CATRE CEI CE INVINUIESC PRONIA SAU PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvântari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996

CUVÂNT

CATRE CEI CE SE ADUNA LA SARBATORI, SI CE ESTE SARBATOAREA.

CATRE CEI CE INVINUIESC PRONIA SAU PURTAREA DE GRIJA
A LUI DUMNEZEU PENTRU DIFERENTELE ÎNTRE BOGATI SI
SARACI ÎN VIATA CEASTA.

DESPRE FOLOSUL SARACIEI, CARE ARE DIN TOATE PARTILE MAI MULTA DULCEATA SI ÎNTARIRE DECÂT BOGATIILE.

SI DESPRE ANNA

În zadar, precum se vede, am rugat pe cei ce venisera la noi la slujba care a fost mai înainte si i-am îndemnat sa petreaca în casa parinteasca, sa nu vina numai împreuna cu cei ce se arata aici numai la sarbatori si iar sa plece. Dar nu în zadar, caci cu toate ca nimeni din acestia nu s-au plecat la cele ce am grait, dar noua ni se da plata întreaga si suntem îndreptatiti înaintea lui Dumnezeu. De aceea cel ce graieste, ori de va lua aminte cineva, ori de nu, trebuie sa semene semintele si sa dea argintul, ca Dumnezeu sa nu mai ceara seama de la el, ci de la schimbatorii de bani. Lucru pe care si eu l-am facut, mustrând, certând, îndemnând si sfatuind.

Caci am adus aminte si de fiul cel ce a risipit avutia parinteasca si s-a întors înfometat, rusinat alunga toate cele pe care le-a patimit în strainatate. Dar nu m-am oprit aici cu cuvântul, ci am aratat dragostea cea parinteasca fata de ei, care nu i-am imputat nimic pentru lenevire, ci i-am primit cu mâinile deschise, i-am daruit iertare pentru cele ce au gresit, i-am deschis casa, i-am pus înainte masa, l-am îmbracat cu  haina învataturii si  i-am  purtat de grija  întru toate.

Dar ei n-au urmat fiului ratacit, nici nu s-au cait pentru plecarea mai înainte de la slujba, ci au fugit iarasi, nevrând sa petreaca în casa cea parinteasca. Deci al vostru este, al vostru este zic, care pururea sunteti cu noi, a-i întoarce si a-i îndupleca sa se faca iarasi partasi la fiecare slujba de sarbatoare. Caci desi praznicul a cincizeci de zile a trecut, dar sarbatoarea n-a trecut, fiindca orice slujba este sarbatoare Dar de unde este aratat aceasta? Din cuvintele lui Hristos, care zice: „Ca unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20).

Iar când Hristos este în mijlocul celor adunati, ce alta dovada pentru sarbatoare cauti mai mare decât aceasta? Unde sunt învataturi si rugaciuni, unde sunt binecuvântari ale parintilor si ascultare a legilor celor dumnezeiesti, unde este adunare de frati si legatura de dragoste adevarata, unde este vorbire a oamenilor cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu oamenii, acolo va fi sarbatoare si praznic. Pe sarbatori nu le face multimea, ci fapta buna a celor ce se aduna; nu scumpetea hainelor, ci podoaba evlaviei; nu îndestularea mesei, ci purtarea de grija pentru suflet. Pentru ca, constiinta cea curata este sarbatoare foarte mare.

Si precum la praznicele cele lumesti cel ce nu are nici haina stralucita sa se îmbrace, nici de masa mai îndestulata sa se îndulceasca, caci traieste în saracie, foamete si în nevoile cele mai grele, nu simte bucuria praznicului, cu toate ca va vedea toata cetatea dantuind, iar el cu atât mai mult se chinuieste si se mâhneste, cu cât îi vede pe ceilalti în desfatare iar pe el în lipsa, iar cel ce este bogat si se desfateaza, schimba hainele în fiecare zi si se îndulceste de multa îndestulare, cu toate ca nu va fi vreme de praznic, dar socoteste ca praznuieste; asa cu adevarat se întâmpla si la lucrurile cele duhovnicesti.

