CEL CU FAPTE BUNE NU TREBUIE SA SE ÎNCREADA

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996


CUVÂNT
LA A DOUA CARTE PARALIPOMENE UNDE ZICE :
„S-A ÎNALTAT INIMA LUI OZIA” (26, 16).

SI DESPRE SMERITA CUGETARE, SI CUM CA
CEL CU FAPTE BUNE NU TREBUIE SA SE ÎNCREADA.

SI CE RAU ESTE MÂNDRIA.

Bine este cuvântat Dumnezeu ca si în vremea noastra a rasarit mucenici, caci ne-am învrednicit si noi sa vedem oameni taindu-se pentru Hristos,  oameni  varsând sânge sfânt care adapa toata Biserica; sânge   înfricosat  dracilor,  poftit de  îngeri, iar  noua  de  mântuire.  Ne-am  învrednicit  de  am vazut  oameni   luptându-se   pentru  dreapta   credinta, biruind si încununându-se.  Si nu numai     ca  ne-am învrednicit sa-i vedem, ci sa si primim trupurile nevoitorilor, având si acum la noi  pe cei încununati.

Dar cuvântul despre mucenici îl vom lasa acum râvnitorului mucenicilor, adica   la Dascalul cel de obste. Iar noi vom vorbi acum cele despre Ozia, platind o  datorie veche si dezlegând chinurile cele vechi ale dorintei de ascultare.  Caci fiecare din voi este cuprins de chinuri ca sa auda acea istorie. Si am îndelungat aceasta chinuire a voastra, nu dorind sa va  înmultim durerea, ci sârguindu-ne sa va crestem osârdia, ca ospatul nostru sa vi se para dulce.

Cei bogati primind oaspeti satui, numai cu multa cheltuiala vor putea sa le  zadareasca pofta  pentru  bucatele cele pregatite. Iar masa saracilor nimic altceva nu o face sa para stralucita, fara numai ca cei ce vin sa se împartaseasca din ea sa fie flamânzi.

Cine este Ozia, al caruia stranepot este, al carui împarat, câta vreme a împaratii, ce lucru laudat a ispravit, ce a gresit si cum si-a sfârsit viata ? Pe toate acestea vi le vom spune acum, dar mai bine zis câte ne va fi cu putinta, ca sa nu stingem aducerea aminte a lor cu multimea celor spuse, precum se întâmpla si la felinar. Caci la el de vei picura peste fitil câte putin untdelemn, ai dat destula hrana flacarii, iar de vei turna mult vei stinge cu totul flacara.
Ozia acesta a fost stranepot al lui David si împarat al iudeilor ; a împaratit cincizeci si doi de ani, la început fiind vestit si laudat, mai pe urma a cazut în pacat. Caci dorind lucruri  mai mari  decât  vrednicia  sa,  a  îndraznit la  cinstea preotiei.  Asa de mare rau este mândria, caci pe fiecare îl convinge sa nu se cunoasca pe sine facând de multe ori zadarnica toata vistieria faptei bune.

Celelalte rautati rasar în noi când ne lenevim, dar aceasta se iveste în noi când ispravim  lucruri bune.  Si nimic altceva nu obisnuieste a naste mândria fara numai constiinta ca lucram cele bune, de nu vom lua aminte. De aceea si Hristos stiind ca patima aceasta vine asupra noastra când facem fapte bune, zice catre  Ucenici :   „Când veti  face toate  cele  poruncite  voua,  sa  ziceti : Suntem slugi netrebnice (Lc. 17, 10).

Ca prin cuvintele acestea sa-i închideti intrarea când va vrea fiara aceasta sa se apropie de voi. Si  n-a zis  „când veti face toate … sunteti slugi  netrebnice, ci „suntem slugi  netrebnice, noi numindu-ne asa. Ca si cum ar zice : Zii si nu te teme, caci nu dupa judecata ta hotarasc. Ci daca tu te vei numi   netrebnic si nevrednic, Eu te voi încununa ca pe un vrednic. La fel si în alta parte spune: „Spune tu întâi faradelegile tale, ca sa te îndreptezi” (Is.  43, 26).

La  judecatile  cele  lumesti  dupa  dovedirea  si  marturisirea  pacatelor  urmeaza pedeapsa, dar la judecata cea dumnezeiasca dupa prihanire se da cununa. De aceea si Solomon zice : „Nu te face drept înaintea Domnului” (Înt. lui Sirah 7, 5).

