DRAGOSTEA CEA FIREASCA A PARINTILOR CATRE FII NU ESTE DE NELUAT ÎN SEAMA

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”
Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea
Rm. Vâlcea – 1996

C U V Â N T

CHIAR SI ÎN PRAZNICUL A CINCIZECI DE ZILE
TREBUIE SA NE ADUCEM TOTDEAUNA
AMINTE DE POST.

PENTRU PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU, SI CUM CA
DRAGOSTEA CEA FIREASCA A PARINTILOR CATRE FII
NU ESTE DE NELUAT ÎN SEAMA, SI CA NU NUMAI TATILOR,
CI SI MAMELOR LI S-AU PORUNCIT SA PUNA ÎN RANDUIALA
OBICEIURILE COPIILOR.

SI LA SFÂRSIT DESPRE ANA

Daca un strain va veni la noi si-l vom primi cu dragoste câteva zile, îl vom împartasi de vorba si de masa, apoi va pleca. A doua zi dupa ducerea lui, punându-se iarasi masa, îndata ne aducem aminte de acela, de vorba si cuvintele lui si cu multa dragoste ne gândim la el. Asa sa facem si la post.

A venit la noi si a petrecut cu noi patruzeci de zile, l-am primit cu dragoste si apoi l-am petrecut. Si fiindca vrem sa va punem înainte masa duhovniceasca, sa ne aducem aminte de el si de toate bunatatile ce ni s-au dat prin el, caci nu numai când este el de fata, ci si pomenirea lui poate sa ne foloseasca foarte mult. Si precum cei pe care îi iubim ne umplu de multa bucurie nu numai când sunt de fata, ci si când lipsesc si ne aducem aminte de ei, asa si zilele postului, adunarile si petrecerile cele obstesti la Biserica si toate celelalte bunatati care le-am dobândit de la el ne veselesc.

Iar aceasta vi le zic nu silindu-va sa postiti, ci indemnându-va sa nu va desfatati, nici sa fiti ca cei mai multi dintre oameni, daca este bine sa-i numesc oameni pe cei ce se afla în atâta împutinare de suflet, care ca si cum s-ar fi slobozit din legaturi si ar fi scapat din vreo temnita cumplita, zic uni catre altii: Bine ca am trecut noianul cel cumplit al postului. Iar altii care sunt mai slabi decât acestia se tem si de cele patruzeci de zile ce vor sa fie, si se dau la desfatare, la desfrânare si la betie. Ca de ne-am fi deprins sa traim în celelalte zile cu cinste si în blândete, chiar de ar fi trecut postul l-am fi dorit si când venea l-am fi primit cu multa bucurie. Ce lucru bun nu ne pricinuieste noua postul ?

Toate sunt pline de liniste si de alinare. Iar casele s-au usurat de zgomote, alergaturi si de toata tulburarea. Dar mai înainte do case, mintea celor ce postesc se îndulceste de aceasta liniste, iar toata cetatea urmeaza bunei rânduieli cei din minte si din case. Caci seara nu mai auzi pe nimeni cântând, nici ziua ne cineva îmbatându-se si facând tulburare. Nu auzi strigate, nici certuri, ci pretutindeni vezi multa liniste.

Dar acum nu este asa. Ci îndata de dimineata se aud strigari si zgomote; vezi multime de bucatari alergând si multime de fum în case si în târguri. Fiindca patimile ard înauntrul nostru, iar flacara poftelor celor necuvioase se ridica în sus din pricina desfatarii. De aceea sa cautam postul si dupa ce a trecut, caci acela potoleste toate patimile. Si desi am lasat ostenelile lui, totusi sa nu încetam dorirea lui, nici sa stingem pomenirea lui. Si dupa ce vei prânzi si vei dormi, de voi merge în târg, si vei vedea ca ziua se pleaca catre seara, intra în aceasta Biserica si-ti adu aminte de vremea postului în care Biserica era plina de multime, care asculta cu minte treaza, cu osârdie si cu multa dulceata cuvântul nostru.

Cugetând la toate acestea, adu-ti aminte de acele zile dorite. Iar când vei pune masa, atinge-te de bucate cu pomenirea aceasta si niciodata nu vei aluneca la betie. Si precum cel ce are o femeie cinstita, înteleapta si curata este foarte aprins de dragostea ei, si nu îndrazneste sa îndrageasca vreo desfrânata, nici când aceea lipseste, caci dorinta pentru cea legiuita a apucat mai înainte si a stapânit mintea lui, nelasând sa intre alta îndrug)re, tat asa se face si cu postul si cu betia.

