a auzit – zice – toate cele despre Prunc şi le păzea în inima ei” (Le 2, 19). Dar pentru ce nu le-a spus acestea mai înainte de [întâmplarea din Cana]? Fiindcă, şi asta am mai spus-o, atunci numai a primit voie283 să-L facă arătat.
Mai înainte era ca unul din cei mulţi şi ca ei petrecea. Pentru aceea nici nu a îndrăznit Mama Sa să spună aşa ceva către El. Dar când a auzit că Ioan a venit tocmai pentru El şi că I-a mărturisit cele pe care I le-a mărturisit, şi că avea ucenici, atunci, nemaifiind vin, luând îndrăzneală, L-a rugat, zicându-I: „Nu mai au vin”. Fiindcă voia ca şi acelor [nuntaşi] să le facă bucurie28 şi pe sine să se facă mai strălucită prin fiul ei.
Şi de bună seamă că s-a întâmplat şi cu ea ceva ome¬nesc, ca şi cu fraţii Lui, când au zis „Arată-Te lumii” (In 7, 4), dar de fapt voiau ca ei să se slăvească de pe urma minunilor. De aceea şi El i-a răspuns mai apăsat, zicându-i: „Ce este mie şi ţie, femeie? încă n-a sosit ceasul Meu”, însă că El se sfia foarte de cea care L-a născut, ascultă-1 pe Luca, cel care povesteşte cât de supus le era părinţilor (Le 2, 51), iar Ioan evanghelistul arată cum S-a îngrijit pentru ea mai dinainte, chiar în ceasul răstignirii (In 19, 25-27).
Când părinţii trupeşti nu împiedică cu nimic, nici nu se pun de-a curmezişul vreunuia din lucrurile cele după Dumnezeu, suntem datori şi este de neapărată trebuinţă să-i ascultăm. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit şi împiedică ceva din cele duhov¬niceşti, nu trebuie să-i ascultăm nicidecum.
Pentru aceea i-a şi răspuns aici astfel, după cum a făcut-o şi în altă împre¬jurare, când a zis: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” (Mt 12, 48). Căci [fraţii Săi] nicidecum nu aveau despre El părerea care trebuia. Dar fiindcă ea L-a născut, s-a socotit pe sine îndreptăţită, după obişnuinţa maicilor, ca să-I poruncească toate, când ar fi trebuit să-L cinstească şi să I se închine ca Stăpânului [a toate]. De aceea i-a răspuns atunci aşa [Mamei Sale].
Gândeşte-te cum S-a simţit când tot poporul şi gloatele stăteau în jurul Lui şi mulţime de ascultători îl sorbeau, când le punea înainte învăţătura Sa, iar Mama Sa, venind în văzul tuturor, L-a întrerupt din cuvântare ca să vorbească cu ea. Ba nici înăuntru nu a voit să vină, ci El să Se ducă afară, ca să vorbească singur numai cu ea.
De aceea a şi zis: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?” Nu ca să o ocărască şi să se înalţe mai presus de cea care L-a născut. Departe de El aceasta! Ci fiindcă era de folos să n-o lase să gândească despre El cele mai de jos, ci cele mai înalte. Căci dacă Se îngrijea de ceilalţi şi făcea toate ca să le pună în inimă părerea dreaptă despre Sine, cu mult mai mult făcea aceasta pentru Mama Sa.
Şi fiindcă era firesc ca nici dacă L-ar fi ascultat să nu fi vrut să se lase convinsă de Fiul ei – socotind că i se cuvine în tot locul întâietatea, deoarece îi era mamă – de aceea a răspuns astfel celor care i-au spus [că este aşteptat afară]. Că nu ar fi putut s-o suie altfel de la o părere smerită despre El la una înaltă, dacă ea ar fi aşteptat totdeauna să i se dea cinste de către Fiul său şi nu ar fi venit [vreodată] la El ca la Stăpânul tuturor.
Şi aici, pentru aceeaşi pricină îi spune: „Ce este Mie şi ţie, femeie?” Dar nu mai puţin şi din altă pricină de neapărată trebuinţă! Care anume? Ca nu cumva să fie vreo bănuială285 [după aceea] asupra minunilor săvârşite. Fiindcă ar fi trebuit să fie rugat de cei ce aveau nevoie [de vin] şi nu de Mama Sa. Cum aşa? Păi cele ce se fac din rugămintea alor tăi, chiar dacă sunt lucruri mari, adesea le par celor ce privesc mai dinainte ticluite. Dar când înşişi cei ce au nevoie se roagă, minunea iese de sub orice bănuială, iar lauda este curată şi folosul mare.
