CUVÂNT
Către cei ce lasă slujbele bisericeşti si se duc la petreceri.
Cum că mult mai folositoare este petrecerea în biserică
decât zăbava la teatre si mult mai dulce.
Despre al doilea cuvânt la rugăciunea Anei;
si cum că trebuie a ne ruga adeseori în tot locul,
chiar de vom fi în târg, pe cale, sau în pat.
Nu ştiu ce cuvinte să întrebuinţez astăzi. Pentru că voiesc să învinuiesc, căci văd mulţimea împuţinându-se de la slujbe.
Proorocii se ocărăsc, Apostolii se trec cu vederea si Părinţii se defăima, iar prin slugi ocara trece la Stăpânul. Dar nu-i văd pe cei care trebuie să audă mustrarea, ci numai pe voi care nu aveţi trebuinţă de învăţătura si sfatuirea aceasta.
Insă nici aşa nu trebuie să tăcem, ca durerea pe care o avem pentru aceia s-o scoatem afară prin cuvinte, răsuflându-ne puţin si pe aceia să-i plecăm să se ruşineze si să roşească, slobozind asupra lor atâţia mustrători, care sunteţi voi cei ce auziţi. Că de ar fi venit ei aici numai pe noi ne-ar fi auzit mustrându-i, dar acum fugind de mustrarea noastră, vor auzi de la voi toate acestea. Aşa fac şi prietenii, atunci când nu întâlnesc pe cei vinovaţi, spun toate prietenilor lor, ca mergând la ei să le spună cele zise. Aşa a făcut si Dumnezeu, că lăsând pe cei ce au greşit, vorbeşte cu Ieremia care nici o nedreptate n-a făcut, zicându-i: „Vezi ce Mi-a făcut fiica cea nebună a lui Iuda”. De aceea şi noi vorbim cu voi despre aceia, ca mergând să-i îndreptaţi.
Căci cine va suferi atâta defăimare? Odată pe săptămână ne adunăm aici şi nici în ziua aceasta nu voiesc să treacă cu vederea grijile vieţii acesteia. De-i vor învinovăţi si mustra cineva, îndată pun înainte sărăcia, nevoia agonisirii hranei cei de nevoie şi alte treburi care îi silesc, aflând cu mintea lor îndreptări, care sunt mai rele decât orice dojana. Că ce poate fi mai rău decât această îndreptăţire? Şi cărui lucru de nevoie trebuie să-i dăm mai multă silinţă decât lucrurile lui Dumnezeu? Şi cu toate că îndreptăţirea s-ar părea întemeiată, dar ea este osândă precum am zis.
Iar ca să cunoaşteţi că toate acestea sunt scorniri şi acoperământ al lenevirii, nimic nu voi grăi, ci ziua de poimâine îi va vădi pe toţi aceştia care inventează unele ca acestea. Căci toată cetatea se va duce la alergarea cailor, golindu-se casele şi târgurile, ca să vadă acea privelişte călcătoare de lege. Aici nici locul Bisericii, care este cel mai ales, nu este cu putinţă a-l vedea plin, iar acolo nu numai locul alergării de cai este plin, ci şi pridvoarele şi casele, locurile cele netede şi prăpăstioase şi alte locuri le apucă de mai înainte.
Şi nici sărăcia, nici treaba, nici neputinţa trupului, nici boala picioarelor, nici orice altceva de acest fel nu opreşte turbarea acea neînfrânată. Ci oameni bătrâni aleargă acolo mai tare decât tinerii cei zburdalnici, ruşindu-şi cărunteţele lor, ocărând vârsta şi făcându-si de râs bătrâneţele.
Aici când intră ascultă cu dezgust şi cu lenevire cuvintele cele dumnezeieşti pricinuind înghesuială, sufocare şi altele de acest fel. Iar acolo stând cu capetele descoperite la soare, călcându-se, împingându-se, înghesuindu-se şi pătimind multe alte rele se desfată ca şi cum s-ar afla într-o livadă.
