Cuvant despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu

CUVÂNT

La neluminarea scripturii celei vechi,
la iubirea de oameni a lui Dumnezeu si
cum ca nu se cuvine a ne învinui unii pe altii

Vacarul când îsi vede cireada de boi grasa si vioaie, se bucura. Se bucura si lucratorul de pamânt când îsi vede holdele bogate. Dar nici vacarul nu se bucura atât pentru boi, nici lucratorul de pamânt pentru holde, precum ma bucur si ma veselesc eu acum vazând aceasta arie buna plina de aceste manunchiuri duhovnicesti.

Caci atunci când samânta bunei credinte se seamana în atâta multime si felurime de urechi, de nevoie este ca sa odrasleasca degrab spicul cel bogat si copt al ascultarii. Si precum daca va ara cineva într-o tarina buna, va primi rodire multa, asa si cel ce va semana în sufletele ascultatoare si pline de evlavie, desi semintele învataturii vor fi putine, dar secerisul va fi bogat, fiindca întelepciunea celor ce asculta ascunde saracia celui ce vorbeste.

Aceasta se întâmpla si la vânarea de pesti. Desi pescarii vor fi neiscusiti, dar aruncând mrejele la vreun sân care sa aiba pesti multi, lesne dobândesc vânatul, fiindca multimea pestilor acopera neiscusinta lor. Iar daca la acest pescuit multimea de peste prins mângâie neiscusinta vânatorilor, cu mult mai mult la aceasta vânare duhovniceasca se va petrece astfel. Caci pestii aceia când vor vedea mrejele întinse, îndata se întorc si fug, dar voi faceti dimpotriva. Când ma vedeti ma ascultati si întinzând mreaja învataturii, nu numai ca nu sariti si fugiti, ci mergeti mai înauntru, alergând din toate partile, si fiecare împinge si înghesuieste pe aproapele, silindu-se ca el mai întâi sa sara si sa cada în mreaja. Pentru aceea niciodata nu am tras mreaja goala, nu pentru iscusinta noastra, ci pentru pofta voastra.

Indeajuns ne-a ospatat mai înainte limba aceea ce varsa aur lamurit si curat si are în gura izvoare de miere. Zic adica limba fericitului Pavel, care mai bine zis covârseste dulceata fagurului de miere prin dulceata învataturii celei duhovnicesti. Dar devreme ce ca niste iubitori de filozofie cuviincioasa, nici pe cele ale mele nu le lepadati, desi sunt lipsit si sarac, ci precum va minunati cu adevarat de cele înalte si covârsitoare, primiti dar si cuvintele prostimii mele.

Pentru aceasta m-am ridicat cu osârdie sa va platesc datoria ce v-am fagaduit-o mai înainte, fiindca atunci lungimea învataturii ne-a împins si nu ne-a lasat sa ajungem la sfârsit. Care era acea datorie? De nevoie este sa va aduc aminte de începutul împrumutului, ca sa vi se faca mai luminata tâlcuirea.

Am cautat atunci sa lamuresc pentru care pricina Scriptura cea Veche este mai neluminata decât cea Noua. Poate va aduceti aminte! Si am zis atunci ca o cauza a fost salbaticia celor ce auzeau si am adus martor pe Pavel, care zice: „La citirea Vechiului Testament ramâne acelasi voal, neridicându-se, caci el se desfiinteaza prin Hristos” (II Cor. 3, 14).

Am aratat ca precum Moise, puitorul de lege avea acoperamânt, asa si Legea are acoperamânt, adica neluminarea ei. Dar acoperamântul nu învinuieste pe puitorul de lege, nici prihaneste Legea, ci vina este a neputintei celor ce o auzeau.

Moise nu avea acoperamântul pentru sine, ci pentru ca evreii nu puteau suferi slava fetii lui, iar când se întorcea catre Domnul si-l lua.

La fel si Legea, fiindca ei nu puteau însa sa priceapa învataturile cele desavârsite si pline de filozofie despre Hristos si despre Scriptura cea Noua, care toate se pastrau în Scriptura cea Veche ca într-o vistierie, avea acoperamânt, facându-le acelora pogoramânt, iar noua pastrându-ne toata bogatia.

Ca în vremea când va veni Hristos si ne vom întoarce catre El, sa se ridice acoperamântul.

Vedeti deci la câta vrednicie ne-a adus venirea lui Hristos, care ne-a suit la rânduiala lui Moise. Dar poate va zice cineva: Pentru care pricina s-au spus acestea atunci, daca nu erau luminate? Pentru ca celor de pe urma sa se faca folositoare. Si aceasta este o vrednicie a proorociei, adica a nu vesti lucrurile cele de fata, ci a spune de mai înainte cele ce vor sa fie.

Si proorocia când se spune întunecat, se face mai luminata dupa savârsirea lucrurilor, cu toate ca mai înainte este întunecata. Si fiindca atunci se graia întunecat iar lucrurile erau neluminate, totusi când s-au împlinit, cele ce au fost graite, s-au luminat. Si ca sa cunoasteti ca Proorocia desi se spune cu multa vreme mai înainte, totusi este întunecata si asteapta împlinirea lucrurilor ca sa se lumineze. Aceasta va voi face aratat de la Ucenicii Domnului. „Stricati biserica aceasta” (In. 2,  19), zicea Hristos catre iudei. Si fiindca cei ce necinsteau Templu cu negustoria lor L-au întrebat: „Ce semn ne arati ca faci acestea?”. El le-a raspuns: „Stricati Biserica aceasta si în trei zile o voi ridica”. Dar El vorbea despre biserica trupului Sau. Aceasta este o proorocie. Caci înca nu s-a împlinit Crucea, nici stricarea bisericii, nici învierea cea de-a treia zi, pe care  El  le-a  savârsit.   Si  vezi  cum  s-a  aratat amanuntit si îndrazneala acelora si puterea Sa? Dar ei nu stiu cele graite. Iar a nu sti iudeii acestea, nu este un lucru de mirare. Nici Ucenicii Lui n-au înteles, pâna ce a înviat din morti. Si atunci au crezut în cele scrise si cuvântului pe care l-a zis Iisus.

Vezi ca Proorocia a avut trebuinta de împlinirea celor zise ca sa se faca luminata? Si cum ca iudeii nu aveau nici o vina ca nu întelegeau proorociile despre Hristos mai înainte de venirea lui? Ca prin venirea Lui toate trebuiau sa se faca aratate si luminate, asculta-L pe El Insusi, zicând: „De n-as fi venit si nu le-as fi vorbit, pacat nu ar avea” (In. 15, 22). De ce nu ar avea pacat? Caci le-a vorbit prin proorocii.  Le-a vorbit de mai înainte într-adevar,  dar nu erau  luminate,  nici aratate mai înainte de venirea Aceluia pentru Care mai înainte se vorbea. Iar de ar fi fost luminate si aratate si mai înainte de venirea Lui, ar fi avut pacat. Dar devreme ce nu au avut pacat, aratat este ca pentru neluminarea celor graite n-au avut pacat. Si nici nu se cerea lor credinta în Hristos mai înainte de venirea Lui. Atunci dar pentru care pricina se spunea de mai înainte? Pentru ca în vremea când va veni Hristos acestea sa le fie ca niste învatatori, care sa-i îndemne, si sa cunoasca ca cele ce se petrec acum nu sunt scorniri noi, nici de curând spuse, ci vechi, caci de multi ani se propovaduia. Iar toate acestea nu erau un lucru mic, ca sa nu-i atraga la credinta.