3. Căci şi un medic, chiar dacă ar fi foarte priceput, intrând într-o bolniţă cu mulţi bolnavi, dacă nu ar asculta nimic de la cei neputincioşi, nici de la cei ce le-au venit în vizită, ci ar mângâia-o doar pe mama sa, va fi bănuit şi dispreţuit de cei bolnavi şi nimeni, nici dintre cei ce zac în pat, nici dintre cei ce sunt lângă ei, nu va crede că este în stare să facă ceva bun şi vrednic de uimire. Pentru aceea a şi certat-o atunci, zicându-i: „Ce este Mie şi ţie, femeie?”
Şi aşa, a învăţat-o să nu mai facă asemenea lucruri în viitor. Căci dacă Se îngrijea până şi de cinstea Maicii Sale, cu atât mai mult Se îngrijea de mântuirea sufletului şi de binefacerea cea pentru cei mulţi, pentru care a şi îmbrăcat trup. Nu ca să Se dea mai presus de Maica Sa a zis aceste cuvinte, ci rânduind multă purtare de grijă pentru ea şi ca să pregătească cu vrednicia cuvenită minunile ce le va face.
Iar că o cinstea foarte, chiar dacă n-ar reieşi din alte [împrejurări], însuşi faptul că a certat-o dă mai cu seamă mărturie îndestulătoare. Căci prin faptul că i-a atras luarea-aminte a arătat că se sfia foarte tare de ea. Cum şi în ce fel, vă vom spune în cele ce urmează. Ia gândeşte-te la femeia care a zis: „Fericit e pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt” (Le 11, 27), iar El i-a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi cei ce fac voia Tatălui Meu”. Socoteşte că în acelaşi scop au fost spuse [de El] şi acele cuvinte. Căci [un astfel de] răspuns nu era al unuia care îşi respinge mama, ci al unuia care arată că nu ar fi ajutat-o cu nimic [acele vorbe de laudă], dacă ea286 nu ar fi fost foarte bună şi credincioasă287.
Şi dacă nu îi ajuta cu nimic Mariei să-L nască pe Hristos, dacă nu ar fi avut şi suflet virtuos, cu cât mai mult pe noi nu ne va putea ajuta cu nimic faptul că avem tată sau mamă sau copil virtuos, dacă suntem departe de virtutea aceluia.
„Căci fratele – zice David – nu izbăveşte; oare va izbăvi omul?” (Ps 48, 7). In nimic altceva – după harul lui Dumnezeu – nu trebuie să avem nădejdea mântuirii, decât numai în faptele proprii.
Căci dacă singur faptul în sine [de a-L naşte trupeşte pe Hristos] ar fi fost de vreun folos Fecioarei, ar fi fost de folos şi iudeilor – căci Hristos era după trup din neamul lor -, ar fi fost de folos şi oraşului în care S-a născut, ar fi fost de folos şi fraţilor Săi. Dar câtă vreme au fost cu negrijă faţă de ei înşişi, nu le-a fost de nici un folos înrudirea cu Hristos, ci şi ei erau osândiţi împreună cu restul lumiijşi atunci [numai] au fost admiraţi, când au strălucit cu fapta lor cea bună. Iar oraşul a căzut şi a ars şi nu a avut nici un câştig din aceasta288. Au pierit în chip jalnic şi rudele după trup, neavând nici un câştig pentru mântuire, din aceea că erau rude după trup, de vreme ce nu aveau şi apropierea de virtutea Lui. însă mai mari decât toţi aceştia s-au arătat apostolii, fiindcă au îmbrăţişat apropierea de El printr-un mod de vieţuire adevărat şi plin de râvnă, prin aceea că s-au supus [cu totul] Lui.
Să învăţăm şi noi, dar, de aici că avem nevoie în tot locul de credinţă şi de vieţuire luminoasă şi strălucitoare [în vir¬tute]. Căci numai acest lucru ne poate mântui. Fiindcă şi rudele Lui, câtăva vreme, au fost foarte cinstite pretutindeni, dar noi nu le mai ştim nici măcar numele, pe când viaţa şi numele apostolilor sunt lăudate în tot locul. Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreţ despre neamul bun după trup, ci şi de-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă. Că fiind din părinţi buni şi avându-i pildă de acasă, nici aşa nu i-am urmat ca pe nişte învăţători ai noştri. Iar acestea le zic acum fiindcă văd pe mulţi elini, când ne luăm cu ei la întrebări despre credinţă şi îi îndemnăm să se facă creştini, că vorbesc despre rudenii şi strămoşi şi zic: „Toţi apropiaţii mei, şi din afară şi casnici, sunt creştini adevăraţi”. Şi la ce-ţi foloseşte asta, ţie, cel vrednic de plâns? Căci aceasta mai mult te va pierde, fiindcă nu te ruşinezi de mulţimea casnicilor să alergi şi tu la adevăr. Şi iarăşi, sunt alţii, credincioşi, care nu se grijesc de vieţuirea lor [duhovnicească], ci atunci când sunt îndemnaţi la virtute îţi aruncă în faţă una ca asta: „Tata şi bunicul şi străbunicul erau tare evlavioşi şi sârguitori”. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaş al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic de rădăcina [din care te tragi].
