(Migne,P.G. 61, 151-160)
„Despre cele ce mi-aţi scris: bine este omului să nu se atingă de femeie, dar din pricina desfrâului fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei” (I Corinteni 7, 1-2).
l. Îndreptând cele mai grele trei probleme – mai întâi sfâşierea Bisericii, a doua cazul desfrânatului şi a treia cazul celui lacom – a întrebuinţat mai departe un cuvânt mai blând. Şi a pus după [acestea] îndemnul şi sfâtuirea cu privire la nuntă şi feciorie, odihnind pe ascultător după cele mai împovărătoare2, în cea de-a doua epistolă face exact pe dos: începe de la cele mai blânde şi sfârşeşte în cele mai întristătoare. Dar şi aici, potrivind bine cuvântul despre feciorie, iarăşi ajunge la cele mai biciuitoare; şi nu le pune pe toate dintr-o dată, ci variază cuvântul în fiecare [caz], după cum cere momentul şi nevoia lucrurilor puse [în discuţie]. De aceea zice: „despre cele care mi-aţi scris”. Căci i-au scris dacă trebuie să stea departe de femeie sau nu. Şi răspunzând la acestea şi legiuind pentru nuntă, introduce şi cuvântul despre feciorie: „bine este omului să nu se atingă de femeie”.
Dacă tu cauţi ceea ce e bine şi ceea ce este în vârf de tot, mai bine este nicidecum să te însoţeşti cu femeie [omilein gynaiki]. Iar de cauţi ceea ce e sigur şi de ajutor neputinţei tale, însoţeşte-te prin nuntă. Şi pentru că era firesc – ceea ce se întâmplă şi acum – ca bărbatul să vrea, iar nu femeia – deşi se poate şi invers -, ia aminte cum vorbeşte despre fiecare din cei doi3.
Iar unii zic că pentru preoţi a fost spus prin el cuvântul acesta. Dar eu, privind la cele ce urmează, nu aş zice că aşa stau lucrurile. Căci dacă nu, nu ar fi pus la modul general îndemnul. Dacă ar fi scris acestea numai pentru preoţi ar fi spus: „Bine este celui ce învaţă [pe alţii] să nu se atingă de femeia”. Dar acum a dat îndemnul în general, zicând: „bine este omului”, nu numai preotului. Şi iarăşi: „Te-ai dezlegat de femeie, nu căuta femeie” (I Corinteni
7, 27). Nu a zis: „Tu, preotule sau învăţătorule [să nu cauţi femeie]”, ci a spus-o fără deosebire. Şi tot cuvântul în întregime este în acest fel rostit: [pentru toţi, nu numai pentru preoţi]. Şi spunând: „din pricina desfrâului fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui”, a adus [în atenţie] însăşi pricina [nunţii]: îngăduinţa [concesia] [sygkoresis] faţă de [neputinţa] de înfrânare4.
„Bărbatul să dea femeii preţul [time] datorat5. Asemenea şi femeia bărbatului” (l Corinteni 7, 3). Ce este preţul datorat?
„Femeia nu este stăpână peste trupul ei” (I Corinteni 7, 4), ci este şi roabă şi stăpână a bărbatului6. Dacă te lepezi de robia cuvenită, L-ai jignit pe Dumnezeu. Iar dacă vrei să te lepezi de ea, [o poţi face numai] când vrea bărbatul, chiar dacă este [numai] pentru scurt timp7. Căci de aceea şi datorie a numit lucrul, ca să arate că nimeni nu este stăpân peste sine, ci sunt robi unul altuia8. Iar când vezi vreo desfrânată care te ispiteşte, spune-i: „Nu este
trupul meu, ci al femeii”. Acestea şi femeia să le spună către cei ce vor să-i sape întreaga ei înţelepciune: „Nu este al meu trupul, ci al bărbatului”.
Iar dacă bărbatul sau femeia nu au stăpânire asupra trupului lor, cu mult mai mult n-au asupra banilor şi lucrurilor9. Auziţi câte aveţi bărbaţi şi câţi aveţi femei. Căci dacă nu trebuie să ai trupul tău, cu atât mai mult lucrurile şi banii tăi. În altă privinţă, dă bărbatului multă întâietate şi în Noul şi în Vechiul Testament, zicând: „Către bărbatul tău întoarcerea ta şi el te va stăpâni” (Facerea 3,16). Iar Pavel face deosebire şi scrie astfel: „Bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre iar femeia să se temă de bărbat” (Efeseni 5, 25; 5, 33). Aici însă nu mai este „mai mare” şi „mai mic”, ci o singură stăpânie.
– Cum aşa?
– Deoarece cuvântul său era despre întreaga înţelepciune [feciorie], în celelalte [privinţe] să fie mai mare bărbatul, unde însă e vorba de întreaga înţelepciune, nu10. Bărbatul nu are stăpânire asupra trupului său, nici femeia. Multă este egalitatea şi nu este nici o superioritate.
„Nu vă lipsiţi unul de altul decât din bună înţelegere” (I Corinteni 7, 5).
– Ce înseamnă de fapt aceasta?
– Să nu se înfrâneze femeia dacă bărbatul nu vrea, nici bărbatul dacă femeia nu doreşte.
– Cum aşa?
– Fiindcă mari rele se nasc din înfrânarea aceasta. Căci şi adulterele şi desfrânările şi răsturnarea caselor adesea de aici se fac. Fiindcă dacă având femeile lor, desfrânează, cu mult mai mult dacă îi lipseşti de această mângâiere. Şi bine a zis: „Să nu vă lipsiţi” – numind-o aici lipsire şi mai sus datorie – ca să arate tăria stăpânirii [unuia asupra celuilalt]. Căci a se înfrâna fiecare fără să vrea amândoi înseamnă a se lipsi. Iar dacă e de bunăvoie, nu mai este [lipsire]11. Că dacă m-ai îndupleca să iei ceva de la mine, nu o numesc lipsire. Iar cel ce ia fără voia mea şi fiind eu silit, mă lipseşte.
Lucrul acesta îl fac multe femei, lucrând [astfel] un păcat mai mare decât dreptatea, devenind prin aceasta vinovate de desfrâul bărbatului şi împrăştiind toate. Însă trebuie să se cinstească mai înainte de toate buna înţelegere [homonoia]12 fiindcă şi aceasta este mai importantă decât toate; iar dacă vrei, să cercetăm acest lucru din fapte.
Fie o femeie şi un bărbat, şi femeia să se înfrâneze fără să vrea bărbatul. Aşadar, cum? Dacă acela din această pricină desfrânează, sau chiar dacă nu desfrânează, însă suferă şi se tulbură, şi se aprinde, şi se luptă, şi mii de probleme îi face femeii, care e câştigul postului şi al înfrânării, de vreme ce dragostea [agape] e sfâşiată? Nici unul! Căci câte ocări, câte probleme, cât război nu ies sigur de aici?
2. Pentru că atunci când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi, casa nu e cu nimic mai bună decât o corabie bătută de furtuni şi cu cârmaciul depărtat de la cârmă. De aceea zice: „Nu vă lipsiţi unul de altul, decât din bună înţelegere pentru o vreme, ca să zăboviţi în post şi rugăciune”13. Aici vorbeşte de rugăciunea cu mai multă râvnă14.
Căci dacă ar opri să se roage pe cei ce se împreunează unul cu altul, cum ar avea o anume vreme rugăciunea neîncetată15? Aşadar, este cu putinţă Şi a te însoţi cu femeie, şi a lua aminte la rugăciune, însă rugăciunea este mai intensă când e şi înfrânare. Că nu a zis simplu „să vă rugaţi”, ci „să zăboviţi [scolazete] [în rugăciune]”. [Şi a spus aşa], fiindcă [însoţirea cu femeie] îţi ocupă [timpul şi mintea] [ascholia], iar nu că ar fi necurăţie16.
„Şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească Satana” (l Corinteni 7,5).
Ca să nu creadă că lege este lucrul, adaugă şi pricina17. Şi care e aceasta? „Ca să nu vă ispitească Satana”. Şi ca să înveţi că nu numai diavolul lucrează ceea ce ţine de adulter, a adăugat: „Din pricina neînfrânării voastre” (7, 5).