Pentru aceasta cetăţile noastre sunt stricate, pentru că au dascăli răi ai tineretului.
Şi cum vei putea să îmblânzeşti pe tânărul cel fără de rânduială, dacă tu la bătrâneţe faci lucrurile tinerilor?
Cum după atâta vreme nu te-ai săturat de acea privire urâtă?
Cum vei putea pune în rânduială pe fiul tău, sau cum vei pedepsi pe sluga ta când greşeşte? Cum să sfatuieşti pe altul care se leneveşte de cele cuviincioase, când tu la bătrâneţe faci nişte necuviinţe ca acestea?
Şi dacă bătrânul va fi ocărât de tânăr, îndată îi pune înainte vârsta, şi mulţi vin în ajutorul lui. Dar când va fi trebuinţă de a înţelepţi si de a înfrâna pe cel tânăr, nu mai pune înainte vârsta, ci cu mai multă turbare decât tânărul, aleargă la acea privelişte călcătoare de lege. Şi zic acestea atingând pe cei bătrâni, iar nu izbăvind de prihănire si învinovăţire pe cei tineri, ci prin aceia întărind pe aceştia.
Căci dacă cel bătrân nu trebuie să facă aceasta, cu mult mai mult cel tânăr. La bătrâni este mare necuviinţa si pricinuieşte râs când fac unele ca acestea. Pentru tineri mai cumplită este pierzarea, mai adâncă prăpastia, cu cât este mai mare puterea poftei şi mai cumplită flacăra patimei. Şi de va prinde numai putină materie de afară, pe toate le arde, căci si la mânie şi la poftă tânărul este mai plecat. Pentru aceasta are trebuinţă de mai multă păzire, de frâu mai tare, de îngrădire mai severă.
Şi să nu-mi zici, omule, că priveliştea aceea pricinuieşte dulceaţă. Ci vezi dacă nu cumva împreună cu dulceaţa are şi vătămare? Şi ce zic vătămare? Căci nici dulceaţă nu are lucrul acela. Şi vei vedea aceasta dacă vei privi şi pe cei ce vin de la alergarea de cai şi pe cei ce ies de la Biserică. Cine are mai mare dulceaţă cel ce a auzit pe Prooroci, cel ce s-a împărtăşit de binecuvântare, cel ce s-a îndulcit de învăţătură, cel ce s-a rugat lui Dumnezeu pentru păcatele sale, uşurându-şi conştiinţa şi nemaicunoscând nici o vină de acest fel întru el? Sau tu cel ce ai lăsat pe Maica, ai necinstit pe Prooroci, ai ocărât pe Dumnezeu, ai dănţuit împreună cu diavolul, ai auzit hule şi ocări, ai cheltuit vremea în zadar şi nici un folos, trupesc sau duhovnicesc, n-ai adus de acolo acasă?
De aceea de voiai dulceaţă trebuia să vii aici, căci acolo îndată urmează osândire, mustrare a conş¬tiinţei, căinţă pentru cele ce ai făcut, ruşine, ocară şi privire fară îndrăzneală. Iar aici toate sunt dimpotrivă, îndrăzneală si libertate de a vorbi cu toţi despre toate cele ce s-au zis aici.
Deci când vei merge la târg si vei vedea pe toţi că aleargă la acea privelişte, tu aleargă îndată la Biserică şi zăbovind aici puţină vreme, desfatează-te totdeauna de cuvintele cele duhovniceşti. Iar dacă vei fi tras de cei mulţi si te vei duce acolo, puţin te vei mângâia, dar apoi toată ziua vei petrece mâhnit osândindu-te pe tine si pentru ziua aceea şi pentru multe altele. Deci puţin să te sileşti, ca toată ziua aceea să te desfatezi. Căci nu numai la răutatea aceasta de obicei se întâmplă aşa, ci si la toate celelalte.
Răutatea are o oarecare dulceaţă vremelnică, iar durerea şi mâhnirea este pentru totdeauna.
