DESPRE PRIMEJDIA PACATULUI MAGULIRII

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996

CUVÂNT
DESPRE PRIMEJDIA PACATULUI MAGULIRII.

FOLOSUL ÎNVINUIRII DE SINE PENTRU
PACATELE SALE.

Mi se pare ca îndeajuns v-am atins mai înainte si v-am ranit destul de adâncr de aceea astazi de nevoie este sa vindecam, punând doctorii mai putin dureroase. Acesta este de fapt modul cel mai bun al vindecarii, nu numai a taia, ci si a lega ranile; aceasta este legea cea minunata a învataturii ca dascalul nu numai sa certe, ci sa si mângâie. Asa poruncea si Pavel: „Mustra, cearta, îndeamna” (2 Tim. 4, 2). Daca cineva ar îndemna si ar mângâia numai pe ascultatori, i-ar face trândavi. Daca, de asemenea, totdeauna îi va certa, îi va face rai, caci neputând sa sufere mereu sarcina mustrarilor îndata se vor întoarce la cele rele. De aceea trebuie ca cuvântul învataturii sa fie cu rânduiala.

Si devreme ce ziua trecuta cuvântul a piscat tare mintea voastra, astazi aveti nevoie de o învatatura mai blânda si la durerile cele pricinuite de mustrari de nevoie este sa picuram cuvântul cel blând ca niste untdelemn, mai întâi aducându-va aminte de mustrarile acelea. V-am citit atunci porunca lui Pavel cu privire la împartasirea cu Sfintele Taine, pusa tuturor celor ce stiu despre taine. Iar porunca zicea asa. Dar nimic nu ne opreste ca s-o citim iarasi. „Sa se cerceteze însa omul pe sine si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar” (I Cor. 11, 28). Cei ce stiu tainele cunosc care este pâinea si care este paharul. Si „cel ce manânca si bea cu nevrednicie, osânda îsi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului”.

Porunca aceasta v-am citit-o atunci si v-am si tâlcuit întelesul ei. Am spus ce înseamna „nesocotind trupul Domnului”, adica vrednic de aceeasi pedeapsa ca cei ce L-au rastignit pe Hristos. Caci precum ucigasii aceia s-au facut vinovati de Sângele Lui, asa si acestia care se împartasesc cu Tainele Lui cu nevrednicie. Fiindca aceasta înseamna a nesocoti Trupul si Sângele Domnului. Si se parea atunci ca ceea ce am zis este foarte îngreuietor si îngrozirea este nesuferita, dar am explicat-o prin pilda. Am zis atunci: Ca dupa cum cineva, ori va rupe porfira cea împarateasca ori va murdari cu noroi, la fel ocaraste pe împaratul, tot asa si aici, cei ce au omorât trupul cel stapânesc si cei ce-l primesc cu minte necurata, aduc aceiasi ocara hainei împaratesti. Deci asa cum L-au rastignit iudeii pe Cruce, tot asa Îl ranesc si cei ce-L primesc cu suflet necurat. De aceea desi pacatele sunt deosebite, dar ocara este aceiasi.

Acestea au atins pe multi, a tulburat pe multi si a ranit constiinta ascultatorilor, si nu numai a ascultatorilor, ci mai înainte de voi pe a mea, a celui ce vorbesc, învatatura este de obste pentru ca de obste sunt si ranile, de aceea si doctoriile le pun de obste. Aceasta este o lucrare a iubirii de oameni a lui Dumnezeu ca si cel ce vorbeste si cei ce aud sa fie supusi sub aceleasi legi, pentru ca sunt de aceiasi fire, si la fel de vinovati de le vor calca.

– Pentru ce ? Ca sa certe cu masura. Sa fie iertator fata de cei ce gresesc. Ca aducându-si aminte de neputinta sa sa nu faca mustrare nesuferita. Pentru aceasta Dumnezeu n-a pogorât îngerii din cer si i-a pus învatatori oamenilor, ca nu cumva, fiind de o fire superioara si necunoscând neputinta firii omenesti, sa ne mustre fara milostivire, ci a dat oamenilor muritori ca sa fie învatatori si preoti; oameni cu neputinte si cu aceleasi lipsuri, sa puna frâu limbii celui ce vorbeste, nelasând-o sa faca mustrari peste masura. Si cum ca acest lucru este adevarat, însusi Pavel, cel ce a pus aceasta lege ne-a învatat si a spus si pricina, zicând: „Caci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni . . . Care poate sa fie îngaduitor cu cei nestiutori si ratacit” ( Evr. 5, 1-2).