„Aceasta o spun ca îngăduinţă nu ca poruncă. Căci vreau ca toţi oamenii să fie ca şi mine” (I Corinteni 7, 6-7), în înfrânare. Aceasta o face pretutindeni când îndeamnă pentru lucruri anevoioase. Pe sine se pune în mijloc şi zice: „Fiţi următori mie” (I Corinteni 11, 1).
„Însă fiecare are darul [charisma] lui de la Dumnezeu, unul aşa, altul în alt fel” (I Corinteni 7, 7).
Pentru că i-a osândit foarte când le-a zis: „din pricina neînfrânării voastre”, iarăşi îi mângâie, adăugând: „fiecare are darul lui de la Dumnezeu”. Iar prin aceasta nu arată lămurit că virtutea nu are nevoie de sârguinţa noastră, ci ceea ce am zis: o spune ca să-i mângâie18. Căci dacă e dar [charisma] şi omul nu aduce nimic de la sine, cum adaugă: „Le spun celor necăsătoriţi şi văduvelor: bine este lor dacă rămân ca şi mine. Iar dacă nu se înfrânează, să se căsătorească” (I Corinteni 7, 8-9)? Ai văzut priceperea lui Pavel, cum şi în frânarea o arată mai bună şi nici nu îl sileşte pe cel ce nu poate, înfricoşându-1 cum că ar fi vreo greşeală [căsătoria]?
„Căci mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7, 9). A accentuat tirania poftei. Ceea ce zice, ceva de felul acesta înseamnă: „Dacă suferi multă silă şi aprindere, renunţă la osteneli şi sudori, ca nu cumva să te răstorni vreodată”19.
„Iar celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul” (l Corinteni 7, 10).
Fiindcă urma să citească olege pusă chiar de Hristos – ca bărbatul să nu-şi lase femeia în afară de pricină de desfrânare – de aceea zice „nu eu”. Căci cele spuse înainte, chiar dacă nu au fost spuse direct [de Hristos], însă şi [El] este de acord cu ele. Această [lege] însă a predanisit-o chiar El. Deci „eu” şi „nu eu” au tocmai această deosebire20. Şi ca să nu socoteşti că omeneşti sunt cele ale lui [Pavel], de aceea a adăugat: „Cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 40).
Aşadar, ce înseamnă ceea ce le-a poruncit Domnul celor căsătoriţi: „Femeia să nu se despartă de bărbat. Şi dacă chiar se desparte să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul. Şi bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11)? Fiindcă şi pentru înfrânare şi pentru alte pretexte şi micimi de suflet se întâmplă să fie dezbinări, mai bine este să nu se facă nici începutul acestora21. Dar dacă se întâmplă [asemenea necazuri în căsnicie], să rămână femeia cu bărbatul chiar dacă nu se mai împreunează; ci [să rămână] ca să nu intervină nici un alt bărbat22.
„Iar celorlalţi le spun eu, nu Domnul. Dacă un frate are femeie necredincioasă şi aceasta vrea de bună voie să locuiască cu el, să nu o lase. Şi femeia dacă are bărbat necredincios şi el vrea de bunăvoie să locuiască cu ea, să nu-l lase” (I Corinteni 7, 12-13). Căci după cum, discutând despre despărţirea de desfrânaţi, a făcut uşor acel lucru prin explicaţia care a dat-o: „dar nu cu totul de desfrânaţii acestei lumi” (I Corinteni 5, 10), aşa şi aici, s-a gândit mai înainte la o mare uşurare când a zis: „dacă o femeie are bărbat necredincios sau un bărbat o femeie necredincioasă, să nu o lase”23.
– Ce zici? Dacă e necredincios să rămână cu femeia, iar dacă e desfrânat, nu? Şi asta cu atât mai mult cu cât desfrâul este [păcat] mai mic decât necredinţa.
– Mai mic e desfrâul, însă Dumnezeu cruţă foarte pe cei ai tăi24. Aceasta o face şi în cazul jertfei, când zice: „lasă jertfa şi împacă-te cu fratele tău” (cf. Matei 5, 24). Aceasta [a făcut-o] şi în cazul celui dator cu zece mii de talanţi (cf. Matei 18,21-35). Căci şi acela, fiind dator cu zece mii de talanţi, nu a fost pedepsit, dar când a cerut o sută de dinari de la cel împreună rob cu el a fost pedepsit.
Apoi, ca să nu se teamă femeia [credincioasă] că devine necurată din pricina împreunării [cu bărbatul necredincios], zice „Căci s-a sfinţit bărbatul necredincios prin femeie şi s-a sfinţit femeia necredincioasă prin bărbat” (I Corinteni 7, 14). Iar dacă cel ce se lipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea, e lămurit că şi cea care se lipeşte de un idolatru este un singur trup cu el. Şi un singur trup este, însă nu este necurat, ci biruieşte curăţia bărbatului credincios necurătia femeii necredincioase25.
3. Deci, pentru că în acest caz este biruită necurătia, de aceea şi este îngăduită însoţirea.
– Dar [atunci |, in cazul femeii care desfrânează, nu este osândit bărbaţii care o leapădă?
– [Nu], pentru că aici este nădejde să se mântuiască prin nuntă parte pierdută, pe când acolo nunta deja a fost destrămată26. Acolo [în cazu desfrâului] amândoi s-au stricat, aici [cazul necredinciosului] este doar vina unuia. Ce vreau să spun? Cea care a desfrânat odată este întinată. Deci dacă cel ce se lipeşte de desfrânată, este un singur trup cu ea, şi el devine întinat odată ce se amestecă cu cea desfrânată27. Şi de aceea s-a dus toată curăţia Aici însă nu e aşa.
– Dar cum?
– Necurat este [bărbatul] idolatru, dar femeia nu este necurată. Dacă ar fi avut părtăşie cu el în ceea ce era el necurat – adică în necredinţă [asebeia]28 -, şi ea urma să devină necurată. Acum însă idolatrul este necurat în ceva iar femeia are părtăşie [koinonei] cu el în altceva, în care el nu este necurat29. Căci nunta este şi amestecare a trupurilor, precum [se înţelege] prin [cuvântul] „părtăşie” [koinonia]. Şi iarăşi, acesta30 nădejde a fost numit pentru femeie, căci ea este strâns legată [de bărbatul ei]31. Acela32 însă [nu poate fi numit] foarte uşor [nădejde pentru soţia lui]. Căci pentru cea care a necinstit timpul de mai înainte şi a fost a altuia şi a distrus cele ce ţin pe drept de nuntă, cum va mai putea să-i fie [soţul] nedreptăţit numit [„nădejde”] de vreme ce acesta i-a rămas ca un străin? Iarăşi, în acel caz, după desfrâu bărbatul nu mai este bărbat [al femeii sale]31. Aici însă, chiar dacă idolatră este femeia, nu se nimiceşte dreptul bărbatului34. Şi nu a spus simplu: „să locuiască împreună cu cel necredincios”, ci cu cel [necredincios] care vrea [şi el să stea cu ea].
De aceea a zis: „Şi el vrea de bunăvoie să locuiască împreună cu ea”. Căci, spune-mi, când şi cele ale dreptei credinţe rămân curate şi sunt si nădejdi bune pentru cel necredincios35, ce fel de vătămare este ca cei deja însoţiţi să rămână [împreună] şi să nu se introducă pricină de războaie de prisos? Că nu despre cei ce nu au fost vreodată însoţiţi se vorbeşte acum, ci despre cei care sunt deja însoţiţi36. Că nu a zis: „dacă cineva vrea să ia un [soţ] necredincios”, ci „dacă cineva are [soţ] necredincios”. Adică dacă cineva, după ce s-a însurat sau s-a măritat, a primit cuvântul dreptei credinţe [eysebeia] iar cealaltă parte a rămas în necredinţă. Dacă [partea necredincioasă] iubeşte să locuiască împreună, [cel credincios] să nu se despartă. „Căci s-a sfinţit bărbatul necredincios prin femeie”. Atât de mare e bogăţia curăţiei tale!
– Aşadar, ce? Sfânt [hagios] este elinul?