Fapta bună are însă puţină osteneală, iar folosul şi veselia cea din ea este pururea. Unul s-a rugat lui Dumnezeu, a lăcrimat şi s-a mâhnit puţin în vremea rugăciunii. Altul a dat milostenie, a postit, sau a făcut altceva din lucrurile cele bune. Altul a fost ocărât, dar n-a ocărât împotrivă. Deci oste¬neala este de puţină vreme, dar totdeauna se bucură si se veseleşte aducându-şi aminte de isprăvile acelea.
La răutate nu este aşa, ci dimpotrivă. A ocărât cineva, sau a răspuns la ocară cu ocară. Dar după ce va merge acasă se roade pe sine cugetând la cuvintele pe care le-a zis, care de multe ori i-au adus multă vătămare.
De aceea de doreşti să vânezi dulceaţă, fugi de poftele tinerilor, poartă grijă de înfrânare si curăţire si ia aminte la ascultarea dumnezeiestilor cuvinte.
Toate acestea le zicem către voi, ca si voi să le ziceţi la aceia. Şi mustrându-i adeseori cu aceste cuvinte, să-i trageţi de la orice obicei rău si să-i plecaţi să facă toate cu chibzuială cuviincioasă. Căci a celor ce nu fac aşa, nici osârdia lor nu o va lăuda cineva. Şi vă voi arăta aceasta de la slujba ce va să fie.
La sfantul praznic de Cincizeci de zile, care se va săvârşi de noi, atâta mulţime va alerga, încât toate cele de aici vor părea strâmte. Dar eu nu laud mulţimea aceasta, căci este din obicei, iar nu din evlavie. Deci ce poate fi mai ticălos decât aceasta, când şi lenevirea lor este plină de atâta osândă şi ceea ce se pare a fi osârdie este lipsită de laudă? Căci cel ce se împărtăşeşte de această adunare dumnezeiască cu râvnă, cu dorinţă şi cu gând curat, trebuie s-o facă totdeauna, iar nu să vină numai la praznic ca şi cei mulţi şi apoi iarăşi să se ducă, tras fiind ca un dobitoc de patimile lumeşti.
As fi putut să întind şi mai mult cuvântul, dar fiindcă ştiu că şi fără de sfatuirea noastră aţi fi făcut cele cuviincioase şi aţi fi grăit acelora mai multe decât cele ce am zis.
Şi pentru ca să nu vă fac supărare cu mustrările, cercetându-vă toate cele ce lipsesc, mă voi apuca de învăţătura obişnuită, întorcând cuvântul la istoria despre Ana. Si să nu vă miraţi că încă n-am terminat vorbind despre ea, pentru că nu pot scoate pe femeia aceea din mintea mea, ci mă minunez de frumuseţea sufletului ei si de podoaba minţii ei.
Căci iubesc ochii care lăcrimează în rugăciuni, mintea care totdeauna cugetă la cele cereşti, gura şi buzele care se împodobesc nu cu rujuri, ci cu mulţumirea cea către Dumnezeu, precum erau ale aceleia. Si mă minunez că a filozofat, dar mai mult mă minunez că femeia fiind a iubit înţelepciunea; femeia pe care mulţi de multe ori au vorbit-o de rău.
„De la femeie este începutul păcatului si prin ea toţi murim”, zice Iisus Sirah (25, 33) si iarăşi: „Toată răutatea este mică pe lângă răutatea femeii” (25, 21). Iar Pavel zice: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă” (I Tim. 2, 14).
De aceea mai mult mă minunez de ea că lepădând aceste învinuiri si îndepărtând grăirea de rău a şters toate ocările cele împotriva ei, deşi era din firea cea clevetită şi prihănită. Şi a învăţat cu fapta că toate acestea nu s-au făcut din fire, ci din voinţa liberă şi că şi din genul lor este cu putinţă să se ajungă la vârful faptei bune.
