Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvântari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996
CUVÂNT
DESPRE DRAGOSTEA CEA DESAVÂRSITA
DESPRE RASPLATIREA DUPA VREDNICIE
A LUCRURILOR SI DESPRE UMILINTA
Toata fapta buna este rod al dragostei de aceea si lung este cuvântul despre ea. Hristos zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (In. 13, 35). Iar Pavel strigă: “Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Rom. 13, 8). Şi nu simplu şi fără de rost a zis acestea, ci pentru că sunteţi datori unii altora. Şi precum trupului îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele şi totdeauna i-o dăm, aşa şi cu iubirea ne invaţă să fim. Şi nu numai cu aceea suntem datori, ci mult mai mult, căci ea ne povăţuieşte la viaţa cea veşnică şi rămâne cu cei ce o au. Pentru că zice Pavel: ,,Şi acum rămân acestea trei : credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13). Să o învăţăm nu numai prin cuvinte ci şi prin fapte. Şi mai întâi prin felul zidirii noastre. Căci Dumnezeu creând pe om, din el a poruncit să se facă toţi, ca toţi să ne socotim una şi aşa să ne silim şi să petrecem în dragoste unii faţă de alţii. Apoi prin iconomia sa Dumnezeu a rânduit cu înţelepciune să se arate dragostea unuia către altul. Şi ascultă cum Dumnezeu umplând lumea de multe bunătăţi, a dat fiecăruia un loc osebit de cultivare de roade. Dar pentru nevoia hranei mergând unii la alţii şi dând cele de prisos ca să ia cele ce lipsesc, să iubim pe cei de o fire cu noi.
Acest lucru s-a facut şi la fiecare om in parte. Că nu s-a dat unui om să le ştie pe toate, ci unuia i s-a dat mesteşugul medicinei, altuia mesteşugul tâmplăriei, iar altuia altul, ca având trebuinţă unii de altii, să ne iubim intre noi. La fel şi în cele duhovniceşti poate vedea oricine că se petrece, precum zice Pavel : „Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă în acelaşi Duh credinţa, iar altuia darul vindecărilor, în acelaşi Duh ; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia doosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor” (I Cor. 12, 8-10).
Dar nimic nu este mai înalt decât dragostea. Pentru aceasta Pavel a cinstit-o mai mult decât toate, zicând : „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele de le-aş cunoaşte. . . şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Cor. 13, l-2). şi nu s-a oprit aici, ci adeverează că şi moartea pentru dreapta credinţă nu are nici un folos de nu va fi şi dragostea cu ea.
Şi nu în zadar a zis atâtea despre ea, ci ştia, ştia cu adevarat, ca un lucrător al poruncilor lui Dumnezeu, că de va fi ea tare înrădăcinată în om, va răsări din el rodul tuturor bunătăţilor. Căci aceea : « Să nu ucizi să nu preadesfrânezi ; să nu furi ; să nu fi mărturie mincinoasa” (Ieş. 20, 13-l6) şi oricare alta poruncă, se cuprind în una : « Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Şi de ce să zicem cele mici şi să trecem cu vederea pe cele mari.
Dragostea L-a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu cel iubit printre noi, făcându-Se locuitor şi petrecător cu oamenii. Ca stricând înşelăciunea zeilor celor multi si vestind cunoştinta de Dumnezeu cea adevărată, să înveţe pe oameni a se iubi între ei, precum mărturiseşte Ioan, zicând : « Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat şi oricine crede în El să nu piară, ci să aiba viaţă veşnică. » (In. 3,16)
Iar Pavel fiind aprins de aceasta a slobozit acel glas ceresc : ,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoane, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” Şi lăsând pe acestea ca pe niste mici si simple a arătat pe cele mult mai mari docat acestea, zicând: “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa . . . nici cele de acum, nici cele ce vor fi . . ., nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptura nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom. 8, 25, 38-39). De aici vedem ca nimic nu mai putea să despartă pe fericitul acela, care era aprins de dragoste, nici cerul, nici pământul, nici marea, nici împărăţia cerurilor, nici chinurile iadului, căci toate le trecea cu vederea pentru Hristos. Şi de vom cerceta şi pe ceilalţi sfinţi vom vedea că toţi au plăcut lui Dumnezeu prin dragoste.
Dragoste îţi arată pe aproapele tău ca pe tine însuţi, te învaţă să te bucuri de bunătăţile lui ca de ale tale şi să suferi neajunsurile lui ca şi pe ale tale. Dragostea pe cei mulţi îi face un trup, iar sufletele lor le prefac în vase ale Sfântului Duh.
Căci Duhul păcii odihneşte nu în cei despărţiţi unii de alţii, ci în cei uniţi cu sufletul. Dragostea face averile personale ale tuturor, precum se zice în Cartea Faptelor : “Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi aici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (4, 32) şi se da la fiecare după cum avea trebuinţă.