– Nicidecum. Că nu a zis „sfânt este”, ci „s-a sfinţit prin femeie”. A zis aceasta nu ca să-l arate pe acela [pe păgân] sfânt, ci ca să alunge frica femeii, având în vedere bogăţia ei37 [duhovnicească] şi să-l aducă pe acela către dorirea adevărului. Căci necurăţia nu ţine de trupuri – de ele ţine părtăşia [koinonia] -, ci de libera alegere şi de gânduri [proairesis kai loghismoi].
Apoi dă şi dovedirea [acestui fapt]. Căci dacă ai naşte rămânând necurată38, copilul, nefiind numai din tine, ar fi fost necurat sau pe jumătate curat39. Acum însă [copilul] nu este necurat. De aceea a şi adăugat: „Fiindcă copiii voştri ar fi fost necuraţi. Acum însă sunt sfinţi” (I Corinteni 7, 14), adică nu sunt necuraţi. I-a numit sfinţi [agia] printr-un abuz de limbaj, lepădând [astfel] frica unei asemenea bănuieli?0.
„Iar dacă cel necredincios se desparte, despartă-se” (I Corinteni 7, 15). Căci în acest caz lucrul nu mai este desfrâu. Dar ce înseamnă „dacă cel necredincios se desparte”? De pildă, dacă îţi porunceşte, [luând ca pretext] nunta, să jertfeşti [idolilor] şi să fi părtaşă cu el la necredinţă sau să te depărtezi [de credinţă), mai bine este să se piardă nunta, iar nu dreapta credinţă. De aceea a adăugat: „Nu este robit fratele sau sora în unele ca acestea” (I Corinteni 7, 15). Dacă în fiecare zi ar porni război pentru aces lucru, mai bine este să se despartă. Căci aceasta o spune în ghicitură, când zice: „Şi în pace ne-a chemat pe noi Dumnezeu” (I Corinteni 7, 15). Căci acela41 , [iar nu cel credincios], a dat pricina [de despărţire], ca şi cel ce desfrânează.
„Că ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7, 16)
Pe lângă „Să nu-l laşi”, zice şi aceasta: „Dacă el nu se împotriveşte rămâi cu el. Căci are şi el câştig. Rămâi şi îndeamnă-l, şi sfatuieşte-l, şi înduplecă-l. Că nimeni nu va putea să fie învăţător aşa de puternic precun femeia42. Şi nici nu pune asupra ei vreo silă43, nici nu-i spune să lase cu totul baltă acest lucru, ca nici să nu producă ceva prea împovărător [femeii], dar nici să-i poruncească să renunţe, ci lasă lucrul pe seama nesiguranţe viitorului, atunci când zice: „Căci ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântu bărbatul şi ce şti tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”
Şi iarăşi: „însă fiecăruia după cum i-a împărţit Dumnezeu, cum l-a chemat Domnul, aşa să umble. A fost chemat cineva fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost chemat cineva în netăiere împrejur, în aceasta să rămână. Ai fost chemat rob, nu te îngriji” (cf. I Corinteni 7,17-21). Acestea nu aduc nimic mai mult credinţei. Aşadar, nu te supăra, nici nu te tulbura. Căci credinţa le întrece pe toate acestea44.
„Fiecare în chemarea în care a fost chemat în aceea să rămână” (I Corinteni 7, 20). Ai fost chemat având femeie necredincioasă? Rămâi ci ea. Nu îţi alunga femeia din pricina credinţei. Ai fost chemat fiind rob? Nu te griji. Rămâi rob. Ai fost chemat netăiat împrejur? Rămâi netăiat împrejur. Ai crezut fiind tăiat împrejur? Rămâi tăiat împrejur. Căci aceasta înseamnă „fiecăruia după cum i-a împărţit Dumnezeu”. Fiindcă acestea nu sunt oprelişti pentru dreapta credinţă. Tu ai fost chemat fiind rob, altul având femeie necredincioasă, altul fiind tăiat împrejur45.
4. Vai, vai! Unde a pus robia! După cum tăierea împrejur nu foloseşte nimic iar netăierea împrejur nu vătăma cu nimic, aşa nici robia sau libertatea. Şi ca să arate aceasta mai limpede, zice prin abuz de limbaj: „însă şi dacă poţi să fii liber, mai degrabă foloseşte-te” (I Corinteni 7, 21), adică mai degrabă rămâi rob46. Şi de ce porunceşte ca cel ce poate să se elibereze [din robie] să rămână totuşi rob? [Face asta] vrând să arate că robia nu vătăma cu nimic, ci chiar şi foloseşte.
Şi nu trec cu vederea faptul că unii spun că „mai degrabă foloseşte-te” s-a zis despre libertate [nu despre robie]. Ei spun că [el ar vrea să zică aici]: „De poţi să te eliberezi, eliberează-te”, însă, dacă aşa pricep ei, mult se împotriveşte cuvântul [lor] la ceea ce a vrut să spună Pavel. Căci spre a-l mângâia pe rob şi a-i arăta că nu este nedreptăţit cu nimic [prin starea lui de robie], de aceea a poruncit să nu fie liber.
[Şi asta a spus-o] pentru că, [poate] ar fi zis careva: „Păi cum? Dacă nu pot, să fiu nedreptăţit şi înjosit?”. Nu aceasta o spune, ci ceea ce am zis: vrea să arate că, [în ceea ce priveşte credinţa], nimic mai mult nu are cel devenit liber [decât cel rob]. Chiar dacă ar fi în puterea ta eliberarea, rămâi mai bine rob. Apoi adaugă şi pricina.
„Căci cel chemat în Domnul rob este eliberat al Domnului. Asemenea şi cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni 7, 22). Fiindcă în cele ce ţin de Hristos amândoi sunt egali. La fel şi tu şi stăpânul tău sunteţi robi ai lui Hristos. Deci cum este robul liber? Pentru că te-a eliberat pe tine cel ce rămâi rob nu numai de păcat, ci şi de robia din afară. Căci nu a lăsat pe rob să fie rob, nici pe om să rămână în robie. Căci aceasta este minunăţia47. Şi cum este liber robul, rămânând rob? Când se leapădă de patimi şi de bolile sufletului, când dispreţuieşte banii şi lucrurile, şi mânia, şi celelalte astfel de patimi.
„Aţi fost cumpăraţi cu preţ. Nu fiţi robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23). Acest cuvânt nu este doar pentru slugi, ci a fost spus şi pentru cei liberi. Căci există şi rob care nu e rob, dar şi liber care e rob. Şi cum, rob fiind, nu este rob? Când le face toate pentru Dumnezeu, când nu făţărniceşte, nici nu face ceva de ochii oamenilor. Asta înseamnă ca cel ce robeşte oamenilor să fie de fapt liber. Şi cum, iarăşi, fiind cineva liber, se face rob? Când slujeşte oamenilor vreo slujbă rea fie pentru lăcomia pântecelui, fie pentru pofta banilor, fie pentru putere48. Căci unul ca acesta este mai rob decât toţi, chiar dacă este liber.
Ia aminte la amândouă aceste [situaţii]. Rob era Iosif, însă nu rob oamenilor. De aceea şi în robie era mai liber decât toţi cei liberi. Nu a îngăduit stăpânei ceea ce ea a vrut. Iarăşi, liberă era aceea, dar mai roabă decât toţi, de vreme ce se linguşea şi se ruga de sluga ei. Însă nu l-a înduplecat pe cel liber să facă ceea ce ea vroia. Prin urmare, nu robie era lucrul acesta, ci libertatea cea mai înaltă. Căci cu ce l-a împiedicat robia pe acela spre virtute? Să audă cei robi şi cei liberi! Cine era rob? Slujitorul sau stăpâna? Cea care îl ruga sau cel care dispreţuia pe cea care îl implora? Căci sunt şi hotare pentru robi, puse de Dumnezeu. Şi până unde trebuie ca ei să păzească [poruncile stăpânilor lor] şi peste ce nu trebuie să treacă – chiar şi aceasta este legiuit. Căci atunci când stăpânul nu porunceşte ceva din cele ce nu sunt în acord cu Dumnezeu, trebuie ca robii să urmeze [poruncilor] şi să se lase convinşi [să facă ce li se spune]. Dar mai mult, nu. Aşa devine cel rob liber.
