Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996
CUVÂNT DE LAUDÃ A CELOR CE AU VENIT LA BISERICÃ,
DESPRE BUNA RÂNDUIALÃ LA SLUJBÃ
SI DESPRE CUVÂNTUL ACELA : „VÃZUT-AM
PE DOMNUL SEZÂND PE SCAUN ÎNALT
SI PREAÂNÃLTAT” (Is. 6, 1).
Vad ca multa osârdie aratati voi ca sa puneti în lucrare cele pe care le-am vorbit mai înainte. De aceea, si eu, fara sa preget seman semintele învataturii, hranindu-va din a-ceasta cu bune nadejdi. Caci si plugarul, semanând semintele cu osteneala, când va vedea pamântul îndestulat de roade si holdele încarcate, uita de ostenelile de mai înainte si toata osârdia o pune spre paza si lucrarea ce urmeaza de acum înainte, îndemnat fiind de câstigul pe care-l nadajduieste.
Dar plugaria noastra aduce mult mai mult câstig. Aceea, agonisind îndestulare de roade materiale, pune înainte hrana pentru trupuri, iar aceasta, semanând învatatura si înmultind darurile Duhului, pune înainte bogatia cea sufleteasca, hrana cea necheltuita si nestricacioasa, care nu se risipeste, nici se strica de lungimea vremii, ci se pazeste cu o negraita purtare de grija, daruind desfatarea care se simte cu mintea. Aceasta este rodirea ostenelilor mele, aceasta este bogatia ce se pune înaintea dragostei voastre. Si pe aceasta vazând-o ca creste în voi, ma bucur totdeauna, ca n-am semanat semintele în zadar, ca nu m-am ostenit în zadar, ci am semanat în pamânt roditor si gras, potrivit pentru rodire.
Dar de unde, credeti, ca vad folosul ? De unde înteleg ca cuvintele sporesc spre lucrare ? Cu adevarat din multimea aceasta, din faptul ca veniti cu osârdie la Biserica, maica tuturor, din starea cea de toata noaptea si din totdeauna, din dorinta de a urma cetelor îngeresti si a aduce Ziditorului cântare si lauda neîncetata.
O, darurile lui Hristos ! Sus doxologcsc ostile îngerilor, jos în Biserica, oamenii adunându-se urmeaza aceiasi cântare ca a acelora. Sus serafimii striga cântarea cea întreit sfânta, jos multimea oamenilor înalta aceiasi cântare. Sarbatoare de obste si pentru cele ceresti si pentru cele pamântesti.
O multumire, o bucurie, o saltare veselitoare, pe care le-a alcatuit pogorârea cea negraita a Stapânului, pe care le-a împlinit Duhul Sfânt; unire de glasuri potrivite de buna rânduiala cea Parinteasca. Caci buna rânduiala a versurilor celor de sus, miscându-se de Treime, ca de o pana, scot cântarea cea veselitoare si fericita, cântarea cea îngereasca, cântarea cea neîncetata. Acesta este scopul osârdiei de aici, acesta este rodul adunarii noastre. De aceea ma bucur vazând aceasta buna sporire ; ma bucur întelegând veselia sufletelor voastre, bucuria acea duhovniceasca, saltarea cea dupa Dumnezeu. Caci nimic altceva nu face asa de vesela viata noastra ca bucuria din Biserica.
In Biserica se gaseste bucuria celor ce voiesc sa se bucure, în Biserica este rasuflarea celor scârbiti, în Biserica este veselia celor mâhniti, în Biserica este întarirea celor neputinciosi, în Biserica este odihna celor osteniti, caci zice : „Veniti catre Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).
Ce poate fi mai de dorit decât glasul acesta ? Ce poate fi mai dulce decât chemarea aceasta ? Când Stapânul te cheama la Biserica, te cheama la ospat, te îndeamna la odihna în loc de osteneli, te schimba din durere în usurare, ridicându-ti greutatea pacatelor, îti vindeca necazul cu desfatarea si mâhnirea cu veselia.
