din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv”
Editura Sophia, Bucuresti, 2002
Al treilea cuvânt despre Lazar, si de ce nu a zis Avraam:
„ai primit cele bune in viata ta”, ci: :”ai luat” si de
ce dreptii cad de multe ori în primejdii,
iar pacatosii scapa de acestea
1. Nu mic folos ne-a adus pilda lui Lazăr, atât bogaţilor cât şi săracilor: pe săraci învăţându-i să rabde lesne sărăcia, iar pe bogaţi nelăsându-i a se trufi cu bogăţia, ci chiar prin fapte arătând că mai vrednic de milă decât toţi e cel care trăieşte în plăceri şi nu împarte cu nimeni avuţia lui. Hai, dar, să vorbim şi astăzi despre aceleaşi lucruri – fiindcă şi minerii, unde văd multe vine de aur, acolo sapă mereu şi nu încetează până când nu se termină tot ce ieşise la iveală.
Să ne întoarcem, dar, acolo unde am lăsat ieri cuvântul, ca să mergem mai departe cu el din acelaşi loc. Eu puteam şi într-o singură zi să vă lămuresc întreaga pildă, dar scopul râvnei mele nu a fost să plecăm acasă după ditamai cuvântarea, ci ca voi, primind şi păzind cu scumpătate cele spuse, să primiţi din această păzire simţirea că v-aţi folosit duhovniceşte.
Că şi o mamă iubitoare, când trebuie să treacă pe hrană tare sugarul ei, dacă îi toarnă în gură vinul curat dintr-o dată nici un folos nu dobândeşte, fiindcă pruncului îi curge din gură şi i se udă pe piept cămăşuţa; iar dacă îi toarnă uşor şi câte puţin, pruncul înghite fără neplăcere.
Drept aceea, pentru ca nici voi să nu vărsaţi afară ceea ce vi s-a dat, nu v-am pus să sorbiţi dintr-o dată paharul învăţăturii, ci v-am împărţit-o pe mai multe zile, lăsându-vă să vă odihniţi în răstimpurile dintre acestea de osteneala ascultării, aşa încât şi ceea ce aţi înghiţit să prindă rădăcini tari în cugetul iubirii voastre, iar cele ce urmează a fi grăite să le primiţi cu suflet destins şi plin de vlagă. De asta vă şi spun, adesea, cu multe zile înainte despre ce urmează să vorbim, ca în răstimpul ce trece până atunci să luaţi Scriptura, să citiţi toată pericopa şi, aflând cât s-a tâlcuit din ea şi cât a mai rămas, să vă faceţi cugetul mai pregătit să primească învăţătură prin ascultarea celor ce se vor spune.
Şi pururea vă rog, şi nu voi înceta a vă ruga, ca nu numai aici să luaţi aminte la cele zise, ci şi acasă când veţi fi să petreceţi mereu întru citirea dumnezeieştilor Scripturi – sfat pe care n-am contenit a-l da nici celor cu care mă întâlnesc aparte [în particular]. Să nu-mi spună cineva acele vorbe reci şi vrednice de multă osândă: „sunt ţintuit la tribunal”, „sunt prins cu treburile cetăţii”, „am de muncit”, „am nevastă”, „am de hrănit copii”, „sunt cap de familie”, „mirean sunt: nu este treaba mea să citesc Scripturile, ci a celor care s-au lepădat de lume, care s-au sălăşluit pe culmile munţilor, care se îndeletnicesc mereu cu cele duhovniceşti”.
Ce spui tu, omule? Nu este treaba ta să iei aminte la Scripturi, fiindcă eşti răspândit de griji nenumărate? Păi tocmai că e în mai mare măsură treaba ta decât a acelora, fiindcă ei n-au atâta nevoie de ajutorul dumnezeieştilor Scripturi ca cei împresuraţi de multe griji.
Că monahii, fugind de cetăţi şi de tulburările cele din cetăţi, şi făcându-şi colibe în pustie, şi neavând nimic de împărţit cu nimeni, ci filosofând fără de teamă aşezaţi ca într-un liman în seninătatea acelei liniştiri, de multă neprimejduire se bucură: iar noi, care ne clătinam ca cei înviforaţi în mijlocul mării şi avem nenumărate pricini împingătoare la păcat, totdeauna avem trebuinţă de statornică şi necurmată îmbărbătare din Scripturi.
Aceia stau departe de luptă, drept care nici nu primesc multe răni, iar tu stai tot timpul în primele rânduri şi eşti rănit mereu. De aceea şi ai nevoie de mai multe leacuri decât ei: că şi nevasta te supără, şi fiul te întristează, şi sluga te mânie, şi vrăjmaşul îţi întinde curse, şi prietenul te pizmuieşte, şi vecinul te păgubeşte, şi tovarăşul de arme îţi pune piedici, de multe ori şi judecătorul te ameninţă, şi sărăcia te întristează, şi pierderea casnicilor jale îţi pricinuieşte, şi bunăstarea te îngâmfă, şi restriştea te abate.
Şi multe pricini şi imbolduri silnice de mânie, de griji, de descurajare şi întristare, de slavă deşartă şi nebunească trufie ne împresoară din toate părţile, şi nenumărate săgeţi curg asupra noastră de pretutindeni: drept care avem necontenită nevoie de toate armele cele din Scripturi – că s-a zis: Să ştii că prin mijlocul curselor treci şi pe aripile cetăţii umbli (Sirah 9, 18).
Poftele trupeşti nu se scoală oare mai cumplit asupra celor ce umblă printre oameni? Că faţa frumoasă şi trupul bine făcut ne rănesc prin ochi, cuvântul de ruşine, intrând prin auz, ne tulbură gândul, iar de multe ori şi un cântec pătimaş slăbeşte vigoarea sufletului. Dar ce zic eu? Că un lucru care multora le pare mai de nimic ca toate cele arătate mai înainte, şi anume mirosul de parfumuri pe care îl răspândesc curvele ce ies la agăţat în drum, îl robeşte pe om doar întâlnindu-se [prin simpla întâlnire] cu el.
2. Multe lucruri din acestea împresoară şi strâmtorează sufletul nostru: şi avem trebuinţă de leacuri dumnezeieşti ca să tămăduim rănile pricinuite şi să le preîntâmpinăm pe cele ce încă nu au fost făcute, dar sunt pe cale să se facă, stingând şi abătând din depărtare săgeţile cele aprinse ale diavolului prin citirea cea de totdeauna a Sfintelor Scripturi.
Că nu se poate, nu, nu se poate mântui cineva fără a se bucura mereu de citirea cea duhovnicească. Şi încă mare lucru este dacă ne vom putea mântui vreodată chiar bucurându-ne necontenit de această lecuire; iar dacă în fiecare zi vom fi răniţi, neavând parte de nici o doctorie, ce nădejde de mântuire ne mai rămâne?
