81. Cercetarea conştiinţei

Trebuie totdeauna să avem privirile întoarse către judecătorul nostru – şi să facem pentru greşelile noastre ceea ce facem pentru cheltuielile noastre.

De îndată ce ne sculăm din pat, mai înainte de a pleca spre vreuna din treburile noastre, fie cele obşteşti, fie cele casnice, dacă vreţi, chemăm    servitorul    şi-i    cerem    socoteala   de cheltuielile ce-a făcut, ca să ştim care cheltuială a fost făcută cum se cuvine şi care nu şi cât ne-a rămas. Şi dacă aflăm că ne-a rămas puţin, cugetăm în ce chip să facem rost de alţi bani, ca nu cumva a doua zi, din pricina nebăgării noastre de seamă, să nu avem ce mânca.

Iată ce trebuie  să  facem   şi   cu  faptele  noastre.   Să  chemăm conştiinţa noastră şi să facem cu ea socoteala vorbelor noastre, faptelor noastre, gândurilor noastre.

Să cercetăm care cheltuială a fost făcută bine şi care spre pierdere.

Ce vorbe au fost cheltuite prost, pe sudalme,  neruşinări, bârfiri.

Ce cuget a chemat   privirea   noastră   spre spurcăciuni.

Ce gând a fost pus în lucrare spre răul nostru prin mâini, prin limbă, prin priviri.

Să ne silim să nu mai facem cheltuieli deşarte – şi în locul a ceea ce a fost rău cheltuit,  să punem  la păstrare  alte  bogăţii,   în  locul cuvintelor aruncate prosteşte, rugăciuni; în locul privirilor neruşinate, milostenii şi postiri.

De vom cheltui fără rost, fără să punem nimic deoparte, vom cădea în cea de pe urmă sărăcie şi, fără să băgăm de seamă, ne vom îndrepta spre   pedeapsa  veşnică   a   iadului.   Socoteala  pe   care obişnuim s-o facem cu banii noştri de cum răsare soarele, s-o facem aşadar, şi pentru faptele noastre după masa de seara, mai înainte de a ne pleca fruntea pe pernă, când nimeni nu ne supără şi nimic nu ne tulbură.

Şi să ne cerem socoteală nouă înşine de ceea ce am făcut şi am zis de-a lungul  zilei.

De vom descoperi  vreo greşeală,  să ne pedepsim conştiinţa, să ne certăm voia, să aplecăm cugetul nostru sub durere cu atâta tărie, ca să nu mai îndrăznească, atunci  când ne  vom  scula,  să ne ducă  spre  aceeaşi prăpastie a păcatului, aducându-şi aminte de asuprirea din ajun. Că acest ceas este cel mai potrivit pentru o asemenea încheiere de socoteli, însuşi profetul o spune: „Ceea ce vă ziceţi în inimi, împliniţi când vă aşezaţi în pat”.

De-a lungul zilei multe ne împiedică să facem ce vrem: prietenii ne sâcâie, nevasta ne tulbură, copiii ne mâhnesc, treburi de toate felurile ne împresoară, că stăm şi ne mirăm cum de nu cădem… Dar, odată descătuşaţi din aceste înlănţuiri, la venirea serii, suntem singuri cu noi înşine şi ne bucurăm de o pace desăvârşită, să adunăm la patul nostru tribunalul şi purcezând la judecată,   să ne facem   plăcuţi   lui Dumnezeu…