Iar dacă faci mai mult [decât îngăduie Dumnezeu], chiar dacă eşti liber, te-ai făcut rob. Aceasta o spune în chip tainic când zice: „Nu fiţi robi oamenilor”49. Iar dacă nu acesta [e înţelesul], ci ar fi poruncit să lepădăm pe stăpâni şi să ne luptăm să devenim liberi, cum îndeamnă: „Fiecare în ceea ce a fost chemat în aceasta să rămână”? Şi în altă parte: „Câţi sunteţi robi sub jug socotiţi pe stăpânii voştri vrednici de toată cinstea şi cei ce au stăpâni credincioşi şi au parte de binefacerile lor să nu-i dispreţuiască pentru că sunt fraţi” (I Timotei 6, 1-2)?
Când le scrie şi efesenilor şi colosenilor, le porunceşte şi le legiuieşte aceleaşi [lucruri]50. De unde e limpede că [Pavel] nu nimiceşte această robie [văzută], ci pe cea în care sunt şi cei liberi de pe urma răutăţii, care [robie] este preacumplită, chiar dacă liber ar fi cel ce robeşte ei.
Ce folos au avut fraţii lui losif că erau liberi? Nu erau mai robi decât toţi robii, de vreme ce şi minţeau faţă de tatăl lor şi către neguţători grăiau cele ce nu erau [adevărate] şi către fratele lor? Însă cel liber nu este astfel, ci pretutindeni şi întru toate adevărat. Şi nimic nu poate să-l robească pe el, nici lanţul, nici robia, nici dragostea stăpânei, ni străinătatea, ci el rămâne liber pretutindenea. Căci aceasta, mai cu seamă, este libertate: când şi în robie luminează.
5. Astfel e creştinismul. Dăruieşte libertate în robie. Şi după cum un trup, prin fire nerănit, atunci se arată nerănit, când primind o săgeată nu pătimeşte nimic rău, aşa şi cel cu adevărat liber, atunci se arată [liber] când, şi stăpâni având, el de fapt nu este rob. De aceea şi porunceşte să rămână rob. Iar dacă nu e cu putinţă ca un rob să fie creştin aşa cum trebuie, păgânii vor osândi multa slăbiciune a dreptei credinţe. Dar tot aşa, dacă vor învăţa că robia nu vătăma cu nimic dreapta credinţă, vor admira propovăduirea [noastră].
Căci dacă moartea nu ne vătăma, nici biciuirile, nici lanţurile, cu atât mai mult robia, focul şi fierul, şi miile de tiranii, şi bolile, şi sărăcia, şi fiarele sălbatice, şi alte mii de lucruri mai cumplite decât acestea, nu au vătămat pe cei credincioşi, ci i-au făcut chiar mai puternici.
Şi cum va putea să vatăme robia? Nu această robie vătăma, iubitule, ci cea care e prin fire robie, adică cea a păcatului. Căci dacă nu eşti rob cu robia aceasta a păcatului, îndrăzneşte şi te veseleşte. Nimeni nu va putea să
50 Ar fi de cugetat dacă creştinii ar putea face răscoale pentru drepturi socio-politicc Căci orice revoluţie sau răscoală se face pentru o schimbare pământească, pe când creştinul tinde către o schimbare duhovnicească, pentru veşnicie. Dacă ar fi dezlegaţi de lumea aceasta, nu ar face aşa ceva sau, cel puţin, nu ar face-o pentru ei înşişi, ci doar ca să ajute pe fraţii lor.
te nedreptăţească cu nimic, căci e deprindere [ethos] nerobită. Iar dacă eşti robit cu această robie [a păcatului], chiar de ai fi de mii de ori liber, nu ai nici un folos din libertate.
Că ce folos este, spune-mi, când nu robeşti omului, dar te pleci patimilor? Căci oamenii adesea ştiu să cruţe, dar acei stăpâni [patimile] niciodată nu se satură de pierzania ta. Robeşti omului? Însă şi stăpânul tău robeşte ţie, îngrijindu-se de hrana ta, purtând grijă de sănătatea şi hainele, şi încălţămintea ta, şi de toate celelalte. Şi nu te temi tu – [desigur], dacă nu te iei la certă cu stăpânul -, cât se teme acela ca să nu-ţi lipsească ceva din cele necesare.
– Însă acela [stăpânul] zace, pe când tu stai în picioare.
– Şi ce dacă? Pentru că asta nu o face numai el, ci şi tu. Adesea, pe când tu zaci şi dormi cu plăcere, acela nu numai că n-a stat nici măcar în picioare, ci suferă mii de siliri în for şi priveghează mai abitir decât tine. Deci cum? Oare a pătimit Iosif din partea stăpânei ce a pătimit aceea de pe urma poftei? Acesta nu a făcut cele ce aceea a vrut să-i poruncească, pe când aceea a făcut toate câte le-a poruncit stăpâna ei, adică desfrânarea. Şi nu a lăsat-o până când nu a făcut-o de ruşine. Ce fel de stăpână porunceşte acestea? Care tiran este atât de crud? „Roagă-te de robul tău”, îi zicea [desfrânarea], „imploră-l pe cel robit, linguşeşte-l pe cel cumpărat cu bani. Chiar dacă te scuipă, rabdă. Chiar dacă îi spui adesea şi el nu te suferă, lasă-te pustiită şi sileşte-te şi fă-te de ocară”. Ce este mai lipsit de cinste? Ce este mai ruşinos decât aceste cuvinte?
Nimic nu te zoreşte aşa [ca desfrâul]: „Acuză-ţi soţul pe nedrept şi înşeală-l.” Ia aminte cât de lipsite de libertate, cât de ruşinoase sunt poruncile, cât de lipsite de milă şi crude şi nebuneşti! Ce stăpână porunceşte aşa ceva precum a poruncit desfrâul atunci acelei femei de neam împărătesc? Şi nici nu a îndrăznit să nu asculte. Iar losif nimic de acest fel nu a suferit, ci toate dimpotrivă şi care i-au adus multă slavă şi cinste.
Vrei să vezi şi un alt bărbat căruia i s-au poruncit multe de o stăpână cumplită şi nu a îndrăznit nicidecum să n-o asculte? Cugetă la Cain şi la câte i-au fost poruncite de invidie. Aceea i-a poruncit să ucidă pe fratele [său], să mintă pe Dumnezeu, să întristeze pe tatăl său, să fie fără de ruşine. Toate le-a făcut şi nimic nu a trecut cu vederea. Şi ce te minunezi, dacă această stăpână a avut atâta putere asupra unuia singur? Adesea a pierdut popoare întregi. Căci femeile madianiţilor i-au luat pe iudei aproape prizonieri legaţi, avându-i în mâna lor pe toţi aceştia prin poftirea frumuseţii lor.
Aşadar, această robie lepădând-o Pavel, a zis: „Nu fiţi robi oamenilor” adică „Nu vă lăsaţi înduplecaţi de oamenii care vă poruncesc cele nelalocul lor, însă nici vouă înşivă [nu vă fiţi robi]. Apoi ridicând mintea şi făcând-o înaltă zice:
„Despre fecioare poruncă de la Domnul nu am, însă vă dau sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare” (I Corinteni 7,25).
Înaintând cu rânduială, pomeneşte mai departe şi de feciorie. Fiindcă i-a antrenat şi i-a strunit cu cuvinte despre înfrânare, trece şi la ceea ce e mai bun. „Poruncă nu am”, zice, „însă socotesc că e bine”.
– De ce?
– Pentru aceeaşi pricină pe care a pus-o şi la înfrânare.
„Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (I Corinteni 7, 27).
Acestea nu sunt potrivnice celor de mai înainte, ci foarte potrivite. Căci şi acolo zice „Decât din împreună învoire”. Şi aici, iarăşi: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare”. Aceasta nu este contrară [aceleia]. Căci „Iară bună voie” [para gnomen] înseamnă dezlegare. Iar dacă de bună voie [kata gnomen] amândoi se înfrânează, atunci nu este dezlegare.
6. Apoi ca să nu creadă că lege este aceasta51, a adăugat: „Dacă te vei însura, n-ai păcătuit” (I Corinteni 7, 28). Apoi pune ca pricină cele prezente şi nevoia de acum, şi vremea scurtă, şi necazul. Căci multe atrage după sine nunta, pe care le-a sugerat şi aici, şi în cuvântul despre înfrânare, acolo zicând: „Nu are femeia stăpânire asupra sa”, aici zicând: „te-ai legat”. „Iar dacă te vei însura, n-ai păcătuit”. Nu vorbeşte despre cea care a ales fecioria, căci aceasta deja a păcătuit [dacă se mărită]. Căci dacă văduvele, care au ales odată văduvia, însoţindu-se cu a doua nuntă, au osândă, cu mult mai mult fecioarele.