Deci o pricina este aceasta a neluminarii, pe care prin multe marturii am aratat-o în cuvântul de mai înainte. Deci ca nu iarasi sa va suparam repetând aceleasi cuvinte,  de nevoie este  sa ne departam de la aceasta si sa spunem altceva, care nu numai ca este neluminata si necunoscuta noua, ci si mai greu de înteles ne face Scriptura cea Veche. Altceva este a nu sti nimic din cele ce se afla înauntru, vazând acoperamântul pus deasupra si altceva este a afla cele ce se vorbesc dar cu osteneala se înteleg.

Deci care este pricina cea de-a doua pentru care Scriptura cea Veche este mai grea decât cea Noua? Scriptura cea Veche nu o avem scrisa în limba noastra de aici, ci s-a alcatuit într-o limba si în alta se citeste la noi. La început s-a scris în limba  evreiasca,  iar noi  am  luat-o  din  limba elineasca. Când se talmaceste ceva dintr-o limba în alta se face cu multa greutate. Aceasta o stiu cu dinadinsul cei ce cunosc multe limba cum ca, traducând din alta limba, nu este cu putinta sa redai toata  întelegerea  ei  fireasca.   Deci  din  pricina aceasta s-a facut greoaie priceperea din Scriptura cea Veche. Cu trei sute de ani mai înainte de venirea   lui   Hristos,   în   vremea   lui   Ptolomeu împaratul  egiptenilor,   s-a  tradus   Scriptura  cea Veche în limba elineasca, fiind de nevoie si foarte de folos. Cât timp ea a vorbit numai pentru neamul evreilor, a ramas în limba evreiasca, în timp ce celelalte neamuri nu luau aminte la ea si nici nu puteau.

Dar voind sa vina Hristos si sa cheme toata lumea la Sine, nu numai prin apostoli, ci si prin prooroci, caci si aceia ne povatuiesc la credinta si cunostinta   lui   Hristos,   a   deschis   atunci   prin talmacire proorociile care mai înainte erau închise din pricina necunoasterii limbii, ca toti cei din neamuri, care curgeau din toate partile si eu multa lesnire  calatoreau,   sa poata  veni,  prin  ele,   la împaratul  proorocilor  si  sa  se  închine  Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu.

Pentru aceasta mai înainte de vremea venirii lui Hristos s-au talmacit toate. Caci de ramânea numai în limba evreiasca, zisa lui David: „Cere de la Mine si-ti voi da tie neamurile mostenirea ta si biruinta ta marginile pamântului”  (Ps. 2, 8),   de  unde   ar  fi  stiut-o sirianul, sau galateanul,  sau macedoneanul, sau atenianul?

Si striga Isaia: „Ca o oaie la junghiere S-a adus  si  ca un miel  fara de  glas înaintea celui ce-l tunde, asa nu si-a deschis gura Sa” (53, 7).

Si iarasi zice: „Si va fi în ziua aceea radacina  lui Iesei   si   Cel   ce   se   va   scula   sa stapâneasca   neamurile; spre Dânsul neamurile vor nadajdui” (11, 10). Si iarasi: „Se va umplea tot pamântul a cunoaste pe Domnul, ca apa multa care acopera marile” (11, 9). Si David iarasi zice: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbita” (Ps. 46, 5).  Si iarasi:  „Zis-a Domnul Domnului meu: Sezi de-a dreapta mea, pâna ce voi pune pe vrajmasii tai   asternut picioarelor tale” (Ps. 109, 1).

Si toate acestea s-au zis aratând Patima, învierea, înaltarea, sederea cea de-a dreapta Tatalui si a Doua lui Venire si despre toate acestea, ce se afla în Scriptura cea Noua, a vorbit de mai înainte Scriptura cea Veche, ca acestea sa nu ramâna nestiute de neamurile cele  de   pe   urma.   Si   ca   sa   nu   ramâna   ele necunoscute  de  puterea  proorociilor,   darul   lui Dumnezeu a iconomisit ca Scripturile sa se traduca mai  înainte  de  venirea lui  Hristos,  facându-le folositoare nu numai celor din neamuri, ci si iudeilor care erau raspânditi în toata lumea. Caci iata a crezut si cel din neamuri, vazând semnele iudeilor.

Si cum ar fi putut apostolii întoarce pe iudeu, daca nu i-ar fi dat ca dascal pe proorocul cel luat de la iudei? Si daca atunci când a intrat Pavel în Atena (Fp. Ap. 17), a avut trebuinta de inscriptia cea scrisa deasupra capistei, ca sa faca învatatura catre atenieni, nadajduind ca-i va birui mai lesne prin armele lor, lucru ce s-a si întâmplat, cu mult mai mult avea trebuinta de ajutorul cel de la prooroci când vorbea cu iudeii, ca sa nu-l învinuiasca ca baga lucruri noi si straine în auzurile lor.

Si poate vei zice: De ce nu este numai o limba, caci am fi fost izbaviti de orice greutate? O limba a fost de demult, o omule! Caci precum este o fire a oamenilor, asa a fost si o limba pentru toti. La început nu era nici un om ca sa vorbeasca o alta limba: nu era indian, nici trac, nici scit, ci toti vorbeau aceeasi limba.

Dar care a fost cauza ca nu mai este o singura limba, vei zice? Pentru ca ne-am aratat nevrednici de aceasta limba, care totdeauna am fost nemultumitori fata de Facatorul de bine. Ce zici? Nevrednici ne-am aratat de aceasta limba? Dobitoacele au gustul lor, oile zbiara, zbiara si caprele, taurul mugeste, calul necheaza, boul racneste, lupul urla, balaurul suiera; fiecare din ele si-au pastrat glasul lor si numai eu singur m-am lipsit de glasul meu? Dobitoacele si cele salbatice si cele domestice, si cele ce se îmblânzesc si cele ce nu se îmblânzesc au ramas fiecare cu glasul ce li s-a dat de la început, numai eu, stapânul lor, am fost necinstit? Ele si-au pastrat neschimbata cinstea si numai eu am cazut din darurile lui Dumnezeu? Si ce pacat mare am facut? Nu erau de ajuns pedepsele de mai înainte? Mi-a dat raiul, dar m-a scos din el. Petreceam o viata fara ticalosie si fara osteneala, dar am fost isbândit cu sudoare si cu osteneala. Pamântul mi le dadea pe toate nesemanate si neplugarite, dar i-a poruncit sa rasara maracini si ciulini, si m-a întors iarasi în el. M-a pedepsit cu moarte. Firea femeiasca a fost pedepsita supunând-o la chinuri si dureri. Nu erau de ajuns acestea spre chinuire, ci si glasul mi l-a luat, lipsindu-ma de aceasta cinste, ca sa ma întorc de la cei de un neam si o semintie cu mine ca de la niste salbatici, glasul oprindu-ma de petrecerea împreuna cu ei.