Dar de nici una din acestea n-a ascultat Ozia, ci a intrat în locasul Domnului voind sa tamâieze. Si oprindu-l preotul n-a ascultat de el.

Dar ce a facut Dumnezeu ? L-a lovit cu lepra pe frunte, pedepsind fata cea nerusinata si învatându-l ca nu este lucru omenesc locasul Lui. Si acestea s-au întâmplat lui Ozia.

Veniti dar acum sa va povestim istoria de la început, caci eu apucând mai înainte v-am povestit pe scurt toate cele ce s-au întâmplat, ca atunci când veti auzi Scriptura vorbind despre acestea, sa le urmati lor întocmai. Dar luati aminte:

„Si a facut Ozia ce este placut înaintea Domnului” (II Paralip. 26, 4). Mare fapta buna a marturisit Scriptura prin aceasta.

Caci nu numai ca facea ce este placut, ci le facea înaintea Domnului. Nu spre aratarea oamenilor precum se întâmpla la iudei ; cei ce dadeau milostenie trâmbitau, cei ce posteau îsi smoleau fetele lor, iar cei ce se rugau umblau pe ulite. Si ce poate fi mai ticalos decât acest lucru când sufera ostenelile, dar se lipsesc de rasplata?

Ce faci, omule? Pe unul chemi martor la cele facute de tine. iar altuia voiesti sa dai seama pentru cele lucrate ? Pe unul îl ai judecator, iar pe altul îl pui luator de seama ? Nu vezi pe vizitii, care, la întrecerile de cai când toata cetatea sta si priveste, lasa la o parte privirile tuturor si se silesc sa sfarâme carutele adversarilor înaintea locului unde sade împaratul; si trecând cu vederea privirile celorlalti, numai un singur ochi îl socotesc vrednic sa priveasca lupta lor ?

Iar tu vazând ca Însusi Împaratul slavei, Puitorul de nevointa, priveste la alergarile tale, Îl lasi si alergi sa fi vazut de cei asemenea cu tine. De aceea dupa nenumarate lupte te duci de aici neîncununat si dupa multe osteneli mergi fara daruri la Puitorul de nevointa.

Dar Ozia nu era asa, ci facea ce era drept înaintea Domnului. Cum dar petrecând eu atâta luare aminte, a fost împiedicat si a cazut? De aceasta si eu ma minunez si nu ma pricep. Dar mai bine zis lucrul acesta nu este de mirare, caci si el era om, care aluneca lesne la pacat si se pleaca iute la rautate. Si nu numai aceasta înlesneste caderea, ci si cele pe unde ni s-a poruncit sa calatorim.

Caci ni s-a poruncit sa mergem pe calea cea strâmta si îngusta, cu prapastii de  amândoua partile. Deci atunci când si slabiciunea vointei cei libere si greutatea caii se vor uni, nu te mai minuna de caderi. Si precum la circ cei ce se suie si se coboara pe funia cea întinsa de jos în sus, cad si se prapadesc, daca vor abate numai putin ochii în alta parte, asa si cei ce calatoresc pe calea aceasta, se prapastuiesc daca se vor lenevi putin.

Caci calea aceasta este mai îngusta, ridicata mult mai sus si mult mai greu de mers pe ea, decât pe acea funie. Pentru ca ea ajunge pâna sus la cer, unde primejdia caderii este mult mai mare. Cei ce stau la înaltime îi cuprinde multa frica si le ramâne numai o nadejde, sa nu priveasca în jos la pamânt, ca de vor privi îi cuprinde multa ameteala.

De aceea Proorocul striga neîncetat catre noi „Intru sfârsit sa nu strici”, ridicând sufletul nostru cel ce se leneveste si tinându-l când se primejduieste sa cada. La început nu avem trebuinta de atâta îndemn. De ce ? Pentru ca orice om, desi va fi mai lenes decât toti, când va vrea sa se apuce de vreun lucru arata multa osârdie la început; fiindca silinta îi este mare si puterea multa, sporeste cu lesnire la ceea ce vrea sa faca.