O, negraita purtare de grija ! O, chemare cereasca ! Sa ne sârguim dar, iubitilor, sa aratam aceasta osârdie permanenta si s-o împlinim cu rânduiala cea cuviincioasa si spre scopul cel cuviincios.
Astazi voiesc sa pornesc catre voi cuvântul despre lucrul acesta, care se pare cu este îngreuietor, dar nu este, ci cu adevarat este usor si folositor.
Asa fac si parintii cei iubitori de fii, le poruncesc sa faca nu numai cele ce sunt aducatoare de bucurie, dar si cele ce aduc mâhnire ; nu numai cele ce aduc îndata folosul, ci si cele care se par ca nu aduc nici un folos si sunt grele, dar care sunt mântuitoare de se vor împlini, învatându-i cu multa silinta si cerând dinadinsul împlinirea poruncilor lor. Punem cuvântul acesta înainte ca sa nu cheltuim osteneala cea de aici în zadar; ca nu cumva suferind osteneala privegherii, sa fim fara folos; ca nu înaltându-ni-se glasurile în vazduh, sa rasune spre paguba, iar nu spre folos.
Caci si negustorii nu sufere în zadar osteneala calatoriilor îndelungate pe mare, nici suflarea vânturilor, sau lovirea valurilor, ci înnoata prin noian, îndrazneste în primejdii, merg din loc în loc si petrec toate noptile fara somn, ca sa-si înmulteasca cele ale negustoriei. Si de nu va face aceasta, si de nu se vor mai aduce nicaieri, nici vor suferi atâtea primejdii, nu numai ca nu vor avea nicicum câstig, ci vor pierde si cele investite.
Deci, stiind acestea, sa venim aici cu evlavia cea cuviincioasa, ca nu în loc de iertarea pacatelor sa ne ducem acasa cu adaugirea lor.
Dar ce se cere de la noi ?
Atunci când înaltam cântarile cele dumnezeiesti, sa le împlinim cuprinsi de multa frica si împodobiti cu multa evlavie. Caci sunt unii din cei ce se afla aici, pe care si dragostea voastra socotesc ca-i stiu, care defaimând pe Dumnezeu si cuvintele Duhului, socotindu-le ca cele obisnuite, scot glasuri fara de rânduiala, cu nimic fiind mai presus decât cei nebuni, clatinându-se si învârtindu-se cu tot trupul, aratând obiceiuri straine de asezarea cea duhovniceasca.
Ticalosule si miselule, fiind trebuinta sa înalti doxologia cea îngereasca cu teama si cu cutremur si sa te marturisesti Ziditorului tau cu frica, ca sa iei iertarea pacatelor, tu aduci aici obiceiurile mascaricilor, întinzându-ti mâinile fara rânduiala sarind cu picioarele si îndoindu-te cu tot trupul. Cum nu te temi si nu le cutremuri îndraznind sa rostesti în acest chip astfel de cuvinte ?
Nu te gândesti ca Însusi Stapânul este de fata nici nevazut, masurând miscarea fiecaruia si cercetându-i constiinta ? Nu te gândesti ca îngerii stau de fata la acest Jertfelnic înfricosat, înconjurându-l cu frica ? Dar tu nu le gândesti pe acestea, fiindca auzul si privirea la cele de la teatre si spectacole ti-au întunecat mintea, si de aceea pe cele ce se fac acolo le amesteci cu asezamintele Bisericii. Iar cu strigarile cele fara rânduiala îti vadesti nerânduiala sufletului.
Cum dar vei cere iertare pacatelor tale ? Cum vei trage pe Stapânul spre milostivire, Dumnezeule”, dar naravul tau este strain de mila. Strigi „mântuieste-ma”, dar miscarile trupului tau sunt straine de mântuire.
