Din “Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996
CUVÂNT
LA ZISA PROOROCULUI ISAIA : „SI A FOST ÎN ANUL ÎN
CARE A MURIT ÎMPARATUL OZIA, VAZUT-AM PE DOMNUL
SEZAND PE SCAUN ÎNALT SI PREAÎNALTAT” (6, 1).
LAUDA CETATII ANTIOHIEI.
SI DOVEDIRE DUMNEZEIASCA
ÎMPOTRIVA CELOR CE OPRESC NUNTA.
Stralucita ni s-a facut astazi privelistea si luminata adunarea. Oare care sa fie pricina ? Secerisul cel de azi este rodul semintelor de ieri. Ieri am sadit si astazi culegem. Caci nu lucram pamânt neînsufletit care zaboveste cresterea, ci suflete cuvântatoare ; nu este fire care zaboveste, ci dar care grabeste. Poporul nostru este cu buna rânduiala si multimea noastra iubitoare de ascultare. Ieri a fost chemat, iar astazi se încununeaza. Roada sfatuirii de ieri este ascultarea cuvântului de astazi. De aceea si noi semanam semintele cu osârdie, pentru ca vedem ca holda este curata, neavând cale calcata, nici piatra stearpa, nici maracini care sa înnece, ci pamânt adânc si gras, care îndata ce primeste semintele ne da noua si spicul. Acestea le zic totdeauna si nu voi înceta sa le zic.
Caci lauda Cetatii noastre este nu ca are patricieni, dregatori înalti, nu pentru ca are statui multe, nici ca are îndestulare de cele de nevoie, sau ca are asezare buna, ci pentru ca are popor iubitor de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu si locasuri ale lui Dumnezeu pline, caci Biserica este ceea ce desfateaza în toate zilele cu cuvânt care curge si cu dorinta care nu se stinge niciodata.
Asadar cetatea nu este laudata pentru zidiri, ci pentru locuitori. Sa nu-mi zici ca cetatea romanilor este mare si lata, ci arata-mi mie acolo un popor asa de iubitor de ascultare.
Caci si Sodoma avea turnuri, iar Avraam numai un cort, dar venind îngerii, au trecut cu vederea cetatea si au poposit în cort (Fac. 18), caci nu cautau case stralucite, ci înconjurau sa caute fapta buna si frumusete sufleteasca.
Altadata pustia avea pe Ioan, iar Cetatea pe Irod, dar pustia era mai frumoasa si mai vestita decât cetatea. Pentru ce ? Pentru ca proorocia nu este pentru zidiri. Si le zic acestea, ca niciodata sa nu laudam vreo cetate pentru lucruri care se strica. Ce-mi zici de case si de stâlpi ? Acestea se strica odata cu viata aceasta.
Intra în Biserica si vezi cinstea cea buna a Cetatii ; intra si vezi pe saraci staruind de la miezul noptii pâna la ziua, vezi privegheri sfinte care unesc zi cu alta zi, vezi-i pe aceia ca nici ziua nici noaptea nu se tem de tirania somnului sau a saraciei.
Mare Cetate este si Mitropolie a toata lumea. Câti episcopi si dascali n-au venit din alte parti aici si folosindu-se de poporul de aici, s-au dus si în alte locuri sa propovaduiasca si sa sadeasca legea care au vazut-o aici ? De-mi vei zice de dregatorii si de multime de bani, din frunze lauzi pomul, iar nu din roade. Iar acestea le zic nu magulindu-va pe voi, ci propovaduind fapta cea buna a voastra. Fericit sunt eu pentru voi, fericiti sunteti si voi pentru voi însiva. Fericit este cel ce graieste la urechile celor ce asculta” (Int. lui Sirah 25, 12).
Asadar si eu m-am facut fericit. „Fericiti cei ce flamânzesc si inseteaza de dreptate” (Mt. 5, 6). Ati vazut cum v-ati facut fericiti datorita voua ? Fericit este barbatul care pofteste cuvinte duhovnicesti. Si aceasta va deosebeste pe voi de dobitoacele cele necuvântatoare. Caci nu alcatuirea trupului, nici hrana, nici bautura, nici viata nu ne deosebeste de dobitoacele cele necuvântatoare, pentru ca acestea le avem de obste cu ele.
