Duminica dinaintea Inălţării cinstitei Cruci

Cuvânt la Duminica dinaintea
Inălţării cinstitei Cruci

„ Dumnezeu a trimis pe Fiul său,
ca să se mântuiască printr-Insul lumea”
(Ioan III, 17)

Propovăduirea învăţăturii celei dumnezeieşti
este adevărată doctorie a sufletului

Vă laud, iubiţilor, pentru râvna, cu care aţi venit aici în casa părintelui vostru cel ceresc, căci această râvnă mă face să nădăjduiesc, că voi sunteţi doritori de vindecarea sufletelor voastre.

Intru adevăr Biserica este un aşezământ vrednic de mirare şi iscusit pentru vindecarea celor bolnavi; un aşezământ de vindecare nu pentru trupuri, ci pentru suflete. Ea este un aşezământ de vindecare pentru duh, şi nu rănile trupului, ci păcatele inimii se tămăduiesc aici.

Iar doctoria pentru aceste păcate şi răni este învăţătura cea dumnezeiească. Această doctorie este alcătuită nu din plantele pământului, ci din cuvintele cerului; nu mâinile doctorilor le-au pregătit, ci limbile proorocilor, Evangheliştilor şi Apostolilor. De aceea doctoria aceasta este trainică nu se răsuflă prin lungimea timpului, şi nu se biruieşte de nici o boală oricât de tare.

Leacurile doctorilor pământeşti dimpotrivă suferă de amândouă aceste cusururi. Pe cât ele sunt proaspete, pe atâta durează tăria lor; iar după trecerea unui timp mai îndelungat, ele pierd puterea lor şi se slăbesc, ca nişte trupuri rămase fără viaţă. Adeseori ele şi pentru aceea sunt nelucrătoare, căci boala este prea tare. Afară de aceea ele sunt doctorii omeneşti; dimpotrivă doctoria cea dumnezeiească nu este astfel întocmită, ci poate să fi trecut oricât de mult timp, ea totdeauna păstrează propria sa putere şi tărie.

De la timpurile lui Moise, căci atunci s-a început însemnarea învăţăturii celei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură, doctoria aceasta a însănătoşit nenumăraţi oameni, si încă si acum, după mai mult de trei mii de ani, puterea ei cea vindecătoare, nu a pierit, încă nu a fost pentru dânsa nici o boală prea puternică. Şi pentru această doctorie nu aveţi trebuinţă a cheltui bani, ci oricine o doreşte sincer şi o caută serios, poate să o ia întreagă cu sine.

De aceea pot dobândi această doctorie săracii, ca şi bogaţii, căci numai unde se cere a se cheltui bani, bogatul are precădere înaintea celui sărac, şi acesta din urmă adeseori trebuie a se lipsi de o doctorie, neajungându-i banii, ci trebuie numai să creadă în ea şi să arate râvnă pentru dânsa, si cine înfăţişează amândouă aceste lucruri, are cel mai mare folos de la această doctorie, care se capătă numai cu astfel de preţ şi cu astfel de plată.

Săracul şi bogatul pot aşadar să tragă din această doctorie acelaşi folos; ba încă adeseori săracul trage cel mai mare folos. Cum aceasta şi pentru ce? Pentru că bogatul este încurcat şi împleticit în multe griji, adeseori este mândru şi îngâmfat, adeseori trăieşte în lenevire şi uşurătate a minţii, şi nu primeşte nici cu acurateţe, nici cu râvnă acea doctorie, care se cheamă: ascultarea cuvântului celui Dumnezeiesc.

Dimpotrivă săracul este slobod de îmbuibare, de desfătare şi de uşurinţa minţii şi întrebuinţează timpul său întreg la lucrarea cu mâinile şi la îndeletniciri neprihănite; prin aceasta sufletul lui dobândeşte multă înţelepciune, se face mai băgător de seamă şi mai tare, şi pe atât cu mai mare râvnă ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar fiindcă săracul dă un preţ mai mare pentru această doctorie, de aceea şi trage din ea un folos mai mare.

Eu zic acestea nu pentru a face imputare bogaţilor îndeobşte, nici pentru a grămădi laudă sărăciei în sine. Căci nu bogăţia este un rău, ci reaua întrebuinţare a ei este de la cel rău. De asemenea si sărăcia nu este singură în sine ceva bun, ci întrebuinţarea cea dreaptă a sărăciei. Bogatul acela, care se arată în istoria lui Lazăr, nu fu pedepsit, pentru că fusese bogat, ci pentru că a fost crud şi nemilostiv şi Lazăr cel sărac din sânul lui Avraam nu fu lăudat, pentru că a fost sărac, ci pentru că a răbdat sărăcia sa cu un duh mulţumitor.