Dar când vom trece cea mai multa parte de cale si se va vesteji osârdia noastra, va slabi puterea si ne primejduim sa cadem, atunci de mare ajutor ne va fi Proorocul, care ca un toiag ne va întinde cuvântul acesta : „Întru sfârsit sa nu strici”, mai ales ca si diavolul sufla mai tare atunci. Si precum piratii nu navalesc asupra corabiilor când ies din port – caci ce folos câstiga de vor afunda vreo corabie goala – ci când se întorc încarcate, aratându-si tot mestesugul sa le prade; asa si acel viclean diavol când va vedea pe vreunii ca au adunat multe, adica post, rugaciuni, milostenie, înfrânare si alte fapte bune ; când va vedea corabia noastra plina de pietrele cele scumpe ale dreptei credinte, atunci alearga voind sa gaureasca din toate partile vistieria, ca sa ne afunde corabia chiar la intrarea în port si sa ne trimita goi acasa.

De aceea Proorocul ne sfatuieste pe toti zicând : „întru sfârsit sa nu strici”. Caci dupa acest fel de cadere, scularea este anevoioasa, fiindca atunci „când vine necredinciosul în adâncul rautatilor, nu baga seama” (Pilde 18, 3). Pe cel ce a cazut la început toti îl iertam pentru neiscusinta lui, dar pe cel ce se va împiedica dupa ce a calatorit mult, nimeni nu-l va învrednici usor de iertare, caci caderea se pare ca este din lenevie.

Si nu numai acesta este raul, ci si ca multi sunt cei ce se smintesc din pricina caderilor unora ca acestora, facând astfel pacatul, de neiertat. Deci stiindu-le pe acestea, sa ascultam pe Proorocul si „întru sfârsit sa nu stricam”.

Cu privire la acestea si Iezechil striga, zicând : De va fi cineva drept, apoi cazând va pacatui, nu se vor pomeni dreptatile lui, ci va muri în pacatul lui (18, 24). Caci si acesta se temea de sfârsit. Ca sfârsitul omului are putere de a schimba hotarârea este dovedit nu numai din aceasta, ci si din cele potrivnice, caci zice iarasi Proorocul : „De va fi cineva pacatos, apoi schimbându-se se va face drept, nu se vor mai pomeni pacatele lui si întru dreptatea lui va fi viu (18, 21).

Vezi ca si aici Proorocul dovedeste ca a purtat multa grija de sfârsit ? Pentru ca nici dreptul, nadajduind în dreptatea sa, sa se leneveasca si sa piara, îl înfricoseaza prin sfârsit, nici pacatosul, deznadajduindu-se din pricina caderilor sa ramâna totdeauna în cadere, îl ridica prin sfârsit.

Ca si cum ar zice : Ai pacatuit multe, nu te deznadajdui caci este întoarcere, de vei face sfârsitul potrivnic începutului. Si dreptului : Ai ispravit multe, nu te nadajdui întru tine, ca se întâmpla sa cazi de nu vei avea aceiasi osârdie pâna la sfârsit. Ai vazut cum a ridicat la unul lenevirea, iar la celalalt deznadejdea ?

Dar Ozia n-a ascultat nici una din acestea, si încrezându-se a cazut cu cadere cumplita si nevrednica. Si caderile nu ne fac noua aceiasi rana, caci dintre pacate unele sunt vrednice de mustrare, iar altele vrednice de pedeapsa cumplita. Pavel mustra pe cei ce nu asteptau pe ceilalti frati sa vina la mesele cele de obste, zicând : „Si aceasta poruncindu-va, nu va laud” (I Cor. 11, 17). Vezi pacat care a avut nevoie de mustrare si prihanire care s-a adus prin certare ?

Dar când vorbeste despre desfrânare, nu zice asa. Dar cum ? „De va strica cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3,17). Si aici nu este mustrare, nici prihanire, ci osânda cea mai cumplita. Stie si Solomon sa deosebeasca pacatele, caci vorbind despre furtisag si preadesfrânare, zice : „Nu este de mirare de se va prinde cineva furând, ca fura ca sa-si sature sufletul flamând”… „Iar preadesfrânatul pentru lipsa mintii pieire câstiga sufletului sau” (Pilde 6, 30, 32).

Pacat este si acesta si acela, dar unul este mai mic si altul mai mare. Caci saracul ce fura este îndreptatit de saracie, iar preadesfrânatul este lipsit de orice îndreptatire. Dar va zice cineva ca si acesta este îndreptatit de pofta lui cea fireasca. Pofta da, dar femeia cea însotita cu el nu-l îndreptateste, ci îl lipseste de iertare de va pacatui. Caci pentru aceasta este nunta si desfatare legiuita, pentru ca barbatul sa nu poata zice nimic. Si de aceea i s-a dat femeia în ajutor ca sa-si potoleasca firea când se turbeaza si sa aline valurile poftei.