Dar prin ce se deosebeste omul de dobitoacele cele necuvântatoare ?
Cu cuvântarea. De aceea omul se numeste fiinta cuvântatoare. Si precum se hranesc trupurile, asa si sufletele ; trupul cu pâinea, iar sufletul cu cuvântul. Dar de vei vedea vreun om mâncând piatra, oare vei mai zice ca acesta este om ? Si de vei vedea pe unul ca nu se hraneste cu cuvântul, vei zice ca el a pierdut firea de om ; iar cinstea omului este data de cresterea lui si cu trupul si cu sufletul.
Si pentru ca stadionul nostru s-a umplut, pentru ca marea cea tulburata de valuri s-a linistit si pentru ca noianul cel înviforat s-a alinat, veniti sa scoatem corabia, întinzând limba în loc de pânza, în loc de zefir chemând darul Duhului, iar în loc de cârma întrebuintând Crucea.
Marea are ape sarate, dar aici este apa vie ; acolo sunt vietuitoare necuvântatoare, aici suflete cuvântatoare ; acolo cei ce înoata trag din apa la pamânt, aici cei ce înoata trag de la pamânt la cer ; acolo corabii, aici cuvinte duhovnicesti acolo corabia are scânduri, iar aici cuvinte bune întocmite ; acolo pânze, iar aici limba, acolo adierea zefirului, aici suflarea Duhului ; acolo cârmaci este un om, iar aici este Hristos. Si desi s-ar învifora corabia, dar nu se înneaca. Si poate si în liniste sa înnoate, dar n-a lasat-o Cârmaciul, ca sa vezi si rabdarea celor ce înnoata si sa cunosti cu dinadinsul si întelepciunea Cârmaciului.
Sa auda elinii, sa auda iudeii ispravile noastre si sa vada superioritatea Bisericii. Câti n-au luptat împotriva Bisericii ? Dar niciodata n-a fost biruita. Câti tirani, câti împarati, August, Tiberie, Gaie, Claudie, Neron. Câti puternici n-au prigonit-o, fiind înca tânara ? Dar n-au putut s-o biruiasca. Ci mai mult cei ce au luptat au pierit si s-au dat uitarii, iar cea persecutata s-a înaltat mai presus de cer. Caci Biserica nu petrece numai pe pamânt, ci si în cer. Dar de unde este aratat aceasta ? Din cele ce s-au petrecut.
Unsprezece ucenici au fost luptati de toata lumea, dar ei au birut, iar lumea a fost biruita ; oile au biruit pe lupi. Ai vazut vreodata vreun pastor care-si trimite oile în mijlocul lupilor, si care nici macar cu fuga sa nu-si salveze viata ? Ce pastor face aceasta ? Numai Hristos a facut asa ca sa-ti arate ca toate ispravile facute de aceia nu s-au facut fireste dupa natura lucrurilor, ci mai presus de fire.
Biserica este mai tare decât cerul. Poate elinul ma osândeste ca pe un mândru, dar sa astepte dovada lucrurilor ca sa cunoasca puterea adevarului, ca mai lesne se va stinge soarele, decât sa piara Biserica.
Cine a zis aceasta ? Cel ce a întemeiat-o, caci zice : „Cerul si pamântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35). Si nu numai ca le-a zis, ci le-a si împlinit. Si de ce a întemeiat Biserica mai tare decât cerul ? Fiindca este mai cinstita decât acela. Pentru ce s-a facut cerul? Pentru Biserica, iar nu Biserica pentru cer; cerul este facut pentru om, iar nu omul pentru cer. Iar toate acestea sunt dovedite din cele ce a facut El, caci Hristos n-a luat trup ceresc.
Dar sa nu lungim cuvântul, ca sa nu ne ducem si astazi datori de aici. Stiti câte v-am fagaduit ieri, sa ne pregatim sa le platim, caci pentru cei ce au lipsit le-am pornit. Si devreme ce cei care au lipsit si-au împlinit treburile lor, iar ca venirea lor de fata ne-au pus înainte masa scumpa, haideti sa punem dinainte bucatele, bucate nestricate. Ca desi sunt de ieri, dar nu se strica. De ce ? Fiindca sunt întelegeri duhovnicesti care mereu înfloresc, iar nu carne ce se strica, caci carnurile se strica pentru ca sunt materie, iar întelegerile cu cât stau mai mult cu atât se fac mai mirositoare.