Ce folos aduc rugaciunii mâinile ridicate adeseori în sus si purtate fara rânduiala, sau strigarea cea peste masura, care nu ajuta cu nimic la venirea Duhului? Oare nu unele din acestea sunt ale femeilor desfrânate ce stau la raspântii, iar altele ale celor ce striga la teatre si spectacole? Cum îndraznesti ca sa amesteci schimonoselile dracilor cu aceasta doxologie îngereasca ? Cum nu te sfiesti de cuvintele ce le zici: „Slujiti Domnului cu frica si va bucurati de El cu cutremur” (Ps. 2, 11) ? Oare asta este a sluji cu frica, a te desface si a te întinde, neîntelegând cele ce le zici, caci strigi fara rânduiala? Acestea sunt dovada defaimarii nu a fricii, a mândriei nu a smereniei; acestea sunt fapte ale celor ce joaca nu a celor ce doxologesc.
Ce înseamna a sluji Domnului cu frica ?
Înseamna a împlini toate poruncile cu frica si cu sfiala si a aduce rugaciunile cu inima zdrobita si minte smerita. Dar Duhul Sfânt ne porunceste prin Proorocul nu numai a sluji cu frica, ci a ne si bucura cu cutremur. Si fiindca împlinirea poruncii pricinuieste bucurie celui ce se nevoieste la fapta buna, de aceea zice ca ea sa se faca cu frica si cu cutremur, ca nu purtându-ne fara de frica, sa ne pagubim si de osteneli si sa întarim si pe Dumnezeu.
Dar cum se poate sa ne bucuram eu cutremur? Caci nu este cu putinta ca amândoua sa fie deodata, fiindca deosebirea dintre ele este mare. Bucuria vine din împlinirea celor dorite si din dobândirea celor dulci si veselitoare, iar nu din cele întristatoare. Frica se datoreste asteptarii relelor celor multe, izvorând din constiinta care ne osândeste.
– Cum dar este cu putinta a ne bucura cu frica, si nu înca cu frica, ci cu cutremur, care este o frica marita ? Cum dar se vor putea lucra acestea ?
Serafimii te vor învata, caci ei împlinesc cu fapta pe amândoua. Caci ei se îndulcesc de slava cea negraita a Ziditorului si privesc frumusetea cea nespusa a Lui. Nu zic aceea a fiintei Lui, caci este neînteleasa si nu se poate privi, ci numai cât pot ei cuprinde. Si petrecând totdeauna si slujind împrejurul scaunului împaratesc sunt în vesnica bucurie si veselie, se bucura de dulceata aceea neâncetata si salta doxologind fara de tacere pe Dumnezeu.
Caci a sta înaintea acelei slave, a fi luminati de razele ce stralucesc din ea, le este lor bucurie, veselie, dulceata si marire.
Poate v-ati îndulcit si voi de acestea si doriti slava aceea ? De voiti sa ma ascultati si sa faceti doxologia cu evlavie, nu veti fi lipsiti de o bucurie ca aceasta. Caci acelasi Stapân se slaveste si în cer si pe pamânt, fiindca „plin este tot pamântul de slava Lui” (Is. 6, 3).
Dar cum aceia îndulcindu-se de atâta veselie o amesteca cu frica ? Asculta ce zice Proorocul :
„Vazut-am pe Domnul sezând pe scaun înalt si preaînaltat”.
De ce dupa ce a zis „înalt”, a adaugat si „preaînaltat”. Pentru ca prin „înalt” nu putea arata maretia scaunului, iar adaugând „preaînaltat” a aratat ca el nu poate fi înteles.
La cele de pe pamânt când se spune „înalt” poate fi comparat cu cele mai de jos. De pilda, muntii sunt înalti în comparatie cu sesurile si vaile pamântului ; înalt este si cerul cel ce este deasupra tuturor celor de pe pamânt. Iar termenul „preaînaltat” este potrivit numai acelei Fiinte neîntelese, care nu este cu putinta nici a fi înteleasa, nici a fi tâlcuita. De aceea Proorocul zice : „Vazut-am pe Domnul sezând pe scaun înalt si preaînaltat”.
Si altceva ce ai vazut, Proorocule ? Ce ai privit în jurul Lui ?
„Si serafimii stateau împrejurul Lui” (Is. 6, 2).