–  Pentru  care  pricina ?  Pentru ca  si  el  este cuprins de neputinta.

Vezi ca neputinta se face pricina de milostivire si rudenia firii nu lasa pe cei ce o mustra sa fie mai presus de mustrari, oricât s-ar osteni ?

–  Dar pentru care pricina am zis acestea ? Ca sa nu zic: Fiindca tu esti curat de pacate si neatins de durerea mustrarilor,  cu  multa stapânire aduci asupra  noastra taiere adânca. Ci eu mai întâi simt durerea, pentru ca si eu sunt vinovat si supus  pacatelor. „Caci toti suntem vinovati”  (Înt. lui Sirah 8, 6) si „Cine se poate lauda ca are inima curata ?” (Pilde 20, 9). Pentru aceasta am facut acele mustrari nu filosofând despre cele straine,  nici  fiind  cuprins  de  o  oarecare asprime, ci din multa purtare de grija.

Când se tamaduiesc trupurile, cel ce  taie nu simte nici o durere, ci cel ce este taiat acela singur este cel ce se chinuieste de dureri. Dar la cei ce vindeca sufletele nu este asa, fara numai – daca nu gresesc – când judeca de la sine cele ale celorlalti. Ci aceia, mai întâi se chinuiesc, atunci când cearta pe altii. Ca nu patimim durere, nici ne mâhnim asa de mult când suntem mustrati de altii, precum când mustram pe altii pentru pacate la care suntem si noi supusi si vinovati, fiindca constiinta îndata mustra pe cel ce vorbeste. Si celui ce este împodobit cu dregatoria de a învata, dar cade în  aceleasi pacate cu ucenicii si are trebuinta de aceleasi mustrari, mai amara i se face durerea.

Si nu fara rost ma tânguiesc acum de acestea, ci fiindca multi nesuferind taria celor ce s-au zis, s-au suparat si s-au necajit, zicând: Ne departezi de la sfântul Prestol si ne alungi de la împartasire! De aceea am fost silit sa zic acestea ca sa cunoasteti ca nu departez, ci mai mult adun; nu nici opresc, ci mai ales trag prin mustrari. Caci frica de ceea ce s-a zis cazând în constiinta celor ce pacatuiesc ca focul pe ceara, topeste si mistuieste gresalele noastre de acesta si va petrece totdeauna în ea, si facând mintea curata si stralucita, aduce mai multa îndrazneala în noi, iar din îndrazneala se face mai multa osârdie pentru a ne împartasi cu Tainele cele negraite si înfricosatoare.

Si precum cel ce da doctorii amare celor ce se scârbesc de bucate din pricina îmbolnavirii stomacului, curatind sucurile cele rele si redând pofta de mâncare îi face cu mai multa osârdie sa se atinga de hrana cea obisnuita, tot asa si cel ce graieste cuvinte amare si curata gândurile cele rele ale mintii si descarca sarcina cea grea a pacatelor, da pricina constiintei sa rasufle si-l face pe acela ca sa guste cu multa dulceata Trupul Stapânului.

Deci nimeni nu trebuie sa se supere de cele ce s-au spus, ci sa le primeasca si sa le laude. Iar daca vreunii sunt slabi si nu primesc aceasta îndreptare a noastra, le zic ca nu tâlcuiesc legi ale mele, ci citesc epistole pogorâte din cer. Si atunci – cel ce are încredintata slujba aceasta este nevoit sau sa spuna toate ce cuprind aceste porunci, cautând peste tot folosul, iar nu magulirea ascultatorilor, sau gândindu-se la nemultumirea ascultatorilor sa vânda, prin acest har, si, mântuirea sa si a acelora. Si cum ca si celui ce vorbeste si celor ce aud primejdios lucru este a ascunde ceva din legile cele dumnezeiesti; si cum ca învatatorii, se judeca vinovati mortii când se sfiesc sa tâlcuiasca toate învataturile lui Dumnezeu, îl voi aduce iarasi pe Pavel ca martor. Si de aceea pentru dezlegarea multora alerg -deseori la sufletul acela sfânt – caci cuvintele lui sunt legi dumnezeiesti folositoare. Caci nu este Pavel cel ce vorbeste, ci Hristos misca sufletul aceluia.