De aceea am adus aici mai multe nedumeriri ca raspunsurile sa se faca mai stralucite. Si de voia sa ma scoata din toate acestea, pentru care pricina mi le-a mai dat din început? Voiti ca de la însusi acest cuvânt sa aduc raspunsul; de la aceasta graire fara rost? Caci atâta de multa este multimea si taria apararilor celor ale lui Dumnezeu, încât numai vorbirea împotriva a celui ce se împotriveste, sa fie destula pentru dezlegarea învinuirilor.

De voia sa ma scoata din ele pentru care pricina mi le-a dat de la început? Si eu zic la fel: De voia sa te scoata din toate acestea, pentru care pricina ti le-a mai dat? Fiindca nu voia sa te scoata din ele de aceea ti le-a dat din început.

Si cum s-a întâmplat? Nu Dumnezeu te-a scos, ci tu ai pierdut cele date. Pe Acela lauda-L pentru iubirea Sa de oameni ca le-a daruit, iar pe tine te prihaneste pentru lenevire ca n-ai pazit darul. Nu cel ce a dat este vinovat, ci cel ce a pierdut cele date este supus învinuirilor. Si cum ca era iubitor de oameni si voia sa daruiasca, se vede din faptul ca nimeni nu L-a silit, nici nu i-a stat vreo nevoie înainte, nu s-a minunat de ispravile noastre, nici avea sa ne dea rasplatire pentru osteneli, ci îndata ce ne-a zidit, ne-a si adus la cinstea aceasta, pentru ca sa arate ca daruirea nu era o rasplatire, ci numai darul Lui. Iar daca nu ai pazit cele date pe tine te învinovateste si nu pe Cel ce a dat darul.

Oare numai aceasta vom zice despre Stapânul? De ajuns ar fi si raspunsul acesta, dar bunatatea Lui cea nemarginita si iubirea lui de oameni cea nespusa ne dau si alta multime de aparari. Faptul ca El a dat si tu ai pierdut, El s-a izbavit de învinuirile aduse, si mai mult înca S-a facut vrednic de mare lauda, caci desi stia ca tu vei pierde darul, însa nu te-a lipsit de el. Dar am sa zic una mult mai mare. Si care este aceasta? Ca si dupa ce din lenevirea ta ai pierdut cele date, iarasi ti le-a dat înapoi. Si nu numai cele pierdute, ci si altele cu mult mai mari decât acelea. Ai pierdut raiul, dar El ti-a dat cerul. Vezi ca mai mare este câstigul decât paguba? Si mai multa este bogatia?

Ti-a dar cerul ca sa-Si arate atât iubirea Sa de oameni cât si sa raneasca pe diavolul, aratând ca desi el va aduce multe primejdii neamul omenesc, cu nimic nu se va folosi, fiindca Dumnezeu pururea spre mai mare cinste ne ridica.

Ai pierdut raiul, Dumnezeu ti-a deschis cerul.

Ai fost blestemat cu osteneala vremelnica, dar te-ai cinstit cu viata cea vesnica.

A poruncit pamântului sa scoata maracini si ciulini, dar sufletul tau a odraslit roada Duhului.

Cugeta la iubirea de oameni a lui Dumnezeu pâna unde s-a pogorât. De vom pierde unii dintre noi oarecare lucruri, desi vom lua altele mai scumpe, totusi le cautam tot pe cele pierdute si nu ne linistim pâna ce nu le vom avea din nou. La fel si aici tu ai pierdut raiul, dar nu numai cerul ti s-a dat, ci si raiul, caci zice: „Astazi vei fi cu mine în rai” (Lc. 23, 33). Ca nu numai cu daruirea celor mai mari sa mângâie sufletul, ci si cu dobândirea celor pierdute.

Dar, de vreti sa venim la aceea ce ne sta înainte si sa vedem cum am pierdut limba comuna tuturor, caci nu putin foloseste istorisirea aceasta spre întarire. Si daca cineva se întareste în cele din început, întarit va fi si în celelalte. De nevoie este dar sa vi le zic pe toate.

Si era o limba pentru toti oamenii cei de demult, dar mai pe urma s-au împartit în mai multe. Pâna când a fost una? Si când s-a împartit în mai multe? Si oare aceea s-a prapadit si s-au adus altele, sau a ramas aceea si s-au adaugat altele? Pentru care pricina s-a împartit aceea? Si întru care din aceste limbi multe a fost scrisa Scriptura cea Veche? Iata ca pentru acea limba am adus toate aceste întrebari. Nu va speriati!

Ca desi astazi nu vom putea raspunde la toate, negresit vom raspunde mai pe urma. Dar pentru care pricina ne-ai însirat toate, daca nu ne vei raspunde astazi la toate? Ca nadajduind datoria, sa ne aveti totdeauna în minte. Caci cel ce împrumuta pe cineva cu aur si-l face dator, pretutindeni îsi închipuie si-l viseaza, în casa, la masa, în târg si pe pat, iar pofta banilor face ca împreuna cu ei si acela sa fie purtat totdeauna în sufletul celui ce a împrumutat.

Deci ca si noi sa fim totdeauna în mintile voastre, ori în casa, ori în târg, ori în alt loc unde veti fi, nadajduind rasplata celor ce v-am fagaduit, de aceea v-am însirat datoriile. Dar darea nu o dam astazi toata, ca prin nadejdea celor ramase, sa lasam întru voi pricina de aducere aminte pentru noi. Caci mare întarire ne este noua a dobândi totdeauna dragostea voastra, a unui popor în acest fel si atât de mare.

Iar cel ce dobândeste dragoste, va dobândi negresit si rugaciunea.

Si ce lucru mare este acesta, vedem de aici: Pavel, care a fost rapit la al treilea cer si a auzit cuvinte nespuse, care a calcat toate nevoile firii, ajungând la starea cea desavârsita, avea trebuinta si de rugaciunea ucenicilor, caci zice: „Rugati-va pentru mine, ca sa ma izbavesc de cei nesupusi” si iarasi: „Rugati-va pentru mine, ca sa mi se dea cuvânt spre deschiderea gurii mele” (Efes. 6, 19). Si pretutindeni îl vedeti ca cere rugaciunile ucenicilor si le multumeste dupa ce le-a primit. Si ca sa nu zica cineva ca alearga la rugaciunile ucenicilor din pricina smeritei cugetari, arata si puterea lor, zicând: „Care dintr-o moarte ca aceasta ne-a izbavit pe noi… întru Care nadajduim ca înca ne va si izbavi” (II Cor. 1, 10).

Asa ajutorându-ne si voi cu rugaciunea, darul cel dat noua sa se înmulteasca întru noi, ca venit de la mai multi. Si daca pe Pavel rugaciunea multimii l-a izbavit de primejdii, cum sa nu nadajduim si noi ca vom dobândi foloase mari de la aceasta aparare?