Cel ce traieste întru dreptate si în lucruri bune, cu toate ca nu va fi sarbatoare, dar el sarbatoreste, dobândind dulceata cea curata de la constiinta sa. Iar cel ce se hraneste cu pacatul si cu rautatea si stie întru sine multe rele, cu toate ca va fi praznic, este lipsit de praznic mai mult decât toti. De aceea, ne este cu putinta sa praznuim în toate zilele, de vom voi, de ne vom sili la fapta buna si de ne vom curati constiinta noastra. Caci cu ce întrece slujba cea trecuta pe cea de acum ?

Oare numai cu zgomotul si cu tulburarea si cu altceva nimic? Si daca si în ziua de astazi primim Sfintele Taine si ne împartasim si de celelalte daruri duhovnicesti, adica de rugaciune, de ascultare, de dragoste, de binecuvântari si de toate celelalte, cu nimic nu va fi mai prejos ziua aceasta decât cealalta, nici la voi, nici la mine cel ce graiesc. Caci cei ce au auzit atunci cuvântul nostru, aceia si acum vor auzi, iar cei ce nu sunt de fata acum, nici atunci nu au fost de fata, desi se parea ca cu trupul sunt de fata. Ei nu aud acum, dar nici atunci n-au auzit si nu numai ca nu auzeau, ci si pe cei ce voiau sa auda îi suparau, facând zgomot si tulburare.

De aceea adunarea ascultatorilor pentru mine este aceiasi acum ca si atunci si cu nimic nu este mai prejos aceasta decât aceia, ci voi zice ceva îndraznet, aceasta de acum are ceva mai mult decât aceea. Caci nu este tulburare la cuvât, nici zgomot la învatatura; ascultarea este cu mai multa atentie, fiindca nici o tulburare nu supara auzul nostru.

Si zic acestea nu necinstind multimea ce s-a adunat atunci, ci îndemnându-va sa nu va mâhniti pentru putinatatea celor ce acum s-au adunat aici. Caci nu voim sa vedem la biserica multime de trupuri, ci multime de ascultatori. Deci devreme ce aceiasi oaspeti au venit la noi si atunci si acum, cu aceiasi osârdie va voi ospata si astazi, întorcându-ma la pricina aceea pe care a întrerupt-o vremea sarbatorii. Si precum la praznicul a Cincizeci de zile ena lucru necuviincios sa lasam de a vorbi despre bunatatile ce ni s-au dat în vremea aceea si sa continuam cuvântul de mai înainte, acum dar dupa ce a trecut praznicul, avem vreme multa sa continuam istoria despre Anna.

Caci nu trebuie sa socotim ca am grait multe si în multe zile despre aceasta, ci sa ajungem la sfârsitul povestirii. Asa cum cei ce afla vreo comoara, cu toate ca au luat din ea multi bani, totusi nu se departeaza de ea pâna ce nu-i vor lua pe toti, tot asa trebuie sa facem si noi cu aceasta comoara dumnezeiasca. Si sa nu ne departam de ele, pâna ce nu vom scoate tot ceea ce se vede. Si am zis numai ceea ce se vede, pentu ca a scoate totul este cu neputinta. Caci puterea de a întelege cele dumnezeiesti este un izvor pururea curgator, care niciodata nu scade sau seaca. Deci sa nu obosim, fiindca nu ne este noua cuvântul despre lucruri mici si oricum s-ar întâmpla, ci despre rugaciune, nadejdea noastra.

Prin rugaciune, cea neroditoare s-a facut maica, cea lipsita de copii s-a facut cu multi, cea mâhnita s-a facut vesela. Prin rugaciune, firea cea vatamata s-a îndreptat, pântecele cel închis s-a deschis si cele cu neputinta sau facut cu putinta. De aceea sa cercetam pe toate fara graba, tâlcuind fiecare cuvânt, ca sa nu ne scape nici cel mai mic înteles, de ne va fi cu putinta. De aceea doua cuvântari întregi am cheltuit numai la doua versete. Unul la cel dintâi care zice: „întaritu-s-a inima mea întru Domnul”, iar celalalt la urmatorul, „înaltatu-s-a fruntea mea întru Domnul meu” (I împ. 2,1).

Prin urmare vom merge astazi mai departe la zicerea a treia. Dar care este aceasta? „Largitu-s-a gura mea asupra vrajmasilor mei, veselitu-rn-am de mântuirea Ta” (I Imp. 2, 1), Nu a zis: „ascutitu-s-a gura mea asupra vrajmasilor mei”, caci nu se pregatise spre ocari si batjocoriri, nici spre certuri si învinuiri, ci spre sfatuire si învatatura, spre îndreptare si îndemnare. De aceea nu a zis „ascutitu-s-a gura mea asupra vrajmasilor mei”, ci „largitu-s-a”, adica, ca si cum ar zice: Am dobândit rasuflare, pot sa graiesc liber; am lepadat rusinea si pot sa îndraznesc. Si nici aici n-a zis despre femeia cea pizmareata, numind-o pe nume, ci pe ceea ce de atâtea ori a mâhnit-o a ascuns-o sub o denumire nehotarâta, cum face o maica. Si n-a zis ceea ce zic multe femei: „A rusinat-o Dumnezeu; a zdrobit-o si a surpat-o pe mândra si trufasa astau, ci simplu: „Largitu-s-a gura mea asupra vrajmasilor mei, veselitu-m-am de mântuirea Ta”.

Vezi cum pazeste aceiasi rânduiala în toata rugaciunea sa? Caci precum la început zicea: „întaritu-s-a inima mea întru Domnul, înaltatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu, largitu-s-a gura mea asupra vrajmasilor mei”, asa si aici „veselitu-m-am de mântuirea Ta”. Nu „de mântuire”, ci „de mântuirea Ta”. Caci ma bucur si ma veselesc nu pentru ca m-am mântuit, ci pentru ca prin Tine m-am mântuit.

Asa sunt sufletele sfintilor. Se bucura mai mult de Dumnezeu, decât de darurile pe care El le-a dat. Caci nu-L iubesc pentru daruri, ci pentru El. Aceasta lucrare este a slugilor celor cu cunostinta buna si a robilor lor celor multumitori, adica a cinsti si a pune mai întâi pe Stapânul înaintea tuturor lucrurilor Lui.

Va rog ca si noi sa fim asa. Si de vom pacatui, sa nu ne mâhnim pentru ca vom fi chinuiti, ci pentru ca am întarâtat pe Stapânul, iar de vom face lucruri bune, sa nu ne bucuram ca vom câstiga împaratia cerurilor, ci pentru ca am placut împaratului cerurilor. Caci pentru cel ce are minte, mai înfricosat lucru este a gresi lui Dumnezeu decât toata gheena, asa cum mai dorit lucru este a placea lui Dumnezeu decât toata împaratia Lui. Si sa nu te miri daca trebuie sa ne aflam asa fata de Dumnezeu, ca si fata de oameni multi avem aceiasi stare.

Caci daca fiiilor nostri le vom face vreun rau fara voia noastra, ne reprosam si ne chinuim, la fel si cu prietenii facem acelasi lucru. Iar daca socotim ca pe fii si pe prieteni este mai greu a-i mâhni decât a ne mustra pe noi, cu mult mai mult trebuie sa ne aflam asa fata de Dumnezeu si sa socotim ca este mai rau a face ceva din cele ce nu plac Lui decât toata gheena. Asa era fericitul Pavel. De aceea zicea: „încredintat sunt ca nici îngerii, nici stapânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor sa fie, nici puterile, nici înaltimea, nici adâncul si nici o alta faptura nu va put va sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Histos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 8, 38-39).

Si când fericim pe sfintii mucenici mai întâi îi fericim pentru patimirile lor si apoi pentru darurile de care sau învrednicit mai întâi, pentru batai si apoi pentru cununile ce le-au dobândit. Caci pentru dureri se dau darurile, nu durerile pentru daruri. Asa si fericitul Pavel se bucura mai întâi de suferintele ce i se întâmplau pentru Hristos si apoi pentru bunatatile ce le va dobândi; si striga zicând: „Acum ma bucur de suferintele mele pentru voi” (Colos. 1, 24) si iarasi: „Si nu numai atât, ci ne laudam si în suferinte” (Rm. 5,3), si iarasi: „Caci voua vi s-a daruit, pentru Hristos, nu numai sa credeti întru El, ci sa si patimiti pentru El” (Filip. 1,29). Caci cu adevarat mare dar este a se învrednici cineva a patimi pentru Hristos, fiindca aceasta este cununa cea nevestejita si plata nu mai mica decât rasplatirea ce va sa fie. Aceasta o stiu toti cei ce iubesc pe Hristos curat si fierbinte.

Asa era si femeia aceea, avea dorinta fierbinte si dragoste aprinsa catre Dumnezeu. Pentru aceasta zicea: „Veselitu-m-am de mântuirea Ta” (I Imp. 2, 1). Ea nu avea nici o legatura cu pamântul, ci trecând cu vederea orice ajutor omenesc, se înaripa cu darul Duhului si se înalta, privind prin toate la Dumnezeu, cerând de la El dezlegarea relelor care o împresurau. Si stia bine, ca cele omenesti ori în ce fel ar fi ele se aseamana firii pamântesti. De aceea daca voim sa ne legam cu o ancora tare în toate, ne trebuie ajutorul cel de sus. De aceea si aceasta alerga la Dânsul întru toate, iar dupa ce a luat darul, se bucura mai mult de Dumnezeu Cel ce i-a dat darul si-I multumea zicând: „Ca nu este sfânt ca Domnul, si nu este drept ca Dumnezeul nostru, si nu este sfânt afara de Tine” (Împ. 2, 2).

Judecata Domnului este neprihanita, iar hotarârea Lui curata si fara greseala. Ai vazut cugetare de suflet multumitor? Nu a zis întru sine: Ce lucru mare mi s-a facut mie, mai mult decât la celelalte femei? De ce eu dupa multa vreme cu osteneala, cu lacrimi si cu rugaciuni am primit ceea ce pismatareata mea a primit usor si cu multa îndestulare? Dar ea nu cere seama de la Stapânul pentru cele ce s-au facut încredintându-se în purtarea de grija a lui Dumnezeu. Lucru pe care îl fac multi dintre oameni, judecându-se în toate zilele cu Dumnezeu. Caci de vor vedea pe unul bogat, iar pe altul sarac, pornesc nenumarate cuvinte învinuind pronia Lui.

Ce faci, o omule? Pavel nu te-a lasat sa te judeci cu cel asemenea cu tine, zicând: „Drept aceea mai înainte de vreme nimic sa nu judecati, pâna ce va veni Demnul” (I Cor. 4, 5), iar tu tragi la judecata pe Stapânul si ceri seama de la El pentru cele ce a facut, netemându-te, nici cutremurându-te? Si ce iertare si îndreptatire vei dobândi, spune-mi, când te încredintezi de atâtea dovezi ale proniei Lui în fiecare zi, dar osândesti cu nedreptate ceea ce ti se pare ca este nepotrivire în legatura cu bogatia si saracia ?

Si daca ai fi voit sa cercetezi cu socoteala cea cuviincioasa si cu trezvia mintii ai fi vazut ca desi n-ar fi fost nimic altceva sa dovedeasca pronia lui Dumnezeu, bogatia si saracia numai ar fi dovedit-o luminat. Caci daca vei ridica saracia, vei strica toata frumusetea vietii noastre. Atunci nu va mai fi corabier, nici lucrator de pamânt, nici zidar, nici tesator, nici cizmar, nici teslar, nici caldarar, nici lucrator de piei, nici brutar si nici un alt fel de mestesugar nu va mai fi. Iar de nu vor fi, acestea toate se vor prapadi. Dar acum nevoia saraciei stând asupra fiecaruia ca un dascal preabun îi sileste si nevrând sa lucreze. Iar daca toti ar fi fost bogati, toti ar fi trait în nelucrare si în lenevie. Si asa toate s-ar fi prapadit si s-ar fi stricat.

Dar lasând cele ce am spus si altfel vom putea astupa gura celor ce învinuiesc. Spune-mi, pentru care pricina prihanesti pronia lui Dumnezeu? Oare pentru ca unul are mai multi bani, iar altul mai putini? Dar daca îti voi arata ca din lucrurile cele mai de nevoie si care sustin viata noastra toti oamenii i-au aceiasi parte, oare te vei uni si te vei împaca cu pronia lui Dumnezeu? De nevoie este sa te împaci. Caci daca din faptul ca nu toti se împartasesc de un lucru, adica de bani, dovedesti ca nu este nici o pronie, atunci când se va arata ca toti se împartasesc întocmai, nu de un lucru si acesta asa de prost, ci de mai multe si mult mai mari, de nevoie vei fi silit sa te unesti si sa te împaci cu pronia lui Dumnezeu.

Veniti dar sa mergem cu cuvântul la cele ce tin viata noastra si sa le cercetam cu deamanuntul, ca sa vedem de întrece bogatul pe sarac întru acelea. Bogatul are vin de Thars si multe alte bauturi ca acestea drese si prefacute cu multe îndulcituri. Dar izvoarele apelor stau de fata înaintea tuturor, si a bogatilor si a saracilor. Poate ai râs de aceasta comparatie. Dar învata-te cu cât este mai cinstita firea apei decât orice vin, si mai de nevoie si mai folositoare si atunci vei prihani socoteala ta, cunoscând bogatia cea adevarata a saracilor.

Caci de se va ridica vinul nu se pricinuieste nici o vatamare cuiva, fara numai bolnavilor. Dar de va seca cineva izvoarele apelor si va disparea apa, atunci se va strica toata viata noastra, vor înceta toate mestesugurile, si nici doua zile nu vom putea trai, ci îndata vom muri toti cu moarte ticaloasa si cumplita. Deci pentru aceasta cu nimic nu este mai prejos saracul, ci voi zice ceva si de mirare, el întrece pe cel bogat. Caci putem vedea ca multi bogati se departeaza de bautura de apa din pricina unor boli ale trupului care le vin din desfatare. Iar saracul în toata viata se desfateaza fara de grija de aceste curgeri, alergând la izvoarele apelor ca la niste izvoare de miere, dobândind din ele dulceata cea curata si limpede.

Dar firea focului, oare nu este mai de nevoie decât nenumarate comori si decât toata bogatia omeneasca? Dar si aceasta comoara a virtii este pusa la fel si înaintea saracului si a bogatului.

Folosul cel ce vine de la aer si de la raza de lumina, oare la cei bogati este mai mare decât la cei saraci, desi aceia o vad cu patru ochi, iar acestia cu doi?

Dar nici la aceasta nu poate nimeni sa se împotriveasca ca masura desfatarii n-ar fi fost pusa întocmai si la saraci si la bogati. Mai mult, aici va vedea oricine ca saracii întrec pe cei bogati, fiindca au simtirile sanatoase, ochiul mai curat si toate lucrarile simturilor cuviincioase. Din aceasta pricina dobândesc dulceata mai curata, caci se desfateaza si se îndulcesc mai rnult din privirea zidirii.

Ai vazut ca nu numai de stihiile acestea se împartasesc la fel si bogatii si saracii, desi mai mult saracii, ci si la celelalte daruri ale firii vei vedea acelasi lucru. Somnul care este mai de nevoie si mai dulce decât orice desfatare, mai folositor decât orice hrana este mai usor la saraci decât la bogati; si nu numai mai lesnicios, ci si mai curat. Desfatarea cea multa, mâncarea fara de foame, bautura fara de sete si culcarea fara de somn slabanogeste duleata cea fireasca a acestor nevoi. Si nu firea lucrurilor ne îndulceste aceste nevoi firesti, ci trebuita. Vinul cel dulce si tamâios nu veseleste atât de rnult, precum ne veseleste bautura de apa când ne este sete; si nu fac la fel placintele, precum face mâncarea când ne este foame; nici nu ne desfata culcatul pe asternut moale, precum trebuinta somnului. Toate acestea la saraci sunt mai dulci decât la cei bogati.

De-asemenca cele privitoare la sanatatea trupului si la buna lui asezare, oare nu sunt întocmai la îndemâna saracilor si a bogatilor? Sau poate cineva sa spuna sau sa arate ca numai saracii se îmbolnavesc, iar bogatii petrec totdeauna în sanatate? Dar lucrurile sunt împotriva caci saracii nu sunt lesne cuprinsi de bolile cele nevindecate, care peste tot apar la trupurile bogatilor. Ametelile de cap, slabanogirile, închircirea nevindecata a vinelor si reumatismul, obisnuiesc mai ales sa-i supere pe cei ce se desfateaza, care se ung cu miruri, nu pe cei ce se ostenesc si-si agonisesc hrana cea de toate zilele din lucrul cel de fiecare zi. De aceea, cei ce traiesc în desfatare sunt mai ticalosi si decât cersetorii, lucru pe care nu pot sa-l contrazica nici aceia.