Deci,  ce zice Pavel?

Dupa ce a chemat pe cei ce locuiau  în Efes si a rostit catre ei învatatura cea mai de pe urma când voia sa se desparta de ei,  a zis catre cei mai mari peste aceia ca precum sunt cei ce varsa sângele ucenicilor, asa sunt cei ce nu spun cele de folos, facându-se vinovati pedepsei si osândei. Si zice: „Curat sunt eu de sângele tuturor” (F. Ap. 20, 26).

– Pentru ce ? „Caci nu m-am ferit sa va vestesc toata voia Lui Dumnezeu. Iar de s-ar fi ferit sa faca voia lui Dumnezeu n-ar fi fost curat de sângele lor, caci ar fi fost judecat ca un ucigas de oameni, si pe buna dreptate. Caci ucigasul de oameni omoara numai trupul, iar cel ce face cuvânt catre popor spre a-l maguli, face pe ascultatori lenesi si le pierde sufletele. Acela pricinuieste trupului moartea aceasta, iar acesta pierde sufletul si-l trimite în muncile si pedepsele cele fara sfârsit.

Dar oare numai Pavel zice acestea? Nicidecum. Ci mai înainte de Pavel, Dumnezeu prin Proorocul acelasi lucru arata, zicând: „Pândar te-am pus pe tine casei lui Israel” (Iez. 3, 17).

Ce este pândarul ?

Pândar se zice ca este acela care, atunci când ostile stau jos, se suie pe vreun loc înalt, sau pe vreo movila si de acolo pândeste pe vrajmasi când se apropie apoi vesteste celor de jos venirea acelora si-i ridica la razboi, ca sa nu vina peste ei nefiind pregatiti si sa-i omoare.

Si devreme ce multe din nevoile cele ce vin asupra noastra nu le vedem noi cei ce umblam pe jos, darul lui Dumnezeu a iconomisit ca sfintii prooroci, stând pe locul înalt al proorociei, sa vesteasca de mai înainte  urgia lui Dumnezeu care va sa vina asupra noastra, ca, îndreptându-ne prin pocainta si ridicându-ne sufletul cel cazut, sa oprim de departe pedeapsa cea trimisa de Dumnezeu. De aceea zice: „Pândar te-am pus pe tine casei lui Israel”, ca sa vestesti mai dinainte nevoia ceea ce va veni peste ei, precum vesteste acela venirea vrajmasilor. Si pedeapsa mare pune asupra celui ce nu spune de mai înainte urgia lui Dumnezeu. Si care este ? Si vietile celor ce pier le voi cere din mâna ta.

Care este deci omul acela atât de aspru si nemilostiv care învinuieste pe cel ce vorbeste adeseori despre urgia lui Dumnezeu, care de va tacea va suferi atâta pedeapsa ? Deci cum ca noua celor ce graim nu ne este de folos sa tacem unele ca acestea, ne-au învatat destul Apostolul si Proorocul; la fel si voua celor ce ascultati. Si daca as tacea si as ascunde pacatele cu tacerea, pe buna dreptate s-ar fi necajit si s-ar fi suparat oricine. Iar daca vom tacea, si acolo ni se vor descoperi gresalele, ce folos vom avea din tacere ? Nici un folos, cu adevarat, ci vatamarea cea mai de pe urma. Caci de voi vorbi acum, aduc la pocainta si la umilinta cugetului, iar de voi tacea, nu ne vom aduce aminte de gresalele noastre, nici ne vom pocai, ci le vom vedea acolo descoperite înaintea ochilor nostri, dar vom plânge în zadar.

Si devreme ce este de trebuinta ca acolo sau aici în viata aceasta sa ne mâhnim pentru pacate, mai bine este sa fie aici, iar nu acolo.

De unde este aratat aceasta? Din cuvintele proorocesti si evanghelicesti. Proorocul zice: „In iad cine se va marturisi Tie” (Ps. 6, 6). Nu ca n-am putea sa ne marturisim acolo, ci ca facem  aceasta în  zadar,  Hristos ne-a învatat aceasta printr-o  pilda. Ca era un oarecare sarac, Lazar,  plin de bube peste tot si cuprins de o boala nevindecata. Iar altul oarecare bogat, care nici din firimituri nu da saracului.