Mulţimea celor ce se iubesc unii pe altii şi se unesc într-un gând este ca un zid puternic întărit cu pietre bine potrivite şi care este nebiruit de năvălirile vrăjmaşului şi de bântuielile diavolului. Şi pe bună dreptate. Căci cei ce se oştesc asupra celor uniţi între ei, rămân nebiruiţi de meşteşugurile vrăjmaşilor şi ridică strălucitele semne de biruinţă ale dragostei. Şi precum strunele chitarei sunt multe, dar sunetul lor unindu-se scot un sunet foarte veselitor, aşa şi cei uniţi într-un gând scot glasul cel dulce al dragostei.
De aceea şi Pavel ne sfătuieşte « să gandim la fel » şi « unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filip. 3, 16; 2, 3). Că nu pentru iubirea de cinste să se strice dragostea, ci lăsând cinstea unul altuia să petrecem în unirea gândului. Şi iarăşi zice : “Slujiţi unul altuia prin iubire” (Galat. 5,13). Căci toată Legea într-o poruncă se cuprinde : ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Cel ce iubeşte nu voieşte să poruncească, ci să i se poruncească şi se bucură mai mult cand i se porunceşte, decât când porunceşte. Cel ce iubeşte voieşte mai mult să dăruiască, decât să ia, că voieşte să aibă pe prieten dator decât să fie el dator. Cel ce iubeşte şi voieşte să dăruiască ceva celui iubit, nu voieşte să pară că dăruieşte, ci că celălalt începe facerea de bine. Poate unii nu înteleg ceea ce am zis. De aceea o voi arăta prin pildă.
Stăpânul cel iubitor de oameni voia ca pe Fiul Său să-L dăruiască pentru noi dar ca să nu se pară că-L dăruieşte, ca o datorie, a poruncit lui Avraam să dea pe fiul său, ca făcând şi El aceasta să fie nu ca şi cum ar dărui, ci ca şi cum ar fi dator. Ştiu că ceea ce am zis este de mirare pentru mulţi, dar pricina este că vorbesc despre ceva ceresc.
Şi precum de aş grăi despre un oarecare pom ce creşte în India şi de care nimeni nu ar avea cunoştintă, cu toate că vom grăi multe despre el, cuvântul nostru nu va putea să-l descrie desluşit, tot aşa şi acum oricâte voi zice în zadar le voi grăi căci unii dintre voi nu pricep cele ce se grăiesc.
Căci pomul acesta (dragostea) s-a sădit. Dar de vom voi putem să-l sădim şi în noi, căci pentru aceasta am fost învăţaţi să zicem către Tatăl nostru cel din ceruri: « Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ » (Mt. 6,10).
Deci să nu socotim că este cu neputinţă să câştigăm un bun ca acesta. Este cu putinţă cu adevărat de vom voi să ne trezvim. Şi nu numai pe acesta să-l isprăvim, ci şi pe toată fapta bună. Căci ne ocârmuim cu voinţa liberă şi de sineşi stăpănitoare şi noi hotărâm ca şi cele bune şi cele rele atârnă de voinţa noastră, iar nu de ursitori precum socotesc unii.
Şi pentru aceasta Dumnezeu a făgăduit împărăţie şi a îngrozit cu osândă. Iar la cei legaţi nu ar fi făcut aşa, căci răsplătirea este pentru ceea ce se face de voie. Şi nu ar fi pus legi şi nu ar fi sfătuit de am fi fost noi ţinuţi de legăturile ursitoarei. Ci fiindcă suntem liberi şi stăpâni peste voinţa cea liberă a noastră, şi ne facem răi din lenevire şi buni din osârdie, pentru aceasta a dat aceste doctorii, îndreptându-ne şi învăţându-ne să filozofăm şi din frica osândei şi din nădejdea împărăţiei.
Şi nu numai din acestea se arată că nu ursitoarea, nici norocul, nici mersul stelelor nu ocârmuiesc cele ale noastre, ci din cele ce facem zilnic. Şi dacă toate cele ce facem ar atârna de aceea, iar nu de voinţa cea liberă a noastră, de ce baţi sluga când fură? De ce tragi la judecată pe femeie când desfrânează? De ce te ruşinezi când faci cele necuviincioase? De ce nu suferi să fii ocărât?
Căci de te va numi cineva desfrânat, preadesfrânat, sau beţiv, sau în alt fel, ocară numeşti insulta. Dar dacă nu păcătuieşti de voia ta, ceea ce ai făcut nu poate aduce ocară, căci este fără de vină.
Iar dacă acum nu ierţi pe cei ce greşesc, te ruşinezi când faci cele rele şi te sileşti a le tăinui şi numeşti ocărâtori pe cei ce te insultă, prin toate acestea mărturiseşti că cele ale noastre nu sunt legate de necesitate, ci sunt cinstite cu lucrarea voinţei celei libere. Şi pe cei ţinuţi şi care lucrează fără voie îi iertăm.