Nu vezi pe arămari, pe aurari, pe argintari, pe orice meseriaşi cum ţin uneltele meseriei lor îngrijite şi pregătite, vrând mai bine a suferi sila foamei, necazul sărăciei şi îndeobşte orice, decât a vinde vreuna din uneltele acestea pentru mâncare? Mulţi dintre ei aleg adesea să se îndatoreze pentru a-şi ţine casa şi a-şi hrăni copiii decât să vândă cea mai mică dintre uneltele meseriei lor – şi pe bună dreptate, fiindcă ei ştiu că o dată vândute uneltele nu mai au ce face cu meseria şi li se duce orice temei de bunăstare. Că atâta timp cât au uneltele pot să plătească în timp, muncind mereu, datoriile; iar dacă s-ar grăbi să le vândă altora, nu mai au de unde aştepta vreo alinare pentru foamea şi sărăcia lor.
Astfel de aşezare a cugetului să dobândim şi noi: că precum acelora uneltele meseriei lor le sunt ciocanul şi nicovala şi cleştele, uneltele meseriei noastre sunt cărţile apostoleşti şi proroceşti, şi toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată şi folositoare (II Timotei 3, 16). Şi precum acei meşteşugari lucrează cu uneltele lor toate vasele pe care le primesc spre împodobire, aşa şi noi să ne şlefuim [prelucrăm] prin uneltele noastre sufletul, şi stricat fiind el să-l îndreptăm, şi învechit fiind să-l înnoim.
Meşteşugul acelora atinge doar înfăţişarea din afară a lucrurilor, căci nu pot să preschimbe materia vaselor, să facă din argint aur, ci numai să le dea altă înfăţişare. Cu tine, însă, lucrurile nu stau aşa, ci ai mai mare putere decât ei şi luând un vas de lemn poţi ajunge să faci din el un vas de aur – iar martor este Pavel, care zice: în casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste. Deci, de se va curaţi cineva pe sine dintru acestea, va fi vas de cinste, sfinţit şi de bună treabă stăpânului, spre tot lucrul bun gătit (II Timotei 2, 20-21).
Prin urmare, să nu ne lenevim a dobândi Scripturile, ca să nu primim răni de moarte; şi să nu îngropăm aur, ci să ne adunăm comoară de cărţi duhovniceşti. Că aurul, când este mult, mai vârtos atunci întinde cursă celor ce-l au pe el; iar cărţile duhovniceşti multe folos aduc celor care le strâng. Armele împărăteşti, chiar dacă nu le foloseşte nimeni, păzesc foarte bine pe cei ce locuiesc acolo unde ele sunt păstrate, nici un tâlhar sau spărgător sau răufăcător de alt fel necutezând asupra acelei case; iar din locul unde se află cărţi duhovniceşti este gonită toată lucrarea diavolească şi multă îmbărbătare spre fapta bună capătă cei ce locuiesc acolo, că singură vederea cărţilor acestora ne face mai şovăielnici spre păcat.
Că de vom şi cuteza ceva din cele oprite şi necuraţi ne vom face, întorcându-ne acasă şi văzând cărţile mai vârtos ne vom osândi în conştiinţa noastră şi mai şovăielnici a cădea iarăşi într-aceleaşi ne vom face. Iar dacă întru sfinţenie vom petrece, mai mult folos vom primi din ele: că numai ce se atinge cineva de Evanghelie, şi îndată i se preschimbă cugetul, şi singură vederea ei îl desface de cele lumeşti; iar dacă şi citeşte cu luare-aminte, sufletul se curăţeşte şi se face mai bun de parcă ar petrece în nişte Sfinte ale sfintelor, căci Dumnezeu îi grăieşte lui prin slovele acelea.
„Şi dacă nu înţelegem ce scrie?” Chiar dacă nu înţelegi ce scrie, multă sfinţire capeţi fie şi doar citind. De altfel, e cu neputinţă a nu pricepe chiar nimic, că harul Duhului a iconomisit ca aceste cărţi să fie alcătuite de vameşi şi pescari şi făcători de corturi şi oieri şi căprari, oameni simpli şi fără ştiinţă de carte, tocmai ca nimeni din cei simpli să nu îşi poată lua asemenea îndreptăţire, ca tuturor să le fie lesne de pătruns cele grăite, ca şi meşteşugarul, şi sluga, şi femeia văduvă, şi cel mai neînvăţat dintre oameni să capete câştig şi să se folosească din auzire.
Că nu spre slavă deşartă, ca cei dinafară [păgânii], ci pentru mântuirea ascultătorilor au alcătuit toate aceste cărţi toţi cei ce la început au fost învredniciţi de harul Duhului.
3. Filosofii şi ritorii şi scriitorii cei lumeşti – care n-au căutat folosul cel de obşte, ci numai să se minuneze lumea de ei – chiar dacă au şi zis vreun lucru folositor, şi pe acesta l-au ascuns, ca într-o negură, în obişnuita lor lipsă de limpezime.
Apostolii şi prorocii au făcut toate dimpotrivă: că limpezi şi desluşite şi-au înfăţişat învăţăturile tuturor, ca dascăli de obşte ai lumii, aşa încât oricine să poată singur înţelege cele grăite, numai să citească. Şi aceasta mai înainte vestind-o prorocul, grăia: Vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu; şi nu va mai învăţa nimenea pe aproapele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul”, că toţi mă vor cunoaşte de la cel mic până la cel mare al lor(Ioan 6, 13; Ieremia 31, 34). Şi Pavel zice: Şi eu, fraţilor, am venit la voi nu întru covârşirea cuvântului şi a înţelepciunii, vestind vouă mărturisirea lui Dumnezeu; şi iarăşi: Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu erau întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii, şi iarăşi: Grăim înţelepciune nu a veacului acestuia, nici a domnilor veacului acestuia, care sunt pieritori (l Corinteni 2, 1,4, 6).
Pentru cine nu e limpede tot ce scrie în Evanghelii? Cine, auzind: fericiţi cei blânzi, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei curaţi cu inima şi toate cele asemenea, va avea nevoie de învăţător ca să priceapă cele zise? Dar semnele şi minunile şi istorisirile nu sunt lesne de înţeles şi desluşite pentru oricine? Deci, spusa „nu înţeleg” e o şmecherie şi făţăreală [făţărnicie] şi născocire pentru acoperit lenea.
Nu înţelegi cele scrise? Dar cum o să poţi înţelege vreodată, dacă nu arunci o privire peste ele? Ia cartea în mâini: citeşte întreaga istorisire, păstrează în minte ceea ce pricepi, iar locurile greu de înţeles şi nedesluşite citeşte-le de mai multe ori; iar de nu vei putea pricepe nici atunci, mergi la cineva mai înţelept, mergi la dascăl, împărtăşeşte-i nelămurirea ta, arată multă râvnă. Şi dacă Dumnezeu te va vedea că ai atâta osârdie, nu va trece cu vederea privegherea şi grija ta, iar de nu va fi om care să te înveţe ceea ce vrei să afli, îţi va descoperi El însuşi negreşit.