Deci de ne vom aduce aminte de cea sloboda si curata, pe aceasta desfrânata de obste si maica a toata ceara, adica betia, o vom departa cu multa lesnire, fiindca dorinta postului departeaza nerusinarea. De aceea va rog sa aveti în minte toate de care v-am spus. Si ca sa va ajut si eu putin la aceasta aducere aminte, cuvântul pe care atunci ma pregateam sa-l pornesc ma voi ispiti acum sa-l aduc de fata, ca prin aducerea aminte de învatatura sa ni se faca si aducere aminte de vremea aceea.

Voi poate ati uitat, dupa ce v-am vorbit multe cuvinte. Dupa ce Parintele  nostru a venit din  calatoria aceea îndelungata, de nevoie era sa spunem toate cele ce s-au întâmplat acolo. Apoi am  vorbit cu elinii, care, din  pricina acelei întâmplari, sa se faca mai buni si venind singuri la noi de la înselaciunea elineasca, sa-i înradacinam cu statornicie si sa-i învatam de la ce fel de întuneric s-au izbavit si de la ce fel de lumina a adevarului au alergat. Dupa aceea multe zile ne-am îndulcit de praznicul mucenicilor, si era cu necuviinta ca, dupa ce am petrecut la mormintele mucenicilor, sa ne ducem lipsiti de laudele cele cuviincioase lor.

Dupa aceste laude a urmat sfatuirea cea pentru juraminte. Caci dupa ce am vazut ca tot poporul de la tara a venit în cetate, am voit sa le dam aceste merinde si asa sa-i trimitem la ale lor.

Voua nu va este cu putinta sa va aduceti aminte cu lesnire de întrebarea ce am pus-o noi atunci catre elini, dar mie, celui ce ma zabovesc totdeauna în acestea, cu lesnire îmi este. Deci spunându-va putin din cele ce s-au grait atunci, usor va voi putea aduce aminte de pricina cuvântului.

Care a fost pricina? Întrebam si cautam atunci cum Dumnezeu din început purta grija de neamul nostru si cum ne învata cele de  folos,  când  nu era nici  scrisul,  nici  nu  se daduse legi scrise. Si aratam ca prin  privirea zidirii  ne-a povatuit  la cunostinta cea dumnezeiasca, când  apucându-va pe voi nu de mâna, ci de minte,  v-am plimbat prin toata zidirea, v-am aratat cerul si pamântul, marea si lacurile,  izvoarele, râurile si marile cele nesfârsite, livezile, gradinile si tarinile, pomii   încarcati  de  roade  si  vârfurile  muntilor  acoperite cu  paduri.

Când am vorbit  despre seminte,  ierburi  si flori, despre  pomii  cei  roditori  si  neroditori;  despre  dobitoacele cele salbatice si domestice; despre cele din apa si do pe uscat si despre cele ce traiesc si în apa si pe uscat; despre cele ce taie aerul si despre cele ce se târasc pe jos, precum si despre stihiile lumii. Si la fiecare ne uimeam cu totii, fiindca mintea noastra nu putea sa înteleaga bogatia cea nemarginita  si  nu  putea  cuprinde  pe  toate  caci: „Cât  s-au marit  lucrurile  Tale, Doamne, toate intru întelepciune le-ai facut” (Ps.  103, 25). Si ne minunam nu numai pentru multimea  fapturilor  facute de  întelepciunea  lui  Dumnezeu,  ci si pentru maretia si frumusetea lor.

Ca pentru întelepciunea Sa sa fie laudat, iar prin celelalte sa traga pe oameni sa-I slujeasca si sa I se închine, caci vazând lipsa în maretia si frumusetea fapturilor, sa nu se închine lor în locul Celui ce le-a facut.  Neputinta  celor  create  pot  îndrepta  o  înselare  ca  aceasta. Si mai aratam ca toata zidirea este stricacioasa si ca se va schimba, dobândind mai multa slava; apoi când si din care  pricina   s-a  facut  stricacioasa.  Si acestea toate le filozofam atunci catre voi si aratam din acestea puterea lui Dumnezeu, care a creat atâta frumusete în corpuri  stricacioase, în cer, în soare, în stele. Si cu adevarat este a ne minuna, cum trecând atâtia ani, n-au patimit nimic, precum patimesc trupurile noastre, nefacându-se   mai slabe de batrânete, nici  molesindu-se  de  vreo  boala  sau  neputinta.