Dar despre ce am vorbit ieri ? Pentru ca si ieri ne-am îndulcit de masa si chiar cei ce au lipsit nu s-au pagubit. „Si a fost în anul în care a murit împaratul Ozia, vazut-am pe Domnul sezând pe scaun înalt si preaînaltat” (Is. 6, 1).
– Cine zice acestea ? Isaia privitorul serafimilor, cel ce n-a stins darul desi a fost legat prin nunta.
– Ati luat aminte la prooroc si ati auzit ce a zis el astazi ? „Iesi… tu si feciorul tau. . . Iasuv” (7, 3). De nevoie este sa nu trecem cu vederea nici acestea. „Iesi tu si feciorul tau lasuv”. Proorocul avea fiu ? Daca da, avea si femeie. Si aceasta ca sa-ti dovedeasca ca nu însotirea este rea, ci desfrânarea. Am întrebat pe multi, de ce nu traiesc bine si cu rânduiala si de ce nu petrec o viata cu luare aminte. Iar aceia mi-au raspuns : Nu voi putea de nu ma voi lepada de femeie, daca nu ma voi lepada de copii, daca nu ma voi lepada de pricini.
De ce ? Oare însotirea este împiedicatoare ? Femeia ti s-a dat ajutatoare, iar nu vrajmasa. Oare Proorocul n-a avut femeie ? Dar Duhul n-a oprit însotirea, ci Proorocul avea si femeie si era si prooroc.
Moisi n-a avut femeie ? Dar a despicat piatra, a schimbat vazduhul, a vorbit cu Dumnezeu si a oprit urgia cea dumnezeiasca.
Avraam oare n-a avut femeie ? Dar s-a facut tata al neamuirlor si al Bisericii si având fiu pe Isac, care i s-a facut pricina de acele ispravi. Oare n-a voit sa aduca jertfa pe fiul sau, rodul însotirii ? Oare nu s-a facut si tata si iubitor de Dumnezeu ? Oare nu s-a facut preot jertfindu-si maruntaiele sale ? Preot si tata. Caci evlavia a biruit firea si a lucrat fapte binecuvântate calcându-si rodul lui; a încetat sa mai fie tata si s-a încununat ca iubitor de Dumnezeu. Dar mai bine zis a fost si iubitor de fiu si iubitor de Dumnezeu. Nu cumva l-a oprit însotirea ?
Dar mama Macabeilor, oare n-a fost femeie ? Oare n-a dat sapte fii în ceata sfintilor ? Oare nu i-a vazut pe ei încununati cu mucenicia ? Oare nu statea ca un munte neclintit ? Oare nu la fiecare dintre ei patimea mucenicie. Caci chinuindu-se fii ei ea primea rana, pentru ca cele ce s-au petrecut nu le-a primit fara patimire, caci era mama. Si firea îsi arata puterea ei, dar n-a biruit. Era mare si valuri, dar dupa ce marea se tulbura iarasi se linisteste, asa si firea ridicându-se se înfrâneaza cu frica de Dumnezeu. Cum i-a îngrijit ? Cum i-a hranit ? Cum apoi i-a pus pe toti sapte înaintea lui Dumnezeu ? Chipuri de aur, sau mai bine zis mai cinstiti decât aurul.
Si cum ca aurul nu este asa precum este sufletul mucenicilor, ia aminte! Sta tiranul, dar a fost biruit de o femeie si s-a dus. Acela se lupta cu arme, iar aceasta biruia cu osârdia. Acela a aprins cuptorul, iar aceasta fapta buna a Duhului. Acela pornea oaste, iar aceasta se adapostea la îngeri ca la un liman. Vedea pe tiranul jos, dar cugeta la Cel ce împarateste sus ; vedea chinurile cele de jos, dar numara darurile cele de sus ; vedea pedeapsa ce era de fata, dar se gândea la vesnicia ce va sa fie. De aceea si Pavel zicea : „Neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad” (2 Cor. 4, 18).
Nu cumva însotirea a fost piedica?