Auzi ce zice profetul către iudei: „A robit Israel unei femei şi de o femeie era păzit”. Iar Hristos [spune]: „Avraam, tatăl vostru, s-a bucurat să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (In 8, 56). Şi oricum am întoarce-o, isprăvile înaintaşilor nu numai că nu sunt spre lauda, ci mai degrabă spre osânda celor ce se fălesc cu ele.
Ştiind dar acestea, să lucrăm noi înşine toate, încât să putem fi mântuiţi prin faptele289 noastre, ca nu cumva să ne înşelăm cu nădejdea în alţii şi atunci [la judecată] să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoştinţa aceasta290. „Căci în iad – zice – cine se va mărturisi Ţie?” (Ps 6, 5).
Aşadar, să ne pocăim aici, ca să avem parte de bunătăţile veşnice, de care fie ca noi toţi să ne bucurăm cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă şi putere în vecii vecilor. Amin.
281 în omilia despre Natanael (In l, 43-51).
282 Toate faptele pe care Hristos le-a făcut pentru mântuirea noastră. Dacă minunile făcute special pentru a arăta cine este Hristos nu i-au convins pe oameni că El este Dumnezeu, de unde putea să gândească Maica Domnului asemenea lucru despre El?
283 împuternicire, mandat de la cineva mai înalt decât ea.
284 Se poate traduce şi prin „să le dea har acelora”.
285 Să nu trezească ideea cum că cel care îl roagă şi cel ce face minunea au fost complici şi s-au înţeles mai dinainte.
286 Mama Sa
287 Răspunsul Mântuitorului nu face decât să confirme starea duhovnicească excepţională a Mamei Sale. Sensul discursului de până aici nu este de a o înjosi pe Maica Domnului, cu atât mai puţin o dezbatere asupra păcătoşeniei ei, ci de a arăta că nici o legătură formală – fie ea chiar filială – nu ne poate mântui şi nu ne poate curăţa de patimi, dacă nu există o dispoziţie corespunzătoare a voinţei noastre. Iar că – sub ceea ce noi numim „aspect dogmatic” – Sfântul avea mare cinste pentru Maica Domnului şi îi pune în valoare rolul în Taina mântuirii noastre, dăm un scurt pasaj dintr-o predică despre sărbătoarea Sfintei Cruci: „Ai văzut biruinţă minunată? Ai văzut isprăvile Crucii? Să-ţi spun şi altceva, mult mai minunat? învaţă şi felul biruinţei şi atunci şi mai mult te vei uimi. Prin cele prin care a fost biruitor diavolul, prin acelea 1-a biruit şi Hristos. Şi, luând aceleaşi arme pe care le-a folosit acela, prin ele 1-a zdrobit. Cum anume, ascultă: fecioara şi lemnul şi moartea erau simbolurile înfrângerii noastre. Fecioară era Eva, că nu a cunoscut bărbat. Lemn era pomul şi moartea era pedeapsa lui Adam. Dar iată, fecioara şi lemnul şi moartea, simboluri ale înfrângerii, s-au făcut simboluri ale biruinţei, în locul Evei este Măria; în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul Crucii; în locul morţii lui Adam, Moartea lui Hristos. Ai văzut cum prin cele prin care odinioară a biruit [pe om], prin acestea a fost supus?” (PG 49, 396)
288 Din faptul că era patria lui Hristos. Şi azi se observă aceeaşi atitudine, când faima cuiva se răsfrânge asupra locului, şi de multe ori spunem că suntem de loc din cutare oraş, locul de naştere al cutărei personalităţi, sau ucenicii cutărui mare duhovnic etc. Aceasta, fără o asimilare la nivel personal, nu face decât să ne semeţească şi să ne blocheze înaintarea duhovnicească.
289 Nu faptele noastre în sine ne mântuiesc, căci epyov înseamnă a pune în lucrare ceva aflat în potentă. Harul Duhului îl avem de la Botez şi, prin urmarejfkpta nu este decât o actualizare a harului BotezulujJ (sau a altor Sfinte Taine). A se vedea Sf. Marcu Ascetul – Despre cei ce socotesc că se mântuiesc prin fapte, Filocalia voi I.
290 Cunoaşterea învăţăturii fără aplicarea ei sau simpla familiaritate ori înrudire cu oamenii duhovniceşti nu ne pot mântui, ci numai conlucrarea noastră cu rugăciunile acelora şi cu harul lui Dumnezeu.