Ci îsi pastreaza puterea si frumusetea lor, pe care a pus-o Dumnezeu din început în ele, caci nici lumina soarelui nu s-a împutinat, nici stralucirea stelelor n-a   slabit, nici frumusetea cerului nu s-a întunecat, nici hotarele marii nu s-au mutat, nici puterea pamântului care face sa creasca roadele cele de peste an nu s-a cheltuit. Iar cum ca acestea sunt stricacioase am aratat si din dumnezeiestile Scripturi si din natura lucrurilor. Si cum ca sunt frumoase si stralucite o marturiseste în toate zilele  admiratia celor ce le  privesc, admiratie de care este vrednic  Dumnezeu, care le-a facut  astfel  dintru început.

Si  fiindca atunci când  ziceam  acestea unii dintre  voi s-au împotrivit, zicând ca omul este mai necinstit decât toate cele ce se vad. Pentru  ca cerul, pamântul,  soarele si stelele au tinut atâta timp, pe când omul dupa saptezeci de ani se risipeste si piere. Mai întâi vom raspunde ca nu omul întreg se risipeste, ca  stricaciune se face numai partea inferioara, iar sufletul ramâne totdeauna  nemuritor, nesuferind  nici o schimbare, în al doilea rând prin aceasta nu suntem necinstiti, ci mai mult ne cinstim, caci pe dreptate suferim boli si batrânete,  nu fara pricina si fara folos. Pe dreptate pentru ca am cazut la pamânt, iar spre folos ca sa îndreptam trufia ce s-a nascut în noi din trândavie,  prin slabiciune si prin boli.

Deci nu necinstindu-ne a îngaduit Dumnezeu sa se faca aceasta. Caci de  ne-ar fi necinstit n-ar fi lasat ca sufletul nostru sa fie nemuritor. Si ne-a facut trupul nostru asa  nu pentru ca El este neputincios, ca de ar fi asa nu ar fi putut sa faca cerul, stelele si pamântul, ci ca sa ne faca mai buni, mai întelepti si mai supusi Lui. Cerul nu l-a facut sa îmbatrâneasca sau sa  fie  cuprins  de boli,  caci  cel ce  este lipsit de vointa libera nu poate nici pacatui, nici face fapte bune si de aceea nu are nici trebuinta de îndreptare. Iar noua celor ce suntem cinstiti cu suflet si cu grai ni s-a pus frâu si smerenie, prin patimi si boli, pentru a vindeca pacatul trufiei în care a cazut omul cel dintâi.

Si daca cerul ar fi fost facut sa îmbatrâneasca, ca si trupuri le noastre, multi ar fi învinuit cu îndrazneala pe Ziditorul, ca nu a putut sa faca un corp care sa tina multi ani. Dar acum li s-a ridicat aceasta pricina de învinuire, fiindca lucrurile Lui dureaza atâta vreme.

Pe  lânga  toate   acestea   trupurile   noastre  nu  s-au  facut1 numai pentru veacul acesta, ci vor învia cu mai multa slava, vor  fi mai stralucite decât cerul, soarele   si toate  celelalte se vor muta la cele de sus.

Deci, o latura a cunoasterii lui Dumnezeu este prin zidire, iar cealalta este sadita în noi, despre care am vorbit atunci pe larg prin multe cuvinte, aratând ca în firea noastra este sadita cunostinta celor bune si a celor rele. Dintru început am avut acesti doi învatatori, zidirea si constiinta, care fara de glas, prin tacere au învatat pe oameni. Zidirea uimind prin vedere pe cel ce priveste, îl trimite pe om  la contemplarea Ziditorului ei, iar constiinta, arata pe toate cele ce se cuvin de facut. Puterea si hotarârea judecatii se vad prin însusirile fetei.

Atunci când lucreaza înauntru si pâraste si prihaneste pacatul, înfatisarea fetii se tulbura si o umple de multa mâhnire. Iar când savârsim vreun lucru din cele de rusine, ne îngalbenim si ne speriem, caci ne mustra glasul constiintei pe care nu-l auzim, dar îl întelegem prin supararea fetii.

Pe lânga acesti doi învatatori, mai este si un al treilea adaugat de purtarea de grija a lui Dumnezeu, care nu fara de glas, ca ceilalti de mai înainte, ci cu cuvânt, cu sfatuire si cu învatatura ne pune în rânduiala mintea noastra. Si care este acesta ?