Căci dacă cineva, luptat de diavolul, ne va lovi, sau ne va rupe haina, nu numai că nu-l pedepsim, ci ne este milă de el şi-l iertăm. De ce? Pentru că nu voia cea liberă a aceluia a făcut acestea, ci sila diavolului. De aceea dacă şi toate celelalte păcate s-ar fi făcut legaţi fiind de ursitoare, s-ar fi iertat.
Dar fiindcă ştim că ele nu se fac aşa, pentru aceasta nu iertăm, nici stăpânii pe slugi, nici bărbaţii pe femei, nici femeile pe bărbaţi, nici părinţii pe copii, nici dascălii pe ucenici, nici stăpânitorii pe supuşi, ci ne facem cercetători şi pedepsitori ai păcatelor ce s-au făcut. Şi mergem la judecători, îi supunem la bătăi, ii mustrăm şi toate le facem, ca să-i izbăvim pe ei de rele. Iar peste copii noştri punem pedagogi, ii trimitem la dascăli, îi înfricoşăm, îi batem şi multe alte ajutoare le aducem ca să se facă buni.
Ce trebuinţă este dar de osteneli şi de sudori pentru a lucra fapta bună, dacă este ursit unuia să se facă bun? Căci şi dormind şi furănd unul ca acesta va fi bun. Dar mai bine zis nu putem numi bun pe unul ca acesta care de nevoie se face în acest fel. Ce trebuinţă este de osteneli şi de sudori pentru a fugi de răutate dacă este ursit cuiva să se facă rău? Căci oricât se va osteni el tot rău va rămâne. Dar mai bine zis nu vom putea numi rău pe unul ca acesta care de nevoie este împins la rele.
Şi precum cel îndrăcit oricât va ocărî, sau va bate — şi aduc iarăşi aceiaşi pildă — nu-l numim ocărâtor, că nu socotim sudalma de la el, ci de la diavolul, aşa şi pe cel rău nu putem să-l numim rău dacă va fi tras la răutate de ursitoare, precum nici pe cel bun nu-l putem numi bun. Şi dacă toate faptele noastre vor fi lucrate fără voie liberă, atunci nu va fi nici o faptă bună, nici vreo răutate, nici meşteşuguri, nici legi şi nici altceva din unele ca acestea.
Şi de ce arătăm atâta silinţă când ne îmbolnăvim de cheltuim bani, chemăm doctori, punem doctorii, nu mâncăm si ne înfrânăm pofta, dacă şi sănătatea si boala depind de ursitoare ? De prisos sunt cheltuielile de bani, de prisos este consultarea doctorilor, de prisos este luarea aminte cu dinadinsui la hrana bolnavilor. Dar acum dovedit este din acestea şi din toate celelalte ca toate acestea nu sunt de prisos, ci numai basmul cu ursitoarea. Caci toate cele ale noastre nu sunt predestinate, ci toate sunt cinstite cu libertatea vointei noestre precum am zis.
Deci ştiind acestea, iubiţilor, şi cele mai multe decât acestea — căci sunt şi alte multe de zis despre aceasta, dar celor pricepuţi sunt de ajuns acestea — să fugim de răutate şi să alegem fapta bună, ca să arătăm cu lucrurile că avem voinţă liberă. Şi să nu fim ruşinaţi în ziua descoperirii faptelor noastre, « pentru ca noi toţi trebuie să ne înfăţişăm îuaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5,10)
Să cugetăm la Divanul acela şi să socotim că este acum de faţă, iar Judecătorul şezând, toate se aduc de faţă şi se descoperă. Căci nu a zis simplu « a sta », ci, a ne « înfăţişa ». Oare nu vă ruşinaţi, nu vă cutremuraţi şi doriţi mai bine să muriţi de mai multe ori, decât să vi se arate vreo greşală ascunsă înaintea prietenilor cei cinstiţi?
Cum vom fi noi atunci când păcatele noastre se vor arăta înaintea tuturor Îngerilor şi a tuturor oamenilor şi vor rămâne pentru totdeauna înaintea ochilor noştri, aşa cum zice : wMustra-te-voi şi voi pune înaintea feţii tale păcatele tale” (Ps. 49,22). Iar dacă acum când nu avem pacatele în faţă, ci numai le pomenim cu mintea şi le rostim cu cuvântul, conştiinţa noastră atât ne chinuieşte, ce vom face când le vom vedea, când toată lumea va sta de faţă, când îngerii şi arhanghelii, când incepătoriile şi stăpâniile, vor sta cu frică, când trâmbiţele vor suna şi drepţii vor fi răpiţi de nori, iar păcătoşii vor plânge nemângâiaţi?