Adu-ţi aminte de famenul împărătesei etiopienilor care, barbar fiind, şi prins de nenumărate griji, şi împresurat din toate părţile de multe treburi, nu înţelegea ce citea, însă totuşi citea aşa, stând în car – iar dacă arăta atâta râvnă pe drum, gândeşte-te cum petrecea acasă. Dacă nu suferea să rămână fără citire în timpul călătoriei, cu cât mai mult atunci când stătea în casă? Dacă n-a încetat a citi atunci când nu înţelegea cele citite, cu cât mai mult după ce a aflat înţelesul lor?
Iar ca să te încredinţezi că nu înţelegea ce citea, ascultă ce zice Filip: Oare înţelegi cele ce citeşti? Iar famenul, auzind acestea, n-a roşit, nici nu s-a ruşinat, ci şi-a mărturisit neştiinţa, grăind: Cum voi putea, de nu mă va povăţui cineva? (Fapte 8, 30-31). Deci, dat fiind că citea cu atâta râvnă cu toate că n-avea încă povăţuitor, pentru aceasta a primit degrabă călăuza. A văzut Dumnezeu osârdia lui, i-a primit râvna şi i-a trimis degrab dascăl.
„Păi Filip nu-i acum de faţă”. Da, dar este de faţă Duhul, Cel Care I-a mişcat pe Filip. Să nu ne batem joc de mântuirea noastră, fraţilor, că toate acestea s-au scris pentru a noastră învăţătură, la care sfârşiturile veacurilor (l Corinteni, 10, 11). Mare sprijin spre a nu păcătui e citirea Scripturilor, mare hău şi prăpastie adâncă necunoaşterea lor, mare trădare a mântuirii e a nu şti nimic din legile dumnezeieşti.
Aceasta a născut şi eresuri, aceasta a dus şi la viaţă stricată, aceasta a aruncat jos cele care erau sus: căci cu neputinţă, cu neputinţă este să rămână fără roadă duhovnicească cel ce se împărtăşeşte necontenit, cu luare-aminte, de citirea Scripturilor.
Iată, dar, câte foloase v-a adus o singură pildă; iată cum v-a făcut sufletul mai bun. Că mulţi – ştiu eu prea bine – au plecat trăgînd mare folos din cele auzite; iar dacă sunt vreunii care nu au cules atâta roadă, oricum au fost mai buni în ziua în care au ascultat cuvintele de învăţătură. Şi nu puţin lucru este fie şi o singură zi a petrece în frângere a inimii pentru păcate şi a trage cu ochiul la filosofia cea de sus şi a da sufletului puţină odihnă de grijile lumeşti. Iar de vom face aceasta la fiecare adunare, neabătut, statornica ascultare a învăţăturii va lucra în noi un bine mare şi ales.
4. Hai, dar, să purcedem la cuvenita continuare a pildei. Aşadar, ce urmează? Grăind bogatul: Trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să îmi răcorească limba, să auzim ce zice Avraam: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea cele rele; şi acum el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă.
Apăsătoare sunt aceste spuse, şi durere multă revarsă asupra noastră. Ştiu şi eu; dar după măsura în care ele ating dureros conştiinţa, aşa e şi folosul tras de cugetul celor îndureraţi. Că dacă ni s-ar fi spus acestea, precum bogatului, dincolo, cu adevărat s-ar fi cuvenit să ne plângem şi să ne tânguim şi să jelim, ca unii rămaşi fără vreme de pocăinţă. Dar întrucât le auzim aici, unde e cu putinţă să ne venim în fire, să ne spălăm păcatele, să dobândim multă îndrăznire şi să scăpăm prin frica cea bună de relele întâmplate altora, să mulţumim Iubitorului de oameni Dumnezeu, Celui Care prin pedepsirea altora deşteaptă lenevirea noastră şi ne trezeşte din somnul păcatului – că acestea ni s-au arătat dinainte ca să nu le păţim.
De ar fi vrut Dumnezeu să ne pedepsească, nu ne-ar fi vestit dinainte; iar de vreme ce nu vrea să pedepsească, pentru aceea vesteşte dinainte pedeapsa, ca prin înainte-vestire cuminţindu-ne, să n-o cunoaştem pe pielea noastră.
Dar de ce nu a zis: „ai primit cele bune in viata ta”, ci :”ai luat”? Vă amintiţi, fără îndoială, cum v-am spus că aici ni se descoperă o mare largă şi adîncă de tâlcuri? Că a primi arată o datorie: omul primeşte ceva care i se cuvine. Deci, dacă acest bogat era spurcat, şi preaspurcat, şi crud, şi neomenos, pentru ce nu i-a zis Avraam ai primit ci: ai luat, ca şi cum ar fi fost vorba de lucruri datorate şi cuvenite? Ce aflăm de aici?
Aflăm că până şi cei spurcaţi, ajunşi la cea mai de pe urmă treaptă a răutăţii, adesea au făcut unul, două, trei lucruri bune – şi că spun acestea nu la întîmplare o dovedeşte următorul fapt. Cine era mai spurcat decât judecătorul cel nedrept? Cine era mai neomenos? Cine era mai neevlavios? El nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina: şi totuşi, în atâta răutate vieţuind, a făcut un lucru bun, miluind pe văduva care îl bătea mereu la cap şi făcându-i hatârul şi dându-i lucrul cerut şi pedepsind pe cei ce o nedreptăţiseră.
Aşa se întâmplă ca cineva să fie dezmăţat, însă adesea milostiv; sau neomenos, însă necurvar; sau dezmăţat şi crud, dar totuşi să fi făcut în viaţa lui vreun lucru bun. Acelaşi lucru trebuie cugetat şi cu privire la cei buni: că precum cei mai răi dintre oameni săvârşesc adesea vreun lucru bun, aşa şi cei osârduitori şi îmbunătăţiţi păcătuiesc de multe ori cu câte ceva: că cine se poate lăuda, grăieşte Solomon, că are inimă curată, sau cine se va lăuda că este curat de păcate ? (Pilde 20, 9).
Întrucât era firesc ca şi bogatul, chiar dacă ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă, să fi făcut vreun lucru bun, iar Lazăr, măcar că ajunsese la culmea faptei bune, să fi păcătuit cu vreun lucru mic, uită-te cum a lăsat patriarhul să se înţeleagă amândouă aceste lucruri, zicând: Tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea pe cele rele.