Dar ce faceau, ce ziceau si de ce îndrazneala s-au învrednicit ? De îndrazneala ? Nicidecum. Ci erau cuprinsi de frica si de spaima, aratându-si temerea cea negraita chiar cu înfatisarea si miscarile lor. Caci cu doua aripi îsi acopereau fetele, oprind raza slavei ce iesea de la scaun, pentru ca nu putea suferi stralucirea ei si totodata aratându-si evlavia lor care o au catre Stapânul.
Cu acest fel de bucurie se îndulcesc, cu acest fel de veselie se veselesc, acoperindu-si nu numai fetele, ci si picioarele ? Dar de ce fac aceasta ? Caci fetele pe buna dreptate si le acopere pentru ca nu pot sa priveasca drept la slava cea neapropiata. Dar picioarele de ce si le acopere ?
Voiam ca acest lucru sa vi-l las voua, ca sa va osteniti si voi la dezlegarea acestei nedumeriri si sa fiti râvnitori la descoperirea pricinilor duhovnicesti, dar ca sa nu las mintea voastra sa se îndeletniceasca cu cautarea acestei dezlegari si sa va fac sa defaimati sfatuirea mea, de nevoie este ca sa v-o spun.
Pentru ce dar îsi acopereau picioarele?
Sârguindu-se sa-si arate evlavia nesatioasa catre Ziditorul, ei voiesc sa-si arate frica de El si prin miscari, si prin glas, si prin vedere si chiar prin pozitia lor. Dar pentru ca nu pot îndeplini ceea ce doresc si ceea ce se cuvine, de aceea prin faptul ca îsi acopere toate partile împlinesc ceea ce lipseste. Oare ati înteles ceea ce am zis, sau este trebuinta sa mai repet ? Dar ca aceasta sa fie mai luminata ma voi stradui s-o dovedesc din exemplele de la noi.
Cineva sta înaintea împaratului pamântesc si prin toate mijloacele se sârguieste sa arate multa evlavie catre el, ca prin aceasta sa traga asupra lui mai multa dragoste de la acela. Pentru aceasta si prin felul cum tine capul, si prin glas, si prin strângerea mâinilor, si prin alaturarea picioarelor si prin sfiala întregului trup se sileste sa arate acea evlavie.
Acest lucru se petrece si la puterile cele fara de trup. Caci având multa evlavie catre Ziditorul si dorind ca s-o agoniseasca din toate partile, dar neputând, ceea ce lipseste din dorinta lor o ascund cu aceasta acoperire. Din aceasta pricina se zice ca-si acopere si fetele si picioarele, cu toate ca este si alta tâlcuire mai tainica cu privire la aceasta.
Serafimii îsi acopere fetele si picioarele, nu pentru ca ar avea, caci sunt fara de trupuri ca si Dumnezeu, ci fac aceasta ca sa se arate ca ei sunt sfinti în toata alcatuirea lor si slujesc cu frica si cu evlavie Stapânului.
Asa trebuie sa stam si noi când aducem lui Dumnezeu doxologie, cu frica si cu cutremur, ca si cum L-am vedea cu ochii mintii. Si este cu adevarat de fata, caci nici un loc nu-L poate cuprinde, si aude glasurile tuturor. Deci înaltând lauda cu inima înfrânta si smerita, sa fie bine-primita în cer ca o tamâie cu bun miros. „Caci inima înfrânta si smerita Dumnezeu n-o va urgisi” (Ps. 50, 18).
Dar Proorocul ne îndeamna sa facem doxologia cu strigare, caci zice : „Strigati Domnului tot pamântul”. Dar noi nu oprim acest fel de strigare, ci strigarea cea fara rost ; nu oprim glasul de lauda, ci cel fara de rânduiala, certurile cele dintre voi, miscarile mâinilor pe care le ridicati în sus fara rost, jocurile de picioare si toate naravurile cele fara rânduiala si stricate, care sunt schimonoseli ale celor ce zabovesc la teatre si la alergarile de cai.