Caci de multe ori bogatul, care zace bolnav pe asternut moale si împrejurul caruia umbla multe slugi si slujnice îngrijindu-se de el, auzind vreun sarac strigând pe ulita si cerând pâine, lacrimeaza si suspina si se roaga ca mai bine sa fie ca acela, dar sanatos, decât bogat si bolnav.

Si nu numai cu privire la sanatate, ci si la nasterea de copii nu va putea zice cineva ca bogatul întrece pe sarac. Si la unii si la altii sunt nasteri de copii. Dar daca vei cugeta cu atentie, vei vedea ca si aici bogatul este mai prejos. Saracul de nu se face tata, nu simte multa durere, dar bogatul cu cât vede ca-i creste avutia, cu atât se mâhneste mai mult ca nu are copii, nesimtind nici o mângâiere fiindca nu are mostenitor. Si mostenirea saracului, care va muri fara de copii, trece la prieteni si la rude, fiindca este putina si fara valoare.

Dar cea a bogatului tragând la sine din toate partile multi ochi, de multe ori a cazut în mâinile vrasmasilor celui ce a murit. Si înca traind, acela va petrece o viata mai rea decât orice moarte, fiindca asteapta si la el sa se întâmple ceea ce a vazut întâmplându-se la altii.

Dar oare moartea nu este de obste? Oare nu sunt morti fara de vreme si la bogati si la saraci? Iar dupa moarte, oare, trupul aceste nu se risipeste la fel ca la toti, prefacându-se în tarâna? Dar poate vei zice ca îngroparile nu sunt la fel.

Dar care este folosul, ca gramadeste peste bogat podoabe scumpe de fir? Nu faci decât sa-i pricinuiesti mai multa ura si judecata din partea oamenilor, si deschizi gurile tuturor asupra mortului, tragând asupra lui nenumarate blesteme si aprinzând mai mare clevetirea lacomiei lui, fiindca fiecare se rupe de necaz si blesteama pe cel mort, caci nici dupa moarte n-a încetat dorinta dupa bani. Si nu-i numai acesta este raul, ci deschide si ochii hotilor.

De aceea cinstea aceasta i se face pricina de mai multa ocara. Si trupul saracului nimeni nu-l dezbraca si-l lasa gol, caci simplitatea hainelor lui îl pazeste îmbracat. Dar dincolo sunt usi, zavoare, încuietori si pazitori, dar în zadar, fiindca pofta banilor îndeamna pe cei ce stiu sa faca rautati, sa îndrazneasca la toate. De aceea multa cinste adusa mortului produce procura multa ocara, iar cel ce a primit la îngropare cele simple, zace pastrându-si cinstea, caci nu se goleste si se necinsteste ca cel ce a luat cele scumpe.

Si daca nimic din acestea nu se vor întâmpla, nici asa nu va câstiga acela mai mult, ci dimpotriva va face viermilor masa mai îndestulata, caci putrejunea este mai multa. Oare acestea sunt vrednice de cinste? Si cine este atât de ticalos si fara minte încât sa socoteasca ca omul din acestea va primi cinste si fericire? Si nu numai pe acestea, ci si pe celelalte de le vom cerceta deosebi cu deamanuntul, vom afla ca saracii întrec cu mult pe cei bogati.

Deci cugetând acestea toate cu deamanuntul si povestindu-le tuturor celorlalti, caci zice: „Da pricina înteleptului si mai întelept va fi”, sa ne aducem aminte totdeauna ca avutia de bani nu aduce nimic mai mult celor ce o au, fara numai griji, frici si primejdii, si sa nu socotim ca suntem mai prejos decât cei bogati. Caci de ne vom trezvi îi vom întrece si în lucrurile cele dumnezeiesti si în toate cele ale veacului acestuia. Si oricine va afla mai multa dulceata, întarire, sanatate a trupului, filosofie a sufletului, nadejdi bune, ferire de a pacatui si nume bun la saraci, decât la bogati.

Deci sa nu cârtim ca slugile cele nemultumitoare, nici sa graim de rau pe Stapânul, ci sa multumim întru toate si un lucru numai sa socotim ca este rau, pacatul, si altul bun, dreptatea. Caci de ne vom afla facând asa nu ne va mâhni nici boala, nici saracia, nici necinstea si nimic altceva din cele ce se par ca sunt de întristare, ci primind dulceata curata din toate, vom dobândi bunatatile cele ce vor sa fie cu darul si cu iubrea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Caruia împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.