„Necaz în trup vor avea unii ca aceştia” (I Corinteni 7, 28).
– „Dar şi plăcere”, ar zice [careva].
– Însă şi pe aceasta [plăcerea], ia aminte cum a trecut-o repede cu vederea, pentru scurtimea timpului ei, zicând: „Vremea s-a scurtat” (l Corinteni 7, 29), adică: „Poruncim să te depărtezi şi să o laşi, iar tu alergi mai înăuntru?”. Şi chiar dacă nimic împovărător nu ar fi avut nunta, şi atunci ar fi trebuit să fie pusă mai prejos de cele viitoare52. Dar când şi necaz are, de ce mai trebuie să-ţi pui şi povară? De ce trebuie să iei atâta greutate, când şi după ce o iei, aşa trebuie să te foloseşti de ea ca şi când n-ai avea-o? Căci şi „cei ce au femei să fie ca şi cei care n-au” (I Corinteni 7, 29).
Apoi intercalând ceva şi din cele viitoare, iarăşi aduce cuvântul către cele prezente. Căci unele lucruri [ce privesc nunta] sunt duhovniceşti – [de pildă], „una se îngrijeşte de ale bărbatului, iar alta de ale lui Dumnezeu” (cf. Corinteni 7, 32-33) -, altele ţin de viaţa aceasta – [de pildă], „Vreau să fiţi fără grijă”53, însă şi aşa îi lasă stăpâni [să aleagă ei]. Căci cel care, după o demonstraţie, sileşte iarăşi libera alegere pare că nu are îndrăznire în cuvintele sale. Încât, fiind mânat şi ţinut mai degrabă de îngăduinţă, a spus: „Aceasta o spun spre folosul vostru nu ea să vă întind o cursă, ci spre bun chip şi buna stăruire” (cf. Corinteni 7, 35).
Să audă fecioarele că nu în aceasta stă fecioria. Că cea care se grijeşte de cele ale lumii nu poate fi fecioară, nici cu bun chip. Căci zicând: „Se deosebeşte femeia de fecioară”, a pus această deosebire prin care ele se deosebesc unele de altele. Şi punând o definiţie fecioarei şi celei ce nu e fecioară, nu a grăit de nuntă sau înfrânare, ci de lipsa de grijă şi de multa grijă. Căci nu împreunarea e răul [nuntii], ci faptul că ne împiedică de la filosofie.
„Iar dacă cineva socoteşte că e necuviincios pentru fecioara lui” (I Corinteni 7, 36).
Aici pare că vorbeşte pentru nuntă. Dar totul este [de fapt] despre feciorie. Fiindcă îngăduie şi a doua nuntă „numai în Domnul” (I Corinteni 7, 39). Ce înseamnă „în Domnul”? Cu întreagă înţelepciune, cu cuviinţă. Căci pretutindeni e nevoie de aceasta şi trebuie să o urmăm54. Căci altfel nu este cu putinţă să vedem pe Dumnezeu.
Iar dacă trecem cu grabă pe lângă cele ce ţin de feciorie, nimeni să nu ne osândească ezitarea. Căci o carte întreagă am scris despre acest subiect55 şi am tratat acolo despre toate cu amănunţimea care ne stă în putinţă şi am socotit că este vorbire de prisos ca şi aici iarăşi să le punem.
De aceea, trimiţând pe ascultător pentru aceste lucruri acolo, aici vom spune aceea că trebuie să urmăm înfrânarea. „Urmaţi pacea”, zice, „şi sfinţirea [hagiasmos], fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Deci, ca să fim învredniciţi să îl vedem, fie că suntem în feciorie, fie la prima nuntă, fie la a doua,pe aceasta [înfrânarea] să o urmăm56, ca să avem parte de împărăţia cerurilor cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Omilia a XlX-a a Comentariului la Epistola l către Corinteni.
2 Esenţial în predică este ca omul să plece zidit. Uneori e nevoie să-l scuturi pe credincios, alteori să-l domoleşti, scopul fiind acela ca el să plece întărit şi hotărât spre a fiice cele auzite.
3 Sfântul Pavel spune ca şi bărbatul să aibă femeia lui şi femeia bărbatul ei.
4Deşi nu convine celor căsătoriţi acest adevăr, ar trebui întrebaţi pentru ce s-au căsătorit. Nu cumva a a avut şi atracţia trupească un cuvânt greu de spus? Sunt, într-adevăr, şi cazuri în care acest lucru nu a contat şi voia lui Dumnezeu arăta expres că cei doi trebuie să se căsătorească, cum e Sfânta Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele minunat, sau cazul Sfinţii Iulian şi Vasilissa (8 ianuarie), dar, în general, trebuie să recunoaştem că hormonii adesea joacă un rol important. Dacă cei doi sunt sinceri, vor ajunge treptat la conştiinţa că esenţa relaţiei lor este unirea duhurilor şi minţilor pentru veşnicie. Unii realizează rapid această conştientizare, cum e cazul Sfinţilor Adrian şi Natalia (26 august) şi al altora, alţii, mai târziu, cum e cazul Sfinţilor Andronic şi Anastasia (9 octombrie).
5 Poate fi tradus şi „să-i dea femeii cinstea datorată”. Dar asta presupune deja o conştientizare mult mai adâncă a căsătoriei, în acest caz intră în joc nu doar elementul sexual, ci respectul adânc faţă de persoana celuilalt.
6 Preţul este ascultarea de celălalt. Faptul de a fi în acelaşi timp stăpân şi slugă reprezintă plata datoriei.
7 De remarcat totuşi că nu e vorba de abuzuri sexuale. Femeia sau bărbatul nu pot fi obiecte la discreţia sexuală a celuilalt. E vorba de o cei căsătoriţi în Biserică. Abuzurile nu le pot face decât cei din afara Bisericii sau cei care se leapădă de Biserică, prin păcatele lor. Dacă trupul meu nu e al meu, atunci înseamnă că şi eu trebuie să îmi stăpânesc pofta şi dorinţele în funcţie de starea partenerului. Nu pot fi doar stăpân al celuilalt, ci şi rob al lui. Adică nu ţin doar de mine ci şi de el.
8 Dacă cei doi duc o viaţă în Hristos, o să înţeleagă că această robie poate fi prefăcută i una duhovnicească, încât să înveţe să-şi supună în chipul cel mai adânc voinţa unul altuia. Astfel căsătoria nu este cu nimic mai prejos decât monahismul. Cei doi (sau mai mulţi, dacă sunt şi copii) învaţă o necruţătoare crucificare prin lepădarea oricărei voinţe proprii. Această luptă foarte aspră aduce o bucurie imensă şi uneşte nespus de adânc. Atunci familia devine cu adevărat Biserică în chip deplin, când cei mulţi devin de un cuget şi de o simţire prin harul Duhului Sfânt.
9 În casă nu trebuie să se facă nici cel mai mic lucru fără împreuna sfăţuire a celor doi. Şi pentru un „capăt de aţă” trebuie să se sfătuiască împreună. Adam şi Eva au căzut pentru că au lucrat de capul lor, fără ştirea unuia de celălalt.