–  Dar ce trebuie sa va povestesc toata pilda? Caci stiti toata istoria, cruzimea bogatului, cum nu împartasea pe sarac din masa; saracia aceluia si foamea cu care se lupta totdeauna.  Dar acestea s-au petrecut aici  în viata aceasta.  Iar dupa ce au murit amândoi, bogatul vede pe saracul acela în sânul lui Avraam.

–  Si ce  zice?  „Parinte Avraame, trimite pe  Lazar sa-si ude vârful degetului în apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc în aceasta vapaie”  (Lc.  16, 19-31).

Ai vazut dreptate? Nu i-a dat aceluia din firimituri, nu dobândeste o picatura de apa. Caci „cu ce masura masurati, vi se va masura” (Mc. 4, 24). Ce raspunde atunci Avraam ? „Fiule, adu-ti aminte ca ai primit; cele bune ale tale în viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum „aici el se mângâie, iar tu te chinuiesti”.

Dar ce învatam de aici? Cei osânditi se mâhnesc cu adevarat pentru pacatele lor si se schimba, facându-se mai buni la munca gheehei dar cu nimic nu le foloseste. Apoi zice: „Parinte, trimite-l pe el în casa mea, ca sa marturiseasca rudeniilor mele si sa nu vie în locul acesta”. El nedobândind facerea de bine, doreste mântuirea altora.

Ai vazut ca din crud cum era mai înainte, s-a facut iubitor de oameni ? Când  traia nu-i  pasa de  Lazar pe care-l „vedea cu ochii”  iar acum poarta grija de rudenii, cu toate ca nu sunt de fata; atunci fiind în bogatie nu se îndupleca de înfatisarea jalnica a saracului, iar acum fiind în chinuri si în nevoi nesfârsite,  poarta grija de rudeniile lui si se roaga sa fie trimis cineva sa le vesteasca lor toate acestea…

Vezi cum s-a facut iubitor de oameni, blând si milostiv? Dar oare a dobândit ceva din pocainta ? Oare i s-a pricinuit vreun folos din umilinta ?  Nici  unul. Caci  pocainta  trecuse de vremea rânduita. Privelistea s-a risipit,  întrecerea în nevointe a trecut, nu mai era vreme de lupte.

Pentru aceasta va îndemn, va rog si va poftesc ca aici sa ne tânguim si sa plângem, pentru pacate. Aici sa ne mâhneasca cuvintele, ca sa nu ne îngrozeasca acolo lucrurile ; sa ne muste aici cuvântul, ca sa nu ne muste acolo viermele cel veninos ; sa ne arda aici usturimea, ca sa nu ne arda acolo focul gheenei.

Cei ce plâng aici  acolo se vor mângâia.

Cei ce se desfateaza aici si râd si nu simt nici o durere pentru pacate, de nevoie este ca acolo sa plânga, sa se tânguiasca si sa scrâsneasca cu dintii.

Iar cuvântul acesta nu  este al meu, ci al Celui ce ne va judeca atunci. „Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4) si „Vai voua celor ce  râdeti acum, ca veti plânge”.

Deci ce este mai bine, a câstiga prin cainta si plângerea cea trecatoare bunatatile si dulceata cea fara de sfârsit, sau, rîzând în aceasta viata scurta, sa mergi sa te chinuiesti fara de sfârsit? Dar poate te rusinezi si rosesti când trebuie sa pui pacatele ? Si înaintea oamenilor de va trebui sa le spui, nu trebuie sa te rusinezi, caci rusine este a pacatui, nu a marturisi pacatele. Iar acum nici nu este nevoie sa te marturisesti cu martori de fata, în constiinta ta sa se faca cercetarea ; fara de martori sa fie judecata. Numai Dumnezeu sa te vada pe tine marturisindu-te, Dumnezeu, Care „nu tine minte pacatele, ci le dezleaga prin marturisire. Dar si asa pregeti si te întorci ?

Stiu si eu ca mintea ta nu sufera pomenirea pacatelor tale, ci numai de vom vrea sa ne aducem aminte de gresale ea zburda ca un mânz cu greu de înfrânat. Dar tine-o, înfrâneaz-o, netezeste-o cu mâna, fa-o blânda si spune-i ca de nu se va marturisi acum, se va marturisi acolo unde pedeapsa va fi mai mare, unde defaimarea va fi mai multa. Aici judecata este fara martori si tu cel ce ai pacatuit te judeci pe tine, dar acolo în mijlocul multimii toate se vor aduce, de nu vom apuca mai înainte sa le stergem aici.

