De ce – va zice careva – Pavel, scriind către Tesaloniceni a alcătuit această lege: „Cine nu munceşte, să nu mănânce?” Ca înşivă să înţelegeţi acest îndreptar – şi să împliniţi vorbele apostolului nu numai săracului, ci încă şi vouă înşivă. Voi grăi, oare, un lucru nepotrivit şi izbitor?
Vă veţi supăra, ştiu – totuşi voi grăi – nu ca să jignesc ci ca să îndreptez, de aceea grăiesc.
Ţinem de rău pe săraci pentru nelucrarea lor, care, de multe ori, poate fi acoperită de iertare – şi noi, noi aceştia ne îndeletnicim adesea cu nişte lucruri cu mult mai proaste decât nelucrarea însăşi. Dar – veţi zice – eu am averea mea. Atunci, pentru că acest om este sărac şi născut din săraci, pentru că n-a avut părinţi îndestulaţi, e drept să moară? Tocmai pentru aceasta e vrednic de milă şi îndurarea celor care sunt îndestulaţi.
Vă petreceţi adesea vremea la teatru, la adunări, la întruniri, unde nu-i nimic foloselnic, aveţi câtime nesocotită de vorbiri ticăloase, fară să fiţi încredinţaţi că faceţi în felul acesta, vreun rău sau că sunteţi trândavi. Şi când acest nenorocit, acest uitat, îşi petrece ziua cerând, plângând, suferind tot soiul de necazuri, voi îl judecaţi, îl târâţi în faţa tribunalului, îi cereţi socoteală! Sunt acestea, simţăminte omeneşti?
Dar – ziceţi – nimic mai fără ruşinare ca un sărac. De ce – vă rog – pentru că vine, strigând, după voi?
Vreţi să vă vădesc că noi depăşim neruşinarea săracilor şi că o ducem până la cea mai de pe urmă măsură? Aduceţi-vă aminte ce se petrece, adesea, în vremea postului, la masa de seară. Chemaţi slujitorul care vă serveşte şi, dacă vi se pare că vine prea încet, răsturnaţi toate, daţi din picioare, ocărâţi, – toate acestea din pricina unei mici întârzieri. Şi ştiţi, totuşi bine că de nu aveţi de îndată mâncarea pe masă, o veţi avea curând. Aşa că, atunci când pentru o nimica toată vă purtaţi nedrept, găsiţi că aceasta nu-i neruşinare, iar când cel sărac se teme şi tremură pentru pricini cu mult mai grele (căci de ceea ce-i lui teamă, nu-i că va avea de suferit o întârziere, ci fiindcă suferă de foame) îl socotiţi îndrăzneţ, neruşinat, obraznic – şi alte denumiri mai jignitoare.
Nu-i aceasta culmea neruşinării? Dar noi nu cugetăm la acestea – şi de aceea găsim că săracii sunt neobrăzaţi. Dacă vom cerceta propria-ne purtare şi vom asemui-o cu a lor, vom vedea că nu-i atât de greu să-i suferim.
Cerşetorul acesta este un prefăcut – ziceţi. Cum? Pentru o bucăţică de pâine, pentru un veşmânt, îi ziceţi înşelător? Dar el vinde de îndată ceea ce-i daţi. Dar voi, chivernisiţi totdeauna bine ceea ce aveţi? (…) Ci noi, când auzim pe vreunul din ei jeluindu-se cu glas mare, când îl vedem ridicându-şi ochii la cer, cu părul învălmăşit, acoperit cu zdrenţe, de îndată îi şi zicem înşelător, prefăcut, mincinos.
Nu ne e ruşine? Cui zicem înşelător?
Nu daţi nimic, dar nu mai învinuiţi pe acest om. El are şi se face că nu are. Aceasta vă învinuieşte pe voi, nu pe el. El ştie că are de-a face cu fiinţe crude, şi, că prin cuvinte miloase, pe nimeni nu va înduioşa şi, de aceea e silit să-şi ia un veşmânt încă şi mai ticălos, ca să vă înmoaie.
Dacă cineva ne iese înainte să ne ceară – şi-i îmbrăcat mai cuviincios, zicem: Iată un înşelător, se înfăţişează aşa ca să ne facă să credem că-i din bună familie, iar dacă altul se arată într-o înfăţişare ticăloasă, noi iar îl ţinem de rău… Ce-i de făcut, atunci?