10 Ar părea că e vorba de inegalitate şi de faptul că femeia ar fi bună doar pentru plăcerile bărbaţilor. Feministele jubilează acuzând „misoginismul” sfinţilor. Numai că lucrurile stau puţin altfel. E vorba de o inegalitate „funcţională” nu „principială” între bărbat şi femeie. Celelalte lucruri în care bărbatul are întâietate, în ultimă instanţă, sunt subordonate trupului şi trebuinţelor proprii. Deci ele sunt de speţă mai joasă decât propriul trup (de pildă, oricine îşi va lăsa munca pentru a-şi tămădui vreo boală). Aşa încât egalitatea în cele importante surclasează inegalitatea în cele neimportante. Oare nu este nebunie, de pildă, să punem mai mult preţ pe deosebirea culorii ochilor decât pe faptul că suntem înzestraţi în comun cu raţiune? Cam aşa e cu pretinsa inegalitate dintre bărbat şi femeie. Când femeia se curăţă cât de cât de patimi, înţelege exact ce înseamnă supunerea ei şi că această supunere nu lezează nicidecum egalitatea cu bărbatul. Ea va găsi în această supunere (sau, în limbaj monahal, „ascultare”) o mare odihnă, odihnă de care sunt private mai toate femeile agitate şi mândre ale societăţii contemporane. La fel, bărbatul care trăieşte în Hristos va pricepe stăpânirea sa asupra femeii ca responsabilitate şi va fugi cât va putea, asemenea cum fugeau sfinţii de conducere şi preoţie. Când femeia şi bărbatul îşi asumă impunerea respectiv conducerea ca ascultări faţă de Hristos, Harul le dă o mare odihnă şi Unire. Dar când acestea se fac în afara lui Hristos, duc la răzvrătire. Situaţia actuală de emancipare fără înţelepciune e urmarea firească a pierderii harului. E greu de explicat omului lumesc, care are doar criterii sociologice, psihologice şi biologice, în ce constă această inegalitate şi cum trebuie fiecare să se raporteze le ea. Cert este că rodul egalităţii – mai bine zis al uniformizării fără minte – pe care o doresc cei de azi este faptul că pruncii cresc fără dragoste, pentru că mama nu mai are timp de ei, deoarece are de făcut curieră şi condiţie fizică. Vina este şi a bărbaţilor că cer femeilor să fie obiecte de satisfacere a sexului, nu mame şi soţii.
11Deci relaţiile sexuale nu sunt absolut necesare în căsătorie, dacă cei doi se hotărăsc pentru împreună nevoinţă, având ca ajutor harul dumnezeiesc.
12 Etimologic: unirea de cuget. De fapt, esenţa problemei nu este înţelegerea sexuală a celor doi, ci înţelegerea lor, armonia lor lăuntrică. Nevoinţă în căsătorie este ca cei doi să se şlefuiască până când dobândesc acelaşi cuget – cel al lui Hristos. Căci pot avea cei doi acelaşi cuget şi în satisfacerea patimilor.
13 Prin aceasta se sugerează celor căsătoriţi că postul şi rugăciunea au puterea să-i întărească în înfrânare. Dar totul ţine de voinţa lor, căci harul conlucrează cu ei. Prin aceasta cei căsătoriţi sunt ridicaţi încet-încet la sublimarea relaţiei lor, la prefacerea ei în una adânc duhovnicească. Cei doi trebuie să ajungă la conştiinţa – nu numai la cunoştinţa – că în veacul viitor nu se mai căsătoreşte nimeni şi că esenţa relaţiei lor în veacul viitor nu va avea nimic carnal.
14 O rugăciune formală nu va avea putere să-i întărească pe cei doi. De fapt, esenţa unei relaţii sexuale este dorinţa de comuniune cu o persoană, chiar dacă noi pervertim iicesl aspect fundamental. Rugăciunea este o comuniune cu Persoana deplină şi e deci infinit mai suplă şi mai complexă. Dacă omul trăieşte comuniunea cu Dumnezeu intens, nu mai are nevoie de latura sexuala, iar relaţia cu celalalt se va subţia mult. E nevoie şi de post, pentru că postul face mai transparent trupul şi pentru a exprima mişcările sufletului. Printr-un trup înduhovnicit se dezvăluie mult mai amplu o persoană decât printr-unul întunecat şi îngroşat de patimi. De pildă, chiar trupul unui dansator este capabil să exprime mult mai mult decât un trup obez; cu atât mai mult se va întâmpla aceasta când trupul se va face purtător de har. (Totuşi poate exista şi trup obez – desigur din vreo dereglare biologică, nu de pe urma lăcomiei – purtător de har sau trup paralizat purtător de har. în acest caz trupul este la fel de mult un vehicul al harului). Deci postul şi rugăciunea ridică persoana întreagă – trup şi suflet – într-un plan mai propice manifestărilor Duhului şi adânceşte uluitor de mult relaţia celor doi. Atunci gesturile trupeşti ale celor doi devin pline de har. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul se sprijină cu capul pe pieptul lui lisus la Cina cea de Taină. Între bărbaţi pătimaşi acesta ar putea fi un gest homosexual, dar toţi sfinţii au înţeles acest gest ca izvorul teologiei dumnezeiescului Ioan. În gesturile trupeşti ale Mântuitorului este prezentă întreaga lucrare a Dumnezeirii. Până la urmă trupul devine instrument al harului. Cei doi căsătoriţi pot trăi stări duhovniceşti prin gesturi trupeşti, când acestea sunt curăţite de patimă. Şi atunci relaţia celor doi devine o necontenită revărsare de inimă a unuia în altul şi o privire fără patimă a unuia faţă de altul. Dar trebuie înţeles că faptul de a fi căsătorit nu scuteşte de patimă, ci căsătoria este doar o îngăduinţă temporară a patimii, nu o cantonare în ea. Prin harul cununiei se dă posibilitatea ca cei doi să iasă din trupescul grosier. Să fim conştienţi că există desfrâu şi în căsătorie, cum adesea atenţiona părintele Arsenie Boca.
15 Sfântul Pavel spune în epistola întâi către tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta era învăţătura lui generală, nu doar cea adresată tesalonicenilor. Acest îndemn le era adresat unor oameni căsătoriţi. Dacă ar fi fost incompatibilă rugăciunea cu căsătoria, nu le-ar fi spus unor căsătoriţi să se roage neîncetat. Un anumit timp de înfrânare e însă necesar pentru cei căsătoriţi spre a gusta din dulceaţa unei rugăciuni mai îndelungate şi mai intense. De aceea e limpede de ce posturile, zilele de praznic, duminica, zilele de miercuri şi vineri sunt răstimpuri de înfrânare a soţilor. Se va spune că poate ei nu vor aceasta. Poate exista îngăduinţă de la caz la caz, însă, dacă sunt mădulare vii ale Bisericii, îşi supun cugetele şi dorinţele rânduielilor Bisericii.
16 Relaţiile sexuale nu sunt întinate şi incompatibile cu rugăciunea. Dar ele arată că omul este încă trupesc şi rugăciunea lui nu are vigoarea necesară. De aceea se recomandă înfrânarea şi nu pentru că ar fi necurate relaţiile trupeşti. În general – deşi nu e neapărat regulă – o relaţie sexuală slăbeşte tăria minţii şi ea nu se mai poate încorda în rugăciune. Ne referim la rugăciunea adâncă, nu la rostirea unor cuvinte.
17 Ideea este: „Ca să nu se creadă că cei căsătoriţi trebuie neapărat să se împreuneze. Dacă rezistă, ei pot trăi în înfrânare spre slava lui Dumnezeu. Cauza împreunării est neputinţa de a purta un război duhovnicesc, nu o lege imuabilă. Deci nu cutuma social sau alte criterii stabilesc împreunarea căsătoriţilor, ci capacitatea de a purta război duhovnicesc, sau în cazuri speciale, porunca expresă a lui Dumnezeu (cazul Sfintei Marta amintit mai sus, căreia i-a poruncit Dumnezeu să se căsătorească, deşi ea nu ar fi vrut).
18 Mulţi vor să spună că nu poţi să te înfrânezi, pentru că Dumnezeu nu îţi dă darul acesta. Şi dacă eşti chemat la căsătorie e musai să te căsătoreşti. Şi de aceea îşi întemeiază neputinţa pe harul lui Dumnezeu, însă sfântul arată că Sfântul Pavel numeşte căsători harismă nu în sensul tare, ci pentru a-i mângâia şi a nu-i deznădăjdui. E cert că pentru cel ce îşi asumă conştient căsătoria aceasta poate să-l ducă la măsuri pe care uneori puţini călugări le au, cum sugera cuviosul Paisie Aghioritul.
19Dacă omul nu poate lupta, este mai bine să se smerească, preferând căsătoria. Dar e important să-şi vadă neputinţa, nu să învinuiască fecioria sau să încerce să apere căsătoria ca fiind p cale egală. Fiecare trebuie să înţeleagă care este calea cea mai sigură pentru sine spre mântuire. Lupta pentru mântuire nu are locul doi, ci toţi cei care ajung la final sunt câştigători ai premiului întâi, fiecare la categoria sa. Căci nici în luptele sportive nu concurează categoria muscă cu cea grea, ci medaliile se dau pe categorii de aceleaşi valoare.