Iată ce vrea să spună: „Dacă ai făcut vreun lucru bun şi ţi se cuvenea răsplată pentru el, ai primit-o întreagă în lumea pământească, dezmierdându-te, trăind în bogăţie, bucurându-te de bunăstare şi propăşire; iar dacă Lazăr a făcut vreun lucru rău, aşijderea a primit plata întreagă, chinuindu-se în sărăcie şi foamete şi în cele mai mari necazuri: şi goi aţi plecat amândoi de acolo – el de păcate, tu de isprăvile dreptăţii. Drept aceea, el are parte aici de mângâiere curată, iar tu suferi pedeapsă nealinată”.
Atunci când faptele noastre bune sunt mici şi de puţin preţ, iar povara păcatelor – multă şi negrăită, iar pe deasupra ne mai şi bucurăm aici de bunăstare, nepătimind nici un necaz, negreşit vom pleca din această lume deşerţi şi goi de plata faptelor bune, fiindcă am primit-o aici pe toată.
Iar dacă faptele noastre bune sunt mari şi multe, în vreme ce păcatele-s puţine şi neînsemnate, iar pe deasupra pătimim necazuri, ne descărcăm aici de păcate, urmând a primi dincolo curată şi desăvârşită plata faptelor bune. Aşadar, când vezi pe cineva că trăieşte în răutate, nepătimind nici un necaz, să nu îl fericeşti, ci să plângi şi să te tânguieşti pentru dânsul, că va suferi dincolo necazuri nemicşorate – ca şi bogatul din această pildă. Şi iarăşi: când vezi pe cineva cu sârguinţă pentru fapta bună că suferă ispite fără număr, să-l fericeşti şi să-i râvneşti lui, fiindcă aici e dezlegat de toate păcatele, iar dincolo i se gătesc multe răsplăţi pentru răbdare – precum s-a întâmplat şi cu Lazăr.
5. Că dintre oameni unii sunt pedepsiţi numai aici, alţii nu pătimesc aici nimic cumplit, însă dincolo au parte de pedeapsa întreagă, iar alţii sunt pedepsiţi şi aici şi dincolo. Aşadar, pe care dintre aceste trei tagme o fericiţi? N-am nici o îndoială că pe primii, care sunt pedepsiţi aici, scăpând de păcate. Dar după aceştia, care sunt mai fericiţi? Poate credeţi că cei ce nu pătimesc aici nimic, dar suferă dincolo pedeapsa întreagă; eu, însă, cred că nu aceştia, ci oamenii pedepsiţi şi aici şi dincolo. Că cel ce este pedepsit aici va cunoaşte mai uşoară pedeapsă dincolo, iar cel ce nu e pedepsit aici va suferi -altminteri nu se poate – întreaga pedeapsă dincolo, va avea osândă nemângâiată; aşijderea şi acel bogat, care n-a şters aici nimic din păcatele sale, era pedepsit atât de amarnic că nu putea să aibă parte nici de o picătură mică de apă.
Însă dintre aceşti păcătoşi care nu pătimesc aici nici un necaz cu mult mai mult îi căinez pe cei care aici, după ce că nu sunt pedepsiţi, trăiesc în dezmierdare şi fără nici o grijă. Neplătind aici pentru păcate, păcătoşii primesc mai cumplită pedeapsă dincolo şi, deopotrivă, faptul că se bucură de multă odihnă şi dezmierdare şi bunăstare li se face dincolo pricină şi temei de certare şi de pedeapsă: fiindcă atunci când suntem miluiţi de Dumnezeu în ciuda faptului că păcătuim, aceasta ne poate arunca cel mai tare în foc.
Că dacă cineva, având parte numai de îndelungă-răbdare din partea lui Dumnezeu, nu se foloseşte de ea cum se cuvine, mai amarnică pedeapsă va avea: atunci când dimpreună cu îndelungă-răbdarea îi vin şi milele cele mai mari, cine îl va mai scăpa de pedeapsa aceea?
Iar ca să te încredinţezi că cei ce se bucură aici de îndelungă-răbdarea dumnezeiască dincolo îşi adună loruşi rău, dacă nu ne vom pocăi, ascultă ce zice Pavel: Şi oare socoteşti aceasta, o! omule care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, şi tu însuţi aceleaşi faci, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau nu bagi seamă de bogăţiile bunătăţii Lui şi de îngăduinţa şi de îndelungă răbdarea Lui, necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? Ci după împietrirea ta şi inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu(Romani 2, 3-5).
Deci, când vedem pe unii că trăiesc în bogăţie şi în răsfăţ, miros parfumuri, petrec în beţii, au stăpânire şi slavă multă, sunt străluciţi, vestiţi, şi nu suferă nici un necaz, pentru aceasta mai vârtos să plângem pentru ei şi să ne tânguim, că păcătuind nu sunt pedepsiţi. Atunci când vezi pe cineva că suferă de hidropică sau de splină, ori că are vreun buboi sau e plin chiar peste tot de bube, şi pe deasupra se îmbată, o ţine în plăceri şi prin aceasta îşi sporeşte boala, nu doar că nu îl fericeşti pentru acele plăceri, ci mai vârtos îl căinezi tocmai pentru ele: aşa să cugeti şi despre suflet.
Când vezi un om care trăieşte în răutate şi se bucură de multă bunăstare, nepăti-rnind nici un necaz, tocmai pentru aceasta să îl jeleşti mai mult: că fiind cuprins de boală şi de buboi amarnic, îşi sporeşte boala făcându-se mai rău prin desfătări şi înlesnirile traiului. Că nu pedeapsa este rea, ci rău este păcatul: că păcatul desparte pe om de Dumnezeu, iar pedeapsa ne adună la Dumnezeu şi risipeşte mânia Lui.
De unde se vede asta? Ascultă pe prorocul care zice: Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, preoţi, grăiţi în inima Ierusalimului, că a primit din mâna Domnului îndoit păcatele sale (Isaia 40, 1-2). Şi iarăşi: Domnul Dumnezeul nostru, pace dă nouă, că toate ne-airăsplătit nouă (Isaia 26, 12).
Şi ca să învăţaţi că unii sunt pedepsiţi aici, alţii dincolo, iar alţii şi aici şi dincolo, ascultaţi ce grăieşte Pavel osândind pe cei ce se împărtăşesc de Taine cu nevrednicie – căci după ce a zis că cel ce mănâncă şi bea Trupul şi Sângele cu nevrednicie este vinovat de Trupul şi de Sângele Domnului (l Corinteni 11, 27), adaugă îndată: Pentru aceasta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi mor mulţi: că dacă ne-am fi judecat singuri, n-am fi fost osândiţi; iar acum, fiind judecaţi, suntem certaţi de Domnul ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea (30-32).