Firea femeiască este foarte schimbătoare. Că de se va pleca la răutate, face mai rele, iar de se va apuca de fapta bună, mai degrabă îşi va da sufletul decât să se lase de scopul ei. Aşa şi aceasta a biruit firea şi prin stăruirea la rugăciune a făcut să odrăslească fiu din pântece sterp. Iar după aceasta aleargă iarăşi la rugăciune şi zice: „întăritu-s-a inima mea întru Domnul; înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu” (I Imp. 2, 1).
Talcuirea cuvintelor „întăritu-s-a inima mea întru Domnul” am arătat-o mai înainte dragostei voastre. Iar acum de nevoie este să tâlcuim zicerea care urmează. Căci după ce a zis: „întăritu-s-a inima mea întru Domnul” a spus „înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu”.
Ce este „cornul meu”? Căci deseori îl între¬buinţează Scriptura, când zice: „înălţa-se-va cornul dreptului” (Ps.74, 10). „înălţatu-s-a cornul Hristosului lui „.
Deci ce înseamnă corn? Puterea, slava si cinstea.
Si este asemenea ca la dobitoacele cele necuvântătoare, căci la ele în loc de putere şi slavă au cornul pus de Dumnezeu. Şi de-1 vor pierde, au pierdut cea mai mare parte a puterii lor.
Precum este un ostaş fără arme, aşa este si un taur fără coarne.
Deci prin aceasta nimic altceva nu zice femeia, fără numai că „s-a înălţat slava mea”. Şi cum s-a înălţat? „Intru Dumnezeul meu”. Pentru aceasta, şi întărită este înălţarea, căci are temelie tare şi nemişcată.
Slava cea de la oameni se datoreşte slăbiciunii celor ce se mândresc, de aceea se şi răstoarnă lesne. Iar slava cea de la Dumnezeu nu este aşa, ci de-a pururi rămâne nemişcată.
Proorocul arătând pe aceste două, adică şi răsturnarea cea lesne a aceleia şi statornicia acesteia, zice: „Tot trupul iarbă şi toată slava omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (Is. 40, 7-8). Iar pentru slava lui Dumnezeu nu spune aşa. Dar cum? „Iar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac”. Şi s-au adeverit acestea la această femeie. Căci mulţi împăraţi, voievozi si puternici au meşteşugit multe si s-au ostenit de multe ori ca pomenirea lor să rămână nestearsă. Si si-au zidit morminte strălucite, şi-au ridicat statui şi chipuri în multe locuri şi au lăsat amintire de nenumărate isprăvi, dar toate au pierit si nici numele lor nu-lmai ştie cineva. Dar peste toate aceste locuri vei auzi spunându-se isprăvile femeii acesteia şi tot pământul peste care luminează soarele este plin de slava Anei.
Şi nu numai faptul acesta este minunat că se vesteşte femeia în toată lumea, ci că trecând atâta vreme, nicidecum nu s-a stins lauda ei, ci creste si se întinde si mai mult. Ea este cunoscută de toţi în cetăţi, pe câmp, în case, în taberele ostaşilor, în corăbii, în prăvălii, pretutindeni vei auzi că se laudă această femeie.
Căci când Dumnezeu va voi să slăvească pe cineva, cu toate că va muri, sau va trece multă vreme sau altceva de se va întâmpla, slava aceluia rămâne pentru totdeauna şi nimeni nu va putea întuneca strălucirea ei. De aceea şi aceasta învăţând pe toţi cei ce aud că nu trebuie să alerge la cele stricăcioase, ci la Acela de la care ne vin cele bune, adevărate şi nemişcate.
Apoi a arătat pe pricinuitorul slavei după ce a zis: „întăritu-s-a inima mea întru Domnul” a spus: „înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu”, arătându-ne de aici că bunătăţile sunt îndoite, care nu le poate dobândi cineva uşor. Şi zice ea: M-am izbăvit de tulburare si am lepădat necinstea, dar am dobândit şi întărirea şi m-am împărtăşit de slavă. Iar pe acestea amândouă nu le va putea vedea cineva lesne unite. Căci mulţi se izbăvesc de primejdii, dar nu au viaţă slăvită. Alţii dobândesc slavă şi cinste, dar sunt siliţi să se primejduiască pentru slava aceea.
