Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.
VedeÅ£i, el voia să facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. AÅŸa că el a acÅ£ionat cu surprindere ÅŸi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel, ÅŸi jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept răspuns la imputările ce i se făcea: „Din pricina duÅŸmanilor, nevoit am fost”, ÅŸi în loc să plângă , cum s-ar fi cuvenit, el se poartă ca unul care nici un rău n-a săvârÅŸit.
Mai târziu, Domnul dă porunci împotriva Amaleciţilor, şi Saul le calcă. Veniră pe urmă, faptele vinovate împotriva lui David; şi aşa, pe nesimţite, treptat, alunecând necontenit, ajunse la prăpastia pierzaniei şi se prăbuşi în ea.
AcelaÅŸi lucru ÅŸi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă, de la început, la uciderea fratelui său, că nu l-ar fi determinat s-o săvârÅŸească. Ci, mai întâi, îl sfătui că poate să înfăţiÅŸeze lui Dumnezeu jertfe ÅŸi mai proaste, zicându-i: „Nu-i aceasta o greÅŸeală”. Apoi, aprinse în el ura ÅŸi gelozia, zicându-i mereu: „încă ÅŸi aceasta nu poate avea vreo urmare…” După care, hotărî să-l ucidă ÅŸi să-ÅŸi tăgăduiască fapta – ÅŸi nu se opri, până ce nu înfăptui crima.
Aşa că de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greşeli, nici aceste întâi greşeli nu trebuie nebăgate în seamă. Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte.
De aceea nimic nu trebuie să lăsăm deoparte ca să-l stârpim dintru început. Nu luaţi, aşadar, în seamă numai însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău.
Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta băgare de seamă ca greşelile mici şi uşoare.
Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, greÅŸelile mici, din pricina puÅ£inei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim cu bună veghere ca să le gonim, ÅŸi în vreme ce lâncezim, cu grăbire ele se fac mai mari. Intocmai ca ÅŸi în suferinÅ£ele cele trupeÅŸti…
Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul dintr-odată. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine.
Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor.
Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii ÅŸi celor morÅ£i – treptat a biruit stricăciunea ÅŸi celelalte vicii.
VedeÅ£i!… Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl liniÅŸteÅŸte, zicând: „E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?”
Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor ruÅŸinoase, însăşi faptele ruÅŸinoase…
Este Å£inut de rău cineva că-ÅŸi bârfeÅŸte aproapele, că-l asupreÅŸte cu vorbele, că zice rău de el. Acela se împacă ÅŸi zice: „A bârfi nu înseamnă nimic”.
Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă, ocări fără isprăvire. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri.
Åži aÅŸa, duhul rău ne duce de la micile greÅŸeli la cele mari, ÅŸi de la cele mari la deznădejde…