Vezi cum pedeapsa de aici ne răpeşte certării de dincolo? Şi despre cel care curvise zice: Daţi pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (l Corinteni 5, 5). Şi din pilda lui Lazăr se vede că dacă va fi şi făcut ceva rău, spălându-se aici de răutatea aceea a plecat dincolo curat – ceea ce se vede şi din cele întâmplate cu slăbănogul, care petrecând treizeci şi opt de ani în boală a lepădat de-a lungul pătimirii şi păcatele. Iar ca să te încredinţezi că din pricina păcatelor ajunsese aşa, ascultă ce zice Hristos: Iată că te-ai făcut sănătos; de acum nu mai păcătui, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Aşadar, din acestea este limpede că unii sunt pedepsiţi aici ca să dea jos povara de păcate.
6. Iar ca să te încredinţezi că unii sunt pedepsiţi şi aici şi dincolo, atunci când nu primesc aici pedeapsa vrednică de mărimea păcatelor săvârşite, ascultă ce zice Hristos despre cetăţenii Sodomei – că după ce zice: Oricâţi nu vă vor primi pe voi scuturaţi praful de pe picioarele voastre, adaugă: Mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia (Matei 10, 14).
Şi zicând: mai uşor arată tocmai că şi locuitorii Sodomei şi Gomorei vor fi pedepsiţi, dar mai uşor, fiindcă au plătit şi aici. Iar că sunt şi unii care aici nu pătimesc nimic rău, dar dincolo suferă pedeapsa întreagă, asta ne-a arătat-o acest bogat, care suferă dincolo pedeapsă nealinată şi n-are parte de cea mai mică mângâiere, fiindcă i s-a păstrat pedeapsa întreagă pentru viaţa de dincolo.
Aşadar, precum în privinţa păcătoşilor cei care nu păţesc nici un necaz aici sunt supuşi unei mai mari pedepse dincolo, aşa şi în privinţa celor îmbunătăţiţi cei ce pătimesc aici mult se bucură de multă cinste dincolo. Dintre doi păcătoşi dacă unul este pedepsit aici, iar celălalt nu, mai fericit este cel pedepsit; aşa şi între doi drepţi ce rabdă unul nevoi mai multe, celălalt mai puţine, mai fericit este cel ce rabdă mai mult, căci fiecăruia i se va răsplăti după faptele lui.
„Şi atunci, înseamnă că nu-i nimeni care s-o ducă uşor şi aici şi dincolo?” Lucrul de care spui tu, omule, e unul dintre lucrurile ce nu sunt cu putinţă: că nu este, nu, nu este cu putinţă ca cel ce aici se bucură de lenevie şi negrijă şi se desfată necontenit în toate şi duce viaţă lesnicioasă să aibă parte dincolo de cinste. Căci chiar dacă nu îl necăjeşte sărăcia, îl necăjeşte pofta şi este stăpânit de ea – şi nu puţin chin e în aceasta; chiar dacă nu-l vătăma boala, însă îl arde iuţimea – şi nu mică durere ai până ce birui mânia; chiar dacă nu vin asupra lui ispite, gândurile rele se scoală neîncetat asupră-i.
Nu oarecare lucru este să înfrânezi o poftă nelalocul ei, să curmi slava deşartă, să dobori semeţia, să încetezi cu viaţa de plăceri, să duci viaţă aspră: fiindcă cel ce n-a făcut acestea şi cele ca acestea nu se va mântui vreodată. Iar ca să crezi că cei ce duc viaţă de plăceri nu se vor mântui, ascultă ce zice Pavel despre văduvă: Iar ceea ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (I Timotei 5, 6). Iar dacă despre femeie s-a spus asta, cu atât mai vârtos despre bărbat. Şi Hristos a arătat desluşit că nu poate avea parte de cele cereşti omul care trăieşte în răsfăţ, zicând: Strâmtă şi necăjită este calea ce duce întru viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 14).
„Păi şi atunci cum spune: Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară? Că dacă strâmtă este calea şi necăjită, cum poate să îi spună uşoară?” Strâmtă şi necăjită este prin felul de a fi al ispitelor, uşoară este după voinţa celor ce o străbat: că şi ceea ce e nesuferit din fire se poate face uşor atunci când este primit de către noi cu râvnă, precum şi Apostolii, după ce fuseseră biciuiţi, se întorceau bucurându-se că se învredniciseră să sufere necinste pentru numele Domnului (Fapte 5, 41).
Vedeţi? Chiar dacă firea [natura] chinurilor pricinuieşte necaz şi durere, voinţa celor biciuiţi a biruit până şi firea lucrurilor. De aceea şi Pavel zice: Toţi care voiesc a vieţui cu bună credinţă întru Hristos Iisus, prigoniţi vor fi (II Timotei 3, 12).
Aşa încât dacă nu prigoneşte omul, dă război diavolul; şi multă filosofie ne trebuieşte, şi mare bărbăţie, ca să ne trezvim şi să priveghem în rugăciuni, ca să nu poftim cele străine, ca să împărţim cu nevoiaşii cele ce avem, ca spunem orişicărei dezmierdări – şi celei prin haine, şi celei prin masă – „du-te învârtindu-te”; ca să fugim de lăcomie, de beţie, de ocări, ca să ne înfrânăm limba, ca să nu ţipăm fără de rânduială (că apostolul zice: toată amărăciunea şi iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se lepede de la voi- Efeseni 4, 31), ca să nu spunem vorbe spurcate, ca să nu facem glume ieftine.
Iar a păzi cu de-amănuntul acestea nu mică osteneală este. Şi ca să înveţi ce mare lucru este a filosofa şi că lucrul nu cunoaşte uşurare în această viaţă, ascultă ce grăieşte Pavel: Chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei ( I Corinteni 9, 27) – că aceasta zicând lăsa să se înţeleagă silirea şi osteneala multă pe care e nevoie să le rabde cei care vor să-şi facă trupul bine înfrânat în toate privinţele.
Şi Hristos le grăia ucenicilor: în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). „Necazul acesta”, zice, „ne mijloceşte uşurare. Arenă de luptă este această viaţă, iar în arenă şi în timpul întrecerilor nu poate să se bucure de uşurare cel ce vrea să fie încununat: aşa încât de vrea cineva să fie încununat, să aleagă viaţa cea aspră şi ostenicioasă, ca după ce se va fi ostenit aici puţină vreme să se bucure neîncetat de cinste dincolo”.
7. Câte necazuri nu cad asupra noastră în fiecare zi? Ce suflet să ai, ca să nu te întristezi, nici să te superi, ci să mulţumeşti, să dai slavă, să te închini Celui Care îngăduie să vină asemenea ispite? Câte lovituri neaşteptate, câte restrişti nu ne ating? Şi trebuie ca, atunci când suntem necăjiţi de gândurile rele, să nu îngăduim limbii a zice vreun lucru nelalocul său – precum şi fericitul Iov a răbdat nenumărate pătimiri dând mulţumită lui Dumnezeu.