Mulţi preadesfrânaţi, vrăjitori, jefuitori de morminte şi alţii care fac unele ca acestea stau în temniţe, iar după o vreme, din care oarecare milostivire împărătească sunt sloboziţi. Aceştia s-au izbăvit de pedeapsă, dar n-au şters ocările faptelor lor, ci îşi poartă pretutindeni ruşinea lor. Mulţi ostaşi viteji vânând viaţa cea slăvită şi strălucită, s-au aruncat în primejdii şi în războaie şi de multe ori au primit răni, iar mai pe urmă au murit fără de vreme. Aceştia poftind slavă, s-au expus primejdiilor şi riscului.
Iar la femeia aceasta, acestea amândouă s-au împlinit, a câştigat şi întărire şi a dobândit şi slavă.
Aşa s-a petrecut si la cei trei tineri, care şi de primejdie s-au izbăvit, scăpând de foc şi străluciţi s-au făcut, biruind mai presus de fire puterea acestei stihii.
Astfel sunt isprăvile lui Dumnezeu, dăruieşte deodată viaţă şi strălucire fără de pri¬mejdii. Pe acestea amândouă arătându-le Ana zice: „întărindu-s-a inima mea întru Domnul, înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu”. Nu a zis simplu „întru Dumnezeu”, ci „întru Dumnezeul meu”, răpind la sine pe Stăpânul lumii.
A făcut aceasta nu micşorând stăpânirea Lui, ci arătându-si dragostea ei si mângâindu-se. Căci astfel este obiceiul celor ce iubesc. Ei nu sufere să iubească împreună cu mulţi, ci singuri, ca să-si arate dragostea lor mai cu covârşire. Aşa face si David, zicând: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, către Tine alerg” (Ps. 62, 1). Căci după ce a numit stăpânirea Lui cea de obşte, a arătat şi pe cea osebită care este peste sfinţi. Şi iarăşi zice: „Dumnezeule, Dum¬nezeul meu, ia aminte spre mine, pentru ce m-ai lăsat? „(Ps. 21, 1). Şi iarăşi: „Zice-voi lui Dum¬nezeu: Sprijinitorul meu eşti” (Ps. 90, 2). Iar aceste cuvinte sunt ale sufletului celui fierbinte, aprins şi care arde de dorinţă.
Aşa a făcut şi femeia aceasta. Iar când oamenii fac aşa nu este nici un lucru de mirare. Dar când vei vedea pe Dumnezeu făcând aşa, atunci spăimântează-te. Căci precum aceştia nu voiesc ca El să fie de obşte pentru toţi, ci numai pentru ei, numindu-L Dumnezeu al lor, aşa si El nu zice că este numai Dumnezeu de obşte pentru cei mulţi, ci şi deosebit al unora. De aceea zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui lacov” (Ieş. 3, 6). Nu îngustându-Şi stăpânirea zice aşa, ci mai mult întinzându-şi-o.
Căci stăpânirea Lui o arată mai mult fapta bună a supuşilor decât mulţimea lor. Şi nu se bucură mai mult numindu-Se: Dumnezeul cerului, al pământului, al mării si al tuturor celor ce sunt în ele, precum Se bucură numindu-Se: Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov. Şi ceea ce nu se face la oameni, vedem că se întâmplă la Dumnezeu.
Oamenii supuşi sunt numiţi de stăpâni şi toţi au obicei să zică: Cutare este epitrop al cutăruia; cutare este econom al cutăruia; cutare este voievod, sau eparh al cutăruia. Şi nimeni nu zice: Eparhul este al cutăruia epitrop, ci pe cei mai mici îi numim totdeauna de la cei mai mari, ca supuşi ai lor. Dar la Dumnezeu s-a făcut invers. Căci nu se zice numai Avraam al lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeul lui Avraam, Stăpânul numindu-Se de la slugă.