Când ne rugam singuri suntem slabi, dar când ne adunam ne facem mai tari, îmblânzind pe Dumnezeu cu rugaciunea. De multe ori împaratul, trimitând pe cineva la moarte, nu se pleaca la unul ce se roaga pentru cel osândit, dar pentru o cetate întreaga ce se roaga se milostiveste si pe cel ce-l ducea la locul osândirii, pentru multimea celor ce l-a rugat, îl rapeste de la osânda si-l întoarce la viata. Asa de mare este puterea rugaciunii multimii. De aceea ne adunam toti aici, ca mai mult sa plecam spre milostivire pe Dumnezeu. Caci singuri rugându-ne suntem slabi, precum am zis, dar prin legatura dragostei înduplecam pe Dumnezeu sa ne dea ceea ce cerem.

Si acestea nu le zic asa simplu, nici numai pentru mine, ci pentru voi ca totdeauna sa va sârguiti la slujbele bisericesti. Si poate vei zice: „Ce, oare nu pot sa ma rog acasa?”. Poti cu adevarat sa te rogi, dar rugaciunea aceea nu are atâta putere, precum când se face cu toate madularele sale, adica când întreg trupul Bisericii înalta rugaciune cu un cuget si cu un glas.

Vrei sa stii câta putere are rugaciunea ce se face în Biserica? Petru era legat oarecând în temnita si înfasurat cu multe lanturi „iar rugaciunea se facea neîncetat de la Biserica pentru el” (F. Ap. 12, 5) si îndata l-a izbavit pe el din temnita. Ce poate fi mai tare decât rugaciunea aceasta, care a folosit pe stâlpii si turnurile Bisericii? Fiindca Pavel si Petru sunt stâlpii si turnurile Bisericii. Unuia i-au dezlegat legaturile, iar celuilalt i-au deschis gura.

Si pentru ca sa va arat îndoita putere a rugaciunii, lasând pe cele ce s-au întâmplat atunci, sa va aduc aminte de cele ce se fac în fiecare zi si anume de rugaciunea ce se face de popor. Daca cuiva dintre voi cei multi i se va porunci sa se roage singur pentru mântuirea episcopului, s-ar fi lepadat, zicând ca aceasta sarcina este mai presus de puterea sa, dar când auziti toti pe diacon poruncind si zicând: „Sa ne rugam pentru Episcopul, pentru batrânetele, ajutorul si pentru ca drept sa învete cuvântul adevarului; apoi si pentru toti cei ce sunt aici si pentru cei de pretutindeni”, nu va lepadati a împlini porunca, ci cu osârdie înaltati rugaciune, stiind puterea adunarii voastre. Si cele ce se zic le stiu cei ce au învatat tainele, iar celor chemati nu li s-a dat voie sa faca astfel de rugaciune, pentru ca înca nu au ajuns la îndrazneala aceasta.

Voua vi se porunceste sa faceti rugaciune pentru lume, pentru Biserica cea întinsa pâna la marginile pamântului si pentru toti episcopii ce o ocârmuiesc, si asculti cu osârdie, marturisind cu lucru ca mare este puterea rugaciunii care se înalta într-un glas de popor în Biserica. Dar sa ne întoarcem iar la aceea, ca o limba era de demult.

De unde era aratat ca era o limba? „Si era tot pamântul o gura” (Fac. 11, 1), zice. Pamântul are gura? Nicidecum. Dar ce vrea sa zica si pentru cine? Nu zice despre pamântul acesta nesimtitor si nemiscat, ci a numit asa neamul omenesc, aducându-le aminte de firea lor si de matca lor din care au fost facuti. Caci jivina aceasta, adica omul, este îndoita, fiind alcatuita din doua firi. Din una simtitoare si din alta întelegatoare, din suflet si din trup, având rudenie si în cer si pe pamânt. Caci prin firea întelegatoare are împartasire cu puterile cele de sus, iar prin cea simtitoare s-a unit cu lucrurile cele de pe pamânt, unind întru sine într-o legatura tainica amândoua zidirile.

Când omul face ceva din cele placute lui Dumnezeu, se cheama duhovnicesc, nu numindu-se asa de la suflet, ci de la alta cinste mai mare, de la lucrarea Duhului.

Caci sufletul nu ne este noua de ajuns spre a face fapte de nu vom dobândi ajutorul Aceluia. Si ca sa vedeti ca sufletul singur nu numai ca nu poate face fapte bune, dar nici nu pricepe cele ce se graiesc, asculta: „Omul firesc nu primeste cele ale Duhului” (I Cor. 2, 14). Si precum numeste trupesc pe cel ce slujeste trupului, asa numeste sufletesc pe cel ce petrece întru toate dupa gândurile ceresti si primeste lucrarea Duhului. Si precum am zis când facem fapte bune ne numim duhovnicesti, asa si când facem ceva nevrednic de neamul nostru cel bun si ne împiedicam, primim numirea de la firea cea proasta, adica cea pamânteasca.

Deci si aici ca sa prihaneasca pe cei ce au zidit turnul, ridicându-l din mândrie, care si-au pus în gând lucruri mai mari decât vrednicia lor, i-a numit cu firea cea proasta, zicând: „Si era tot pamântul o gura”. Si ca sa fi încredintat ca asa ne numeste pe noi când gresim, asculta ce i-a spus lui Adam: „Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Fac. 3, 19). Dar el nu era numai pamânt, ci avea si suflet nemuritor. De ce dar l-a numit pamânt? Pentru ca a gresit. Când l-a zidit nu l-a numit pe el asa. Dar cum? „Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Fac. 1, 29), ca sa stapâneasca pestii marii si fiarele pamântului si toate vor avea frica si se vor cutremura de el. Vezi care sunt darurile si bunatatile firii? Care este cinstea si lauda? Dar toate acestea erau mai înainte de pacat. Iar dupa pacat s-a zis aceasta: „Pamânt esti si în pamânt vei merge”.

Asculta si pe Maleahi, dar mai ales pe Dumnezeu Care graieste prin el, ca zice: „Iata eu voi trimite voua pe Ilie Tezviteanul” (4, 5). Dar pentru care pricina îl trimite? Ca sa întoarca inima tatalui spre fiu. Ca nu cumva sosind Divanul acela înfricosat, sa osândeasca Judecatorul pe vreunii din cei vinovati. Dar venind acela mai înainte si spunând ca venirea Lui este aproape lânga usi sa faca pe oameni mai întelepti. Caci cele ce s-au grait cu multi ani mai înainte cad de obicei întru defaimare. Deci mai înainte se face pomenirea acelora prin Proorocul acesta. Si cum ca pamânt se numesc cei ce pacatuiesc vom arata acum.