Oare ce fel de frică vor cuprinde pe cei ce vor rămânea pe pământ, căci « unul se va lua şi altul se va lăsa şi una se va lua şi alta se va lăsa » (Mt. 24,40,41)? Cum va fi sufletul acelora care vor vedea că pe alţii îi duce cu cinste, iar pe ei, că sunt lăsaţi cu mare ruşine? Nu este cu putinţă, nu este cu putinţă, credeţi-mă, a arăta cu cuvântul ceea ce va fi.
Aţi văzut vreodată pe cei ce sunt duşi la moarte? Cum socotiţi că este sufletul acelora? Ce altceva nu ar fi ales să pătimeasca, numai să se izbăvească de acea frică? Pe mulţi din cei ce au fost iertaţi de împărăteasca iubire de oameni – am auzit zicând : « atunci nu vedeam pe nimeni nici pe oamneni, căci sufletul nostru era tulburat şi înspăimântat ”,
Şi ce zic despre cei ce sunt dusi la moarte? Poporul care era aici de faţă, deşi nu cunoştea pe cei osândiţi, totuşi era slăbănogit cu sufletul de frică şi de groază. Căci de ai fi luat aminte la sufletele lor, pe nimeni n-ai fi aflat crud, pe nimeni lipsit de milă, pe nimeni doritor de a osândi. Şi dacă atunci când alţii se osândesc o astfel de stare avem, cu toate că nu avem nici o legătură cu ei, cum vom fi când noi înşine vom cădea în primejdie mult mai mare şi vom fi izgoniţi din bucuria cea negrăită şi vom fi trimişi în osânda cea veşnică?
Căci chiar de n-ar fi fost gheena, totuşi izgonirea de la acea strălucire şi alungarea cu necinste, câtă scârbă n-ar aduce? Şi dacă acum când trece Împăratul, mulţi din cei ce privesc, au mai multă silă din privirea aceea decât dulceaţa, căci cugetând la sărăcia lor se măhnesc că nu sunt părtaşi la ceva din cele dimprejurul împăratului nici aproape de el, oare cum va fi atunci?
Socotiţi oare că mică pedeapsă este să nu fi rânduit în ceata aceea, să te învredniceşti de slava cea negrăită, să fi aruncat undeva departe de mulţimea aceea şi de bunătăţile cele negrăite? Dar când este şi întuneric, şi scrâşnire a dinţilor, şi legături nedezlegate, şi vierme fără de moarte, şi foc nestins, şi necaz al sufletului, şi limbi arzând ca a bogatului, şi tânguire pe care nimeni n-o aude, şi suspin, şi scrâşnire a dinţilor din pricina durerilor pe care nimeni nu le ia în seamă, şi nădejde ca să mângâie cineva nu va fi, oare unde vom pune pe cei ce se află în starea aeeasta? Ce poate fi mai ticălos decât sufletele acelea? Sau ce poate fi mai jalnic?
Şi dacă intrând noi in vreo temniţă şi văzând pe unii murdari alţii ferecaţi cu lanţuri de fier, iar pe alţii închişi în întuneric, ne înfiorăm, ne cutremurăm şi facem totul ca sa nu cădem în acest fel de nevoie si necaz, oare cum vom fi când vom fi traşi în chinurile gheenei ? Si ce vom face? Căci legaturile acelea nu sunt de fier, ci de foc, care nu se stinge mciodată, iar cei ce ne chinuiesc nu sunt ca noi, pe care să-i putem îmblânzi, ci sunt diavoli infricoşaţi si nemilostivi la care nu este cu putinţă nici a privi, fiindcă se mânie tare pentru că am ocărât pe Stăpânul.
Şi acolo nu este ca aici, când unii aduc bani, alţii haine, iar alţii cuvinte mângâietoare, ci toate sunt fără de iertare. Şi chiar Noe, Iov sau Daniil de vor vedea chinuindu-se ai lor, nu vor îndrăzni să se apropie şi să ceară mână de ajutor (Iez. 14,14,16). Căci milostivirea cea din fire se va ridica, fiindcă vor fi părinţi drepţi şi copii păcătoşi şi copii buni din părinţi răi căci răutatea nu este moştenire firească, ci lucrare a voinţii libere.
Şi pentru ca să aibă veselia deplină şi să nu fie micşorată de milostivirea către cei de o fire, celor care se îndulcesc de acele bunătăţi li se va lua milostivirea. Iar dacă acum unii din părinţi îşi dezmoştenesc fiii pentru că sunt răi, cu mult mai mult se va face acest lucru la Judecată.
Deci cel ce nu va face vreun bine să nu nădăjduiască cele bune, cu toate că va avea nenumarati strămoşi drepţi, ci fiecare va lua dupa cum a facut prin trup, ori bine, ori rău (2 Cor. 5, 10), Să luăm aminte, rogu-vă, şi să ne înţelepţim. De eşti aprins de focul poftei cei rele, cugetă la focul gheenei şi va pieri stingându-se.