Si precum corabierul cel ce îneaca corabia în port, nu va fi învrednicit de iertare, asa si omul cel ce va strica însotirea altora, sau va privi cu iscodire la oricare femeie, fiind întarit cu însotirea cea legiuita, nu va putea fi îndreptatit, nici înaintea oamenilor, nici a lui Dumnezeu, cu toate ca se va scuza ca dulceata firii l-a atras.

Dar ce dulceata poate fi acolo, de unde urmeaza frica, teama, primejdie si atâtea alte rele ? Dupa care urmeaza judecatori, declaratii, mânie, hotarâre, chinuitori, sabie si osânda ? Unul ca acesta tremura si se teme de toate, de umbre, de ziduri, de pietre chiar parându-i-se ca au scos vreun glas ; banuieste pe toti, pe slugi, pe vecini, pe prieteni, pe vrajmasi, pe cei ce stiu toate si pe cei ce nu stiu nimic.

Si desi n-ar sti nimeni cele ce a îndraznit sa faca, fara numai el singur si femeia ce a fost necinstita, cum va suferi mustrarea constiintei si va purta cu sine pâre amare ? Si precum nu poate cineva sa fuga de sine, asa nici de hotarârea acelui judet ? Judetul acesta nu se strica cu bani si nu se pleaca la vorbele celor mari caci este dumnezeiesc, asezat de Dumnezeu în sufletele noastre.

Cu adevarat preadesfrânatul din pricina lipsei de minte îsi câstiga pieire sufletului sau. Dar nici furul nu este lipsit de pedeapsa, ci se pedepseste, cu adevarat, dar mai putin. Caci, o stare mai înalta comparându-se cu una mai de jos nu o împinge pe aceasta din rânduiala ei, ci ramânând amândoua unde sunt, asa se compara.

Poate nu ati înteles ceea ce s-a zis. Cred ca este nevoie sa vorbesc mai clar. Însotirea este lucru bun, dar fecioria este mai înalta. Iar nu pentru ca fecioria este mai înalta, însotirea ar fi un lucru rau, ci este numai mai jos decât aceea, dar este si ea un lucru bun. Asa si aici rau este furtisagul, dar nu asa de rau ca desfrânarea. Ai vazut deosebiri de pacate ?

Sa vedem dar ce pacat a facut acesta ? „S-a înaltat inima lui”. Cumplita este rana. Caci este mândria, izvorul tuturor rautatilor. Si ca sa cunosti rautatea bolii asculta : Toate celelalte pacate se învârtesc împrejurul firii noastre, dar mândria a smuls de sus puterea cea fara de trup si a dobândit-o. Caci pe diavolul, care mai înainte nu era diavol, l-a facut diavol. Si vom aduce martor pe Isaia care zice despre el : „In cer ma voi sui … si voi fi asemenea Celui Preaînalt” (14, 13, 14). Dar cei ce nu primesc alegoriile cu dragoste, vor lepada marturia noastra.

Iar de vom pune pârâs împotriva (diavolului) pe Pavel, nimeni nu va mai vorbi împotriva. Ce zice Pavel, scriind catre Timotei, despre cei ce au venit la credinta ? „Episcopul sa nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, sa cada în osânda diavolului” (I Tim. 3, 6), adica, nu cumva pacatuind cele asemenea cu acela, sa patimeasca cele asemenea cu el.

Si nu numai de aici se vede ca vicleanul diavol sfatuieste la rau, ci si la cei dintâi oameni a facut la fel. Si precum cei buni au obiceiul sa sfatuiasca pe aproapele acele fapte prin care ei s-au facut buni, asa si cei rai au obicei sa sfatuiasca pe cei de aproape faptele prin care ei s-au facut rai. Caci si aceasta este un fel de rautate a lor si socotesc mare mângâiere în pedeapsa lor pierzarea altora.

Dar ce a sfatuit diavolul pe Adam ? Sa se suie mai sus decât firea sa, nadajduind ca va fi întocmai cu Dumnezeu. Caci daca pe mine, zice diavolul, aceasta m-a scos din cer, cu mult mai mult aceasta îl va scoate pe om din rai. De aceea si Solomon zice : „Domnul mândrilor le sta împotriva” (Pilde 3, 34), N-a zis „Dumnezeu pe cei mândrii îi lasa, sau îi lipseste de ajutorul Lui”, ci „le sta împotriva”.