De acolo s-au adus la noi acele obiceiuri pierzatoare ; de acolo acele glasuri neevlavioase ; de acolo miscarile mâinilor, a picioarelor, certurile, disputele si toate obiceiurile cele fara rânduiala.
Nimic altceva nu face asa de mult ci se defaima cuvintele lui Dumnezeu precum privirile si auzurile celor ce se petrec acolo. De aceea v-am rugat de multe ori, ca nimeni din cei ce vin aici si se îndulcesc de învatatura cea dumnezeiasca si se împartasesc de aceasta înfricosata si tainica jertfa, sa nu mearga la teatru si spectacolele desfrânate ca sa amestece tainele cele dumnezeiesti cu lucrurile cele dracesti.
Dar unii sunt atât de turbati, ca se duc la acelea, desi au ajuns la adânci batrânete, neluând aminte nici la cuvintele noastre, nici rusinându-se de vârsta lor. Dar când le atragem atentia si îi sfatuim sa se sfiasca de caruntetile lor si sa nu-si piarda evlavia ce o mai au, ce credeti ca spun ei ?
– Acele ce se petrec acolo sunt închipuire a biruintei si a încununarii ce va sa fie în veacul viitor, si dobândim mult folos de acolo.
Ce zici, omule ? Amagitor si plin de înselaciune este acest cuvânt.
De unde dobândesti folos ? Din acele certuri fara numar si din juramintele cele zadarnice ce se fac spre vatamarea celor ce le spun ? Sau din ocarile, hulele si batjocurile pe care acei de acolo le toarna unii peste altii ? Poate din acestea nu.
Dar poate câstigi folos din glasurile cele fara rânduiala, din strigarea cea fara de rost, din praful ce se înalta, de la cei ce se împing si se înghesuiesc si se lingusesc înaintea femeilor ?
Dar aici toti proorocii si dascalii arata pe Stapânul îngerilor ca sade „pe scaun înalt si preaînaltat”, împartind celor vrednici daruri si cununi, iar celor nevrednici rânduindu-le gheena si focul. Si chiar Domnul Însusi adevereaza acestea. Si tu defaimi toate si mustrarea constiintei pentru cele savârsite si frica de pedepse si vesnicia osândei. Dar ca sa te îndreptatesti de ceea ce faci, zici ca te folosesti din acelea din care suferi o vatamare nespusa. Nu, rogu-va, sa nu pricinuim îndreptatiri în pacate. Caci acestea sunt dezvinovatiri si amagiri care ne pricinuiesc vatamare. Dar despre acestea ajunge.
Este timpul deci sa ma întorc la sfatuirea cea dintâi, si zicând putine sa pun capat cuvântului.
Aici se fac nu numai nerânduielile ce le-am spus mai sus, ci bântuie si alta boala cumplita.
– Care este aceasta ? În loc ca cel ce vine aici sa stea de vorba cu Dumnezeu si sa-I înalte doxologia cea cuviincioasa, uita de Domnul si fiecare vorbeste cu vecinul sau si rânduiesc cele ale casei, vorbesc despre cele ce se petrec în târg, în popor, la teatre si spectacole si în armata, discuta ca lucrurile acelea s-au pus în rânduiala, iar celelalte nu, despre negustorii care s-au îmbogatit si care au saracit, si pe scurt, vorbesc aici despre toate cele ce se petrec în lume.
– De ce iertare sunt vrednici unii ca acestia? Daca cineva vorbeste cu împaratul cel pamântesc, vorbeste numai despre acelea pe care le va voi acela si despre care întreaba, iar de va îndrazni cineva sa discute altceva afara de ceea ce voieste el, va suferi cea mai de pe urma pedeapsa. Iar tu vorbind cu Împaratul împaratilor, Caruia Îi slujesc cu frica îngerii, lasi vorbirea cu El si discuti cele despre tine, care sunt praf si cenusa, caci astfel sunt lucrurile vietii acesteia. Cum vei suferi pedeapsa defaimarii ? Si cine te va izbavi de o pedeapsa ca aceasta ?