De eşti îmboldit să grăieşti ceva cu necuviinţă, cugetă la scrâşnirea dinţilor, şi frica aceasta îţi va fi ca un frâu. De voieşti să furi, ascultă pe Judecătorul ce zice: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Mt. 12,13) şi vei lepăda această poftă. De eşti crud şi nemilostiv adu-ţi aminte de fecioarele acelea care au rămas afară de cămară pentru că li s-au stins candelele lor din lipsă de untdelemn, şi degrab te vei face iubitor de oameni.
De pofteşti să te îmbeţi şi să te desfătezi, ascultă ce zice bogatul: “Trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie” (Lc. 16, 24) Şi văzând că n-a dobândit cererea degrab te vei depărta de patimă. Şi pe toate celelalte le vei îndrepta în acest fel, căci Dumnezeu nu a poruncit nimic greu.
Dar din ce pricină ţi se par grele poruncile? Din lenevirea noastră. Căci precum de ne vom sârgui şi cele grele ni se vor părea uşoare şi lesnicioase, tot aşa de ne vom lenevi şi cele lesne de purtat ni se vor părea grele. Şi cugetând la toate acestea, să nu fericim pe cei ce se desfătează ci să ne gândim la sfârşitul lor, căci aici adaugă carne şi putoare, iar acolo vierme şi foc; să nu fericim pe cei ce fură, ci să cugetăm la sfârşitul lor, căci aici au griji şi osteneli, iar acolo legături nedezlegate şi întunericul cel mai dinafară ; să nu fericim pe cei ce poftesc slavă, ci să ne gândim la sfârşitul lor, căci aici au multă amăgire, iar acolo ardere veşnică.
Şi dacă în acest fel vom vorbi cu noi înşine şi acestea şi cele asemenea acestora de vom pune împotriva poftelor celor rele vom scăpa degrab de răutate şi vom isprăvi fapta bună, vom stinge pofta pentru cele de aici şi o vom aprinde pe cea pentru cele viitoare. Căci ce merit au cele de acum, sau ce au de dorit şi de mirare, ca să ne cheltuim toată osârdia pentru ele? Oare nu vedem că toate lucrurile au cursul lor firesc; precum după zi vine noapte, după noapte ziua, după vară iarna şi după iarnă, vara?
Să aprindem acum dorinţa pentru bunătăţile ce vor să fie, căci mare slavă s-a pregătit drepţilor pe care nu este cu putinţă a o arăta cu cuvântul, fiindcă trupurile după înviere vor fi nestricăcioase, slăvite şi vor împărăţi împreună cu Hristos. Lucrul acesta îl vom cunoaşte cât este de mare din acestea de aici.
Dar mai bine zis în toată măreţia lui de nicăieri nu-l vom putea cunoaşte. Ci povăţuindu-ne de bunătăţile noastre cele de aici, mă voi sili, cât îmi va sta în putinţă, să dovedesc ceea ce am zis, ca să primim o oarecare înţelegere. Spune-mi, dacă cineva s-ar fi făgăduit ţie, om bătrân şi sărac, să te facă deodată tânăr în floarea vârstei şi frumos mai mult decât toţi şi să-ţi dea împărăţia întregului pământ timp de o mie de ani, împărăţie care să aibă pace adâncă, ce n-ai fi pătimit, ce n-ai fi făcut şi ce n-ai fi dat pentru aceasta?
Iată dar că Hristos îţi făgăduieşte nu numai atât, ci cu mult mai mult decât acestea. Căci deosebirea între stricăciune şi nestricăciune nu este ca cea între bătrâneţe şi tinereţe; deosebirea între slava cea de acum şi între ceea ce va să fie nu este ca cea între sărăcie şi împărăţie, ci precum este deosebirea între vis şi adevăr. Dar cu toate acestea n-am zis nimic, căci nu este vreun cuvânt vrednic care să arate mărimea deosebirii între cele de acum şi cele ce vor să fie.
Vorbind despre vreme, nu va fi cu putinţă câtuşi de puţin să se înţeleagă deosebirea. Căci cum va putea cineva să asemene timpul de acum cu cel viitor care nu va avea sfârşit? Vorbind despre pace, atât de mare este deosebirea dintre cea de aici şi cea de acolo, ca deosebirea între pace şi război. Iar vorbind despre nestricăciune şi stricăciune, deosebirea este ca dintre un bulgăre de pământ şi un mărgăritar curat. Şi oricâte va zice cineva nu va putea să arate deosebirea. Şi de voi asemăna frumuseţea trupurilor de acum cu raza de lumină, sau cu fulgerul cel prealuminos, nimic nu este faţă de strălucirea aceea. Deci pentru aceasta câţi bani şi câte lucruri nu se cuvine a da? Dar mai bine zic câte osteneli?
Dacă ai fi dus acum în palatele împărăteşti şi ai fi vorbit cu împăratul, fiind toţi de faţă şi te-ar fi făcut părtaş la masă şi la petrecere, ai fi zis că eşti cel mai fericit decât toţi. Dar când trebuie să te sui în cer, să stai lângă împăratul tuturor, să străluceşti ca îngerii şi să te îndulceşti de slava cea neapropiată, te îndoieşti când trebuie să dai bani pentru săraci, deoarece ai trebuinţă să te desfătezi, să te veseleşti şi să-ţi pui aripi de bucurie, chiar de ar fi trebuinţă să-ţi dai şi viaţa.
Şi ca să iei vreo dregătorie, care-ţi dă prilej de furtişaguri — căci eu nu numesc câştig o dregătorie ca aceasta — cheltuieşti toate cele ce le ai şi te împrumuţi şi de la alţii, şi de va fi trebuinţă nu pregeţi a-ţi pune zălog şi femeia şi copiii. Iar fiind pusă înainte împărăţia cerurilor, dregătorie care nu este asemenea ca cele de pe pământ, stai la îndoială şi te scumpeşti la bani. Şi nu vrei să înţelegi că dacă cerul pe care-l vedem este atât de frumos si veselitor, cele de deasupra lui vor fi cu mult mai mult.
Dar pentru că nu este cu putinţă să le vezi pe acelea cu ochii trupeşti suie-te cu gândul la ele şi priveşte la mulţimile îngerilor, la cetele arhanghelilor, la lumina cea neapropiată si la toate puterile cele cereşti. Şi pogorându-te de acolo cugetă la cele ce se petrec împrejurul împăratului pământesc, adică la oamenii cei îmbrăcaţi în haine de fir, la perechile de asini albi împodobiţi cu aur, la caretele cele înfrumuseţate cu ciucuri ce se mişcă, clătinându-se, la figurile cele închipuite pe hainele de mătase, la scuturile cele ce au pe ele ochi de aur şi la caii cei împodobiţi cu fir şi cu frâie de aur; la care nu vom mai privi când apare împăratul, căci podoaba aceluia, hainele cele de mătase, coroana, hlamida cea împărătească, încălţămintele şi tronul ne vor atrage privirea numai la el.
Deci înscriind pe toate acestea în mintea ta, de la ele mută-ţi gândul la cele de sus şi cugetă la ziua cea înfricoşată când va veni Hristos. Căci atunci nu vei vedea perechi de asini, nici carele poleite, nici figurile cele închipuite pe haine, nici scuturi, ci pe Cer ce pricinuieşte mult cutremur şi înspăimântare chiar pentru puterile cereşti, căci „puterile cerurilor se vor clătina” (Mt. 24,29).
Atunci se va deschide cerul şi se va pogorâ Cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, înconjurat nu de douăzeci, sau de o sută, ci de mii şi milioane de îngeri şi arhangheli. Şi toate vor fi pline de frică şi de cutremur; pământul se va deschide şi vor ieşi toţi oamenii de la Adam până în ziua aceea. Când se va arăta Hristos în acea slavă, soarele şi luna nu vor mai lumina, căci vor fi umbriţi de strălucirea aceea.
Dar vai de nesimţirea noastră! Că având a câştiga atâtea bunătăţi, încă ne pierdem timpul la cele de aici şi nu înţelegem vicleşugul diavolului, care prin cele mici ne lipseşte de cele mari. Şi ne înşeală cu lutul, ca să ne răpească cerul, ne arată umbra, ca să alunge adevărul, iar în visuri ne îmbogăţeşte — căci astfel este bogăţia cea de acum — ca venind ziua să ne arate mai săraci decât toţi.
Cunoscându-le pe acestea, iubiţilor să fugim de vicleşugul aceluia, să fugim de osânda cea pregătită aceluia, ca să nu zică şi către noi Judecătorul : „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui”(Mt. 25,41).
Dar poate vei zice: Dumnezeu este iubitor de oameni şi nu va face aceasta. Oare s-au scris în zadar? Nu, ci numai spre înfricoşarea noastră, ca să ne înţelepţim. Spune-mi, dacă nu ne vom înţelepţi, ci vom rămânea răi, oare nu ne va pedepsi? Oare nici celor buni nu le va răsplăti? Ba da, vei zice. Căci acest lucru este cuviincios lui a face bine si chiar celor nevrednici. De aceea cele cu privire la răsplătire sunt adevărate şi negreşit se vor împlini, iar cele cu privire la osândă nicidecum.
O, viclenia cea mare a diavolului! O, înşelătoarea lui iubire de oameni! Căci al lui este gândul acesta care dăruieşte cu vicleşug dar nefolositor si aducător de lenevie. Fiindcă ştie că frica de osândă strânge sufletul nostru ca un frâu şi-l opreşte de la răutăţi, lucrează totul ca s-o smulgă din rădăcină, ca fără de frică să ne aruncăm în prăpastie. Dar cum îl vom birui ?