Iar Pavel spăimântându-se de aceasta zice: „Pentru aceasta Dumnezeu nu se ruşinează ca să se numească Dumnezeul lor” (Evr. 11, 16). Stăpânul nu Se ruşinează a se numi de la slugi. Dar pentru ce nu Se ruşinează? Pentru ca şi noi să-I urmăm Lui.
Trebuia să se ruşineze de cei străini şi pribegi, vei zice, căci ei se par că sunt neînsemnaţi şi defăimaţi. Dar sfinţii aceia nu erau străini în felul acesta, precum socotim noi, ci se bucurau de un loc preaslăvit. Noi numim străini pe cei ce şi-au lăsat locul lor şi s-au dus în alt pământ. Dar aceia nu erau străini în felul acesta, ci trecând cu vederea toată lumea aceasta şi socotind că pământul este mic, căutau cetatea cea din ceruri, nu din mândrie, ci din mărime de suflet; nu pentru trufie, ci pentru dragostea lui Dumnezeu. Căci după ce au cugetat la toate cele de pe pământ si au văzut că trec şi pier, că nimic nu este întărit şi nemişcat aici, nici bogăţia, nici stăpânirea, nici slava, nici chiar viaţa, ci fiecare are un sfârşit şi se sileşte să ajungă la el, iar cele din cer nu sunt în acest fel, ci fără de sfârşit şi nemişcătoare, au ales să fie străini de cele curgătoare şi trecătoare, ca să dobândească cele stătătoare.
Deci ei erau străini nu că nu aveau patrie aici pe pământ, ci pentru că doreau patria cea de-a pururea stătătoare. Lucru pe care şi Pavel îl arată zicând: „Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută a lor patrie” (Evr. 11, 14).
Dar care patrie? Oare cea mai dinainte pe care au lăsat-o? Nicidecum. Că „dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească” (Evr. 11, 15-16), al căreia Meşter şi Ziditor este Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu nu se ruşinează a se numi Dumnezeul lor.
Deci să urmărim şi noi acestora, rogu-vă, să trecem cu vederea cele de faţă şi să poftim cele viitoare. Să luăm ca învăţătoare pe femeia aceasta si să alergăm pururea către Dumnezeu şi toate să le cerem de la El. Căci nimic nu este întocmai cu rugăciunea.
Rugăciunea pe cele ce sunt cu neputinţă le face cu putinţă; pe cele dificile le face lesnicioase.
Pe aceasta şi fericitul David o folosea, căci zice:
„De şapte ori în zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 166). Iar dacă împărat fiind, afundat în nenumărate griji şi tras în toate părţile, se ruga lui Dumnezeu de atâtea ori în zi, ce răspuns sau iertare vom avea noi, cei care avem atâta timp liber si nu ne rugăm Lui deseori, mai ales că voim să dobândim atâtea foloase?
Căci cu neputinţă este ca omul ce se roagă cu osârdie şi face cereri dese către Dumnezeu să cadă vreodată în păcat. Dar cum? Eu vă voi spune.
Cel ce si-a concentrat mintea si si-a ridicat sufletul la cer, acela cheamă pe Stăpânul său si vorbeşte cu El pentru iertarea păcatelor sale. Il roagă să-i fie milostiv si blând. Petrecând în cuvintele acestea leapădă toată grija acestei vieţi, se întraripează şi se face mai înalt decât patimile cele omeneşti. Şi dacă va avea vreun vrăjmaş, după rugăciune nu-l mai vede ca pe un vrăjmaş. Sau de va vedea vreo femeie frumoasă, după rugăciune, nu va mai fi atras cu ochii la faţa ei, căci focul rugăciunii petrece înăuntru lui şi alungă de acolo orice gând nebunesc.