Zic unii ca stapânirea cârmuieste rau lucrurile de obste ale vietii acesteia. Dar care este pricina? Nepriceperea celor ce cârmuiesc, zic ei.
Pricina nu este nepriceperea celor ce cârmuiesc, ci pacatul nostru. Multimea gresalelor noastre au întors toate cu josul în sus, acelea au adus toate relele, au întremat pe vrajmasi, au facut de au fost biruiti ai nostri. Nu din alta parte s-a varsat asupra noastra multimea scârbelor, ci numai din pricina aceasta.
De aceea cel ce stapâneste cu toate ca ar fi Avraam, sau Moise, sau David, sau Solomon cel preaîntelept, sau cel mai drept dintre toti oamenii, dar daca noi vom petrece rau, de nici un folos nu ne va fi.
Iar daca aceia vor fi dintre cei calcatori de lege, care fara de socoteala si fara de rânduiala, nesocoteala, si neorânduiala noastra au rodit pe unul ca acesta, pacatele noastre au pricinuit rana.
Ni s-au dat cârmuitori dupa inimile noastre, si dintre cei sfintiti: si dintre cei ce stapânesc cele lumesti. Si daca cel ce cârmuieste va fi drept, si atât de drept încât sa ajunga la fapta buna a lui Moisie, dreptatea aceluia nu va putea, acoperi gresalele cele nenumarate ale supusilor.
Acest lucru îl vom putea cunoaste chiar de la cele petrecute cu Moise, cum a patimit multe rele pentru Israel si a facut multa rugaciune pentru el ca sa mosteneasca pamântul „cel fagaduit” dar fiindca poporul cu pacatele lui s-a facut strain de acea mostenire, rugaciunea lui Moise n-a putut schimba hotarârea cea dreapta a lui Dumnezeu, ci tot poporul acela a pierit în pustie.
Dar cine este mai drept ca Moise ? Si cine are mai multa îndrazneala catre Dumnezeu ca el?
Se zice ca: „Mult poate rugaciunea dreptului” (Iac. 5, 16). Da, dar aceea care este ajutata de pocainta si întoarcerea acelora pentru care se face. Iar celor ce au naravul rau si nu le este nadejde de întoarcere, cum poate sa le ajute de vreme ce ei însisi stau împotriva faptelor aceluia?
Si ce zicem ca aceasta se întâmpla când greseste un popor întreg, devreme ce si pacatul unor putini supusi, sau de multe ori al unuia a biruit îndrazneala celui ce stapâneste cu dreptate.
Si acest lucru se poate vedea tot din cele petrecute. Fiii lui Israil, care povatuindu-se de Moise si mergând în pamântul celor de alt neam ca sa faca razboi cu ei, unii din israeliti turbându-se spre femeile acelora, au pricinuit tuturor acea înfrângere a tot poporul. Si acest lucru s-a întâmplat si la unul singur, cum a fost Acan, care luând de la cei de alt neam cele date pierzarii, a aprins mânia lui Dumnezeu asupra poporului (Is. Navi 7).
Dar poate unii din cei ce sunt de fata nu stiu istoria aceasta, de aceea trebuie sa spun putine cuvinte despre ea, ca sa aducem aminte celor ce o stiu si sa-i învatam pe cei ce nu stiu.
Acest Acan era unul din cei ce au trecut Iordanul împreuna cu Iisus al lui Navi, cu Iisus acela care prin hotarârea a lui Dumnezeu a fost ales urmas al lui Moise si care era preînchipuirea lui Iisus Hristos adevaratul nostru Mântuitor.
Caci precum acela a trecut poporul lui Israel din pustie prin Iordan în pamântul fagaduintei, asa si Mântuitorul nostru ne-a crutat pe noi din pustiul necunostintei si al închinarii la idoli, prin sfântul si mântuitorul botez, la Ierusalimul cel de sus, la maica celor întâi nascuti, în care s-au pregatit locasurile odihnei cele adevarate unde este petrecerea cea fara tulburare si pasnica.
