La biserica de la vârsta prunciei

din „Parinti, copii si cresterea lor”

„Ana însa nu s-a dus cu el, spunând barbatului sau: ,, Când pruncul va fi întarcat de la sân si va creste, atunci am sa-l duc si va fi înfatisat el înaintea Domnului si va ramâne acolo pentru totdeauna” (I Regi, 1, 22).

Vezi? N-a avut încredere sa-l lase acasa si sa mearga la Templu. Aceasta pentru ca, din clipa în care i s-a dat darul, nu se îndura sa se înfatiseze nicaieri fara el. Sa-l duca, iarasi, la Templu si apoi sa-l ia si sa plece, se temea. De aceea a asteptat atât, ca sa se poata înfatisa împreuna cu darul ei, cu pruncul, atunci când se va putea. Apoi l-a dus, l-a lasat acolo si pruncului nu i-a parut rau ca s-a despartit de sânul mamei.

Stiti ca, de obicei, copiii plâng când sunt întarcati. Acesta însa, n-a plâns când s-a despartit de mama sa, ci a privit catre Domnul, Cel Care a creat-o si pe ea. N-a plâns, nici el n-a plâns nici dânsa când s-a despartit de pruncul sau.

Pentru ca, mijlocind harul, ea si-a învins afectiunea naturala, socotind ca ei sunt tot împreuna. Ana este precum vita de vie care îsi întinde lastarii departe de locul unde a rasarit si care ramâne înrudita si cu ultimul ei ciorchine, crescut undeva sus, cel mai departe. În timp ce ea locuia în cetate, îsi întindea trunchiul pâna la sanctuar si acolo atârna ciorchinele ei copt.

Distanta nu era deloc o piedica. Iubirea lui Dumnezeu îl unea pe copil cu mama sa. Chiar daca era înca mic, virtutea lui era deja coapta si deja le era învatator întru cinstirea lui Dumnezeu celor ce veneau la sanctuar. Acestia îl întrebau din curiozitate despre nasterea sa si aflând cum s-a petrecut plecau mângâiati, adica cu nadejde în Dumnezeu.
(Despre Ana, III)