Dar devreme ce oameni fiind cădem cu lesnire în lenevire, după un ceas, două sau trei de la rugăciune, fierbinţeala aceea ce s-a făcut în tine de la rugăciune puţin câte puţin se va stinge. De aceea aleargă iarăşi degrab la rugăciune şi înfierbântă iarăşi mintea ta care s-a răcit. Iar de vei face aceasta toată ziua în răstimpuri, înfierbântându-te cu desimea rugăciunilor, nu vei da diavolului pricină şi intrare în gândurile tale. Şi dacă apa care s-a răcit o punem iarăşi la foc, ca să se înfierbânte degrab, ca să putem prânzi, aşa să facem şi aici. Si punând gura noastră pe rugăciune ca pe nişte cărbuni, să ne aprindem iarăşi mintea noastră spre evlavie si să urmăm zidarilor. Căci aceia vrând să zidească ceva cu cărămizi, din pricina nestabilităţii lor strâng toată zidirea cu lemne lungi şi nu fac aceasta punându-le rar, ci des, ca prin desimea lemnelor, alcătuirea cărămizilor să se facă tare. Aşa fa şi tu.
Toate faptele tale din viaţa aceasta să le teşi cu desimea rugăciunilor, ca cu nişte legături si aşa să-ti întăreşti din toate părţile viaţa ta. Şi dacă vei face aşa, cu toate că vor sufla nenumărate vânturi ale ispitelor, scârbelor sau a oricăror gânduri urâte, sau va veni orice rău asuprăte, nu vor putea să-ţi surpe casa, fiind legată cu aşa dese rugăciuni.
Şi cum se poate, vei zice, ca un om având atâtea griji si cu dregătorie să se roage la fiecare trei ceasuri ale zilei şi să alerge la Biserică?
Se poate şi este foarte lesnicios.
Că deşi a merge la Biserică nu se poate, dar stând acolo la slujba ta poţi să te rogi. Şi nu este trebuinţă de glas, ci de minte; nici de întinderea mâinilor, ci de suflet osârduitor; nici de poziţia trupului, ci de cugetarea minţii.
Căci si Ana a fost ascultată nu pentru că a slobozit glas tare, ci pentru că striga tare înăuntrul inimii, precum zice Scriptura: „Şi glasul ei nu se auzea” (I Imp. 1, 13). Şi mulţi de multe ori au făcut aşa, căci stând afară la uşile stăpânilor care înăuntru strigau, se iuţeau, îngro¬zeau şi se turbau, ei însemnându-se cu semnul cel sfânt si rugându-se cu mintea puţin, intrau la acela şi-l schimbau potolindu-l, facându-l din sălbatec blând. Pe această rugăciune n-a oprit-o nici locul, nici vremea, nici faptul că n-a fost rostită în auz.
Fă şi tu aşa. Suspină cu amar, adu-ţi aminte de păcatele tale, caută la cer şi zi în mintea ta: „Miluieste-mă, Dumnezeule” si iată că s-a săvârşit rugăciunea ta. Căci cel ce a zis „miluieşte-mă” face o mărturisire, căci şi-a cunoscut păcatele sale. Şi numai celor ce au greşit le este propriu a cere milă. Cel ce a zis „miluieste-mă”, a luat iertare de greşeale, iar cel ce s-a miluit nu se mai pedepseşte. Cel ce a zis „miluieşte-mă” a dobândit împărăţia cerurilor. Căci pe care îl va milui Dumnezeu nu numai că este izbăvit de osândă, ci se împărtăşeşte şi de bunătăţile cele ce vor să fie.