Dupa ce Proorocul acesta a zis „ca sa întoarca inima tatalui spre fiu”, a spus: „Ca sa nu vin si sa bat pamântul de tot” (4, 6). Adica pe cei ce pacatuiesc. Vezi ca cei ce pacatuiesc se numesc pamânt.
Si în alt loc spunând proorocul Isaia despre Hristos, zice: „Si va fi încins mijlocul Lui cu dreptate si coastele Lui cu adevar învelite” (11, 5). Si asta nu ca Dumnezeu are coaste si mijloc, caci El este fara trup, ci ne arata judecata cea nemitarnica si neamagita a Judecatorului. Caci nu vor mai fi napastuitori, învinuitori, sau cei ce dau mita, nici dreptul nu va fi lipsit de cunostinta acestora. La judecatoriile acestea de cele mai multe ori cel nevinovat se pedepseste, iar cel vinovat scapa, pentru ca se strica dreptatea. Iar când va veni Judecatorul cel drept si nemitarnic, Cel ce are mijlocul încins cu dreptate si coastele înfasurate cu adevar, toti vor dobândi cu dreptate ale lor cu de-amanuntul. „Si va bate pamântul cu cuvântul gurii Lui” (11, 4). Si ca sa te încredintezi ca nu zice despre pamânt, ci despre pacatosi a spus: „si cu Duhul buzelor Sale va omorî pe cei necredinciosi”. Vezi ca si aici a numit pe pacatosi pamânt?

Deci stiindu-le pe acestea, când auzi „ca tot pamântul era o gura”, întelege firea omeneasca. Si ne aduce aminte noua de prostimea noastra, caci mare lucru si bun este a cerceta si a stii rudenia noastra, si îndestulatoare învatatura este aceasta pentru smerita cugetare, adica cercetarea firii. Aceasta poate potoli toate patimile si sa aduca liniste în minte. De aceea oarecine sfatuia zicând: „Ia aminte de sineti, cugeta la firea si alcatuirea ta si de-ajuns îti va fi aceasta pentru a fi totdeauna smerit”. Din aceasta pricina dreptul acela Avraam în toata vremea avea acest gând întru sine si niciodata nu cugeta înalt. Si cel ce vorbea cu Dumnezeu si-a dobândit atâta îndrazneala, marturisit fiind de El pentru fapta cea buna, zicea: „Iar eu sunt pamânt si cenusa” (Fac. 18, 27).

Iar altul voind sa smereasca pe omul cel îngâmfat si trufas, nu aduce cuvinte lungi, ci îi aduce aminte numai de fire si-l mustra tare zicând: „Ce se trufeste pamântul si cenusa?”. (Int. lui Sirah 10, 9). Dar îmi spui cele ce vor fi cu minte dupa moarte? Potoleste-l, caci acum nu stie ca este pamânt si cenusa. Vede podoaba trupului, stapânirea, multimea slugilor si a lingusitorilor care alearga dupa el. Este îmbracat cu haine scumpe, suit la treapta înalta de dregatorie, pompa îl amageste si-l face sa-si uite firea.

Numai noi cei întelepti si smeriti stim ca suntem pamânt si cenusa, iar acela nu cauta dovada de la moarte, nici merge la mormintele stramosilor, ci priveste numai la cele ce sunt de fata, negîndindu-se deloc la cele ce vor sa fie. Invata-l acum de aici ca este pamânt si cenusa! Asteapta, totusi si nu-l învata aceasta, ci altceva mult mai smerit, caci daca se va trufi, sa-si cunoasca prostimea sa. Si fiind viu sa-si ia doctoria.

Si dupa ce a zis: „Ce se trufeste pamântul si cenusa”, au spus: „ca în viata lui am lepadat cele dinauntrul lui”. Ce este aceea „ca în viata lui am lepadat cele dinauntrul lui”? Se pare neînteles ceea ce s-a grait. Cele dinauntru sunt maruntaiele, matele si pântecele cel plin de gunoaie, de multa necuratie si de putoare. Nu învinuind firea, ci doresc sa-l aduc la smerenie, ca si în viata el sa vada smerenia firii. Ai vazut cât de proasta si stricacioasa este firea noastra? Nu astepta ziua mortii ca sa-ti cunosti neputinta ta, ci înca fiind în viata adu-i aminte de cele dinauntrul sau, ca sa vada ca este un nimic.

Nu deznadajdui, nici te teme, caci Dumnezeu ne-a facut asa nu urând-ne, ci fiindu-i mila de noi si dându-ne pricini mari de smerenie. Si daca omul fiind pamânt si cenusa a îndraznit sa zica ca se va sui în cer (Is. 14, 14), unde nu ar fi cazut cu mintea de n-ar fi avut frâul firii? Deci când vei vedea pe cineva trufindu-se, întinzându-si cerbicia, tragându-si sprâncenele, umblând în careta, îngrozind, bagând în temnita, dând la moarte si nedreptatind, zi-i catre el: „Ce se trufeste pamântul si cenusa, ca în viata lui am lepadat cele dinlauntrul lui?”.

Si acestea se pot zice nu numai pentru omul cel simplu, ci si pentru cel ce sta pe scaunul cel împaratesc. Sa nu privesti la porfira, nici la coroana sau la hainele cele de fir, ci cearca firea si vei vedea ca nimic nu are mai mult decât oamenii cei de rând. Iar daca vrei sa privesti porfira, coroana si hainele cele de fir si toata pompa priveste-le, dar vei vedea ca toate acestea au ca materie pamântul. Caci zice: „Si toata slava omului, ca floarea ierbii” (Is. 40, 7). Iata ca toata podoaba aceea s-a aratat mai proasta si decât pamântul.

Vezi cum aducerea aminte de fire smereste trufia si surpa toata mândria? De ajuns este sa cugetam cine suntem si din ce lucruri suntem alcatuiti si va pieri toata mândria gîndurilor. Din aceasta pricina ne-a facut Dumnezeu din doua firi. Ca daca te vei înalta cândva spre mândrie, sa te smereasca prostimea trupului, iar daca vei lua în minte ceva nevrednic si strain de cinstea ce ti s-a dat de Dumnezeu, sa te înalte neamul cel bun al sufletului spre râvna puterilor celor ceresti.

Si cercetarea si cugetarea la firea noastra este îndemânateca si folositoare nu numai pentru surparea mândriei, ci si a oricarei alte pofte, ori a banilor, ori cea trupeasca care îndeamna spre necuratie; de ajuns este lucrarea aceasta spre încetarea patimii. Deci când vei vedea o femeie frumoasa, având ochi luminosi si veseli, cu obrazul stralucind si cu chipul de o neasemanata frumusete, care îti va aprinde gândul si-ti va creste pofta, pune-ti în minte ca este pamânt si cenusa si sufletul tau va înceta sa se mai turbeze. Descopere pielea fetii ei si atunci vei vedea care este frumusetea.

Nu privi numai fata cea de deasupra, ci treci cu gândul înauntru si nu vei afla altceva fara numai oase si vine si flegma. Si de nu sunt de ajuns acestea gândeste-te ca ea se schimba, îmbatrâneste, se îmbolnaveste, i se afunda ochii, obrazul i se îngalbeneste si toata floarea aceea se strica. Gândeste-te de ce te minunezi si rusineaza-te de judecata ta, ca te miri de lut si de cenusa si te aprinzi de praf si spuza. Si zic acestea nu prihanind firea. Sa nu fie! Nici ocarând-o si defaimând-o, ci pregatind doctorii celor bolnavi. Si pentru aceasta a facut-o Dumnezeu în acest fel, ca sa-Si arate si puterea Sa si purtarea Sa de grija fata de noi, caci cu prostimea firii ne îndeamna la smerenie si ne potoleste orice pofta, si sa-Si arate si întelepciunea Sa, facând din lut atâta frumusete.