Deci, acesta, cu puterea Celui ce poruncea trecând poporul peste Iordanv a venit sub zidurile Ierihonului, si facând acea minunata înconjurare, când erau aproape sa cada zidurile, zice, catre popor: „Si va fi cetatea aceasta anatema, ea si toate câte sunt în ea, fara numai pe Rahab desfrânata sa o crutati” (6, 17). Paziti-va de anatema ca nu cumva poftind sa luati ceva din cetate si sa fim pedepsiti. Toate cele ce sunt în cetate s-au afurisit, caci aceasta înseamna anatema. Porunca, era primejdioasa.
Cum se putea însa ca într-atâta popor sa nu fie calcata ? Mai ales ca erau multe pricinile ce-i sileau la calcarea ei. Nestatornicia si iubirea de câstig a poporului, sau poate faptul ca nu toti au auzit porunca, multimea prazii care le era pusa înainte ca o amagire si care usor ar fi ispitit pe cei iubitori de avutie sa calce oprelistea. Dar cu toate acestea legea a fost data si deasupra tuturor sta atârnata primejdia calcarii ei.
Ce s-a întâmplat dupa aceasta? Au cazut zidurile si luate cele ce erau în cetate au ajuns în mâinile celor ce o înconjurase. Cu toate ca tot poporul a pazit porunca data, totusi unul a calcat-o si acesta a aprins mânia lui Dumnezeu toata multimea. Caci zice Scriptura : „Si au savârsit fiii lui Israil un pacat mare, luând din cele afurisite, ca Acan feciorul lui Carmi, fiul lui Zabdi… a luat din cele date spre nimicire si s-a mâniat Domnul cu urgie pe fiii lui Israel” (7, 1).
Unul a fost cel ce a pacatuit, cum zice ca au pacatuit fiii lui Israel, si s-a mâniat Domnul pe fiii lui Israel ?
Vezi cum pacatul unuia a pricinuit pedeapsa la tot poporul si a facut pe Dumnezeu vrajmas la toata multimea. Dar fiindca calcarea de lege s-a facut si nimeni nu stia fara numai Dumnezeu Cel ce stie cele ascunse, pedeapsa zabovea, dar cel ce facuse aceasta, cu toate ca i se parea ca se tainuieste, totusi se ardea de constiinta ca de foc. Apoi a venit si vremea pedepsei si a descoperirii pacatului. Iisus a trimis din Ierihon barbati în Ai si s-au suit acolo ca la trei mii de barbati, dar au fugit de la fata locuitorilor din Ai si au omorât din ei 36 de oameni, iar pe ceilalti i-au alungat si i-au batut, iar inima poporului a slabit si s-a facut ca apa (7, 2-5).
Vezi pedeapsa unui pacat ? Vezi rana nevindecata ? Unul a pacatuit, iar moartea si frica a cazut peste tot poporul.
Ce înseamna aceasta, o Stapâne, iubitorule de bunatate? Tu esti singur Drept si judecatile Tale sunt drepte. Tu faci judecata dupa lucrurile fiecaruia. Tu ai zis, Iubitorule de oameni, ca de va muri cineva în pacatul lui nu se va pedepsi altul în locul aceluia. Care este, dar, aceasta hotarâre dreapta a Ta? Bune sunt toate cele ale Tale, Doamne, si foarte bune si se iconomisesc spre folosul nostru.
Pacatul aduce vatamare, de aceea toti au fost pedepsiti, ca nu cumva vatamarea sa se întinda la toti. Si vazând ei câta pedeapsa a nascut o calcare de porunca, sa fuga si sa scape de osânda cea vesnica.
Atunci Iisus vazând ceea ce s-a facut poporului si-a rupt hainele lui si a cazut cu fata la pamânt, jelindu-se cu acele cuvinte pe care le însemneaza Dumnezeiasca Scriptura.