Dumnezeu a facut ca sa fim iubiti de parintii nostri care ne-au nascut, si sa-i avem învatatori ai faptei bune. Si nu i s-a dat tatalui numai a semana, ci a si învata, iar mamei nu numai a naste, ci si a hrani si a creste bine. Si cum ca este adevarat ca nu firea, ci fapta buna face pe parinti, însusi nascatorii vor marturisi împreuna cu noi. Ca ei de multe ori pe fiii lor, când îi vad ca s-au abatut la rautate, îi taie de la ei departându-i de la mostenire facându-si altii fii, care, de multe ori, nici o legatura de rudenie nu au cu ei.

Oare ce poate fi mai de mirare decât aceasta, când pe cei ce i-au nascut îi leapada, iar pe cei straini, îi fac fii adoptivi. Acestea nu le-am zis fara ele rost, ci ca sa cunosti ca voia libera este mai puternica decât firea. Si aceasta a fost un lucru al purtarii de grija a lui Dumnezeu, ca sa nu îngaduie ca fiii sa fie lipsiti de dragostea cea fireasca, nici sa se îngaduie toate din pricina ei.

Caci, daca parintii n-ar fi iubit pe fii lor din fire, ci numai din obiceiurile si faptele lor, ai fi vazut pe multi înstrainati de la casa parinteasca defaimându-se, iar neamul nostru destramându-se. Iar daca totul ar fi fost lasat la gura firii, nu numai atunci când fiii ar fi cinstit pe parinti, ci si atunci când i-ar fi ocarât si necinstit si alte rele ar fi patimit de la ei, neamul nostru ar fi alunecat la cea mai de pe urma rautate.

Caci, daca copiii nu vor îndrazni asupra parintilor lor, fiindca au vazut pe multi ce s-au facut rai ei ar fi fost izgoniti si din casa si din avutia parinteasca, vor fi atenti la dragostea lor. Si de nu ar fi îngaduit Dumnezeu parintilor sa pedepseasca pe copiii lor, sau sa-i lepede daca vor deveni rai, la ce fel de rautate nu s-ar fi ajuns ?

De aceea Dumnezeu a încredintat dragostea parintilor si la fire si la obiceiurile copiilor, ca de vor gresi cu masura sa-i ierte, fiindca firea îi îndeamna la aceasta, iar de se vor face rai si vor boli nevindecat, dragostea lor sa nu dea frâu liber rautatii acelora, daca va birui firea si vor voi sa se tina de copii cu toate ca sunt rai. Câta purtare de grija nu este aici ? Ca s-a poruncit sl a iubi. dar si a pune masura dragostei si iarasi a hotara rasplatire pentru buna crestere -a copiilor.

Si cum ca este rânduita rasplatire pentru cresterea copiilor nu numai barbatilor, ci si femeilor, asculta cum vorbeste Scriptura în multe locuri, nevorbind mai putin catre femei decât catre barbati. Pavel dupa ce a zis: „Femeia amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca. Dar se va mântui prin nastere de fii” (I Tim. 2, 14). Te mâhnesti, zice, pentru ca femeia cea dintâi te-a bagat în chinuri si în dureri si întru îndelungata purtare în pântece ?

Dar nu te necaji, ca vei fi suparata de chinuri si de dureri, ca pe cât te vei chinui pe atât te vei folosi, de vei voi, de la cresterea copiilor. Copiii, de vor dobândi o educatie cuviincioasa, sârguindu-se la fapta buna si îmbunatatita, ti se vor face pricina de mântuire, si pe lânga ispravile tale vei lua multa rasplata pentru osârdia si purtarea ta de grija catre ei. Si ca sa cunosti ca nu nasterea, o face pe mama nici pentru aceasta nu este rânduita plata, auzi ce spune în alt loc Pavel despre vaduve: „Daca si-a crescut copiii” (I Tim. 5, 10).

Nu a zis ,,de a nascut fii”, ci „daca si-a crescut”. Caci aceea este a firii, iar aceasta este a voii libere. Si acest lucru îi arata si aici, dupa ce zice: „Dar se va mântui prin nastere de fii, apoi adauga: „Daca staruieste cu deplina întelepciune, în credinta, în iubire si în sfintenie”, aratând prin aceasta ca nu nasterea de fii aduce plata, ci buna crestere. Ca si cum ar zice: Atunci vei lua plata multa, daca copiii pe care i-ai nascut vor petrece întru credinta, în dragoste si în sfintenie. De-i vei aduce la acestea, de-i vei îndemna, de-i vei învata, de-i vei sfatui, pentru aceasta purtare de grija vei lua multa rasplata de la Dumnezeu.

Deci femeile sa nu socoteasca ca a purta grija de fiii lor este un lucru strain pentru ele, caci n-a deosebit neamul nostru, nici a zis simplu „de si-a crescut fiii”, ci de vor petrece în credinta, în dragoste si în sfintenie. De aceea trebuie sa purtam grija pentru amândoua felurile de copii, dar mai ales femeile, caci ele stau mai mult acasa. Pe barbati de multe ori îi trag de acasa grijile si calatoriile în strainatate, dar femeia fiind libera de aceasta grija, mai cu lesnire poate sa poarte grija de cei nascuti, având rnai multa vreme. Asa faceau si femeile cele de demult.

A purta grija de copii si a-i îndemna la o viata morala este de datoria nu numai a barbatilor, ci si a femeilor. Si cum ca acest lucru este adevarat, va voi povesti o istorie veche.

A fost la evrei o oarecare femeie Ana. Aceasta femeie a bolit multa vreme de sterpiciune, dar lucrul cel mai cumplit era ca rivala ei era mama a multi copii, lucru care, fireste, este de nesuferit femeilor, iar când exista si rivala care are copii, suferinta se face mult mai cumplita. Si-si cunostea mai cu dinadinsul ticalosia vazând buna sporire a celeilalte, asa cum cei ce traiesc în mare saracie, se chinuiesc mai mult atunci când se gândesc la coi bogati. Si nu numai acesta era lucrul cel mai greu ca nu avea copii, iar cealalta avea, ci pentru ca cealalta era pizmareata, si nu numai atât, ci o si întarâta si o defaima.

Ana vazând toate acestea rabda si „nu i-a dat Domnul prunc dupa necazul ei si dupa scârba sufletului sauu (I Imp. 1, 6). Ce înseamna udupa necazul eiu ? Nu înseamna oprirea nasterii de fii pentru ca Dumnezeu o vedea ca sufera cu multumire aceasta ticalosie. Faptul ca nu i-a potolit tristetea desi a vazut-o ca se necajeste si se mâhneste, i-a iconomisit ceva mult mai mare. Iar pe acestea sa nu le auzim numai în treacat, ci de aici sa învatam o mare filozofie.

Caci, când vom cadea în vreun râu, patimind durere si tânguire, cu toate ca raul ni se va parea de nesuferit, sa nu ne tulburam, nici sa ne mâhnim, ci sa asteptam cele ce va hotarî Dumnezeu. EL stie foarte bine când trebuie sa dezlege ceea ce ne pricinuieste întristare. Lucru care s-a întâmplat si la aceasta femeie. Caci Dumnezeu a închis pântecele ei, nu urând-o, nici întorcându-se dinspre ea, ci ca sa ne deschida noua usile întelepciunii femeii, sa vedem bogatia credintei ei si sa cunoastem ca acest lucru o facea mai stralucita.

Dar asculta cele ce urmeaza: „se facea în tot anul, de multa vreme, când se suia la casa Domnului, si se mâhnea si plângea si nu mânca” (I Im p. 1, 7).

Mare este mâhnirea, îndelungata este întristarea, nu doua sau trei zile, nici douazeci sau o suta, nici o mie sau de doua ori pe atâta, ci multi ani se întrista si se mâhnea, caci aceasta înseamna nde multa vreme”. Dar însa nu s-a necajit. Filosofia ei a biruit lungimea filosofiei, ocarile si imputarile pizmatoarei; ea se ruga si certa deseori. Iar lucrul cel mai mare decât toate si care arata mai ales dragostea ei catre Dumnezeu, era ca nu poftea numai sa dobândeasca un copil, ci, dobândindu-l, dorea sa-l afieroseasa lui Dumnezeu si sa-l aduca Lui ca pârga a pântecelui ei. Iar pentru aceasta buna fagaduinta sa-si ia plata.

Dar de unde se arata aceasta? Din cele ce urmeaza. Stiti cu totii ca cel mai nesuferit lucru pentru femei este sterpiciunea. Multi dintre barbati sunt atât de fara socoteala când învinuiesc pe femei ca nu nasc. Ei nu-si dau seama ca nasterea e de sus si are începutul prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare nici firea femeii, nici împreunarea nu sunt îndestulatoare spre aceasta. Si cu toate ca ei stiu ca le învinuiesc pe nedrept, de multe ori le cearta si se întorc de la ele si nu le mai îndragesc.