Te rusinezi a-ti marturisi pacatele ?

Rusineaza-te a le face. Dar când le facem, îndraznim cu obraznicie si fafa de rusine, iar când este trebuinta sa le marturisim, atunci ne rusinam si pregetam, în loc sa facem aceasta cu osârdie. Caci nu este rusine a prihani si a vorbi de rau pacatele, ci dreptatea si fapta buna. Si daca marturisirea nu este dreptate ci fapta buna, Dumnezeu n-ar fi dat rasplata pentru ea. Dar fiindca marturisirea are rasplata, asculta: „Spune tu întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Is. 43, 26).

Cine se rusineaza de un lucru care-l face drept ? Cine se rusineaza sa-si marturiseasca pacatele ca sa scape de pacate? Caci – oare – porunceste sa se marturiseasca ca sa pedepseasca ? Nu ca sa pedepseasca, ci ca sa ierte.

La judecatile cele lumesti dupa marturisire urmeaza pedeapsa. De aceea ca nu cumva cineva temându-se de pedeapsa ce urmeaza dupa marturisire, sa nu-si marturiseasca pacatele, psalmul, cunoscând aceasta, zice: „Marturisiti-va Domnului ca este bun, ca în veac este mila Lui” (Ps. 105, 1).

Oare Dumnezeu nu stie pacatele tale daca tu nu le vei marturisi ? Si, ce câstigi din a nu te marturisi? Oare poti sa le tainuiesti ? De nu le vei spune tu, Acela le stie, chiar de nu le vei spune. Acela le uita, caci „Eu sunt cei ce sterg faradelegile tale si nu le voi pomeni”(Is. 43, 25).

Vezi? „Nu le voi pomeni”. Si aceasta este o lucrare a iubirii catre oameni a lui Dumnezeu iar tu pomeneste-le, ca sa iei întelepciune.

Aceste cuvinte, auzindu-le Pavel, totdeauna îsi pomenea pacatele sale, ca sa nu le mai pomeneasca Dumnezeu, si zicea „Nu sunt vrednic sa ma numesc apostol, pentru ca am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I. Cor. 15, 9) ; si „Iisus Hristos a venit în lume sa mântuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15).

N-a zis „am fost” ci „sunt”. Iertarea pacatelor s-a facut de Dumnezeu, dar pomenirea pacatelor celor iertate nu se stingea la Pavel. Pe cele care le-a sters Stapânul, el le vadeste. Ati auzit pe Proorocul zicând „nu le voi pomeni”, dar tu pomeneste-le.

Dumnezeu l-a numit pe Pavel vas al alegerii, dar el se numeste pe sine cel dintâi între pacatosi. Si daca nu uita pacatele cele iertate, gândeste-te cum îsi aducea aminte de facerile de bine ale lui Dumnezeu.

Sa stiti ca nu ne face pe noi atât de straluciti pomenirea ispravilor, precum pomenirea pacatelor si, mai bine zis pomenirea ispravilor nu numai ca nu ne face straluciti, ci ne umple de rusine si de osânda, dar pomenirea pacatelor ne umple de îndrazneala si ne îndrepteaza.

Cine zice aceasta? Fariseul si vamesul. Acesta spunându-si pacatele s-a pogorât îndreptat, iar acela spunându-si ispravile s-a pogorât mai jos decât vamesul. Vezi câta vatamare aduce pomenirea ispravilor si cât folos este a nu uita pacatele? Si pe buna dreptate.

Caci cel ce pomeneste si-si aduce aminte de ispravi se înalta spre mândrie si trece cu vederea pe ceilalti oameni, cum a patimit fariseul. Si n-ar fi venit el ia atâta trufie si n-ar fi zis „nu sunt ca ceilalti oameni” de n-ar fi pomenit de postul si de zeciuiala sa. Pomenirea pacatelor smereste mintea si o pleaca sa cugete smerit, si prin smerita cugetare atrage dragostea lui Dumnezeu.

Asculta cum si Hristos porunceste sa dam uitarii ispravile. „Când veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti: Suntem slugi netrebnice” (Lc. 17, 10). Nu Eu te numesc pe tine netrebnic, ci zi tu ca esti sluga netrebnica; tu de-ti vei marturisi prostimea ta, Eu te fac stralucit si te încununez.