20 Faptul că a fost dată direct de Hristos înseamnă că El însuşi S-a referit concret la ea (aceasta înseamnă „nu eu”). Faptul că Pavel spune ceva înseamnă că Hristos nu S-a referit concret la acel lucru, dar dacă i S-ar fi cerut părerea, ar fi spus exact ce a spus şi Pavel, căci în Pavel tot Hristos grăieşte. Deci „eu” şi „nu eu” nu înseamnă că una este inspirată – cea de la Hristos – şi una oarecum mai omenească – cea a lui Pavel -, cum adesea înţeleg unii.
21 În general, căsătoria, din cauza iubirii de sine a oamenilor, devine pricină de dezbinări, nu de unire cum îi este de fapt scopul. Pentru aceea sfântul avertizează că mai bine este să te lipseşti de ceva care ar putea produce nereguli decât să te scârbeşti după aceea de pe urma acelui lucru. În general, oamenii nu dau vina pe ei, ci pe căsătorie, pe diferite circumstanţe, şi astfel ajung să fie hulite lucrurile sfinte precum căsătoria.
22 Aici se dezvăluie caracterul foarte adânc al căsătoriei. Esenţa ei nu constă în relaţia sexuală ci într-o unire cu adâncul celuilalt. Chiar şi relaţia sexuală trebuie jertfită pentru a păstra unitatea familiei.
23 Nădejdea mântuirii soţului necredincios uşurează mult povara vieţuirii cu un necredincios. Partenerul credincios trebuie să rabde atacurile demonice venite prin soţul său care nu e conştient de ele. Prin această răbdare alungă duhurile răutăţii de la celălalt şi îi dă posibilitatea să aleagă calea credinţei. Dacă nu l-ar răbda, înseamnă că alege să-şi lase aproapele în mâna diavolului, şi prin aceasta dovedeşte că el însuşi nu este de fapt creştin adevărat.
24 Acrivia credinţei fără dragoste smerită nu face multe parale în ochii lui Dumnezeu. Dar nici faptele de dragoste fără dreapta credinţă nu sunt primite, cum e cazul sutaşului Corneliu.
25 Cazul cu unul din soţi credincios şi unul necredincios se referă la situaţia când cei doi vieţuiau împreună şi după aceea unul dintre ei a cunoscut credinţa creştină, nu la situaţia când un creştin drept slavilor se căsătoreşte cu o necreştină sau cu una de o crednţă eretică, în acest din urmă caz înseamnă că acel creştin nu este adevărat creştin, căci frumuseţea femeii sau bogăţia sau alte elemente au atârnat mai mult în inima lui decât dragostea pentru Hristos. În acest caz nu mai poate birui curăţia creştinului drept slăvitor necurătia ereticului sau necredinciosului. Se constată că, de multe ori, partenerul eretic sau necredincios îl determină pe cel credincios să renunţe la credinţa sa sau să se răcească faţă de ea. Această biruinţă a curăţiei credinciosului asupra necurăţiei necredinciosului nu
este o chestiune juridică şi formală, ci ea depinde de tăria cu care fiecare îşi trăieşte convingerea. Dacă cel necredincios este mai tare în patima lui decât soţul credincios, îl va birui pe acesta din urmă şi îl va supune patimii sale. Un caz celebru este Solomon, care a ajuns idolatru din cauza femeilor. Există desigur şi cazuri speciale când Dumnezeu blagosloveşte o relaţie între un credincios şi un necredincios sau eretic, dar aceasta se întâmplă din preştiinţa Sa că cel necredincios sau eretic se va întoarce la dreapta credinţă prin nevoinţa celui credincios. Spre exemplu, în acest sens, avem cazul Sfinţilor Nona şi Grigorie, părinţii dumnezeiescului Grigorie Teologul, însă regula Bisericii rămâne cea stabilită de canonul 72 al Sinodului VI ecumenic. Căsătoriile mixte sunt, în principiu, lepădare de Hristos. Cum pot cei doi să trăiască taina Bisericii şi a lui Hristos din momentce nu împărtăşesc taina dreptei credinţe?
26 Sfântul se leagă de aspectul trupesc al nunţii, anume de relaţiile sexuale, deoarece şi acestea, ţinând cont de slăbiciunea omului, pot fi folosite spre mântuire. Dacă omul necredincios, el nu poate înţelege relaţia duhovnicească. Relaţia trupească în acest ca este mijlocul prin care el pricepe dragostea ce i-o poartă celălalt. Deci cât timp există o relaţie de deschidere între soţi, ea poate fi folosită spre a converti pe cel necredincios la Hristos. Dar când chiar şi această relaţie este avariată, atunci, nemaifiind nici o legătură, nici măcar cea mai animalică şi pătimaşă, nu mai este nici o şansă de îndreptare. Totuşi există şi cazuri în care prin răbdarea soţului credincios faţă de partenerul care desfrânează acesta din urmă îşi dă seama de greşeală şi se întoarce la credinţă (a se vedea asemene cazuri în cartea cuviosului Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Ed. Evanghelismos Bucureşti, 2003, cap. „Prin răbdare se menţine familia”, p. 47) Ca şi indicaţie generală mântuirea familiei depinde foarte mult de capacitatea de jertfă şi renunţare a membrilor credincioşi.
27 El se împreunează cu desfrânata de bunăvoie, ştiind că este păcat acest lucru Deci el acceptă să se întineze, în cazul soţului idolatru, el nu mai alege, ci este legat de nevoie de acela, prin relaţia pe care au avut-o înainte de a şti de Hristos. În cazul în care de bună voie se căsătoreşte cu un necredincios, din cauza poftei sau a banilor ele., atunci el de bună voie acceptă să se întineze. Neîntinarea are loc doar în cazul în care cei doi ai fost împreună mai înainte şi apoi unul s-a convertit la dreapta credinţă. Prin botez omul se dezleagă de legătura pătimaşă faţă de trup. Orice păcat nu face decât să lege sufletul în
chip pătimaş de trup şi de lume. Asta înseamnă că orice acţiune pătimaşă a trupului se transmite în suflet, dar şi invers. Deci, în omul care face păcatul, duhul său nu mai are stăpânire asupra trupului, ci situaţia se inversează. Pe când în omul botezat şi conştient de har, orice acţiune a trupului este supusă puterii duhului său. Orice necredincios sau eretic are duhul necurăţit. Starea duhului său se transmite şi trupului, ca unul ce, fiind lipsit de simţirea conştientă a harul Duhului Sfânt, are sufletul legat pătimaş de trup. Cel credincios, în momentul când se atinge de trupul celui necredincios, are, prin trupul său, o anume părtăşie cu starea de înşelare a partenerului necredincios sau eretic. Dacă el este în dreapta credinţă şi în simţirea nemincinoasă a harului, curăţia duhului său biruieşte înşelarea care încearcă să se lipească de trupul său prin intermediul trupului partenerului, ba mai mult, puterea harului imprimată în trupul celui credincios începe să înrâurească şi trupul celui necredincios şi prin acesta şi duhul aceluia. Deci, până la urmăreşte vorba de un război al tăriei duhurilor soţilor.
28 Asebeia desemnează nu doar lipsa de credinţă în Dumnezeu, ci şi falsa adică erezia.
29 Aşadar, necurăţia ţine de alegerea minţii şi de voinţă, nu de fire. Firea poate fi înrâurită de starea alegerii noastre, dar ea în sine nu e necurată. Trupul ereticulu pângărit prin persistarea lui în erezie, dar odată cu întoarcerea la dreapta credinţă trupul lui se sfinţeşte. În acest sens spune sfântul că trupul ereticului nu este necurat, căci e făptura lui Dumnezeu. Necurată este doar alegerea lui, starea duhului său în care stă de bună voie.
30 Bărbatul credincios care vieţuieşte cu femeie necredincioasă.
31 Pentru că este legată adânc de bărbatul ei, fie şi prin relaţie trupească – care, totuşi, în general, nu poate să aibă loc fără vreo participare a sufletului -, poate exista nădejdea mântuirii ei.