Dar Petru, temelia Bisericii, râvnitorul cel aprins al lui Hristos; cel neiscusit cu cuvântul, dar biruitorul ritorilor ; cel neînvatat, dar care a astupat gurile filozofilor, cel ce a rupt întelepciunea cea elineasca ca o pânza de paianjen, cel ce a înconjurat lumea, cel ce a vânat în mare si a pescuit lumea, oare n-a avut femeie ? Cu adevarat a avut. Si cum ca a avut, asculta pe evanghelistul, care zice : „A venit în casa lui Simon … iar soacra lui Simon zacea prinsa de friguri” (Mc. 1, 29-30). Unde este soacra, acolo este si femeie. Unde este femeie, acolo este si nunta.
Dar Filip, oare n-a avut patru fete ? Si unde sunt patru fete acolo este si femeie si nunta. Dar Hristos, desi s-a nascut cu adevarat din Fecioara, a mers la nunta si a adus dar. Caci zice : „Nu mai au vin”. Si a prefacut apa în vin (In. 2, 3-10). Cu fecioria a cinstit nunta si cu minunea a laudat-o, ca sa nu te îngretosezi de ea, ci ca sa urasti desfrânarea. Si desi ai femeie, eu îti chezasuiesc mântuirea ta, numai de vei lua aminte, caci femeia cea buna îti este ajutatoare.
Dar daca nu va fi buna ? Fa-o buna. Si ca sa nu te îndreptatesti îti arat ca au fost femei si bune si rele. Femeia lui Iov a fost rea, iar Saara a fost buna. Si desi femeia lui Iov a fost rea si vicleana, caci a îndemnat pe Iov sa huleasca, dar ce a realizat ? A spart diamantul ? A clatinat turnul ? A biruit piatra? A ranit ostasul? A gaurit corabia ? A dezradacinat pomul ? Nimic din acestea. Ci aceea a bântuit si turnul s-a întarit mai mult; aceea a ridicat valurile, dar corabia nu s-a înnecat, ci cu vânt bun înnota ; rodul a fost cules, dar. pomul nu s-a clatinat; frunzele au cazut, dar radacina a ramas întarita, Si le zic acestea ca nimeni sa nu pricinuiasca lautate femeii.
Este rea ? Indreapt-o ! Te-a scos din rai. Dar te-a suit în cer. Aceiasi fire, dar minte si cugetare deosebita. A lui Iov era rea, dar Suzana era buna. Egipteanca era desfrânata, dar Sarra era cinstita. Ai vazut-o pe aceea, vezi-o si pe aceasta !
Si între barbati unii sunt rai, iar altii sunt buni. Iosif era bun, dar batrânii erau desfrânati. Ai vazut ca peste tot este si rautate si fapta buna ? Si nu firea le deosebeste pe acestea, ci cugetarea mintii.
Dar sa ne întoarcem sa platim celor carora suntem datori.
„Si a fost în anul în care a murit împaratul Ozia”. Voiesc sa spun de ce proorocul însemneaza timpul.
Ieri am cautat sa vedem din ce pricina toti proorocii vorbesc despre timpul vietii împaratilor. Aici obiceiul s-a schimbat, caci nu zice „în zilele lui Ozia”, ci când „a murit Ozia”.
Acest lucru voiesc sa-l lamuresc astazi. Si desi caldura este mare, dar rodul cuvântului este si mai mare. Si desi se face sila trupului si se slabanogeste, dar sufletul se întareste si se veseleste. Nu-mi spune de arsita si de sudoare ! De transpiri cu trupul, îti speli sufletul. Cei Trei Tineri au fost în cuptor, dar n-au patimit nimic, caci cuptontl s-a rourat. Daca te gândesti la sudoare, gândeste-te si la rasplatire. Innotatorul pentru nimic altceva nu îndrazneste sa se arunce în adâncul apelor, fara numai pentru margaritare. Iar tu ca sa câstigi o vistierie necheltuita si sa-ti sadesti vie in sufletul tau, nu suferi arsita, nici sudoare ? Nu vezi pe cei ce stau la priveliste cum transpira si cum primesc arsita cu capul descoperit, ca sa se faca robi desfrânarii si sa se supuna mortii ? Aceia spre pierzare se ostenesc, iar tu spre mântuire te slabanogesti. Esti luptator si ostas.