Şi zic aceia că toate cele ce le zice Scriptura despre osândă, s-au scris numai pentru îngrozire. Dar să zicem că au dreptate cu privire la cele ce vor fi, cu toate că păgânesc este gândul acesta. Dar pentru cele ce s-au făcut şi s-au petrecut nu mai pot zice asta. Să-i întrebăm : Aţi auzit despre potop şi despre acea pierzare a întregii făpturi? Oare şi aceea s-a zis pentru îngrozire? Oare nu s-a petrecut cu lucrul? Oare nu mărturisesc despre aceasta munţii Armeniei în care s-a oprit corabia? Oare nu se păstrează până acum acolo rămăşiţele ei spre mărturie?
Dar acestea şi atunci le ziceau mulţi, căci văzând timp de o suta de ani cioplindu-se şi încheindu-se lemnele pentru corabie, iar pe Dreptul că propovăduia, nimeni nu credea. Şi fiindcă n-au crezut îngrozirea cea prin cuvinte, au suferit fără de veste pedeapsa prin lucru. Şi oare Cel ce a adus asupra acelora acest fel de pedeapsă, oare nu cu mult mai mult ne va pedepsi şi pe noi? Căci răutăţile cele de acum nu sunt mai prejos de cele ce se făceau atunci. Căci atunci se făceau amestecări fără de lege, fiindcă au intrat fiii lui Dumnezeu la fetele oamenilor (Fac. 6, 2), dar nici acum nu este vreun fel de păcat care să nu fie lucrat.
Dacă vreţi să mutăm cuvântul şi la altfel de pedepse, ca din cele ce s-au petrecut să fie încredinţate şi cele ce vor fi. A mers cineva din voi în Palestina? Eu cred că da. Atunci voi singuri mărturisiţi adevărul celor ce voi grăi. Mai sus de Ascalon şi de Gaza, la capătul răului Iordan era un ţinut mare şi roditor, care se întrecea cu raiul lui Dumnezeu, căci zice Scriptura : „Şi ridicându-şi Lot ochii a văzut toată împrejmuirea Iordanului, că toată era adăpată, ca raiul lui Dumnezeu” (Fac. 13, 11).
Dar acum acel loc este mai pustiu decât toate pustietăţile, cu toate că are pomi cu roade, dar rodul lor aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Căci stau rodiile cu înfăţişarea lor exterioară strălucită, dând bune nădejdi celor ce nu ştiu, dar când sunt luate în mâini şi se frâng, nu au altceva înăuntru decât numai praf şi cenuşă. La fel şi pământul, la fel sunt si pietrele, la fel este şi chiar aerul. Toate sunt arse, toate sunt prefăcute în cenuşă, aducând aminte de urgia ceea ce a fost şi mai înainte vestind osânda ce va să fie.
Oare şi acestea sunt numai cuvinte pentru înfricoşare? Oare acestea sunt numai cuvinte goale? Cel ce nu crede în gheenă, să privească Sodoma şi Gomora şi să vadă pedeapsa cea dată de demult şi care şi până astăzi stă ca mărturie. Despre care şi Sfânta Scriptură zice când laudă înţelepciunea : „Aceasta pe cel drept, care a fugit când au murit cei necredincioşi, l-a izbăvit din focul care s-a pogorât peste cele cinci cetăţi” (Înţ. lui Solomon 10, 6). Şi ca mărturie, că pedepsit pe cei de atunci, este pământul cel pustiu care fumegă şi pomii lui care odrâslesc roade fără de folos.
Dar de nevoie este să spunem şi pricina pentru care au pătimit unele ca acestea. Una a fost greşala lor, dar cumplită şi blestemată. Una numai. Căci se turbau asupra copiilor şi pentru aceasta au fost arşi cu foc. Iar acum mai multe ca acestea se fac si chiar mai cumplite, dar nu va mai pogorâ un astfel de foc.
Pentru care pricină? Pentru că este pregătit un alt foc care nu se stinge niciodată. Căci Cel ce pentru un păcat a adus atâta urgie, neprimind nici rugămintea lui Avraam, nici cucerindu-se de dreptul Lot, cum ne va cruţa pe noi, când se fac acum atâtea rele ? Nu ne va cruţa, nu!
Dar să nu ne oprim aici, ci haideţi să aducem de faţă pe alţii care au fost pedepsiţi, ca prin mai multe dovezi să se încredinţeze cele ce se vorbesc. Aţi auzit toţi de Faraon, împăratul egiptenilor, şi ştiţi şi pedeapsa care a primit-o, că s-a înnecat în Marea Roşie cu căruţele, cu caii şi cu toată oastea. Dar ca să aflaţi şi de pedepsele iudeilor, ascultă pe Pavel ce zice : „Nici să desfrânăm, precum unii dintre ei au desfrânat şi au căzut într-o zi douăzeci şi trei de mii. Nici să cârtiţi, precum şi unii dintre ei au cârtit şi s-au pierdut de pierzătorul. Nici să ispitim pe Hristos, precum şi unii din ei au ispitit si de şerpi au pierit” (I Cor. 10, 8-10). Iar dacă şi aceia au pătimit unele ca acestea pentru cele ce au păcătuit, ce vom pătimi noi?