Si nu are trebuinta Dumnezeu de ostire ca sa faca lupta cu cel mândru, caci ce poate fi mai slab decât cel mândru? Si precum cel ce si-a pierdut vederile, patimeste mult rau, asa si cel mândru care nu stie pe Domnul. Caci începutul trufiei este a nu sti pe Domnul, si cade din lumina Lui si este lesne biruit de oameni. Iar daca si tare ar fi cel mândru, nici asa n-are Dumnezeu nevoie de ostire împotriva lui, caci Cel care a adus toate la fiinta i-a fost de ajuns numai vointa, cu mult mai mult este de ajuns spre surparea acelora.

Dar pentru care pricina zice ca le sta împotriva ? Ca sa arate marimea urâciunii catre cel mândru. Si cum ca rana mândriei este cumplita am aratat din cele ce am zis si se poate arata si din altele. Si de voiti ca si din altele sa cunoasteti pricina care a facut rana, ascultati. Scriptura are obicei sa spuna nu numai pacatul, ci ne arata si pricina pacatului. Si face aceasta întarind pe cei sanatosi ca sa nu cada în cele ce nasc pacatul. Asa si doctorii, când merg la cei bolnavi, mai înainte de cercetarea bolii iscodesc pricinile ei, ca sa opreasca raul de sus, caci cel ce taie numai odraslele si lasa radacina nu fac altceva ci numai se ostenesc în zadar.

Dar unde spune Scriptura despre pacat si despre pricina pacatului ? Pe cei mai înainte de potop îi prihaneste pentru împreunarile cele neîngaduite. Dar asculta cum pune pricina : „Vazând fiii lui Dumnezeu pe fetele oamenilor ca erau frumoase si-au luat lor femei” (Fac. 6, 2).

Ce, frumusetea este pricina pacatului ? Sa nu fie ! Caci ea este plasmuire a întelepciunii lui Dumnezeu, iar ceea ce face Dumnezeu nu poate fi pricina de rautate.

Poate faptul ca au vazut ? Nici aceasta, caci este lucrare a firii.

Dar ce ? Faptul ca au vazut rau, iar aceasta este lucrare a vointei cei stricate. Pentru aceasta si oarecare întelept sfatuieste, ,zicând : „Nu te uita la frumusete straina” (Înt. lui Sirah 9, 8). Si n-a zis „sa nu vezi”, caci a vedea se face de cele mai multe ori din întâmplare, ci „nu te uita”, adica nu privi cu luare aminte, cu iscodire si cu insistenta, caci aceasta face sufletul stricat si patimas.

Dar poate vei zice : Ce vatamare poate sa se faca din privirea aceasta ? De la aceasta pofta se aprinde ca focul. Si precum când focul va cuprinde fân sau trestie, nu zaboveste deloc, ci îndata ce s-a atins de ele a facut flacara mare ; asa si focul poftei din noi când se va atinge de frumusete stralucita, prin privirea ochilor, îndata aprinde sufletul.

Deci sa nu cauti la dulceata cea trecatoare ce se face din privire, ci cugeta la durerea cea de-a pururea ce se naste din pofta. Caci dulceata de multe ori zboara dupa ce a facut rana, dar rana nu zboara, ci ramâne si chinuieste. Si precum cerbul de va primi o sageata de moarte în trupul lui, cu nimic nu se va mai folosi desi va scapa din mâinile vânatorilor ; asa si sufletul, primind sageata poftei din privirea cea desfrânata si iscoditoare, se strica si se prapadeste, purtând pretutindeni rana, cu toate ca privirea se va duce dupa ce a slobozit sageata.

Dar unde am ramas ? Caci nu trebuie sa lasam sa se faca abateri mari ale cuvântului. Acolo unde Scriptura spune si pacatele si pricinile lor.

Dar asculta ce zice Scriptura si despre Ozia. Ca nu ne-a aratat numai ca „s-a înaltat inima lui”, ci a adaus si din ce pricina s-a înaltat.

Deci din ce pricina s-a înaltat ? „Dupa ce s-a întarit s-a înaltat inima lui”. Si precum din îmbuibare se face umflatura fierbinte, iar din ea se nasc frigurile, din care moarte de multe ori; asa si aici mândria s-a nascut din stapânirea peste multimea tuturor lucrurilor. Si ceea ce este la trupuri umflatura cea cu fierbinteala, aceea este la suflete mândria. Apoi din mândrie se naste pofta lucrurilor care nu i se cuvin.