Deci cine a fost Ozia acela si de ce proorocul a înseninat moartea lui ? Ozia a fost împarat, barbat drept, încarcat cu multe fapte bune, dar mai pe urma a cazut în mândrie, în mândrie, maica rautatilor, în mândrie, pierzarea diavolului, în trufia cea plina de tulburari.
Si nimic nu este mai rau decât mândria. De aceea si tot cuvântul de ieri l-am cheltuit surpând mândria si îndemnul la smerita cugetare.
Sa-ti spun cât de buna este smerita cugetare si cât de rea este mândria ?
Pacatosul a biruit pe cei drept, vamesul pe fariseu si cuvintele au întrecut faptele. Cum au biruit cuvintele ? Vamesul zice : „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului” (Lc. 18, 13). Iar fariseul : „Postesc de doua ori pe saptamâna, dau zeciuiala din toate cate câstig”. Fariseul a aratat fapte ale dreptatii, iar vamesul a zis cuvinte ale smeritei cugetari, dar cuvintele au întrecut faptei, pierzându-se vistieria aceluia si saracia celuilalt prefacându-se în bogatie. Doua corabii cu povara au venit si au intrat amândoua în port. A vamesului a intrat bine în port, iar fariseul a patimit înnecare de corabie. Ca sa cunosti ce lucru rau este mândria.
Esti drept sa nu smeresti pe fratele tau. Esti încarcat cu fapte bune, nu imputa greselile aproapelui, ca sa nu-ti micsorezi lauda. Pe cât esti de mare, pe atâta smereste-te. Si ia aminte cu dinadinsul, iubitule, la ceea ce se vorbeste. Dreptul trebuie sa se teama mai mult de mândrie decât pacatosul. Despre aceasta si ieri am zis si astazi voi zice pentru cei ce au lipsit ieri.
Constiinta pacatosului de nevoie se smereste, iar a dreptului se înalta din pricina faptelor lui. Si precum cei ce au corabia goala nu se tem de pirati, caci nu vin sa sparga corabia care nu are nimic, dar cei ce au corabia plina se tem, caci tâlharii acolo se duc unde este aur, unde este argint, unde sunt pietre scumpe; asa si diavolul nu supara usor pe cel pacatos, ci pe cel drept, caci acolo este mai multa bogatie.
Si de vreme ce de multe ori mândria rasare din vrajmasia diavolului, de nevoie este sa ne trezim. Pe cât esti de mare pe atâta smereste-te. Si când te sui la înaltime, trebuie sa te întaresti ca sa nu cazi. De aceea si Domnul nostru zice : „Când veti face toate cele poruncite voua, sa ziceti : Suntem slugi netrebnice” (Lc. 17, 10).
De ce cugeti înalt om fiind, ruda cu pamântul, deofiinta cu cenusa si la fire si la minte si la deosebirea lucrurilor. Astazi esti bogat, mâine sarac, astazi sanatos, mâine bolnav ; astazi vesel, mâine mâhnit ; astazi întru slava, mâine întru necinste ; astazi tânar, mâine batrân.
Este oare ceva din cele omenesti care sa fie statatoare si sa nu curga, precum curg apele râurilor ? Caci îndata ce ni s-a aratat, ne lasa mai repede decât umbra. De ce dar cugeti înalt, o omule, fumul si desertaciunea ? „Omul cu desertaciunea se aseamana, zilele lui cu umbra trec” (Ps. 143, 3). „Uscatu-s-a iarba si floarea a cazut” (Is. 40, 8). Iar acestea le zic nu defaimând firea, ci înfrânând mândria. Caci mare lucru este omul si scump barbatul milostiv.
Dar Ozia acesta fiind împarat si împodobit cu coroana si fiindca era drept a cugetat oarecând înalt si mai presus de vrednicia sa si a intrat în Biserica. Dar ce zice Scriptura ? Si a intrat în Templul lui Dumnezeu ca sa tamâieze” (2 Paralip. 26, 16).
Împarat fiind rapeste vrednicia preotiei. Voiesc sa tamâiez pentru ca sunt drept. Dar ramâi în hotarele tale. Altele sunt hotarele împaratiei si altele cele ale preotiei. Si aceasta este mai mare decât aceia. Caci împaratului i s-a încredintat sa cârmuiasca cele de pe pamânt, iar legea preotiei sta sus, caci : „Câte veti lega pe pamânt vor fi legate si în cer” (Mt. 16, 19). Împaratului i s-au încredintat cele de aici, mie cele ceresti. Iar când zic mie, înteleg pe preot.
De vei vedea preot nevrednic, nu prihani preotia. Caci nu trebuie sa prihanesti darul, ci pe cel ce întrebuinteaza rau darul cel bun. Si Iuda s-a facut vânzator, dar acest lucru nu aduce prihanire vredniciei apostolesti, ci socotelii aceluia ; nici vina nu este a preotiei ci a rautatii aceluia. Asadar si tu nu prihani preotia, ci pe preotul care întrebuinteaza rau lucrul cel bun. Si când cineva vorbeste cu tine si zice : Ai vazut pe crestinul acela ? Raspunde-i : Eu vorbesc cu tine despre fapte, iar nu despre persoane. Caci câti doctori nu s-au facut ucigasi dând otrava în loc de doctorii ? Dar nu prihanesc profesia, ci pe cel ce a în trebuintat-o rau. Câti corabierii n-au înecat corabii ? Dar nu prihanesc mestesugul marinaresc ci mintea cea rea a acelora. Si de vei vedea un crestin rau, nu vorbi de rau preotia si învatatura Bisericii, ci pe cel ce întrebuinteaza rau darul cel bun.
Împaratului i se încredinteaza trupuri, iar preotului suflete, împaratul iarta datorii de bani, iar preotul datorii de pacate. Acela sileste, acesta îndeamna. Acela cu porunca, acesta cu sfatuirea. Acela cu arme materiale, acesta cu arme duhovnicesti. Acela face razboi împotriva barbarilor, el poarta razboi împotriva diavolilor. Mai mare este vrednicia aceasta. De aceea împaratul îsi pleaca capul sub mâinile preotului si peste tot în Scriptura cea veche se spune ca preotii ungeau pe împarati.
Dar împaratul acela trecând peste hotarele sale si sarind peste îngradirea datoriilor împaratesti, a intrat în Templu cu stapânire voind sa tamâieze. Dar ce zic preotii ? „Nu se cuvine tie, Ozie, a tamâia” (2 Paralip. 26, 18).
Vezi cugetarea îndrazneata, care nu se sfieste ; limba care se atinge de cer, libertate nerobita ; trup de om si minte de înger, care umbla pe jos, dar petrecea si în cer ? Au vazut pe împarat, dar n-au vazut porfira, au vazut pe împarat, dar n-au vazut coroana. Sa nu-mi spui ca vrednicia împarateasca te îndreptateste sa calci legea.
Nu ti se cuvine tie, o împarate, sa tamâiezi în Sfânta Sfintelor. Treci peste hotare si cauti ceea ce nu ti s-a încredintat ? De aceea si pe cele ce le-ai luat le vei pierde. „Nu se cuvine tie a tamâia, ci preotilor”. Aceasta nu este slujba ta, ci a mea. Ti-am rapit porfira ? Atunci nu-mi rapi preotia. „Nu se cuvine tie a tamâia, ci preotilor fiilor lui Aaron”. Acestea s-au petrecut cu multa vreme dupa moartea lui Aaron.
Dar pentru ce n-a zis numai „preotilor”, ci a adaugat si numele tatalui lor Aaron ?
In vremea lui s-a întâmplat urmatorul lucru : Datan, Aviron si Core s-au ridicat împotriva lui Aaron, si îndata s-a deschis pamântul si i-a înghitit, arzându-i cu foc din cer (Num. cap. 16). Deci voind sa-i aduca lui aminte de întâmplarea aceea, ca si altadata preotia a fost invidiata, dar n-a fost necinstita, desi au navalit asupra ei multime multa, pomeneste de Aaron. „Nu se cuvine tie a tamâia, ci preotilor fiilor lui Aaron”.
Nu a zis, „gândeste-te ce au patimit aceia când au îndraznit sa faca aceasta” ; nu a zis, „adu-ti aminte ca aceia ce s-au sculat împotriva au fost arsi”, ci a pomenit numai despre Aaron a carui preotie a fost adeverita de Dumnezeu. Si i-a povatuit sa-i aduca aminte de istoria aceea, numai nu-i zicea : „Nu îndrazni sa faci ce a facut Datan, ca sa nu patimesti ceea ce a patimit el în vremea lui Aaron”.
Dar împaratul Ozia n-a suferit, ci îngâmfându-se de mândrie, a intrat în Templu si a voit sa tamâieze.
Ce face Dumnezeu? Preotul a fost defaimat si vrednicia preotiei era sa se calce, caci preotul nu putea sa faca altceva mai mult. Caci a preotului este numai a mustra si a dovedi îndrazneala, iar nu a lua arme, nici a apuca scuturi, nici a clatina sulita, nici a întinde arcul, nici a slobozi sageata. Si devreme ce preotul a mustrat, dar împaratul nu s-a plecat, ci a întrebuintat puterea sa, preotul a zis : Eu mi-am facut datoria si cu nimic mai mult nu pot ajuta preotia ce se calca, legile ce se nedreptatesc si pravilele ce se rastoarna.
Ce face dar Iubitorul de oameni ? Pedepseste pe îndraznet, caruia îndata i-a iesit lepra pe frunte.
Unde este nerusinare, acolo e pedeapsa. Ai vazut iubire de oameni a lui Dumnezeu?
Nu a slobozit sageata, n-a clatinat pamântul, n-a cutremurat cerul, ci a rasarit lepra, nu în alt loc, ci pe frunte, ca pedeapsa s-o poarte fata si sa stea ca literele sapate pe stâlp. Caci pedeapsa nu s-a dat numai pentru el, ci si pentru cei de pe urma. Pentru ca de ar fi fost pedepsit numai el, ar fi primit o pedeapsa dupa masura greselii, ci pedeapsa sta ca o lege scrisa într-un loc înalt, ca si cum ar zice : „Nu faceti unele ca acestea, ca sa nu patimiti asemenea !”.
Si puteai vedea o lege însufletita si o frunte care scotea un sunet mai tare decât al trâmbitei. Caci pe frunte erau scrise litere care nu se puteau sterge, fiindca nu erau scrise cu cerneala, ca sa le stearga cineva, ci lepra era fireasca care facea necurat pe acesta, ca pe ceilalti sa-i faca curati. Si precum cei osânditi sunt scosi cu streangul în grumaz, asa si acesta în loc de streang avea lepra pe frunte, pentru ca a ocarât preotia.
Acestea le zic nu ocarând pe împarati, ci pe cei ce se îmbata de mândrie si de mânie, si ca sa cunoasteti ca preotia este mai mare decât împaratia.
Totdeauna când greseste sufletul, Dumnezeu pedepseste trupul. Asa a facut si cu Cain. Sufletul a gresit facând ucidere, iar trupul lui s-a slabanogii. Si pe buna dreptate. Dar de ce ? „Gemând si tremurând vei fi pe pamânt” (Fac. 4, 12). Si mergea Cain vorbind cu toti, dar nu cu glas, ci cu tacerea. Limba tacea, dar madularele lui strigau si spuneau tuturor pentru ce geme, pentru ce tremura. Frate am omorât, ucidere am facut. Ceea ce Moisi a zis mai pe urma, lasându-le în scris : „Sa nu ucizi” (Ies. 20, 13), aceea facea si acesta umblând peste tot si spunând cu fapta. Ai vazut gura tacând si fapta vorbind ? Ai vazut lege însufletita înconjurând peste tot ? Ai vazut stâlp umblând ? Ai vazut pedeapsa care anuleaza pedeapsa ? Ai vazut osânda pricinuitoare de învatatura ? Ai vazut suflet pacatuind si trup pedepsindu-se ? Si pe buna dreptate.
Asa si la Zaharia, sufletul a pacatuit si limba a fost legata (Lc. 1, 20). Si a fost pedepsita limba pentru ca a nascut glasul cel necredincios. Si Ozia a fost pedepsit cu lepra pe frunte pentru ca a pacatuit, ca sa se întelepteasca. Si a iesit împaratul, facându-se pilda tuturor, iar Templu a fost curatat. Si iesea afara neîmpins de nimeni, si vrând sa ia si preotia a pierdut si ceea ce avea.
„Si a iesit din Casa Domnului” (2 Paralip. 26, 21).