Vezi prin câte marturii ni s-a dovedit ca pomenirea pacatelor aduce folos, iar pomenirea ispravilor vatamare? Si invers, ca din uitarea pacatelor ni se pricinuieste osânda, iar din uitarea ispravilor folos ?

Vrei sa afli si din alta parte ca aducerea aminte de pacate este o isprava mare ? Asculta pe Iov, care pe lânga celelalte fapte bune a fost slavit si pentru marturisire, caci zice: „Si de am pacatuit fara de voie si am ascuns pacatul meu. Caci nu m-am rusinat de multa multime a gloatei sa marturisesc înaintea lor” (31, 33-34). Ca si cum ar zice: Niciodata nu m-am rusinat de multimea celor asemenea cu mine. Caci ce folos este a nu sti oamenii, când stie Dumnezeu ? Si ce vatamare mi se pricinuieste când acestia îmi stiu gresalele, când Dumnezeu voieste sa ma slobozeasca de osânda ?

Si cu toate ca toti ma vor osândi, dar daca Judecatorul va strica hotarârea lor, nici o grija nu port de hotarârea lor; sau cu toate ca toti ma vor lauda si ma vor slavi, dar Acela ma va osândi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Caci intru toate trebuie a privi la Acela, si sa facem cu pacatele cum facem cu banii. Fiindca noi îndata ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la târg sau de a ne apuca de vreo treaba, din cele ale noastre sau din cele de obste, chemam pe sluga si-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca sa vedem ce a cheltuit rau, ce bine si ce a mai ramas.

Iar de vom vedea ca ceea ce a ramas este putin, îndata cautam surse de venituri, ca sa nu ramânem saraci si sa pierim de foame. Asa sa facem si la faptele noastre. Chemând aducerea aminte a noastra sa facem socoteala cuvintelor, cugetelor si faptelor; sa cercetam ce s-a cheltuit cu cuviinta si ce spre vatamarea noastra, care cuvânt s-a cheltuit rau la ocari, la vorbe de rusine si la sudalme; care cuget a pornit ochiul sa priveasca cu desfrânare, care gând s-a facut lucru spre vatamarea noastra, prin mâini, prin limba, sau prin ochi.

Si sa ne silim a ne departa de cheltuiala cea necuviincioasa si în locul celor ce odata s-au cheltuit rau sa investim cele spre bine; în locul cuvintelor graite în zadar, rugaciuni; în locul privirilor desfrânate, posturi si milostenii.

Si de vom cheltui fara cuviinta tot, nelasându-ne nimic bun ca sa punem în vistieria noastra, vom ajunge la saracia cea mai de pe urma, gresind fara de luare aminte, si ne vom trimite însine în osânda focului cea fara de sfârsit.

Socoteala banilor obisnuim s-o facem dimineata, iar socoteala faptelor seara dupa cina, sezând pe pat, când nimeni nu ne supara, când nimeni nu ne tulbura ; atunci sa ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua.

Si de vom vedea ca am gresit ceva, sa ne pedepsim pe noi însine, mustrându-ne cugetul si îmboldindu-ne gândul asa de tare, încât sa nu mai îndrazneasca sa ne mai duca la acea prapastie a pacatului dupa ce ne vom scula, aducându-si aminte de rana cea de seara. Si cum ca aceasta vreme este cea mai îndemânateca pentru acest fel de judecata asculta pe Proorocul zicând : „De cele ce ziceti întru inimile voastre, întru asternuturile voastre va caiti” (Ps. 4, 4).

Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întarâta, slugile ne tulbura, femeia ne mâhneste, copiii ne scârbesc si multime de treburi ale vietii de obste ne stau asupra, si nu putem pricepe atunci ca acestea sunt pacate. Dar dupa ce ne izbavim de toate acestea, seara când suntem singuri si avem multa liniste, sa facem în pat judecata aceasta, ca sa avem pe Dumnezeu milostiv prin ea. Iar daca pacatuim în toate zilele si ranim sufletul nostru, dar nu simtim niciodata, precum defaima unii ranile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri si moarte nesuferita, tragem asupra noastra osânda cea nesfârsita din pricina acestei nesimtiri.