Dar ce raspunde Stapânul? „Scoala-te, pentru ce ai cazut cu fata la pamânt ? Poporul a pacatuit si a calcat legatura Mea… Si nu vor putea fiii lui Israel sa stea înaintea vrajmasilor lor… pâna ce nu veti ridica blestemul dintre voi” (7, 10-12). Atunci s-a vestit aceasta poporului, iar Dumnezeu a aratat pe cel ce a facut calcarea de lege. Iar acela a marturisit si a zis lui Iisus: „Adevarat, eu am pacatuit înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel, asa si asa am facut. Când pradam am vazut o haina pestrita buna si doua sute drahme de argint si un drug de aur, greu de cincizeci de sicli, si poftindu-le le-am luat si le-am ascuns în pamânt în cortul meu” (7, 20-21).
Deci le arata pe toate pentru ca vedea ca adevarat este. Cel ce l-a vadit si avea constiinta martor nemitarnic care îl mustra. Si vezi moartea cea de ocara a lui, caci „a luat Iisus pe Acan… si pe feciorii lui si pe fetele lui, si boii lui, si asinii lui, si oile lui, si cortul lui si toate câte avea el… si tot Israelul i-a ucis pe ei cu pietre” (7, 24-25).
Aceasta este rasplata calcarii de lege, asa este judecata cea nemitarnica a lui Dumnezeu.
Deci stiind aceasta, sa socotim navalirea asupra-ne a necazurilor ca o pedeapsa a pacatelor noastre, si cercetându-ne în fiecare zi gresalele noastre, nu pe altii, ci pe noi sa ne facem vinovati de venirea acestora.
Caci nu numai neluarea aminte a celor ce stapânesc au adus asupra noastra relele acestea, ci mai ales gresalele noastre. Si fiecare venind aici, sa-si cerceteze pacatele lui, fara sa prihaneasca pe altii, si sa înalte cu rânduiala cea cuviincioasa doxologia cea cuviincioasa.
Rânduiala cea crestineasca ce se cere de la noi este aceasta: întâi sa ne apropiem de Dumnezeu cu inima înfrânta, apoi asezarea sufletului s-o aratam prin cele ce se vad, adica prin sedere, prin miscarea cu buna rânduiala a mâinilor, prin glasul cel blând si smerit. Acestea sunt cu putinta la cel ce va voi. Si cum vom putea sa le lucram toti ? Daca ne vom pune în minte ca s-a dat porunca de obste si ca toti trebuie sa ne împartasim de folosul din ea.
De aceea sa încetam si glasurile cele fara de rânduiala, sa oprim miscarile cele fara de rânduiala ale mâinilor, ridicându-le amenintator în aer, ci strânse cuviincios sa le întindem catre Dumnezeu.
Caci Dumnezeu uraste cele fara de rânduiala si se scârbeste de ele, precum se bucura si de cel smerit caci, „spre cine voi cauta, fara numai spre smerit si blând, si care tremura de cuvintele Mele” (Is. 66, 2) .
Sa ne îndemnam unii pe altii ca Dumnezeu nu voieste în acelasi timp sa vorbim si cu El si sa cuvântam si între noi. Sa nu lasam vorbirea cu El si sa începem a vorbi cu cei de fata, amestecând margaritarele cu noroiul, caci aceasta o socoteste ocara a Sa, iar nu doxologie.
De vor voi sa calce porunca aceasta sa-i astupam gura, sa-i alungam, scoatem afara din curtile sfintei Biserici ca pe un vrajmas mântuirii noastre.
Facând asa, vom spala pacatele rele de mai înainte cu lesnire. Vom avea în mijlocul nostru pe Stapânul Însusi împreuna cu îngerii; împartind fiecaruia cununile, cele pentru buna rânduiala.
Ca devreme ce este Iubitor de oameni si Datator de daruri mari si Se bucura de mântuirea noastra, ne-a fagaduit Împaratia cerurilor si partasirea vietii celei fara de moarte si pe toate cele bune înainte le-a pregatit, voind ca noi toti sa le avem pe ele. Pe care fie ca noi toti sa le dobândim cu darul si iubirea de oamenii a Domnului nostru Iisus Hristos, care împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh se cuvine slava, stapânirea, cinstea si închinaciunea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin