Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvântari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996
CUVÂNT
DE CE POMUL ACELA SE NUMEA POMUL
CUNOSTINTEI BINELUI SI RAULUI ?
SI CE ÎNSEAMNA : „ASTAZI VEI FI CU MINE ÎN RAI”
Ieri am rugat mult dragostea voastra ca sa va aduceti aminte de cele ce s-au grait si seara sa puneti îndoita masa, una a bucatelor si şi alta, lângă aceasta, a ospăţului din cuvinte. Dar oare aţi făcut aşa şi aţi pus masă îndoită? Ştiu că aţi făcut şi v-aţi împărtăşit nu numai din aceea, ci şi din aceasta. Căci nu suferiţi să vă sârguiţi pentru cele de jos şi să vă leneviţi despre partea cea mai bună.
Pentru că mai bună este aceasta decât aceea. Pe aceea a alcătuit-o mâinile bucătarilor, iar pe aceasta limbile proorocilor; şi aceea se face din cele de pe pământ, iar aceasta din roada Duhului. Bucatele acestei mese se strică, iar ale celeilalte sunt nestricăcioase. Acestea întreţin viaţa noastră de acum, iar acelea ne povăţuiesc la ceea ce va să fie.
Şi că împreună cu masa aceea aţi pus şi pe aceasta o ştiu, nu întrebând pe un pânditor al vostru sau pe vreo slugă, nu pe vestitorul cel mai de încredere decât aceştia. Pe care? Pe afirmaţia voastră de ieri pentru cele ce s-au grăit; pe lauda cea pentru învăţătură. Fiindcă, zicând ieri ca fiecare să-şi facă din casa sa biserică, aţi aprobat strigând, arătând prin aceasta dragostea pentru cele ce s-au grăit.
Iar cel ce ascultă cu dragoste şi cu dulceaţă cele ce se grăiesc este pregătit şi pentru împlinirea cu lucru a celor ce se grăiesc. Pentru aceasta şi astăzi m-am pregătit mai cu osârdie la învăţătură. Dar deşteptaţi-vă şi acum cu mintea, căci nu numai cel ce grăieşte trebuie să fie treaz cu mintea, ci şi cei ce aud trebuie să fie osârduitori si luători aminte; şi mult mai mult cei aud decât cel ce grăieşte.
Noi avem osârdie să împărţi banii cei stăpâneşti, dar osteneala voastră este mai mare, că trebuie să-i primiţi şi cu multa grijă să-i păziţi. Iar după ascultare puneţi încuietori si zăvoare la uşile sufletului, pe gândurile cele înfricoşate, ca nişte păzitori. Căci furul este fără ruşine, priveghează totdeauna, năvăleşte neîncetat si de nu va reuşi, nu va înceta să încerce.
Păzitorii să fie înfricoşaţi. Şi de vor vedea pe diavolul că vine si vrea să răpească ceva din cele puse la păstrare, să-l alunge cu multă strigare. Şi de vor năvăli griji ale acestei vieţi, să le oprească. Iar dacă va face supărare uitarea cea firească, cugetarea să întărească pomenirea. Căci nu este mică primejdia a pierde banii stăpânului. Şi dacă cei ce primesc aceşti bani se pedepsesc de multe ori cu moarte, dacă îi vor risipi, oare cei ce au primit cuvintele acestea cu mult mai scumpe decât banii, ce pedeapsă nu vor suferi? Banii lumeşti cei ce îi primesc sunt datori numai cu paza lor, iar cu altceva nimic; câţi au primit tot atâţia trebuie să dea înapoi si mai mult altceva nimeni nu va cere de la ei.
Insă faţă de cuvintele lui Dumnezeu suntem datori nu numai cu păzirea lor, ci si cu înmulţirea lor. Căci ni se porunceşte sa dăm înapoi nu numai pe cele ce le-am primit, ci îndoit mai mult. Şi dacă ar fi fost numai porunca să păziţi cele încredinţate si aşa lucrul avea trebuinţă de multă osârdie. Dar când Stăpânul nostru ne porunceşte să-nmulţim ceea ce am primit, socoteşte de câtă osteneală şi grijă avem trebuinţă noi.
De aceea unul încredinţându-i-se cinci talanţi, a adus încă pe atâţia. Şi cei cinci talanţi erau darul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, dar trebuie ca sluga să-şi arate osârdia sa. La fel şi cel căruia i se încredinţase doi talanţi a lucrat alţi doi, pentru aceasta sa învrednicit de aceiaşi cinste, de la Stăpânul său. Cel căruia i se încredinţase un talant, l-a adus înapoi neîmpuţinat fără lipsă, dar pentru că nu a neguţătorit cu el înmulţindu-l a luat pedeapsa cea mai de pe urmă. Şi pe bună dreptate. Căci zice Dumnezeu, dacă ar fi trebuit să-i dau numai pentru ca să-i păzească, fără ca să-i înmulţească, nu i-aş mai fi dat in mâinile slugilor.
Dar vezi aici iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Cel căruia i se încredinţase cinci talanţi a mai adus cinci; cel căruia i s-a încredinţat doi a adus alţi doi. Amândoi au primit aceiaşi răsplată.
Căci precum a zis celui dintâi : „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios peste multe te voi pune” aşa şi celui de al doilea îi zice la fel : „Bine slugă bună si credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune. Cele aduse nu sunt aceleaşi, dar plata este aceiaşi, căci şi pe al doilea l-a învrednicit de aceiaşi cinste cu cel dintâi.
Dar de ce aşa? Pentru că Dumnezeu n-a luat aminte la suma ce s-a adus, ci la puterea celor ce au lucrat şi au negustorit. Căci fiecare din aceştia a lucrat cele după puterea sa. Iar faptul ca unul a adus mai mult iar celălalt mai puţin, nici osârdia primului, nici trândăvia celui de al doilea a făcut aceasta, ci deosebirea lucrului încredinţat. Acela a luat cinci şi a adus alţi cinci ; acesta a luat doi, şi a adus alţi doi, dar cu nimic nu este mai prejos decât primul în privinţa osârdiei. Căci şi acesta şi acela au înmulţit îndoit talanţii ce li s-au încredinţat.
Iar cel ce a luat numai unu, tot pe acela l-a adus, pentru aceea s-a şi pedepsit.
Deci aţi văzut câtă pedeapsă stă asupra celor ce nu negustoresc banii cei împărăteşti. De aceea să-i păzim, să-i negustorim şi să agonisim multă dobândă din ei. Sa nu zică cineva : sunt prost, sunt ucenic, nu am darul învăţăturii, sunt neînvăţat şi nevrednic. Dar cu toate că eşti prost, neînvăţat cu toate că ţi s-a încredinţat numai un talant lucrează ceea ce ţi s-a dat şi vei lua aceiaşi plată cu cel ce învaţă.
Faptul că păstraţi cele ce s-au grăit cu multă luare aminte, sunt încredinţat foarte. Şi ca să nu cheltuim tot cuvântul despre aceasta să vă dăruiesc dragostei voastre şi cele ce urmează la ce s-a zis ieri, ca plată pentru cele păstrate. Căci celui ce i s-au încredinţat cele de mai înainte şi le-a păzit, poate să i se dea cu vrednicie si altele.
Deci care era povestirea pe care v-am spus-o ieri? Cuvântul a fost despre pomul acela. Şi am arătat că omul ştia binele şi răul mai înainte de a mânca din pom şi era plin de multă înţelepciune, fiindcă a pus nume fiarelor, şi-a cunoscut femeia, căci a zis : „Iată acum os din oasele mele”, a vorbit despre nuntă, despre facerea de copii, despre însoţire şi despre tată şi mamă, fiindcă a primit porunca. Deci nimeni nu dă poruncă şi lege pentru ceea ce se cuvine a face şi pentru ceea ce nu se cuvine a face decât celui ce nu ştie binele şi răul.
Astăzi vom vorbi despre faptul că pomul acela s-a numit al cunoştinţei binelui şi răului, şi că omul n-a luat cunoştinţă de la el. Nu este lucru mic a învăţa şi a şti pentru ce pomul acela are această numire, deoarece şi diavolul a zis : „Ori în ce zi veţi mânca dintr-însul se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul (Fac. 3, 5).
Cum dar, mă vei întreba, că nu a pus în pom cunoştinţa binelui şi a răului? Dar spune-mi cine a pus-o? Oare diavolul? Da, poate vei zice, atunci când a zis „veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul”. Dar îmi aduci mărturia vrăjmaşului şi pizmaşului? Şi ce dacă a zis acestea. Oare sau făcut dumnezei? Dar precum nu s-au făcut dumnezei, aşa n-au luat nici cunoştinţa binelui şi a răului.
Căci mincinos este acela şi nu grăieşte nimic adevărat „şi întru adevăr n-a stătut” (In. 8,44) . Deci să nu aducem mărturia vrăjmaşului, ci să vedem din lucruri pentru care pricină pomul se numeşte al cunoştinţei binelui si răului.
Mai întâi, de credeţi că este cu cuviinţă, să cercetăm ce este binele şi răul. Ce este dar binele? Ascultarea. Şi râul? Neascultarea. Şi ca să nu ne rătăcim cercetând firea binelui şi a răului, să căutam acestea din Scripturi. Şi cum că binele şi răul este ceea ce am spus, ascultă ce zice Proorcoul : „Ce este bun? Sau ce cere Domnul de la tine (Miheia 6,8). Spune ce este bun? Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. Vezi că binele este ascultarea? Căci ea iese din dragoste. Şi iarăşi : „Două rele a făcut poporul Meu : M-au părăsit pe Mine, Izvorul vieţii şi şi-au săpat lor fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă (Ierem. 2,13). Vezi ca răul este neascultarea şi părăsirea? Deci deocamdată să ţinem minte că binele este ascultarea, iar răul neascultarea, ca să putem înţelege şi celelalte.
Dar pomul acesta se numeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului pentru că porunca referitoare la încercarea ascultării şi neascultării la el s-a dat. Adam ştia şi mai înainte de poruncă că bun lucru este ascultarea şi rău, neascultarea, dar mai pe urmă a cunoscut mai bine prin cercare. Căci şi Cain ştia că uciderea de frate este o faptă rea şi mai înainte de uciderea fratelui său.
Şi cum că ştia aceasta, ascultă ce zice : „Să ieşim la câmp (Fac. 4,8). Dar pentru care pricină îl tragi câmp, smulgând pe fratele tău din braţele cele părinteşti? Pentru ce îl duci în pustie? De ce îl lipseşti de purtarea de grija? Pentru ce îl depărtezi de vederea părinţilor? Dacă nu te temi de păcat, de ce îţi ascunzi îndrăzneala?
Pentru ce şi după ce ai făcut uciderea, întrebat fiind, te necăjeşti şi minţi? Că întrebându-te Dumnezeu : „Unde este Abel, fratele tău?” ai zis : „Oare eu sunt păzitorul fratelui meu?”. Din toate acestea arătat este că ştiind binele şi răul, totuşi l-ai lucrat. Deci precum acesta ştia binele şi mai înainte ce faptă rea este uciderea, dar a cunoscut şi mai bine după aceea când a primit pedeapsa, căci a auzit : „gemând şi tremurând vei fi pe pământ” (Fac. 4, 14); aşa şi tatăl lui avea cunoştinţa binelui şi a răului mai înainte de a mânca, deşi nu aşa clară ca după mâncarea din pom.
Dar ce să zic? Pe cele rele toţi le ştim de mai înainte de a le lucra, dar le cunoaştem mai curat după ce le lucrăm! si mult mai lămurit când suntem pedepsiţi pentru ele. Căci şi Cain ştia cu adevărat de mai înainte ce rău este uciderea de frate, dar mai pe urmă a cunoscut şi mai curat prin pedeapsa. Şi noi ştim că bună este sănătatea şi grea boala şi mai înainte de cercare, dar cunoaştem mult mai bine deosebirea dintre ele când cădem în boală.
În acest fel şi Adam ştia cu adevărat că binele este ascultarea şi răul neascultarea, dar mai pe urmă a cunoscut şi mai bine, când, gustând din pom, a fost scos afară din rai căzând din acea fericire. Şi fiindcă a căzut în pedeapsă, gustând din pom pedeapsa l-a învăţat mai bine, prin faptă, cât este de rău a nu asculta de Dumnezeu şi cât este de bine a asculta de El.
Şi din această pricină pomul se numeşte cunoştinţei binelui şi răului. Dar dacă nu firea pomului a dat cunoştinţa binelui şi a răului, ci pedeapsa dată pentru neascultare cu privire la gustarea din acesta i-a învăţa-ţi mai bine aceasta, pentru care motiv se numeşte pom al cunoştinţei binelui şi răului?
Pentru că Scriptura are obicei ca atunci când se petrece ceva într-un loc şi în oarecare vreme, de la cele petrecute să se numească şi locurile şi vremurile acelea. Şi ca cele zise să se facă mai luminate vă voi aduce o dovadă.
Iacov oarecând a săpat nişte puţuri. Pe aceste puţuri vecinii s-au ispitit să le strice; şi de aici s-a făcut o oarecare vrajbă. Atunci unul din puţuri s-a numit vrajbă. Nu pentru că puţul vrăjmăşuia, ci pentru că la el s-a făcut vrajba. Aşa şi pomul acela se numeşte al cunoştinţei binelui si răului, nu pentru că el avea cunoştinţă, ci pentru că la el s-a făcut arătarea cunoştinţei binelui şi a răului.
Şi Avraam a săpat puţuri şi la vrăjmăşuit Abimelec (Fac 21, 32). Apoi s-au adunat, au potolit cearta şi făcând jurământ unul cu altul, au numit puţul acela puţul jurământului. Nu pentru că puţul a jurat, ci pentru că la puţul acela s-a făcut jurâmântul. Vezi că nu locurile pricinuiesc lucrurile, deşi îşi iau numirile de la lucruri.
Şi ca să se facă mai luminate cele ce am zis, de nevoie este să aducem de faţă unele pilde. Iacov ,,a văzut tabăra lui Dumnezeu şi l-au întâmpinat pe el îngerii lui Dumnezeu . . . şi a numit numele locului tabără” (Fac. 32, l-2). Şi s-a numit locul acela tabără cu toate că nu era nici o tabără acolo, doar fiindcă a văzut-o.
Vezi că de la lucrul cel ce s-a întâmplat in acel loc, a primit locul numele? Aşa şi pomul acela s-a numit al cunoştinţei binelui şi răului, nu pentru că el avea cunoştinţa binelui si răului, ci pentru că la el s-a făcut dovedirea cunoştinţei binelui şi răului şi ispitirea ascultării şi a neascultării.
Şi iarăşi Iacov a văzut pe Dumnezeu precum este cu putinţă omului a-L vedea şi a numit locul acela „Faţa lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că a văzut pe Dumnezeu acolo (Fac. 35,14). Dar nu locul era „faţa lui Dumnezeu”, ci de la fapta ce s-a întâmplat în locul acela s-a dat numirea. Vezi prin câte s-a dovedit că Scriptura are obicei să numească locurile de la lucrurile ce s-au întâmplat în ele? Şi acest lucru obişnuieşte să-l facă şi la vremuri.
Dar pentru ca să nu vă chinuiesc, haideţi să mutăm cuvântul nostru de la cele mâhnicioase la cele veselitoare. Căci s-a ostenit mintea voastră petrecând în înţelegerile cele subţiri. Pentru aceasta bine este a o odihni, ospătând-o cu înţelegeri mai uşoare şi mai veselitoare.
Deci să ne întoarcem la lemnul Crucii cel mântuitor, căci acesta a încetat toate relele pe care le-a adus acela. Dar mai bine zis nu acela a adus relele, ci omul, pe care le-a nimicit mai pe urmă Hristos, aducând mult mai mari bunătăţi decât celepierdute. Pentru aceasta Pavel zice: „Unde s-a înmulţit Păcatul a prisosit darul” (Rom. 5, 20), adică mai mare este darul decât păcatul, căci iarăşi zice : „Dar nu este cu greşeală cum este cu harul” (Rom. 5,15). fiindcă Dumnezeu nu a dăruit numai cât a greşit omul; dobânda nu este la fel cu paguba ; câştigul nu este la fel cu stricarea de corabie, ci mai multe sunt cele bune dăruite în locul celor rele. Şi pe bună dreptate.
Căci pe cele rele le-a adus robul, şi erau mai puţine, iar pe cele bune le-a dăruit Stăpânului şi prin urmare sunt mult mai multe. De aceea zice : „Dar nu este cu greşala precum este cu darul”, după care arată deosebirea, zicând : „Căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (Rom. 5,16). Dar nu este lămurit ceea ce s-a zis, ci este nevoie să aducem explicarea. „Căci judecata”, adică pedeapsa, osânda, moartea „dintru unul”, adică dintr-un păcat. Pentru că un păcat a adus atâta rău. Iar darul nu a dezlegat numai acel păcat, ci şi alte multe, de aceea zice : „iar darul din multe greşeli duce la îndreptare”. Pentru aceasta şi Ioan Botezătorul striga : „Iată Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii” (In. 1,29), nu Care ridică păcatul lui Adam. Ai văzut „că nu este cu greşeala precum este cu darul”? Căci mai multe bunătăţi ne-a adus Lemnul acesta, decât răutăţile cele aduse dintru început.
Şi aceasta am zis ca să nu socoteşti că strămoşii cei dintâi ţi s-au făcut pricinuitori de rele. Diavolul a scos pe Adam afară din rai, dar Hristos a băgat în el pe tâlhar. Vezi deosebirea. Acela a scos afară pe om care n-avea păcat, ci numai o întinăciune a neascultării, dar Hristos bagă în rai pe tâlharul care purta nenumărate sarcini de păcate.
Numai această minune a făcut, că a băgat pe tâlhar în rai, şi alta nu? Se poate spune şi alta mai mare. Nu numai ca a băgat un tâlhar în rai, ci l-a băgat mai înainte de toţi şi de apostoli, ca nimeni din cei de pe urmă să nu se deznădăjduiască de mântuirea şi intrarea în rai, văzând pe cel plin de toate relele petrecând în curţile cele împărăteşti.
Dar să vedem, oare n-a arătat cumva tâlharul osteneli isprăvi şi fapte ? Nu, ci cu un simplu cuvânt, cu credinţa numai, a sărit în rai mai înainte de apostoli. Să cunoşti deci că nu a putut arăta buna cunoştinţă a aceluia cât a atârnat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care a făcut toată isprava. Căci ce a zis tâlharul? Sau ce a făcut? Oare a postit? Oare a plâns? Sau s-a ostenit? Oare a arătat pocăinţă de multă vreme? Nicidecum. Ci pe Cruce fiind a dobândit mântuirea. Vezi grabă? De pe cruce la cer, de la osândă la mântuire.
Dar care sunt cuvintele acelea care i-au adus atâtea bunătăţi şi ce putere au? „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta” (Lc. 23, 42).
Vezi a cerut să ia bunătăţi, fără să arate vreo osârdie prin lucruri. Da, dar Cel ce ştia inima lui, nu a luat aminte la cuvinte, ci la aşezarea minţii lui. Căci cei ce s-au îndulcit de învăţături prooroceşti, cei ce au văzut semnele, cei ce au privit minunile, ziceau despre Hristos că are drac şi înşeală poporul (In. 7,20).
Iar tâlharul, care n-a auzit de prooroci, care n-a văzut minuni, care L-a văzut pe Iisus pe Cruce n-a luat aminte la necinste, nici a căutat la lipsa de slavă, ci privind la dumnezeire, a zis : „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”.
Lucru nou şi vrednic de mirare este acesta. Vezi Cruce şi pomeneşti de împărăţie? Ce lucru vrednic de împărăţie ai văzut? Ci numai un Om răstignit, lovit cu palme, batjocorit, prihănit, scuipat, bătut cu toiege. Acestea sunt vrednice de împărăţie, spune-mi? Vezi că el nu cerceta cele de afară, ci privea cu ochii credinţei?
De aceea nici Dumnezeu n-a căutat la cuvintele cele simple, ci precum acesta a privit la dumnezeire, aşa şi Dumnezeu a privit la inima tâlharului, şi zice: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23,43). Luaţi aminte, căci de aici răsare o întrebare care nu este mică.
Maniheii, câinii cei mulţi şi turbaţi care muşcă pe furiş arată chipul blândeţei, dar turbarea cea cumplită o au înăuntru şi cu pielea oii ascund lupul. Dar tu să nu cauţi la ceea ce se vede, ci cercetează fiara cea ascunsă înăuntru. Deci! aceştia luând textul acesta zic : Hristos a zis : „Amin, amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Deci răsplătirea bunătăţilor s-a făcut acum şi de prisos mai este învierea. Şi dacă în ziua aceea tâlharul a primit cele bune, iar trupul lui n-a înviat incă până astăzi, nu va mai fi înviere a trupurilor. Oare aţi înţeles ceea ce s-a zis, sau este nevoie să repet a doua oară? „Amin, amin zic ţie „astăzi vei fi cu Mine în rai”. Deci a intrat tâlharul în rai fără trup, zic ei deoarece nu putea altfel fiindcă trupul lui n-a fost îngropat, nici s-a risipit făcându-se praf ; şi nicăieri nu s-a zis că l-a înviat pe el Hristos.
Iar dacă a băgat înăuntru pe tâlhar şi a dobândit bunătăţile fără trup a arătat că nu mai este înviere a trupurilor. Căci de ar fi fost înviere a trupurilor nu ar fi zis atunci „astăzi vei fi cu Mine în rai”, ci la sfârşit când se zice că este învierea trupurilor. Iar dacă acum a băgat pe tâlharul în rai şi trupul lui a rămas afară şi s-a stricat, dovedit lucru este că nu există înviere a trupurilor. Aşa zic aceia.
Dar să primiţi acum şi cele de la noi, şi mai bine zis nu cele de la noi, ci cele din dumnezeiasca Scriptură, căci nu grăim cele ale noastre, ci cele ale Sfântului Duh.
Ce zici? Trupul nu se împărtăşeşte de cununi? De osteneli s-a împărtăşit, iar de răsplată nu? Şi dacă la vremea luptei el a vărsat cele mai multe sudori, oare la vremea plătirilor numai sufletul să se încununeze? Nu auzi pe Pavel ce zice?
Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup ori bine, ori rău” (II Cor. 5,10). Sau : „Că se cade stricăciosului acesta să se îmbrace în nestricăciune şi muritorul acesta să se îmbrace în nemurire” (ICor. 15,53). Oare muritor? Sufletul sau trupul? Dovedit este că trupul, pentru că sufletul din fire este nemuritor, iar trupul muritor. Şi cu toate că ei taie multe din acestea, totuşi şi din cele ce au rămas vom arăta unitatea celor tăiate.
A intrat tâlharul in rai, zic ei. Şi ce? Oare nu acestea sunt bunătăţile pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit nouă? Auzi pe Pavel ce zice despre bunătăţile acelea: „Cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. Iar raiul şi ochiul lui Adam le-a văzut şi urechea lui le-a auzit şi inima lui le-a primit, căci despre el vorbim de atâtea zile.
Cum dar a primit tâlharul bunătăţile, când Dumnezeu nu s-a făgăduit să ne bage în rai, şi în cer şi n-a propovăduit despre împărăţia raiului, ci despre împărăţia cerurilor, ca zice : ,,De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 4,17).
Ai pierdut raiul, dar Dumnezeu ţi-a dat cerul, ca să-sş arate şi iubirea Sa de oameni şi să rănească şi pe diavolul, arătând că deşi va face nenumărate vrăjmăşii asupra neamului omenesc, cu nimic nu va spori, căci Dumnezeu ţi-a deschis cerul. Ai fost osândit la osteneală vremelnică, dar ai fost cinstit cu viaţă veşnică. A poruncit pământului să scoată mărăcini şi ciulini, dar sufletul ţi-a odrăslit roadă Duhului. Vezi că mai mare este câştigul ca paguba? Că mai multă este bogăţia, priveşte, Dumnezeu a zidit pe om din pământ şi din apă şi l-a aşezat în rai, dar cel zidit nu s-a păzit bine, ci s-a răzvrătit. Nu-l mai zideşte a doua oară din pământ şi din apă, ci din apă şi din duh şi nu-i mai făgăduieşte raiul, ci împărăţia cerurilor. Şi ascultă acum.
Când Nicodim fruntaşul iudeilor nu pricepea naşterea cea de sus şi întreba cum este cu putinţă ca omul bătrân fiind să se nască a doua oară, atunci Hristos îi descoperă luminat chipul naşterii, zicând : „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,5). Deci dacă a făgăduit împărăţia cerurilor, iar pe tâlhar l-a băgat numai în rai, dovedit este că nu i-a dat încă toate cele bune.
Dar la aceste cuvinte ei zic altceva. Ei spun că Hristos spunând aici de rai, nu s-a referit la rai, ci la împărăţia cerurilor. Şi fiindcă vorbea către un tâlhar, care nu auzise nimic din dogmele cele înalte, nu ştia despre prooroci, nu a venit niciodată la locaşul Domnului, nu se împărtăşeşte de dumnezeiasca ascultare şi nici nu ştia despre împărăţia cerurilor, ci toată vremea vieţii sale o petrecuse în pustietăţi şi făcuse ucideri, de aceea îi spune : „Astăzi vei fi cu Mine rai” ; cu numele cel obişnuit de rai însemnând împărăţia cerurilor. Asta o primesc. Dar zici că a intrat în împărăţia cerurilor. Dar de unde este arătat? Din asta că a zis: „Astăzi vei fi cu mine în rai”. Şi ca să vedem că înţelegerea aceasta este forţată, vom dovedi luminat.