Si nu fara pricina le-am lungit pe toate acestea, ci ca niciodata sa nu gânditi ca cei ce sunt în stapâniri sunt laudati, nici sa-i fericiti, caci totdeauna sunt în primejdie. Si pe cei ce petrec în saracie si în necazuri niciodata sa nu-i numiti ticalosi, caci mai multa întarire aduce ea. De aceea si Proorocul striga : „Bine este mie ca m-ai smerit” (Ps. 118, 71).

Vezi cât rau s-a facut din înaltime? „S-a înaltat inima lui, încât s-a stricat pe sine”. Cum „s-a stricat pe sine” ? Dintre gândurile rele unele nicidecum nu se suie în sufletele noastre de ne vom îngradi cu multa paza. Iar altele se nasc înauntru. Daca vom petrece în trândavie ele rasar, iar daca vom apuca noi mai înainte le înecam si le afundam degraba.

Altele se nasc si cresc din pricina trândaviei noastre si se sfârsesc la fapte rele, care strica toata sanatatea sufletului nostru. Deci si la acesta „s-a înaltat inima lui”, iar mândria n-a ramas înauntru, nici s-a stins, ci a sarit afara si lucrând rautatea, a stricat toata fapta cea buna a aceluia.

Iar cel mai fericit este sa nu primim nicidecum gândul cel rau, despre care zice si Proorocul : „Doamne, nu s-a înaltat inima mea” (Ps. 10, 1). N-a zis „s-a înaltat inima mea, dar apoi am smerit-o”, ci „nu s-a înaltat” nicidecum, adica mi-am pazit sufletul meu totdeauna necuprins de rautate. Deci acesta este lucrul cel mai fericit.

Dar daca au intrat gândurile degraba sa le scoatem afara, nelasându-le sa petreaca mult în noi, ca sa nu lucreze cele rele. Si daca si de aceasta ne vom lenevi, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu este mângâiere si pentru aceasta lenevire, pregatindu-se de bunatatea Sa cea negraita multe doctorii pentru astfel de rani.

Dar sa punem capat cuvântului, ca nu cumva ceea de care ne-am temut la început sa se faca acum si multimea pricinilor sa vatame aducerea aminte a voastra. De aceea cele pe care le-am zis sa le repetam în scurt cu putine cuvinte. Ca astfel fac si mamele, caci pun poame si alte maruntisuri în sânul copiilor, si ca nu din nepasarea copiilor sa cada ceva din cele date lor, strâng hainele lor din toate partile si le întaresc cu legatura brâului. Asa sa facem si noi: sa strângem cuvântul cel ce s-a întins întru lungime si sa-l încredintam memoriei.

Ati auzit ca nu trebuie sa facem nimic spre aratare sau fala, cât de rea este trândavirea si cât de usor pune piedica chiar celui ce petrece o viata cu luare aminte. Ati auzit de câta osârdie avem trebuinta si mai ales la sfârsitul vietii ; si cum ca cel ce se schimba spre bine sa nu deznadajduiasca de gresale, nici cel ce se leneveste sa nadajduiasca în ispravi. V-am vorbit despre deosebirea pacatelor, despre a nu ne minima de cei ce petrec în dregatorii, si am aratat cât rau se naste din acestea.

Va aduceti aminte de cele ce am vorbit despre mândrie si despre gândurile cele rele. Acestea pazindu-le sa ne ducem acasa, dar mai bine zis acestea pazindu-le sa primim si învatatura cea desavârsita a învatatorului celui bun. Caci cele ale noastre, oricum vor fi ele, au nepriceperea tineretei, iar ale aceluia sunt împodobite cu întelepciunea caruntetelor ; cele ale noastre sunt ca un torent ce curge cu zgomot, iar ale aceluia sunt ca un izvor care sloboade râuri linistite, asemanându-se mai mult curgerii untdelemnului decât a apelor.

Sa primim dar curgerile aceluia ca sa se faca în noi izvor de apa saltatoare spre viata vesnica. Pe care fie ca noi toti sa o dobândim cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia, împreuna cu Tatal si cu Sfântul si de viata facatorul Sau Duh, I se cuvine cinstea si slava si stapânirea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.