De aceea atunci când micsoram firea, descoperim mestesugul Ziditorului. Si precum mai mult ne minunam de sculptorul de statui atunci când face una frumoasa din aur, decât atunci când va face din lut chipul desavârsit si bine întocmit, asa si de Dumnezeu ne minunam si-L slavim ca în cenusa si în lut, adica în trupurile noastre, a pus frumusete negraita si întelepciune nespusa. Si nu numai în trupurile noastre a facut aceasta, ci în toata zidirea.

Peste tot creând fapturi simple a amestecat în ele semnul cel luminat al mestesugului Sau cu slabiciunea, ca privind mestesugul si frumusetea sa te minunezi de Ziditorul, iar privind slabiciunea firii, sa nu te închini celor create.

Soarele este luminos când straluceste si lumineaza toata lumea, dar când vine noaptea lipseste, caci zice: „Ce este mai luminos decât soarele? Dar si acesta lipseste” (Int. lui Sirah 17, 26). Si nu a lipsit numai noaptea ci si ziua de multe ori, ca sa te minunezi de Ziditorul pentru aceasta si sa nu te închini celui zidit pentru slabiciunea sa.

Vezi cerul acesta cât este de mare? Cât de frumos si cât de stralucitor este? Mult mai placut la vedere decât trupurile noastre, dar este neînsufletit. Priveste în el si mestesugul, dar si slabiciunea. Si le-a unit pe amândoua numai pentru întarirea ta. Ca sa nu defaimi pe Ziditorul ca pe un slab, a facut fapturi frumoase, iar ca sa nu te închini lor ca unor dumnezei, le-a facut si cu lipsa.

Sa va aduceti aminte de acestea totdeauna. Caci tâlcuim Scripturile nu numai ca sa le învatati, ci ca sa va si îndreptati naravurile. Si de nu se va face aceasta de prisos citim, de prisos tâlcuim. Si pentru un luptator intrând în locul cel de lupta uns si pregatit cu toata grija de mâinile antrenorului, dar venind lupta acel mestesug se va dovedi nefolositor, atunci de prisos a mai intrat în locul cel de lupta, asa si voi venind aici si învatându-va toate luptele si mestesugurile diavolului, dar daca atunci când va veni vremea luptelor va veti împiedica, vazând fata frumoasa, înaltându-va cu mândria, sau biruindu-va de orice alt gând rau, în zadar ati intrat aici.

Aduceti-va aminte de cuvintele pe care le-am grait nu împotriva firii, ci împotriva poftei cei desfrânate. Si nu am zis acestea ca sa învinuim firea, ci ca sa alungam pofta. Si asa potoliti mânia, asa alinati pofta, asa dobânditi mândria.

„Si era tot pamântul o gura si un glas tututor”. Nu pentru sunetul gurii s-a spus, ci cum ca toti oamenii aveau o limba. Dar de ce a numit limba gura? Pentru ca Scriptura are obicei sa numeasca asa. Dar de nevoie este sa stiti si de ereticii care prihanesc zidirea lui Dumnezeu si zic ca trupul este rau. Si fiindca Scriptura numeste miscarile cele rele ale mintii cu nume de animale, sau de obiecte, cum ar fi: „Ascutit-au limba lor ca a sarpelui” (Ps. 139. 3) si „Limba lor sabie ascutita” (Ps. 56, 6), ei zic ca despre limba ca madular s-a zis. Dar nu s-a zis pentru ea. Sa nu fie! Caci limba este facuta de Dumnezeu.

Ci s-a zis despre grairile cele ucigatoare care omoara oameni, ucigându-i mai cumplit decât cu sabia. „Limba lor sabie ascutita,, si iarasi: „Buze viclene în inima au grait rele”. Acestea s-au zis nu despre madularul trupului, ci despre cuvintele cele cu viclesug. La fel si când zice: „Si era tot pamântul o gura”, nu a aratat ca toti oamenii aveau o gura, ci glasul, adica graiul, l-a numit gura. Caci dupa ce a zis „era tot pamântul o gura” a spus „si un glas tuturor”.

De asemenea si când zice: „Groapa deschisa este gâtlejul lor” (Ps. 5, 9), nu prihaneste gâtlejul, ci cuvintele cele rele care se suie de acolo. Mormântul este locul care primeste trupurile moarte, si în acest fel sunt gurile acelora care prihanesc pe Ziditorul si gurile oamenilor care graiesc cuvinte de ocara si care scot cuvinte spurcate si rele din gurile lor.

O, omule, umple-ti gura de buna mireasma, nu de putoare; fa-o vistierie împarateasca, iar nu groapa sataniceasca. Si de este groapa astup-o, ca sa iasa afara putoarea.

Ai gânduri rele? Nu le scoate afara prin cuvinte. Lasa-le sa zaca jos si degrab se vor sugurma.

Oameni suntem si de multe ori gândim sfaturi rele, necuvioase si de ocara, dar sa nu lasam ca gândurile sa se faca cuvinte, ci strâmtorându-le jos sa se faca slabe si sa piara. Si precum de va pune cineva într-o groapa multe feluri de fiare neîmblânzite, de va astupa groapa le omoara cu lesnire, însa de le va lasa o gaura mica spre rasuflare le face multa mângâiere, nelasându-le sa piara si salbatacindu-le mai rau, asa se face si cu gândurile cele rele când se vor naste înauntru.

Caci de le vom închide iesirea lor degrab le prapadim, iar daca le vom scoate afara prin cuvinte, mai tari le-am facut, dându-le rasuflare prin limba, si noi cadem degrab în prapastiile faptelor celor necuvioase de la rostirea cuvintelor celor de ocara.

Proorocul n-a zis simplu „groapa”, ci „groapa deschisa”. Caci nu numai pe sine se rusineaza cel ce graieste cuvintele cele de ocara, ci si pe cei de aproape si pe cei care petrec împreuna cu el îi umple de multa vatamare. Si precum de vom deschide gropile si mormintele, vom umplea orasele de ciuma si boala molipsitoare, tot asa de se vor deschide gurile cele de ocara, pe toti acei cu care petrec împreuna îi va umplea de boala cumplita. De aceea trebuie sa punem la gura usa, încuietoare si zavor.

Si cum ca atuncea era o limba s-a aratat destul din acestea, dar acum de nevoie este sa spunem pentru care pricina s-au adaus celelalte multe limbi? Ci mai întâi sa vorbim despre îndreptarea obiceiurilor.

Sa punem limbii noastre frâu, ca sa nu scoata afara cum ar vrea toate cele din minte; sa nu graiasca de rau pe frati; sa nu ne muscam si sa nu ne mâncam unii pe altii, caci cei ce musca cu cuvintele sunt mai rai decât cei ce musca cu dintii.