Sunt însă unii care, dacă se poticnesc în vreo privinţă, sau de sunt ocărâţi de cineva, sau cad în vreo boală, durere de picioare, ori de cap, ori în vreo altă boală, hulesc îndată – şi astfel osteneala bolii o suferă, iar de câştig se lipsesc. Ce faci, omule, hulind pe Binefăcătorul şi Mântuitorul şi Apărătorul şi Purtătorul tău de grijă? Ori nu-ţi dai seama că te îndrepţi spre prăpastie şi te arunci în hăul celei mai mari pierzanii? îţi uşurezi, cumva, suferinţa dacă huleşti? Ba o măreşti, şi faci durerea mai cumplită, că diavolul aduce mii de suferinţe asupra ta tocmai ca să te arunce în acest hău – şi dacă te vede hulind, cu uşurinţă adaugă la durere şi mai mare o face, ca împuns fiind de ea să-ţi pierzi răbdarea iarăşi; iar de te vede îndurând cu vitejie şi dând mulţumită lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât sporeşte suferinţa, se depărtează îndată, văzând că degeaba stă la pândă.
Câinele ce stă lângă o masă, când vede că omul ce mănâncă îi aruncă mereu câte ceva din bucatele de pe masă, rămâne pironit acolo; iar dacă dând o dată şi de două ori târcoale nu capătă nimic, pleacă, băgând de seamă vede că stă la pândă în zadar. Aşa şi diavolul: stă mereu cu gura căscată spre noi. Dacă-i arunci, ca unui câine, vreun cuvânt de hulă, primindu-l se va apropia din nou; iar dacă stărui în a da mulţumită lui Dumnezeu, l-ai omorât cu foamea, şi l-ai alungat repede, şi l-ai făcut să se care grabnic.
Zici că nu poţi să taci, fiindcă te junghie durerea. Nici eu nu zic să nu grăieşti – dar în locul hulei mulţumire, în locul vorbei de nerăbdare laudă. Mărturiseşte-te Stăpânului, strigă cu mare glas rugându-te, strigă cu mare glas slăvind pe Dumnezeu: aşa ţi se va uşura şi suferinţa, prin mulţumită făcând pe de o parte să plece diavolul, iar pe de alta atrăgând ajutorul lui Dumnezeu. Că de huleşti, pe de o parte ai făcut sprijinul lui Dumnezeu să se depărteze, iar pe de alta mai aprig l-ai făcut împotriva ta pe diavol şi mai vârtos te arunci pe tine însuţi în dureri; iar dacă mulţumeşti, ai stricat uneltirile vicleanului drac şi ai atras la tine lecuirea cea de la Purtătorul de grijă Dumnezeu.
„Dar limba e mişcată adeseori prin obicei să spună vorba aceea rea”. Dacă se porneşte, muşc-o tare mai înainte să iasă vorba. Mai bine să verse sânge acum decât, dorind atunci o picătură de apă, să nu poată avea parte de această mângâiere; mai bine să sufere durere vremelnică decât să rabde neîncetat pedeapsa iadului dincolo, precum nici limba bogatului, arsă fiind după moarte, nu avea parte de nici o mângâiere.
Dumnezeu ţi-a poruncit să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar tu întorci spatele lui Dumnezeu, Care te iubeşte? Ţi-a poruncit să vorbeşti de bine pe cei ce te necăjesc şi să binecuvântezi pe cei ce te ocărăsc, iar tu vorbeşti de rău pe Binefăcătorul şi Ocrotitorul tău nefiind cu nimic nedreptăţit? Că Dumnezeu putea să nimicească ispita, dar a îngăduit-o ca să devii mai încercat.
„Dar nu vezi că mă prăpădesc şi pier?” Nu pentru că aşa-i firea ispitei, ci din pricina lenevirii tale: că ce este mai lesne, spune-mi, să huleşti ori să mulţumeşti? Au hula nu ţi-i face vrăjmaşi şi potrivnici pe cei ce te aud, şi nu te aruncă în deznădejde, şi după aceea nu-ţi înmulţeşte durerea? Iar mulţumirea nu-ţi aduce cununi ale filosofiei, şi nenumărate laude din partea tuturor, şi mari răsplăţi la Dumnezeu? Deci, pentru ce, lăsând ceea ce ţi-este de folos şi lesnicios şi dulce, alergi în schimb după ceea ce te vătăma şi te întristează şi te pierde?
De altfel, dacă necazul pricinuit de ispită şi de sărăcie ar fi pricina hulelor, ar trebui ca toţi cei aflaţi în sărăcie să hulească: or, mulţi dintre cei care trăiesc în sărăcia cea mai de pe urmă dau mulţumită lui Dumnezeu necontenit, în timp ce alţii, care se bucură de bogăţie şi dezmierdare, nu încetează a huli. Aşadar, recunoştinţa şi hula ţin nu de firea lucrurilor, ci de alegerea voii noastre. De asta am şi citit această pildă: ca să înveţi că leneşului nici bogăţia nu-i e de folos, iar pe cel cu luare-aminte nici sărăcia nu-l poate vătăma. Şi ce zic eu de sărăcie?
Chiar dacă s-ar aduna toate relele câte îi lovesc pe oameni, niciodată nu vor putea birui sufletul celui iubitor de Dumnezeu şi iubitor de înţelepciune [filosof], nici nu îl vor îndupleca să se depărteze de fapta bună (şi martor este Lazăr) – la fel cum omului închipuit şi împrăştiat nici sănătatea, nici necurmata bunăstare, nici oricare alt lucru nu-i vor putea fi de folos.
8. Să nu spunem, deci, că sărăcia şi boala şi primejdiile ne silesc să hulim. Nu sărăcia, ci lipsa de minte; nu boala, ci dispreţuirea Proniei; nu primejdiile, ci lipsa de evlavie duc la hulă şi la toată răutatea pe cei ce nu-şi iau seama.
„Dar de ce unii sunt pedepsiţi aici, iar alţii dincolo, şi nu sunt pedepsiţi toţi aici?” De ce? Fiindcă de-ar fi fost aşa, am fi pierit cu toţii, fiindcă toţi ne aflăm sub epitimii. Pe de altă parte, dacă nimeni n-ar fi fost pedepsit aici, cei mai mulţi s-ar fi lenevit şi mulţi ar fi zis că nici nu este Pronie. Că dacă văd aici pedepsiţi pe mulţi dintre cei răi, şi tot spun multe hule ca acestea, dacă n-ar fi fost nimeni pedepsit aici ce n-ar fi zis? Până unde n-ar fi ajuns cu răutatea? De asta Dumnezeu aici îi pedepseşte pe unii, iar pe alţii nu.
El pedepseşte pe unii pentru a le curma răutatea, a le uşura pedeapsa dincolo sau chiar a-i izbăvi de tot şi a-i mai cuminţi pe cei ce vieţuiesc în răutate prin pilda pedepsei acelora; iar pe ceilalţi nu-i pedepseşte aici cu scopul ca aceştia, dacă ajung a lua aminte la sine, a se pocăi şi a se ruşina de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, să scape şi de osânda de dincolo şi de pedeapsa de aici – şi dacă rămân în păcat, nefolosindu-se cu nimic de îngăduinţa lui Dumnezeu, mai mare osândă să-şi pricinuiască pentru nesimţirea lor cea peste măsură.