32 Bărbatul credincios al unei femei care desfrânează. În acest caz se rupe şi uiţi legătură dintre soţi.
33 De vreme ce ea a desfrânat.
34 Adică bărbatul este pe drept soţul ei şi are un cuvânt de spus în ceea ce o priveşte.
35 Dar dacă există pericolul să se vatăme dreapta credinţă, trebuie ca cel credincios să se despartă, în acest sens călugăria este mai puternică decât nunta, deşi se vehicula ideea că nunta ar fi „taină”, iar călugăria „ierurgie”. Însă nu stau chiar aşa lucrurile. În multe cazuri de sfinţi care au plecat de acasă fără să ştie soţii lor şi copiii (Sf. Matroana, 9 noiembrie, Sf. Simeon şi Ioan – 21 iulie etc.). Acest fapt arată că nunta, în aspec trupesc, nu este scop în sine, ci un mijloc – ca şi călugăria în aspectul ei formal – ca omul să ajungă la unirea cu Dumnezeu. Dar în esenţa lor, atât căsătoria, cât şi călugăria trebuie trăite de orice creştin adevărat. Nuntă numim dobândirea conştiinţei că toată omenirea este un trup, mai bine zis, toată creaţia (căci de aceea ia omul o soţie străină şi o iubeşte mai mult decât pe cei de un sânge cu el, ca să se arate că scopul adânc al căsătoriei este de a ajunge la conştiinţa că trebuie să iubească pe tot omul la fel de mult), iar călugărie faptul că omul este unit singur cu singurul Dumnezeu, fără să-i mai despartă nimic creat.
36 Adică despre cei care s-au căsătorit pe când erau păgâni sau eretici şi apoi unul din ei a trecut la creştinismul dreptslăvitor. Doar pentru acest caz, repetăm, este valabil ceea ce spune Sfântul Pavel, şi nu pentru căsătoriile mixte de bună voie. Căsătoriile mixte do bună voie conţin în germene lepădarea de bună voie de dreapta credinţă. Aşa a făcut Ahav cu Isabela, în Vechiul Testament (III Regi 16, 31).
37 Deci, înţelesul este: sfinţenia celui credincios este mult mai puternică decât necurăţia celui necredincios, încât starea aceluia aproape că se pierde în faţa puterii celui credincios cu adevărat. Şi e firesc, căci în creştinul ortodox sălăşluieşte puterea lui Hristos Care e Dumnezeu, iar în necredincios, puterea satanei care e făptură. Atât de mare este diferenţa între sfinţenia creştinului şi necurăţia păgânului, cât este între puterea dumnezeiască şi cea drăcească, în plus, acest mod de adresare este şi un impuls dat celui necredincios spre a dori şi el adevărul. De remarcat că omul nebotezat nu poate avea decât dorirea adevărului, nu adevărul. Acţiunea celui credincios este tocmai să-l aducă pe celălalt la dorirea adevărului, căci adevărul se descoperă personal fiecăruia, fără ca omul să facă ceva din partea sa. Adevărul se descoperă omului ca răspuns la dorinţa lui de adevăr, dar experienţa adevărului nu poate fi produsă prin nici un act omenesc sau creat. Textul grecesc este acesta: ina ekperiusias tonfobon echele ţes gynaikos. Periusia înseamnă îmbelşugare, ceea de e de prisos. În traducere l-am înţeles cu referire la „bogăţia [periusia] curăţiei”, despre care a fost vorba mai sus. Dar se poate înţelege şi cu privire la limbajul folosit de Sfântul Pavel, adică ceea ce numim azi un „abuz de limbaj” (atunci când se foloseşte puţin hiperbolic un cuvânt, pentru a se sublinia o idee anume). Şi atunci traducerea ar fi: „folosind un abuz de limbaj, ca să alunge frica femeii”. Adică a spus că bărbatul necredincios se sfinţeşte, nu pentru că se sfinţeşte realmente, ci pentru ca să alunge frica femeii cu privire la o eventuală necurăţie a ei.
38 Păgână sau eretică.
39 „Necurat” ar fi fost dacă şi mama şi tata ar fi fost necuraţi şi lipsiţi de dreapta credinţă, iar „pe jumătate curat”, dacă numai unul din soţi e în dreapta credinţă iar celălalt nu e.
40 Copilul devine sfânt doar prin botez, adică printr-un act în care e implicată libera alegere şi lăuntrul omului. Sfinţi i-a numit prin faptul că sfinţenia soţului drept slavitor are mai multă greutate decât necurăţia celui necredincios.
41 Necredinciosul care insistă ca cel credincios să renunţe la credinţa sa.
42 Deci, rămânerea cu cel necredincios nu trebuie să fie o complacere în acea situaţie, o resemnare indiferentă sau al cărei scop ţine doar de lumea aceasta (de pildă, să nu rămână copiii fără tată, că nu am alt acoperiş etc.), ci partea credincioasă trebuie să se roage, sfătuiască, să lumineze pe celălalt şi toată râvna lui să fie numai spre acest lucru. Dar de multe ori cel credincios rabdă ocara credinţei sale nu de dragul mântuirii celuilalt ci pentru confortul propriu şi atunci răbdarea lui nu atrage harul şi convertirea celuilalt.
43 În sensul că nu e obligatoriu să-l mântuiască. Mântuirea femeii nu este strict condiţionată de mântuirea soţului, pentru că el are liberă alegere şi ea nu-l poate obliga Dacă el nu vrea să se mântuiască, nu înseamnă că femeia, pentru că e legată de el prin căsătorie, nu se mântuieşte.
44 Toate aceste diferenţe ţin de chipul lumii acesteia trecătoare. Credinţa însă priveşte realităţile veşnice. Pentru cel ce trăieşte acolo, cele de aici nu mai au valoare.
45 Deci, atâta timp cât aceste elemente accidentale nu vătăma dreapta credinţă, omul nu trebuie să-şi facă probleme şi să dorească altceva. Trebuie să ia atitudine doar atunci când împrejurările îl obligară se lepede de credinţă. De pildă, dacă femeia necredincioasă îi cere bărbatului să se lepede de credinţă, atunci el trebuie să se despartă. Dar dacă ea îl acceptă aşa, trebuie să rămână cu ea. În acest mod trebuie judecat faţă de toate celelalte care ţin de condiţia lumii acesteia trecătoare.
46 La fel inteligenţa, frumuseţea, talentele etc. sunt accidente care nu determină starea duhovnicească a omului. Depinde cum sunt folosite. Noi cei pătimaşi însă facem toate judecăţile de valoare în funcţie de accidente, nu de esenţa lucrurilor
47Prin botez, robul care avea până atunci conştiinţa de rob şi se întrista în starea aceea primea conştiinţa cîă el nu mai este rob. Nu se mai simţea rob chiar dacă în ochii oamenilor era încă rob. Criteriile sale lăuntrice nu mai ţineau de starea de rob.
48 Atunci când acceptă să facă păcatul pentru cele ale lumii.
49 Nu încălca pentru dorinţele oamenilor şi ale tale voia lui Dumnezeu.
52 De bunătăţile veacului viitor.
53 în sensul că nunta sau lipsirea de ea au implicaţii atât la nivelul realităţilor veşnice, cât şi la nivelul realităţilor trecătoare. Sfântul Pavel arată de ce e mai bună fecioria, dar îl Insă pe fiecare să aleagă.
54 Deci, întreaga înţelepciune – fecioria lăuntrică şi înfrânarea, în general este scopul şi al nunţii dintâi, şi al celei de-a doua. Sinonime pentru întreaga înţelepciune suni „înfrânarea” şi „sfinţirea”.
55Se referă la tratatul Despre feciorie, EA. IBMBOR, Bucureşti, 2001.
56 Idee fundamentală. Scopul adânc atât al fecioriei, cât şi al nunţii este să-l aducă pe om la vederea lui Dumnezeu. Toate celelalte implicaţii şi scopuri ale nunţii sunt subordonate acestuia. Şi fiecare va primi darul în funcţie de scopul spre care tinde. Acest scop adânc a fost comentat de Sf. Maxim Mărturisitorul în Ambigua, când spune că la Schimbarea la Faţă erau prezenţi Moise şi Ilie, adică un căsătorit şi un necăsătorit. Scopul celor două căi, după Sf. Maxim, este vederea luminii taborice.