Sa vedem daca si la femeia aceasta s-a întâmplat acest lucru? De o vei vedea ca este defaimata, necinstita, ocarâta, fara îndrazneala catre barbat si nici dobândind toata dragostea de la el, atunci vei putea socoti cât de mult dorea copilul ca sa aiba îndrazneala si libertate si sa fie mai draga barbatului ei. Iar de vei afla ceva cu totul dimpotriva, cum ca era cu mult mai iubita decât cea care avea copii si se îndulcea de mai multa dragoste, aratat este ca nu pentru ceva omenesc dorea copilul, ci pentru pricina ce s-a zis. Dar de unde este aratat aceasta? Asculta pe scriitorul sfânt ce vorbeste. Caci ceea ce a zis, nu a zis-o fara rost, ci ca sa cunosti fapta cea buna a femeii.

Deci ce zice aceasta ? „Pe Ana o iubea Elcana  mai mult decât pe Penina”  (I Împ. 1, 5). Apoi dupa ce a vazut-o ca nu manânca, ci plânge, îi zice: „Ce-ti este tie ? Pentru ce plângi ? Si pentru ce nu manânci ? Si pentru ce se necajeste inima ta ? Oare nu sunt eu mai bun tie decât zece fii?” (I Imp. 1, 8). Vezi cum se tinea de ea pentru ca suferea atât de mult. Nu pentru ca nu avea copii, ci pentru ca o vedea scârbita si cuprinsa de mâhnire. Dar n-a convins-o sa se departeze de mâhnire, deoarece nu pentru el cerea copilul, ci ca sa-si dea rodul ei lui Dumnezeu.

„Si s-a sculat Anna dupa ce au mâncat ei în Silo, si dupa ce au baut, si au stat înaintea Domnului” (I Imp. 1,9). Nu simplu s-a zis aici „dupa ce au mâncat si au baut”, ci ca sa vezi ca vremea de dupa prânz, pe care altii o dau odihnei si relaxarii, ea o facea vreme de rugaciune si de lacrimi, priveghind ca o vigilenta ce era.

„Si a statut înaintea Domnului; iar Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”. Nici aici nu s-a zis iara ca: „Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”, ci ca sa se arate fierbinteala credintei femeii. Se întâmpla câteodata ca o femeie vaduva, fara de nici o aparare si patimind multe nedreptati voieste sa vorbeasca cu împaratul. Dar când iese împaratul, înaintea lui merg purtatorii de sulite, purtatorii de paveze, calaretii si multi alti slujitori, dar ea nu se înspaimânta de ei, fiindca o sileste nevoia, nici are trebuinta de ajutorul lor, ci trecând printre ei, vorbeste cu multa îndrazneala cu împaratul, jeluindu-si necazul ei. La fel si femeia aceasta nu s-a rosit, nici s-a rusinat de preot, ci se apropie cu multa îndrazneala de împaratul. Si întarindu-se de dorinta si suindu-si mintea la cer, vorbea cu toata fierbinteala cu Dumnezeu, ca si cum L-ar fi vazut. Si ce zice ?

Dar nu zice nimic la început, ci plânge si varsa izvoare de lacrimi fierbinti. Si precum când ploile se revarsa si pamântul cel tare se uda si se înmoaie, fiind bun spre cresterea roadelor, asa s-a întâmplat si cu femeia aceasta. Caci înmuindu-se pântecele ei de lacrimi ca de niste ploi si înfierbântându-se din pricina durerii, a început sa se porneasca spre nasterea de fii. Dar sa auzim însasi cuvintele rugaciunii ei. „Si a plâns. Si s-a fagaduit Domnului, zicând: Adonai, Doamne, Eloi, Savaot”. Cuvinte înfricosate si cutremuratoare. Si bine a facut talmacitorul de nu le-a prefacut în limba noastra, caci nici n-au putut cu toata bunavointa lor sa le traduca în limba elineasca.

Iar femeia nu L-a chemat cu un nume, ci cu mai multe potrivite Lui, aratând dorinta ei catre El si dragostea ei cea fierbinte. Si precum cei ce scriu jalbe la împarat i se adreseaza nu numai cu un nume, ci cu mai multe, numindu-l purtator de biruinta, august, singur stapânitor si multe altele, pe care le pune la început dupa care fac rugamintea; asa si aceasta femeie aducându-si rugaciunea sa lui Dumnezeu, pune înaintea rugaciunii mai multe nume, aratându-si dragostea ei, precum am zis, si cinstea catre Cel Caruia se roaga.