Sunt lucruri, – luaţi aminte bine la ceea ce zic, căci aceasta vă va da multă lumină, va depărta socotinţele cele mincinoase şi îndeobşte vă va învăţa să daţi o hotărâre dreaptă, – sunt aşadar, zic eu, lucruri care sunt bune după firea lor, şi iarăşi altele, care sunt dimpotrivă. Mai sunt încă lucruri, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci ţin un loc de mijloc. De pildă cucernicia este în sine ceva bun, necucernicia este chiar în sine ceva rău, fapta bună este un bine răutatea este un rău: însă bogăţia şi sărăcia nu sunt în sine nici bine nici rău, ci se fac una sau alta, după cum este întocmită voia acelor oameni, care sunt părtaşi de ele.

Intrebuinţezi tu bogăţia ta la fapte de binefacere, atunci ea îţi va fi ţie motiv la multe bunătăţi; iar dacă o întrebuinţezi la silnicii, la câştig nedrept, la răufacere altora, atunci tu întorci întrebuinţarea ei împotriva celei dinainte, adică la rău. Insă nu bogăţia este vinovată aici, ci acela, care o întrebuinţează rău spre nedreptăţi. Tot aşa se întâmplă şi cu sărăcia. Când tu o porţi cu răbdare de suflet şi pe lângă aceea mulţumeşti Domnului, atunci ea va fi ţie motiv şi prilej către cununile cele cereşti. Dacă dimpotrivă pentru sărăcia ta huleşti pe Plăsmuitorul tău, şi te tânguieşti asupra proniei celei Dumnezeieşti, atunci ea te duce la rău. Insă precum mai înainte nu bogăţia era vinovată pentru nedreptate, aşa şi aici nu putem învinovăţi sărăcia pentru hulirea lui Dumnezeu, ci ea cade asupra aceluia, care n-a voit să sufere sărăcia cuminte.

Lauda şi ocara stau aici cu totul în mâna voinţei şi alegerii noastre.

Bogătia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept, de altă parte sărăcia este ceva rău, însă, nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe făcătorul său.

Aşadar nici bogăţia să nu o învinovăţim, nici sărăcia de-a dreptul să nu o prihănim, ci pe aceia, care fac o rea întrebuinţare din una sau din alta; căci bogăţia şi sărăcia singure sunt lucruri de mijloc.

Dar să ne întoarcem de unde am pornit, că atât bogatul cât şi săracul în acelaşi chip pot dobândi doctoria, care se capătă în biserică, ba încă adeseori cel sărac este mai cu râvnă şi mai sârguincios în întrebuinţare acestui mijloc de vindecare.

Dar această doctorie nu are unică precădere, întru aceea, că ea vindecă sufletele, nu se pierde prin lungimea timpului, nu este prea slabă pentru nici o boală, se dă în dar, şi stă la îndemână atât săracului cât şi bogatului, ci ea are mai departe şi o altă însuşire slăvită, nu mai mică decât cele până acum numite. Şi care este aceasta? Aceea, că noi nu avem să declarăm, ce fel de bolnavi aleargă aici spre însănătoşire. Aceia, care se duc în aşezămintele de vindecare lumeşti, nu pot ascunde de oricine rănile şi vătămările lumeşti, ba încă doctorul nu poate să le dea nici o doctorie, dacă el n-a descoperit mai întâi rana; aici însă nu este aşa. Noi vedem aici nenumărate persoane împrejurul nostru şi le vindecăm pe toate îndeobşte. Noi nu punem pe păcătos la iveală si nu declarăm păcatele lui, ci propunem tuturor învăţătura cea dumnezeiească, şi lăsăm conştiinţei ascultătorilor, ca fiecare să-şi aleagă doctoria, care tocmai se potriveşte la rana lui, adică cuvântul de învăţătură, prin care prihana se osândeşte, fapta cea bună se laudă, îmbuibarea se probozeşte, cumpătarea şi înfrânarea se osândeşte, mândria se ruşinează, smerenia se slăveşte, acest cuvânt curge din gura predicatorului ca o doctorie de multe feluri, alcătuită din tot felul de părţi, iar datoria ascultătorilor la aceasta este, ca să-şi aleagă pentru sine tocmai aceea ce li se potriveşte şi le este de folos.

Cuvantul învăţăturii se arată la iveală cu îndrăzneală, dar prinzându-se de conştiinţa fiecăruia îndeosebi, puterea sa cea vindecătoare lucrează în ascuns, şi adeseori sănătatea se restatorniceşte, înainte de a fi fost cunoscută boala?