Caci aceia cu dintii musca trupul, iar acestia cu cuvintele musca sufletul, raneste cinstea, facând rana nevindecata. Si va primi pedeapsa mai mare, cu cât mai cumplita este muscarea. Si cel ce musca, adica graitorul de rau, nu va scapa de pedeapsa, fiindca nu are pricina, dreapta sau nedreapta, a rautatii sale. Celelalte pacate cu toate ca au pricini necuviincioase; curvarul îsi împlineste pofta, hotul îsi usureaza lipsa, ucigasul de oameni îsi potoleste mânia, dar graitorul de rau nu poate aduce nici o pricina.

Caci spune-mi: Ce avutie de bani dobândeste? Ce pofta îsi împlineste? Nici una din astea, ci grairea de rau este o fiica a zavistiei, care nu are nici o pricina, nici dreapta, nici nedreapta. De aceea s-a lipsit de toata iertarea.

Voiesti sa prihanesti? Iti voi da tie materie folositoare.

Voiesti sa graiesti de rau? Graieste de rau pacatele tale. Caci zice: „Spune tu întâi pacatele tale ca sa te îndreptezi” (Is. 43, 26). Ai vazut graire de rau îndreptatita, care aduce lauda si cununa? Si iarasi: „Dreptul singur este pârâsul sau de la întâiul cuvânt” (Pilde 18, 17). Al sau nu al altuia.

De te vei face pârâs si graitor de rau al altuia, te vei pedepsi, iar de te vei face al tau, te vei încununa. Si ca sa cunosti ce lucru mare si bun este a-si prihani cineva greselile sale, auzi ca „dreptul singur este pârâsul sau de la întâiul cuvânt”. Dar daca este drept, cum este si pârâs? Si de este pârâs, cum este drept? Dreptul nu este vinovat pârii si grairii de rau, dar s-a zis asa ca sa stii ca daca cineva va fi pacatos, dar se va pârî si-si va prihani pacatele sale se face drept prin învinuirea sa. Dar ce înseamna „de la întâiul cuvânt”?

Ia aminte cu dinadinsul. La tribunale judecata se face în doua parti, fiindca unii trag la judecata pe altii, iar altii singuri se trag; unii pârasc, altii se parasc; unii sunt vinovati, iar altii nevinovati.

Si în partea cea dintâi a judecatii da cuvantul celui ce paraste, celui ce este nevinovat. Dar aici este invers, tu cel ce esti vinovat rapeste mai întâi cuvântul, ca sa te faci vinovat. Nu astepta pe pârâsul tau, daca esti dintre cei vinovati. Ci mai înainte de a auzi de la acela pâra, prihaneste tu cele gresite de tine.

Limba este sabie ascutita, dar sa nu facem rani altora cu ea, ci sa taiem cu ea putrejunile noastre. Voiesti sa cunosti ca dreptii aveau obicei de a nu grai de rau pe altii, ci numai pe ei? Asculta pe Pavel, care striga: „Multumesc Celui ce m-a întarit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, ca m-a socotit credincios si m-a pus sa-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam si batjocoream” (I Tim. 1, 12, 13). Vezi cum se graieste de rau pe sine? Si iarasi zice: „Iisus Hristos a venit în lume ca sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I. Tim. 1, 15), si iarasi: „… nu sunt vrednic sa ma numesc apostol, pentru ca am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9).

Ai vazut ca peste tot se graieste de rau pe sine? Caci stia folosul acestei grairi de rau cum ca lucreaza dreptate. Deci când era trebuinta a se prihani si a se grai de rau pe sine, facea aceasta fara crutare. Iar când vedea pe altii judecând relele straine cu multa asprime le astupa gurile, zicând: „De aceea, nu judecati ceva înainte de vreme, pâna ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului si va vadi sfaturile inimilor” (I Cor. 4, 5).

Lasa judecata Aceluia care stie cele ascunse ale mintii. Si desi socotesti ca stii cu de-amanuntul cele ale aproapelui, gresita este judecata ta, „caci cine dintre oameni stie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el?” (I Cor. 2, 11).

Câti din cei lepadati si prosti vor straluci mai luminat decât soarele?

Si câti din cei vestiti si mari se vor descoperi ca sunt cenusa si morminte varuite?
Ai auzit pe Pavel cum se graieste de rau pe sine, pomenind adeseori cu tarie pacatele pentru care nu mai trebuia sa dea seama? Ca a fost hulitor, prigonitor si batjocoritor, dar pacatele acestea le-a dezlegat botezul. Cu toate acestea îsi aduce aminte de ele, nu ca ar avea sa dea seama pentru ele, ci ca sa arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca cine fiind el ce i-a facut, adica din prigonitor l-a facut apostol. Si daca acela îsi aducea aminte de pacatele cele stinse si iertate, cu mult mai mult trebuie sa ne aducem noi aminte de cele facute dupa Botez.

Caci ce îndreptare, sau ce iertare vom avea, auzind pe acela ca de multe ori îsi pomeneste pacatele care nu mai sunt sub vina, iar noi nici pentru acelea de care vom da seama nu ne aducem aminte, ci lasând cele ale noastre, iscodim cele straine? Asculta pe Petru zicând: „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos”. Asculta cum si Matei îsi prihaneste petrecerea sa, numindu-se vames nerusinându-se a-si vadi viata sa cea mai dinainte. Si fiindca nu aveau cu ce se prihani dupa Botez, îsi aduceau aminte de cele mai dinainte, învatându-ne ca sa nu purtam grija de relele cele straine, ci de ale noastre si adeseori sa le cugetam cu mintea.

Caci nu este alta doctorie mai buna ca aceasta spre stergerea pacatelor, precum este pomenirea lor cea deasa si prihanirea lor neîncetata.

Astfel facând vamesul a putut sa-si lepede relele lui cele nenumarate, caci a zis: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului!” (Lc. 18, 13). Iar fariseul a cazut din toata dreptatea, pentru ca lasând cugetarea la cele gresite de el, osândea lumea zicând: „Nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti adulteri, sau ca acest vames”. De aceea si Pavel sfatuia: „Iar fapta lui însusi sa si-o cerceteze fiecare si atunci va avea lauda, dar numai fata de sine însusi si nu fata de altul” (Galat. 6, 4),

Voiesti sa stii ca si în Scriptura cea Veche dreptii se prihaneau pe ei? Asculta-i graind asemenea. David zice: „Faradelegile mele au covârsit capul meu; ca o sarcina grea s-au îngreuiat peste mine” (Ps. 37, 4).

Iar Isaia striga: „O, ticalosul de mine, ca om fiind si buze necurate având” (6, 5).

Iar cei trei tineri petrecând în cuptor si dându-si trupurile lor la moarte pentru Dumnezeu, se numarau între cei mai de pe urma pacatosi, zicând: „Gresit-am faradelege am facut” (Cânt. celor 3 tineri, vers. 5). Cu toate ca ce era mai stralucit si mai curat decât ei? Chiar daca ar fi facut ceva pacate, totusi pe toate le-a sters vapaia aceea. Cu toate acestea nu cugetau la ispravile lor, ci la pacatele lor.