Si pentru ca durerea a învatat-o aceasta rugaciune si fiindca a scris-o cu multa pricepere, a fost ascultata degrab. Caci asa sunt rugaciunile cele ce se fac din durerea sufletului, în loc de hârtie îsi avea mintea, în loc de condei, limba, iar lacrimile în loc de cerneala. De aceea s-a pastrat aceasta rugaciune pâna în ziua de astazi. Cu adevarat ramân nesterse cuvintele rugaciunii de se vor scrie cu astfel de cerneala.

Începutul rugaciunii l-am vazut, dar sa vedem si cele ce urmeaza: „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei tale”. Înca n-a primit nimic, dar începutul rugaciunii arata fagaduinta. Rasplateste lui Dumnezeu ceea ce înca nu are în mâini. Asa fierbea si se chinuia mai mult spre fagaduinta, decât spre ridicarea sterpiciunii. Si pentru cea dintâi s-a rugat adica sa aiba copil. „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei Tale”. Doua îndreptatiri am ca sa ma miluiesti, robia si nevoia. „Si de vei da roabei Tale samânta barbateasca, îl voi da în dar înaintea Ta”. Ce înseamna „în dar înaintea Ta ?”.

Daruire cu totul, rob desavârsit. Nu mai doresc nici o stapânire asupra lui, numai atâta voiesc, ca sa ma fac maica, ca sa ia copilul început de la mine. Cugeta la evlavia femeii. N-a zis : Daca îmi vei da trei, doi îti voi da Tie, nici de-mi vei da doi, unul Ti-L voi da Tie, ci daca-mi vei da unul, Tie Ti-L voi afierosi cu totul.

„Si vin si bautura ametitoare nu va beau. Înca nu a luat copilul, îl si tocmeste prooroc. Si pentru cresterea lui vorbeste si face tocmele cu Dumnezeu.

O, îndrazneala a femeii! Caci atunci neputând sa dea, fiindca înca nu luase, da pretul de la cele ce vor sa fie. Si precum multi din plugari care traiesc în cea mai crunta saracie, neavând bani ca sa-si cumpere vreun vitel sau oaie, le iau pe acestea de la stapânii lor cu tocmeala, fagaduindu-se sa plateasca pretul din roadele cele ce vor sa fie, asa si aceasta, cu toate ca a facut mult mai mult, deci nu a luat pe fiul ei de la Dumnezeu tocmindu-se sa dea jumatate ca aceia, ci ca sa-l dea întreg si sa se foloseasca de cresterea lui. Caci a socotit ca destula rasplatire este osteneala preotului lui Dumnezeu cu cresterea copilului.

„Si vin si bautura betiva nu va bea”. Nu a cugetat la bautura de apa. Sau de va cadea în alta boala ? Sau de va muri, patimind de boala cumplita ? Ci punându-si în minte ca Cel ce l-a dat va putea purta grija de sanatatea lui, din scutece l-a suit pe el la sfintenie, punând toate în grija lui Dumnezeu, si mai înainte de chinurile nasterii se sfintea având prooroc, purtând preot si tinând dar însufletit.

Pentru aceasta a lasat Dumnezeu sa se necajeasca dându-i târziu darul, ca prin rabdarea ei s-o faca mai stralucita si sa arate tuturor credinta si întelepciunea ei. Ca stând ea la rugaciune, nu a pomenit de cea care o pizmuia, nu a spus de ocarile ei, nu a aratat hulele ei si nici a zis: Razbuna-ma de femeia nedreapta si rea, lucru pe care îl fac multe femei. Ci, nepomenind nimic din acelea, se ruga numai pentru cele ce o folosea pe ea.

Fa si tu la fel, o omule, si când vei vedea pe vreun vrajmas care te-a scârbit, sa nu scoti nici un cuvânt rau catre el, nici sa-l blestemi pentru ca te uraste. Ci intrând înauntru si plecându-ti genunchii, roaga-te cu lacrimi lui Dumnezeu ca sa-ti risipeasca mâhnirea si întristarea ta. Lucru pe care si aceasta l-a facut. Dar cum? Va voi spune. Fiindca a ocârt-o, a necajit-o si i-a facut durerea mai mare, dar din durere rugaciunea s-a facut mai cu luare aminte; rugaciunea a tras pe Dumnezeu si L-a facut sa se plece. Si asa s-a nascut Samuil.