Stiu ca cele ce vi le-am spus va vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stapân blând si-si arata îndata toata iubirea Sa de oameni, numai voieste sa aiba o parere de rau de la noi. Si daca nu ne-am face mai rai nepedepsindu-ne dupa ce am pacatuit, n-ar mai fi adus osânda, dar El stie bine ca nu mai putin decât pacatele ne vatama a ramânea nepedepsiti când pacatuim. De aceea aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi. Si ca sa afli ca aceasta este adevarata, asculta ce spune Dumnezeu catre Moise: „Lasa-Ma, ca mâniindu-Ma… sa-i pierd pe ei” (Ies. 32, 10).

Si zice „lasa-Ma” nu ca Moise îl tinea, ca n-a vorbit nimic catre El, ci vrea sa-i dea imbold sa se roage pentru ei. Ca desi au pacatuit aceia si s-au facut vrednici de osânda cumplita, dar nu voia sa-i pedepseasca, ci voia sa le arate iubirea Sa de oameni. Si fiindca aceasta îi facea lenesi, le iconomisea pe amândoi, ca nici sa aduca ca asupra lor pedeapsa, nici sa-i faca mai lenesi nepedepsindu-i, ca aflând ei aceasta sa nu creada ca au scapat de urgia Stapânului pentru vrednicia lor, ci pentru mijlocirea lui Moise.

Acest lucru îl facem si noi de multe ori, atunci când slugile noastre fac greseli vrednice de pedeapsa, dar nu voim nici sa le pedepsim, nici sa-i eliberam de frica pedepsei, ci invitam pe prieteni sa-i scoata din mâinile noastre, ca si frica în ei sa ramâna si de batalia noastra sa scape.

Asa a facut si Dumnezeu. Si cum ca este adevarat, însasi cuvintele marturisesc: „Lasa-Ma, ca mâniindu-Ma”. Când voim sa pedepsim pe cineva ne mâniem fara sa ne stea cineva împotriva, iar El zice: „lasa-Ma, ca mâniindu-Ma”, ca sa cunosti ca mânia nu este patima la Dumnezeu, ci pedeapsa ce se aduce pentru pacatele noastre se numeste astfel. Deci când auzi pe Moise zicând: „De vrei sa le ierti lor pacatul, iarta-l” (Ies. 32, 32), nu te minuna de el, ci mai înainte de sluga, minuneaza-te de Stapânul, ca El i-a dat pricina de aceasta iubire de oameni.

Si nu numai aici a facut aceasta, ci si catre Ieremia si Iezechil zice: „Alergati împrejur în caile Ierusalimului si vedeti de veti afla barbat care sa faca judecata si dreptate, si blând voi fi lor” (Ier. 5, 1).

Ai vazut iubire de oameni?

De fapta buna a unuia se îndulcesc si se împartasesc multi din cei rai, iar rautatea celor multi nu va trage asupra lor pedeapsa pentru acel unul, caci un singur om ce traieste în fapte bune poate sa rapeasca multime de popor din urgia lui Dumnezeu, si o cetate întreaga stricata nu va putea clatina pe cel ce are viata buna.

Si acest lucru se poate vedea la Noe, caci toti prapadindu-se, singur el s-a mântuit. Si la Moise se vede acelasi lucru, ca el singur a putut cere iertare pentru atâta popor.

Dar eu am sa va spun un semn si mai mare al iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Dumnezeu când nu afla oameni vii ca sa aiba îndrazneala si sa poata scoate din primejdii pe cei ce au gresit, alearga catre cei ce s-au savârsit, iertând pacatele pentru aceia, precum a zis catre Ezechia : „Voi scuti cetatea aceasta pentru Mine si pentru David robul Meu” (Imp. 20, 6), care acum era mort.

Deci stiind toate acestea ca Dumnezeu face totul ca sa ne izbaveasca de pedeapsa si osânda, ne marturisim, pocaindu-ne, plângând, rugându-ne, lasând mânia fata de cei de aproape, usurând saracia vecinilor, petrecând în rugaciuni cu trezvire, aratând smerita cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de pacate.

Caci nu este de ajuns a zice „sunt pacatos”, ci trebuie a-ti aduce aminte de fiecare pacat în parte. Si precum focul cazând în maracini îi prapadeste cu lesnire, asa si gândul care învârteste neîncetat gresalele, cu lesnire le afunda si le pierde.

Iar Dumnezeu cel ce trece cu vederea faradelegile si ridica nedreptatile sa ne izbaveasca pe noi si de pacate si sa ne învredniceasca si Împaratiei cerurilor cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si împreuna cu Care se cuvine slava Tatalui si Sfântului Duh acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.