Iar acum fiindcă nu pătimim nici un rău, mai mult trebuie să ne fie frică, căci Dumnezeu ne îngăduie nu ca să nu ne pedepsească, ci ca să luăm una mai rea, dacă nu ne vom schimba. Aceia nu ştiau despre gheena si pentru aceasta au fost pedepsiţi aici, iar noi de vom păcătui si nu vom pătimi nimic de întristare în viaţa aceasta, le vom pătimi pe toate în viaţa ce va să fie. Căci cum este pasibil ca aceia care erau prunci cu înţelegerea si neînvăţaţi să pătimească unele ca acestea, iar noi care am dobândit învăţături desăvârşite şi greşim mai mult decât aceia, să scăpăm de pedeapsă?
Voiţi să auziţi şi celelalte necazuri ale iudeilor, pe care le-au suferit în Palestina de la babiloneni, asirieni şi macedoneni? Foametea, ciuma, războaiele, robiile pe care le-au pătimit în vremea lui Tit şi Vespanian? Citiţi cartea lui losif (Flaviu), în care a scris despre robia Ierusalimului şi veţi cunoaşte suferinţa cea amară şi jalnică a lor. Şi după atâtea rele, i-a cuprins atâta foamete, încât îşi mâncau curelele, încălţămintele şi altele mai neplăcute decăt acestea, „căci nevoia pe toate le-a supus sub dinţi” precum zice mai sus numitul scriitor. Şi nu s-au oprit aici, ci au gustat şi, din, fiii lor.
Cum dar aceia să ia astfel de pedepse, iar noi care facem mai rău decât ei, să scăpăm? Aceia au fost pedepsiţi atunci, dar noi pentru ce nu suntem pedepsiţi acum? Dovedit este şi unui orb, că ni s-a pregătit pedeapsă în viata cea va să fie, precum am zis de multe ori.
Pe lângă toate acestea trebuie să cugetăm şi la cele ce se petrec acum în viaţa aceasta, şi nu vom mai fi necredincioşi cu privire la gheena. Dacă Dumnezeu este drept, şi nu caută la faţă, precum este cu adevărat, pentru, ce, pricină unii sunt pedepsiţi aici pentru ucideri, iar alţii nu? Unii dintre preadesfrânaţi sunt chinuiţi, iar alţii petrec fără pedeapsă? Câţi furi de morminte au scăpat de pedeapsă? Câţi tâlhari? Căţi lacomi? Câţi răpitori? Şi dacă nu va fi gheena, unde vor suferi aceştia pedeapsă?
Oare am înduplecat pe cei ce grăiesc împotrivă că cele despre gheena nu sunt basme? Şi cum că sunt adevărate cele zise despre răsplătirea ce va să fie, nu numai noi am filosofat că în iad se pedepsesc cei răi, ci şi poeţii, filosofii şi istoricii.
Şi cu toate că nu au putut spune despre cele ce vor fi aşa cum sunt, căci s-au pornit să filosofeze despre ele din cele auzite în treacăt de la noi, dar totuşi şi-au făcut o oarecare închipuire a Judecăţii ce va să fie. Căci vorbesc despre râuri de foc numite Kochitus si Pirifleghethondas, despre apa rece din izvorul Stix, despre tartarul cel întunecos şi rece de sub pământ, :care este atât de departe de pământ, precum este pământul de cer şi despre multe alte feluri de pedepse. Apoi spun despre câmpul Plisiu, adică minunat, despre insulele fericiţilor, despre livezile cele înflorite, despre mireasma cea multă, despre adierea cea subţire, despre cetele care petrec acolo şi care sunt îmbrăcate cu îmbrăcăminte albă şi cântă oarecare cântări. Şi în scurt, ei zic că şi celor buni şi celor răi le este pregătită răsplătire după ieşirea din viaţa aceasta.
Deci să nu fim necredincioşi cu privire la gheena, ca să nu cădem în ea. Căci cel ce este necredincios se face leneş, iar cel ce este leneş negreşit în ea se va duce. Ci să credem fără îndoială în ea şi să vorbim despre ea adeseori şi nu vom păcătui degrab. Căci pomenirea unor astfel de cuvinte, ca o doctorie amară, va putea să spele toată răutatea, de va sta totdeauna în sufletul nostru.
Deci să întrebuinţăm aceasta doctorie, ca, bine curăţindu-ne, să ne învrednicim a vedea pe Dumnezeu, precum este cu putinţă oamenilor a-L vedea, şi să dobândim bunătăţile ce vor să fie cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine în vecii vecilor. Amin.