Când eu de pildă într-o predică am proslăvit putere rugăciunii si am dojenit pe cei leneşi la rugăciune, nu am numit în public pe nici unul dintre dânşii. Deci aceia, cărora eu le-am dat mărturie, că ei sunt sârguitori în rugăciune, s-au făcut încă mai sârguitori decât înainte; iar aceia, pe care conştiinţa lor i-a dojenit pentru lenevire, şi-au însuşit critica mea, şi au părăsit răceala lor şi nebăgarea în seamă a rugăciunii. Eu însă nu pot să numesc nici pe unii nici pe alţii, şi tocmai aceată necunoştinţă şi neştiinţă este la amândouă părţi potrivită.

Voiţi să ştiţi pentru ce? Să vă spun.

Cel ce a auzit lauda rugăciunii şi are cunoştinţa râvnei sale întru aceasta, dacă ar fi avut mulţi martori ai laudei sale, lesne ar fi căzut în semeţie şi în mândrie, dar fiind că el şi-a însuşit această laudă numai în ascuns, el s-a asigurat împotriva a toată îngâmfarea. Dimpotrivă, cel ce se cunoaşte vinovat în lenevirea sa, auzind tânguirea mea, mai lesne se va îmbunătăţi prin această dojana, care i s-a făcut în ascuns fără de martori. Aceasta însă este pentru dânsul de un folos nu mic. Adică fiindcă judecata mulţimii are mare putere asupra noastră, de aceea noi păcătoşii tindem, a ne îndrepta, în câtă vreme noi credem, că greşelile noastre sunt încă necunoscute; iar după ce o dată ele s-au făcut cunoscute la iveală, noi atunci ne facem fără ruşine şi leneşi.

Precum ranile cele dezgolite, expuse fiind pururi la asprimeaaerului, se inrautatesc, tocmai asa se intampla cu sufletul cel pacatos, el se face mai nerusinat, cand dojenirea calcarilor de lege ale lui se face inaintea multor martori.

Ca să nu se întâmple una ca aceasta, de aceea propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu a vindecat întru ascuns bolile voastre. Şi ca să cunoaşteţi, că acest chip de vindecare ascuns aduce roade bogate, asculaţi ce zice Hristos: „de va greşi ţie fratele tău, mergi şi îl mustră pe dânsul”, nu zice: „între tine şi între cetate, şi cu atât mai puţin: „între tine şi între popor”, ci: „între tine şi între el singur” (Mat. XVIII, 15).

Pâra, zice el, trebuie să se facă fără martori, pentru ca cu atât mai lesne să poată veni îndreptarea. Aşadar este ceva foarte lăudat, când o astfel de sfătuire sau dojana nu se face cunoscută. Este destul, când conştiinţa omului mărturiseşte împotriva lui; este îndeajuns acest judecător nemituit; nu poti tu să pedepsesti pe păcătos mai aspru, decât propria lui conştiinţă; pârâşul acesta este cel mai amarnic, şi nimeni nu cunoaşte călcările de lege ale omlui mai bine, decât conştiinţa sa.

De aceea nu mai înmulţi rănile lui cu altele noi prin descoperirea păcatelor sale, ci sfătuieşte-l fără martori.

Aşa a făcut şi Sfântul Pavel, când el zicea către Corinteni: „acestea, fraţilor, le-am închipuit întru mine şi întru Apollo, pentru ca să vă cruţe pe voi” (I Cor. IV, 6).

Aşadar el n-a numit pe cei păcătoşi dintre Corinteni, i-a ascuns sub numele său şi al lui Apollo, şi prin aceasta le-a dat prilejul a se smulge de la nelegiuirile lor.

In alt loc el zice: „Nu cumva iarăşi dacă voi veni să mă smerească Dumnezul meu la voi, şi să plâng pe mulţi, care au greşit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de destrămarea, ce au făcut” (II Cor. XII, 21).Vezi, cum el numeşte pe păcătoşi numai îndeobşte, şi nu-i înseamnă mai de aproape, pentru ca nu cumva prin pâra făţişă să facă sufletele lor mai neruşinate? In acelaşi chip procedează şi predicatorul cu multă băgare de seamă la probozirile şi pedepsirile sale, şi de aceea vă sfătuiesc şi eu, să fiţi totdeauna cu băgare de seamă la propovăduirea cuvântului celui dumnezeiesc, şi să lucraţi cu toată râvna la îndreptarea voastră. Amin.

din „Predici la duminici si sarbatori