În vremea cea veche era lege ca orice lepros sa fie scos afara din cetate, dar acum nu mai este asa. De ce ? Atunci Dumnezeu punea legi la oameni ca la niste prunci si se pedepsea cu lepra trupul, dar acum se pedepseste sufletul.
Si a iesit împaratul lepros, dar nu l-au scos pe el din cetate, cucernicindu-se de coroana si de vrednicia împarateasca, ci sta într-un loc osebit, dar tot facea faradelege. Ce a facut atunci Dumnezeu ? Mâniindu-se pe evrei a încetat proorocia.
Am zis toate acestea la cuvântul Proorocului, ca sa-mi platesc datoria.
Dar sa ne întoarcem la cele ce ne stau înainte, împaratul a iesit lepros din Templu. Si fiind trebuinta ca sa fie scos din cetate dupa obicei ca pe un necurat, poporul îl îngaduie sa stea înauntru si nimeni din cei mici sau din cei mari nu zic nimic din cele ce ar fi trebuit sa îndrazneasca a zice. Dar pentru ca l-a lasat nepedepsit, Dumnezeu se întoarce de la ei si înceteaza darul proorociei. Si pe buna dreptate. Pentru ca au nesocotit Legea Lui si s-au sfiit sa scoata afara pe cel necurat, a facut de a încetat darul cel proorocesc. Si nu era grai cinstit atunci, nici cuvânt care sa prooroceasca, adica Dumnezeu nu vorbea cu ei prin prooroci. Si nu insufla Dumnezeu Duhul întru cei prin care graia, pentru ca aveau cu ei pe cel necurat ; si la cei necurati nu lucreaza darul Duhului. Pentru aceasta nu era de fata nici se arata proorocilor, ci tace si se ascunde.
Ceea ce am spus am sa v-o lamuresc printr-o pilda. Un om avea mare prietenie cu un altul, dar acela l-a scârbit cu ceva, pentru care îi zice : „Pentru aceasta nu ma vei mai vedea si nu voi mai vorbi cu tine”. Asa a facut si Dumnezeu atunci. Ca devreme ce l-au întarâtat nescotând afara din cetate pe Ozia zice :
„Nu voi mai vorbi cu proorocii vostri. Nu voi mai trimite darul Duhului”.
Vezi pedeapsa plina de blândete ? Nu a trimis fulgere, nici a clatinat cetatea din temelie. Dar ce a facut ? „Nu voiti sa-mi împliniti Legea, nu mai vorbesc cu voi. Oare nu puteam sa-l scot Eu afara ? Dar am voit sa faceti voi aceasta. Nu vreti ? Nici eu nu vorbesc cu voi, nici misc sufletele proorocilor”.
Nu mai lucra darul Duhului, era tacere, vrajba între Dumnezeu si oameni. Dar dupa ce a murit împaratul s-a dezlegat si vrajba. Si fiindca Proorocul avea multa vreme de când nu proorocise, murind împaratul si dezlegându-se vrajba, a început sa prooroceasca, caci s-a întors proorocia. Si pentru aceasta Proorocul însemneaza vremea si zice :
„Si a fost în anul în care a murit împaratul Ozia, vazut-am pe Domnul sezând pe scaun înalt si preaînaltat” (Is. 0,1). Când a murit acela atunci am vazut pe Domnul. Mai înainte nu vedeam pe Domnul pentru ca era urgie asupra lor, dar dupa moartea celui necurat s-a dezlegat pedeapsa. De aceea aici s-a spus despre moartea împaratului Ozia, pe când la toti ceilalti se spune despre vremea vietii lor.
„Si a fost în anul în care a murit împaratul Ozia, vazut-am pe Domnul sezând pe scaun înalt si preaînaltat”.
Iarasi se poate vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu. A murit cel necurat si Dumnezeu s-a împacat cu oamenii. Dar de ce a facut aceasta fara nici o fapta din partea oamenilor, ci numai pentru ca a murit acela ? Pentru ca este iubitor cte oameni si nu se aspreste, nici se scumpeste când voieste sa-si arate dragostea Sa. Numai un lucru voia Iubitorul de oameni si Bunul Dumnezeu, ca sa iasa cel necurat.
Deci stiind acestea sa izgonim mândria si sa îmbratisam smerita cugetare, iar slava cea cuviincioasa sa o înaltam Tatalui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.