Iar de va spune vreun isteţ că cei pedepsiţi în iad au fost nedreptăţiţi, fiindcă puteau să se pocăiască, răspunsul este că dacă Dumnezeu ar fi cunoscut, cu preştiinţa Sa, că aveau să se pocăiască, nu i-ar fi aruncat în iad. Că dacă i-a lăsat în viaţă pe cei despre care ştia că nu se vor îndrepta, cu cât mai mult ar fi îngăduit ca cei despre care ştia că vor trage câştig din îndelunga Lui răbdare să rămână în această viaţă ca să se bucure spre pocăinţă de timpul dat? Or, răpindu-i mai înainte, şi lor le face mai uşoară osânda de dincolo, şi pe ceilalţi îi învaţă minte prin pedepsirea acelora.
„Şi de ce nu face aşa cu toţi răii?” Ca prin frică şi prin celelalte pedepse să dobândească mai multă întreagă înţelepciune şi, lăudând îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi ruşinându-se de blândeţea Lui, să se depărteze de răutate. „Dar ei nu fac nimic din toate astea!” Nu Dumnezeu este de vină, ci lenevia celor care nu vor să se folosească de nişte leacuri ca acestea spre mântuirea lor.
Şi ca să înveţi că de asta face aşa, ia aminte. Pilat a amestecat cândva sângele galileenilor cu jertfele lor, şi apropiindu-se unii au vestit asta lui Hristos – la care El zice: Au vi se pare că galileenii aceştia mai păcătoşi decât toţi galileenii au fost fiindcă au pătimit acestea? Nu, ci zic vouă: de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri aşa (Luca 13, 2-3). Şi peste alţi optsprezece s-a surpat un turn – şi despre aceştia a zis la fel – că spunând: Ce, credeţi că doar aceia erau păcătoşi? Nu, zic vouă (Luca 13, 4), a arătat că şi cei în viaţă erau vrednici de aceeaşi pedeapsă, iar spunând: de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri (S), a arătat că îngăduise ca aceia să pătimească pentru ca cei vii, prinzând frică din păţaniile celorlalţi şi pocăindu-se, să se facă moştenitori împărăţiei Cerurilor.
„Păi cum, e pedepsit acela ca eu să mă fac mai bun?” Nu pentru asta, ci este pedepsit pentru păcatul său, iar pe deasupra se face prilej de mântuire pentru cei care iau aminte, făcându-i mai râvnitori prin frica celor întâmplate. Aşa fac şi stăpânii: adeseori, bătând o slugă, îi fac pe ceilalţi mai cuminţi prin frică. Atunci când vezi pe unii căzând în sfărâmare de corabie [naufragiu], ori striviţi sub dărâmăturile unei case, ori pierind într-un pârjol [incendiu], ori înecaţi în viituri, ori într-alt chip năprasnic săvârşindu-şi viaţa, iar apoi pe alţii păcătuind la fel ca ei sau chiar mai rău şi nepăţind nimic de acest fel, nu te tulbura zicând: „De ce, păcătuind la fel, nu păţesc la fel?”
Cugetă la faptul că Dumnezeu a îngăduit ca unul să piară pentru a-i îmblânzi pedeapsa de dincolo sau chiar a-l curaţi cu desăvârşire, iar pe altul nu l-a lăsat să păţească la fel pentru ca înţelepţindu-se din pedeapsa celuilalt să se facă mai bun, iar de rămâne în aceleaşi, să îşi adune pedeapsă fără îmblânzire din lenevia sa – şi Dumnezeu nu este vinovatul pedepsei de neîndurat.
De asemenea, dacă vezi un drept necăjit sau pătimind vreuna din toate cele zise mai înainte, să nu cazi cu duhul – fiindcă aceluia mai luminate cununi îi lucrează suferinţele. Pe scurt: orice pedeapsă, dacă se face asupra păcătoşilor, micşorează din povara păcatelor; iar de se face asupra drepţilor, mai strălucit le face sufletul; şi mai mare câştig au atât păcătosul cât şi dreptul din necaz, dar asta numai dacă îndurăm cu recunoştinţă, că asta se cere de la noi.
9. De aceea, dumnezeiasca Scriptură este plină de nenumărate astfel de pilde şi ne arată drepţi şi răi deopotrivă rău pătimind, ca oricum ai fi, drept sau păcătos, să rabzi cu bărbăţie având aceste pilde. Şi îţi arată nu doar răi care suferă, ci şi unii care o duc bine, ca să nu te tulburi de bunăstarea lor, ştiind din cele întâmplate cu bogatul acesta ce foc îi aşteaptă dincolo de nu se vor pocăi.
„Dar nu se poate să fie omul fără griji şi aici şi dincolo?” Nu se poate. De asta şi drepţii au vieţuit aici în osteneli. „Dar Avraam?” Păi cine a mai tras câte a tras Avraam? Oare n-a fost lipsit de patrie? Oare nu a fost despărţit de toţi casnicii săi? Oare nu a răbdat foamete în pământ străin? Oare nu s-a mutat mereu, ca un pribeag fără căpătâi, din Babilon în Mesopotamia, de acolo în Palestina, apoi de acolo în Egipt?
Ce să mai zicem de încercările cu femeia, de războaiele şi junghierile cu barbarii, de robirea casei rudeniei sale [Lot] şi de nenumăratele păţanii de acest fel? Iar atunci când a primit fiu, oare nu a răbdat cele mai nesuferite lucruri dintre toate, poruncindu-i-se să junghie cu mâinile sale pe cel dorit şi iubit al său? Dar însuşi cel jertfit, Isaac? Oare nu era alungat mereu, de pretutindeni, de către vecini, şi nu a fost lipsit de femeie la fel ca tatăl său, şi n-a rămas neroditor atâta vreme? Dar lacov, cel crescut în casă, oare nu a răbdat lucruri şi mai grozave decât bunicul său?
Şi ca să nu lungim cuvântul înşirând toate, auzi ce zice despre întreaga sa viaţă: Puţine şi rele au fost zilele mele, şi n-au ajuns la zilele părinţilor mei (Facere 47, 9). Cine, văzându-şi fiul că şede pe scaun împărătesc şi se bucură de atâta slavă, nu ar uita de necazurile vechi? Şi totuşi, Iacov era aşa de istovit încât nici în atâta bunăstare nu uita de greutăţile prin care trecuse. Dar David? Câte grozăvii n-a răbdat? Nu spune şi el acelaşi lucru, zicând: Zilele anilor noştri întru dânşii şaptezeci de ani, iar de vor fi în puteri optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere (Psalmul 89, 10-11).