La fel si Daniil dupa ce a fost aruncat în groapa cu lei, si dupa pedepsele cele nenumarate pe care le-a suferit, tot pe el se prihanea.

Si pentru ce faceau asa? Pentru ca cel ce graieste de rau pe altii întarâta pe Stapânul. Iar cel ce se graieste de rau pe sine, Il îmblânzeste si-L împaca cu el. Si pe cel drept mai drept îl face, iar pe cel pacatos îl izbaveste de vina greselilor si-l face vrednic de iertare.

Deci acestea stiindu-le, sa nu iscodim relele cele straine, ci cele ale noastre.

Sa cercetam constiinta noastra, sa ne aducem aminte de toata viata noastra si sa cercetam pe fiecare din cele gresite de noi. Si nu numai sa nu graim de rau pe altii, si nici sa ascultam pe altii când graiesc de rau, caci si pentru aceasta este pregatita vina si osânda mare.

Fiindca zice: „Auz desert sa nu primesti” (Ies. 23, 1). Si n-a zis „auz desert sa nu crezi” ci nici sa-l primesti. Astupa-ti urechile oprind intrarea grairii de rau si arata ca tu cel ce auzi nu esti un vrasmas si potrivnic mai mic celui ce graieste de rau decât cel ce se prihaneste si se graieste de rau. Urmeaza Proorocului care zice: „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul sau, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 5). Nu a zis ca „nu am crezut”, sau ca „nu am primit cele graite de el”, ci „l-am izgonit” ca pe un vrajmas si potrivnic.

Dar sunt unii care se mângâie pe ei însisi, zicând: „Doamne, nu-mi socoti mie pacatul acesta!” socotind ca auzind ceva rau au gresit si sunt datori lui Dumnezeu. De ce este trebuinta de aceasta îndreptatire? De ce trebuie sa ceri iertare pentru aceasta? Taci si te-ai izbavit de toata vina.

Nu zi nimic si vei fi curat si fara frica. De ce îti împletesti tie gânduri, suparând pe Dumnezeu si pe oameni? De ce te învinovatesti? De ce-ti faci sarcina mai grea? Nu-ti este de ajuns sa dai seama pentru greselile tale, ci mai gramadesti si iertare pentru aceasta? Taci si te-ai izbavit de toata vina. Nu ai pacat când auzi un cuvânt, ci ai pacat când auzindu-l, nu vei tacea, facându-te astfel vinovat nu numai de cuvântul acela, ci de grairea de rau.

„Caci din cuvintele tale te vei îndrepta, si din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 37). Si acestea s-au zis nu pentru cei clevetiti, ci pentru cei ce clevetesc, apoi se tem sa se marturiseasca. Caci cel clevetit nu a fost vatamat cu nimic. Ci cele graite despre el de vor fi minciuni, plata va lua, iar de vor fi adevarate, nici asa nu patimeste nici o vatamare de la grairea ta de rau.

Caci Judecatorul nu va hotarî pentru el luându-se dupa ocara ta. Si ca sa zic ceva mai minunat, de va suferi cu bucurie hula, mare folos va dobândi, precum a dobândit vamesul. Iar cel ce graieste de rau, desi mincinoase sau adevarate de vor fi cele graite de el, foarte mult se va pagubi. Si nu mai este trebuinta de a dovedi aceasta.

Si cum ca desi va grai lucruri adevarate mai grea îsi face lui judecata aratat este tuturor, caci în loc sa acopere nevoile si pacatele aproapelui le descopera si le publica la toti, facându-se pricinuitor de smintele.

Si daca cineva va sminti numai pe unul va lua pedeapsa mare, atunci cel ce sminteste multi cu vestea cea rea, câta pedeapsa nu va suferi? Fariseul nu mintea, ci graia adevarul, numind pacatos pe vames, dar însa a fost pedepsit. Deci acestea stiindu-le, iubitilor, sa fugim de grairea de rau, caci nu este alt pacat mai cumplit si mai usor de facut decât acesta. Pentru care pricina? Pentru ca se face mai repede decât alta calcare de lege si rapeste degrab pe cel ce nu ia aminte.

Celelalte   pacate   au   trebuinta   de   vreme,   de cheltuiala, de rabdare, de ajutatori si de multe ori cu îndelungarea vremii nu se mai fac. De pilda: Voieste cineva sa omoare, voieste cineva sa fure, sau sa nedreptateasca? Dar trebuie sa lucreze mult, si zabovind, i s-a potolit mânia, s-a departat de la el pornirea cea rea, i s-a stricat scopul lui cel rau si n-a mai dus la sfatul lui lucrarea.

La grairea de rau nu este asa. Caci de nu vom fi foarte treji, iute ne rapeste. Si ca sa graim de rau nu este nevoie nici de vreme, nici de rabdare, nici de cheltuiala, nici de vreo alta lucrare, ci de ajuns este numai a voi si îndata vointa s-a facut lucrare, caci numai limba este aceea ce slujeste. Si devreme ce raul acesta se raspândeste iute, înconjurându-ne cu lesnire, iar osânda si pedeapsa sunt cumplite. Sa fugim de boala aceasta cu multa luare aminte.

Iar rautatile altora sa le acoperim si sa nu le vadim, ci sa sfatuim pe cei ce gresesc, precum zice Domnul: „De-ti va gresi tie fratele tau, mergi de-l mustra pe el între tine si el singur” (Mt. 18, 15), caci mustrarile care se fac asa mai lesne aduc vindecarea.

Sa nu muscam sau sa descoperim ranile cele straine, asemanându-ne mustelor, ci sa urmam albinelor.

Mustele se pun pe rani si musca, iar albinele zboara peste flori. De aceea acestea întocmesc faguri, iar acelea aduc boli trupurilor pe care stau. Acelea aduc dezgust, iar acestea sunt placute si laudate.

Deci si noi sa facem ca sufletul nostru sa zboare în livada faptelor celor bune ale sfintilor si adeseori sa sorbim buna mireazma a ispravilor lor, iar ranile celor de aproape sa nu le dezvelim.

Si de vom vedea pe vreunii vorbind de rau, sa le astupam gurile, punându-le înainte frica osândei si aducându-le aminte ca toti suntem frati. Iar daca nu vor lua aminte la nici una din acestea, sa-i socotim ca niste muste, ca macar aceasta ocara sa-i departeze de la cugetarea cea rea. Ca izbavindu-se astfel de aceasta îndeletnicire desarta, toata osârdia lor s-o cheltuiasca la cercetarea rautatii lor. Facând asa si cei cazuti se vor scula, si cei ce cugeta adeseori la rautati se vor lepada de ele cu lesnire, împiedicându-i pomenirea celor gresite ale altora.

Cei ce cerceteaza adeseori faptele bune ale sfintilor vor câstiga mare râvna spre urmarea acelora. Si prin toate acestea cuprinzând întreg trupul Bisericii, vom putea si noi, împreuna cu adunarea aceasta desavârsita, sa intram în împaratia cerurilor. Pe care fie s-o dobândim cu totii, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si împreuna cu Care Se cuvine slava Tatalui si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.