Deci să nu ne scuzăm zicând că nu este aproape locaşul de rugăciune, căci dacă noi înşine ne vom îndrepta darul Duhului ne face locaşuri ale lui Dumnezeu. De aceea lucrarea rugăciunii ne este lesne din toate părţile, închinarea si slujirea noastră nu este ca a iudeilor de mai înainte trupească care avea trebuinţă de multe lucrări exterioare. Ci dacă voiau să se roage trebuiau să se suie la Templu, să cumpere turturele, să aibă în mâini lemne de foc, să aibă cuţit, să stea lângă Jertfelnic şi multe alte porunci să săvârşească. Dar aici nimic de acest fel nu este, ci oriunde vei fi ai jertfelnicul cu tine, ai cuţitul şi jertfa, tu însuţi fiind şi preot şi jertfelnic şi jertfa. Oriunde vei fi poţi să ridici jertfelnic numai de vei arăta voinţă cu trezvire. Cu nimic nu opreşte locul şi nici împiedică vremea şi de nu vei pleca genunchii, de nu-ţi vei bate pieptul şi de nu-ţi vei ridica mâinile la cer, ci numai de vei arăta minte fierbinte, ai săvârşit toată rugăciunea.
Şi femeia care ţine în mâini suveica si ţese poate să caute cu mintea la cer şi să cheme pe Dumnezeu cu fierbinţeală.
Şi omul mergând la târg poate face rugăciuni întinse.
Şi cel ce sade la atelierul lui si coase piei, poate să afierosească sufletul său Stăpânului.
Şi slujitorul care aleargă şi vine, face cumpărături, sau sade la bucătărie, poate să facă rugăciuni întinse cu mintea trează, când nu-i este cu putinţă să vină la Biserică.
Dumnezeu nu se ruşinează de loc, ci numai un lucru cere, minte fierbinte şi suflet înfrânat şi curat. Şi ca să cunoşti că nu este trebuinţă de locuri si de vremi, ci de cugetare a minţii vitează şi trează, caută la Pavel care zăcea întins în temniţă, nu în picioare, căci butucul în care îi erau băgate picioarele nu-l lăsa. Dar fiindcă s-a rugat cu osârdie, a cutremurat temniţa, a clătinat temeliile ei, iar pe temnicer l-a înfricoşat, pe care apoi l-a povăţuit la Sfânta Taină.
Iezechia nu stând drept, nici plecându-şi genunchile, ci zăcând în pat din pricina bolii si întorcându-se la perete a întors hotărârea care era dată asupra lui. El si-a câştigat multă dragoste şi s-a însănătoşit ca mai înainte, fiindcă s-a rugat lui Dumnezeu cu fierbinţeală si cu suflet înfrânat si curat.
Si nu numai la bărbaţii cei sfinţi si mari, ci si la cei răi se poate vedea aceasta. Tâlharul nu a stat în locaş de rugăciune, nici şi-a plecat genunchile, ci fiind întins pe Cruce cu puţine cuvinte a dobândit împărăţia cerurilor. Unul fiind în groapă si în noroi, altul în groapă cu fiarele, altul în pântecele chitului, dar rugându-se lui Dumnezeu toate cele împotriva lor le-au risipit, şi au tras spre ei dragostea cea dumnezeiască.
Zicându-vă acestea vă sfătuiesc să mergeţi adeseori la Biserică, iar dacă nu puteţi şi acasă să vă rugaţi în multă linişte, plecându-vă genunchii fără tulburare şi întinzându-vă mâinile. Iar dacă vă veţi întâmpla să fiţi între mulţi, nu se cuvine ca pentru aceasta să lăsaţi rugăciunile cele obişnuite, ci să vă rugaţi chemând pe Dumnezeu în felul în care v-am arătat. Şi nu veţi avea mai puţin folos de la acest fel de rugăciune.
Şi am zis acestea nu pentru ca să le lăudaţi şi să vă minunaţi de ele, ci să le împliniţi cu lucru, cheltuind vremea zilei, a nopţii şi a lucrării în rugăciuni şi în cereri. Dacă vom iconomisi aşa lucrurile noastre si viata aceasta de acum o vom petrece întăriţi şi împărăţia cerurilor o vom câştiga. Pe care fie ca noi toţi s-o dobândim cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos împreună cu Care Tatălui şi Sfantului Duh se cuvine slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.