Hristos a zis : „Cel ce nu crede (în Fiul) a şi fost judecat” (In. 3,18). Cum a fost judecat? Din pricina păcatului, cu toate că încă n-a fost înviere, nici pedeapsă şi osândă. Şi iarăşi zice : „Cel ce crede în Cel ce M-a trimis … s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5,24). N-a zis „se va muta”, ci „s-a mutat”. De ce: din pricina faptei bune. Deci precum acela a fost judecat, când încă nu a fost judecată şi celălalt s-a mutat, când încă nu a murit, vorbind despre acela din pricina păcatului, iar despre celălalt din pricina faptei bune, hotărând nişte lucrări ce nu s-au făcut, ca şi cum s-ar fi făcut ; aşa a vorbit şi către tâlhar.
Şi doctorii când vor vedea pe vreun bolnav că nu mai are nădejde de viaţă zic, că este mort, cu toate că îl văd că mai suflă. Si precum acela a murit pentru doctori fiindcă nu mai are nădejde de vindecare, aşa şi tâlharul a intrat în cer, fiindcă nu mai putea să se întoarcă spre pierzare.
La fel şi Adam a auzit : „Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri” (Fac. 2,17). Dar oare a murit în aceiaşi zi ? Nicidecum. Ci a trăit nouă sute de ani şi mai mult după ziua aceea. Cum dar a zis Dumnezeu că în acea zi vor muri ? Cu hotărârea, iar nu cu trupul. Aşa şi tâlharul a intrat în cer.
Dar asculta şi ce zice Pavel arătând că nimeni încă nu a luat răsplătirea bunătăţilor. Şi vorbind despre prooroci şi drepţi a zis : Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor… pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca şi ei să nu ia fără noi desăvârşirea (Evr. 11,1.3,40).
Păstraţi acestea şi vă aduceţi aminte de ele, învăţând pe cei ce nu le-au auzit. Şi să le cugetaţi fiecare din voi şi în târg şi la Biserică şi acasă, căci nimic nu este mai dulce decât vorbirea despre Dumnezeu. Şi ascultă ce zice despre aceasta Proorocul : „Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” (Ps. 118,103). Deci hrana aceasta pune-o la masa cea de seară, ca să o umpli de dulceaţa cea duhovnicească. Nu vedeţi pe oamenii cei bogaţi cum la mesele lor aduc lăutari şi fac din casa lor teatru şi club? Tu fă casa ta cer. Şi o vei face nu schimbând pereţii, nici mutând temeliile, ci chemând la masa ta pe însuşi Stăpânul cerurilor.
Şi nu se ruşinează Dumnezeu de o astfel de cină, căci acolo unde este învăţătura cea duhovnicească, este şi înfrânare şi cucernicie şi blândeţe. Unde bărbatul, femeia si copiii petrec uniţi în dragoste şi într-un gând, legaţi fiind cu legăturile faptei bune, acolo, în mijlocul lor, petrece si Hristos. Căci El nu caută tavan poleit, nici stâlpi pictaţi, nici marmure frumoase, ci podoabă a sufletului si frumuseţe a minţii si masă plină de dreptate şi de roade ale milosteniei.
Şi de va vedea acest fel de masă degrabă vine şi se face părtaş ei, pentru că El este Cel ce a zis : „Flămând am fost şi m-aţi hrănit” (Mt. 25,35). Deci când vei vedea vreun sărac strigând tare şi vei da din cele puse înainte pe masa ta celui lipsit, prin slugă ai chemat la masa ta pe Stăpânul şi ai umplut-o toată de binecuvântări şi prin pârga aceea ai dat pricină să ţi se umple jitniţele tale de multe bunătăţi.
Iar Dumnezeul păcii Cel ce dă pâine spre mâncare şi sămânţă semănătorului, să înmulţească sămânţa voastră ca să crească în voi toţi roadele dreptăţii şi să vă învredniciţi de împărăţia cerurilor. Pe care fie ca noi toţi sa o dobândim cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.