De aceea de ne vom trezvi, nu numai ca vrajmasii nostri nu vor putea sa ne vatame cu nimic, ci dimpotriva ura lor ne va folosi foarte mult, facându-ne la toate mai osârduitori, numai daca, din întristarea ce ni se pricinuieste, ne vom îndemna la rugaciuni, iar nu la ocari si la hule.

Iar dupa ce a nascut copilul, l-a numit Samuil, adica „va auzi pe Dumnezeu”. Si fiindca a fost auzita si l-a luat prin rugaciune, iar nu de la fire, pomenirea acestei lucrari a pus-o în numele copilului, ca pe un stâlp de arama. Si n-a zis: Sa-l numim cu numele tatalui sau, sau al unchiului, sau al mosului, sau al stramosului, ci zice: Cel ce l-a dat sa Se cinsteasca si prin numele copilului.

Acesteia râvniti si va asemanati, o femeilor; acesteia sa urmam, o barbatilor si sa aratam multa purtare de grija fata de copii. Sa-i crestem în înfrânare si curatie, întru nimic nu trebuie sa purtam mai multa grija de cei tineri, ci mai degraba trebuie sa ne ocupam de înfrânarea si curatia lor, fiindca patima potrivnica acestora le întineaza vârsta cea frageda. Si ceea ce facem cu lumânarile, sa facem si cu copiii. Când slujnica aprinde lumânarea îi poruncim sa nu umble cu ea acolo unde sunt paie, fân, sau altceva de acest fel, ca nu cumva din întâmplare sa cada vreo scânteie si aprinzând materia aceea, sa arda toata casa.

Aceasta purtare de grija s-o avem si fata de copii si sa nu ducem vederile lor acolo unde sunt slujnice înversunate, unde sunt fete desfrânate, unde sunt roabe neastâmparate.

Si de vom avea slujitoare de acest fel, sau vecina, sau oricare alta, sa poruncim si sa rânduim ca nici sa se arate, nici sa vorbeasca cu tinerii, ca nu cazând de acolo vreo scânteie, sa aprinda tot sufletul copilului si sa se faca primejdia de nesuferit.

Si nu numai de vederi, ci si de auziri desfrânate sa-i departam pe ei, ca sa nu li se strice sufletul prin acestea.

Nici la teatre sau la cluburi sa-i ducem, nici la ospete si la betii, ci sa pazim pe tinerii nostri mai mult decât pe fecioarele ce petrec în camarile lor. Nimic nu împodobeste mai frumos vârsta aceea, precum cununa înfrânarii si a curatiei, ca sa intre el în casatorie curat de toate întinaciunea.

Astfel si femeile lor le vor fi mai dragi, când sufletul lor nu a fost deprins de mai înainte cu desfrânarea. Nici se va strica acel suflet când tânarul va sti numai pe femeia cu care s-a unit în casatorie. Si când vor merge tinerii la casatorie astfel, iubirea lor va fi mai curata si îndragirea mai fierbinte.

Iar casatoriile ce se fac acum, nu sunt casatorii, ci negustorie de bani si cârciumarie. Caci când tânarul mai înainte de casatorie estre stricat, iar dupa casatorie cauta la alta femeie, ce folos este de casatorie, spune-mi ? Cu adevarat mai mare este pedeapsa si pacatul neiertat când are femeie, dar se duce la desfrânare si se umple de rusinea preadesfrânarii. Caci de se va împreuna cineva cu alta femeie, chiar daca o desfrânata, preadesfrânare, se numeste pacatul. Si se fac acestea, dupa casatorie, pentru ca mai înainte de casatorie nu s-au deprins sa petreaca în înfrânare si în curatie.

De aici vrajbe, ocari, stricari de case si certuri în toate zilele. Din pricina aceasta dragostea cea catre femeie se slabeste si se stinge, fiind slabanogite de petrecerea în casele de desfrânare. Iar de se va învata sa petreaca în înfrânare si în curatie, mai iubita decât toate va socoti pe femeia sa, o va privi cu multa dragoste si  va pazi tare legatura cu ea.  Si  fiind  pace si unire, toate bunatatile vor intra în casa aceea.

Deci ca si cele de aici sa le iconomisim bine si împreuna cu acestea sa dobândim si împaratim cerurile, sa purtam grija de noi însine si de copii, ca nu fiind îmbracati cu haine întinate sa intram la nunta cea duhovniceasca, ci cu multa îndrazneala sa dobândim acolo cinstea ce se daruieste celor vrednici, pe care fie sa o dobândim noi toti cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea si stapânirea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.