Dar Ieremia? Au nu blesteamă şi ziua naşterii sale din pricina neîncetatelor necazuri (Ieremia 20, 14)? Dar Moisi? Nu spune şi acesta, istovit: Dacă aşa ai de gând să-mi faci, mai bine omoară-mă (Numeri 11, 15)? Iar Ilie, acel suflet mare până la cer, care a închis cerurile, plângea întruna către Dumnezeu – după atâtea minuni făcute! – zicând: Ia sufletul meu de la mine, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei (III Împăraţi 19, 4)?
De fapt, la ce bun să pomenesc pe fiecare dintre aceştia în parte? Că doar îi cuprinde pe toţi Pavel, zicând: în cojoace au umblat şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, rău supăraţi – ei, de care lumea nu era vrednică (Evrei 11, 37-38). Şi, mai pe scurt, este neapărată nevoie ca cel ce are de gând a plăcea lui Dumnezeu şi a se face încercat şi neprihănit să nu alerge după viaţa cea dezmăţată şi răsfăţată şi moleşită, ci după cea ostenicioasă şi plină de multe chinuri şi sudori: că nimeni nu este încununat dacă nu se luptă după lege (II Timotei 2, 5), zice apostolul; şi în altă parte: tot cel ce se luptă se înfrânează de la toate (I Corinteni 9, 25) – şi de la cuvânt, şi de la privire, şi de la vorbă spurcată, şi de la ocară, şi de la hulă, şi de la cuvânt de ruşine (Coloseni 3, 8).
De aici învăţăm că şi de nu vine asupra noastră ispită dinafară suntem datori a ne căli în fiecare zi prin postiri, petrecere aspră, mâncare simplă, aşternut aşijderea, fugind în toate privinţele de răsfăţ – căci altfel nu e cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu. Că să nu-mi spună cineva acel cuvânt rece: „Cutare are şi cele de aici, şi cele de dincolo”.
Cu neputinţă este să aibă şi cele de aici, şi cele de dincolo cei care trăiesc în bogăţie şi în desfătare şi în păcat, ci – dacă chiar trebuie s-o zic – asta se poate spune despre cei care sunt în strâmtorare: că au cele de dincolo fiindcă se vor bucura de plată, iar pe cele de aici le au ca unii ce se hrănesc cu nădejdile celor de dincolo şi nu simt necazurile de faţă din pricina aşteptării celor ce au să fie.
Dar să auzim şi cele care urmează: Peste toate acestea, zice, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit. Deci, bine a zis David că fratele nu izbăveşte; nu va da lui Dumnezeu răscumpărare pentru sine (Psalmul 48, 7): că nu e cu putinţă să izbăvească de iad nici fratele, nici tatăl, nici fiul. Ia aminte: Avraam l-a numit pe bogat fiu, dar să-i arate ajutor părintesc nu a putut; bogatul l-a numit pe Avraam părinte, dar nu s-a putut bucura de ajutorul pe care este firesc să-l capete un fiu de la bunăvoinţa părintească – şi asta ca să înveţi că nici rudenia, nici prietenia, nici un fel de legătură pătimaşă, nici altceva din cele ce sunt nu pot aduce folos celui ce singur s-a trădat prin viaţa sa.
10. Zic asta fiindcă adesea multora, când noi îi îndemnăm să ia aminte la sine şi să se trezvească, nici nu le pasă şi fac din îndemn temei de râs, zicând: „O să mă aperi tu în ziua aia; am curaj, nu mă tem”; altul: „Tata e mucenic”, altul: „Bunicul e episcop”; alţii se pun sub acoperământul tuturor celor din casa lor.
Toate acestea sunt însă vorbe găunoase, căci fapta bună a celorlalţi nu ne va putea folosi atunci. Adu-ţi aminte de fecioarele acelea care nu au dat untdelemn celorlalte cinci, ci ele au intrat în cămara de nuntă, iar celelalte au fost închise afară. Este foarte bine să-ţi ai nădejdile de mântuire în faptele tale bune, că dincolo nici un prieten nu te va apăra. Că dacă aici, unde stă în puterea noastră a ne pocăi, zice Dumnezeu către Ieremia: Nu te ruga pentru norodul acesta (7, 15; 11, 16), cu atât mai mult dincolo.
Ce spui? Ai tată mucenic? Aceasta mai vârtos te va putea osândi – că având acasă pildele faptei bune, nevrednic te arăţi de fapta bună părintească. Ai prieten ales şi minunat? Nici acesta nu te va ajuta atunci. „Păi atunci de ce zice Hristos: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreptăţii, ca dacă veţi fi lipsiţi să vă primească pe voi în corturile cele veşnice (Luca 16, 9)?” Aici nu prietenia este arătată ca lucru de căpetenie, ci milostenia: că dacă singură prietenia era de căpetenie, se cuvenea să spună doar: Făceţi-vă prieteni, însă arătând că nu doar prietenia este de căpetenie, a adăugat: din mamona nedreptăţii.
Poate că cineva s-ar simţi îndemnat să spună: „Pot să îmi fac prieten şi fără mamona, şi încă unul mai osârduitor decât mi-aş face prin mamona”. Dar Hristos te înduplecă să îndrăzneşti nu doar în prieteniile sfinţilor, ci în prieteniile cele făcute prin mamona, ca să înveţi că milostenia este lucrul de căpetenie, ea e lucrarea şi isprava ta.
Deci, acestea toate ştiindu-le, iubiţilor, să luăm aminte la noi înşine cu toată scumpătatea şi dacă suntem pedepsiţi, să mulţumim; dacă petrecem întru bunăstare, să ne ferim de primejdie şi, înţelepţindu-ne din pedepsele suferite de alţii, prin pocăinţă şi umilinţă şi necontenită mărturisire să mulţumim; şi descărcându-ne de cele cu care vom fi greşit întru această viaţă de acum şi cu multă râvnă ştergând toată întinarea sufletului nostru, să îl rugăm pe Dumnezeu să ne învrednicească pe noi toţi ca despărţindu-ne de cele de aici să plecăm dincolo în aşa fel încât nu împreună cu bogatul să avem parte, ci dimpreună cu Lazăr bucurându-ne de sânurile patriarhului, de bunătăţile cele fără de moarte să ne desfătăm: de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui se cuvine slava, şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1 Pentru a înţelege sensul pasajului, e bine de ştiut că mamona este un cuvânt aramaic ce desemnează averea, banii.
2 Cuvântul „umilinţă” echivalează în limbajul teologic tradiţional românesc termenul grecesc, pe care părintele Dumitru Stăniloaie îl traduce (ad litteram) şi prin „străpungere”, îndeobşte acest termen denumeşte întristarea cea mântuitoare pentru păcate, dar şi înduioşarea la văzul unui necăjit sau părerea de rău.