DESPRE CAINTA

din
Despre marginita putere a diavolului. Despre cainta. Despre Necazuri si biruirea tristetii
Sfîntul Ioan Gura de Aur
Editura Institutului Biblic al B.O.R., Bucuresti, 2002

CUVÎNT AL SFÂNTULUI IOAN GURA DE AUR, DESPRE CAINTA

De unde deci, de unde voi începe cuvîntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negresit, nu alta temelie decît cuvintele lui Hristos, prin care nefericeste pe cei ce rîd si aseaza în rîndul fericitilor pe cei ce plîng, spunînd astfel: „Fericiti – cei ce plîng, ca aceia se vor mîngîia” (Matei 5:4) si „Vai voua, celor ce rîdeti acum, ca va veti tîngui si veti plînge” (Luca 6:25).

Si pe foarte buna dreptate. Tînguire cu adevarat, tîn­guire si lacrimi este tot timpul de acum. Cumplita suferinta a cuprins întreaga omenire. Cumplite pacate stapînesc pe toti oamenii. Daca ar vrea cineva sa le cerceteze cu deamanuntul, daca într-adevar ar fi cu putinta sa le cerceteze cu deamanuntul‚ nu va înceta sa plînga si sa se tînguiasca. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicaieri nu-i urma de fapta buna. Si ce-i mai groaznic e ca nici noi nu ne mai dam seama de pacatele ce ne stapînesc si nici nu ne ducem la altii ca sa le aratam. Ne asemanam cu un om plin de sanatate pe dinafara, dar mistuit pe dinauntru de o boala grea. Din pricina nesimtirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun si savîrsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si cuvintele lor, ba dimpotriva, se mai si lauda cu ele. Se cred mai sanatosi decît cei cu adevarat sanatosi. Asa sîntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca sîntem bolnavi. Cînd trupul ne este chinuit de o boala mica de tot, chemam îndata doctori, cheltuim bani, luam doctorii amare, rabdam operatii si nu ne oprim sa facem tot ce putem pîna nu izgonim boala din trupul nostru. Cînd însa sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de pacat, cînd ne este sfîsiat de patimile trupului, cînd e ars, cînd e aruncat în prapastie si e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvînt.

Care este pricina? Pricina e aceea ca boala ne-a cuprins pe toti. Dupa cum, atunci cînd sîntem bolnavi trupeste si nu e nimeni care sa stie sa ne vindece, nu este nici o opreliste ca boala sa ne doboare pe toti, caci nu este nimeni care sa-i stavileasca furia, tot astfel e si cu boala sufletelor noastre. Pentru ca nu este nimeni deplin sanatos în credinta, pentru ca sîntem cu totii bolnavi – unii mai greu, alti mai putin greu – de aceea nu este nimeni în stare sa vina în ajutorul nostru, al bolnavilor. Daca ar veni la noi un om din alta parte – un om care ar cunoaste bine si poruncile lui Hristos, dar si viata noastra amestecata – nu stiu daca nu-si va închipui ca nu exista alti dusmani mai mari ai lui Hristos decît noi. Într-adevar, asa ne ducem viata, ca si cum ne-am da toata silinta sa mergem împotriva poruncilor lui Hristos.

Si, ca sa nu crezi ca exagerez cînd vorbesc asa, voi încerca sa dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? ,,S-a spus celor de demult: Sa nu ucizi! Iar Eu va zic voua: Tot cel ce se mînie pe fratele sau în desert, vinovat va fi judecatii. Cel care va zice fratelui sau „netrebnicule”, vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: „nebunule”, vinovat va fi de gheena focului” (Matei 5:21, 22). Acestea le spune Hristos. Noi însa calcam legea aceasta mai mult decît cei care nu cred în Hristos, caci în fiecare zi umplem de nenumarate ocari pe fratii nostri. Si ce este mai de rîs e aceea ca ne ferim sa rostim cuvîntul „nebunule”, dar de cele mai multe ori aruncam în obrazul fratilor nostri ocari mai grele decît aceasta, ca si cum numai cuvîntul ,,nebun” ar atrage dupa dînsul osînda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat aceasta pedeapsa pentru a pedepsi îndeobste pe orice hulitor. Ca lucrurile stau asa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: ,,Nu va înselati: nici desfrînatii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici hulitorii, nici rapitorii nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:9, 10). Daca cel care spune fratelui sau: ,,nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsa, cît de mult foc al gheenei va aduna pe capul sau cel care huleste pe fratele sau numindu-l „raufacator”, „pizmaret”, „om fara constiinta”, „rîvnitor de slava desarta” si mai stiu eu cum? Ocarile: ,,nebunule” si ,,netrebnicule” sînt cu mult mai usoare decît cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lasîndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca sa cunosti ca, daca o ocara mai usoara aduce iadul peste cel ce-o rosteste, cu mult mai mult îi vor aduce ocarile mai mari, ocarile mai greu de suferit.

Daca unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (si cunosc pe unii care au o astfel de parere gresita, cunosc pe unii care socotesc ca amenintarea cu iadul s-a spus numai ca sa înfricoseze pe oameni), atunci urmeaza ca nici prea-curvarii, nici sodomitii, nici curvarii, nici închinatorii la idoli nu sînt osînditi cu numele iadului. Daca i-a amenintat pe hulitori numai ca sa-i înfricoseze, atunci negresit a facut acelasi lucru si cu ceilalti, caci pe toti i-a amenintat cu pierderea împaratiei cerurilor, odata ce i-a însirat la un loc. Poate cineva ma va întreba:

– Oare hulitorul va avea aceeasi soarta ca si prea-curvarul, ca si curvarul, ca si lacomul, ca si închinatorul la idoli?

– Nu e vremea sa cercetam acum daca toti vor primi aceeasi pedeapsa. Dar ca toti vor cadea din împaratia cerurilor, si hulitorul împreuna cu ceilalti, sînt încredintat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucreaza prin Pavel, ca nici unii, nici altii nu vor mosteni împaratia lui Dumnezeu.

Nu numai în privinta acestui cuvînt din Scriptura, dar si în privinta a numeroase altele, multi oameni au aceasta parere gresita si socotesc ca îndeobste toate pedepsele hotarîte celor pacatosi nu sînt rostite de Hristos decît ca o exagerare. Aceasta însa e o cursa a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora aceasta mîngîiere, ca pedepsele date de Dumnezeu pacatosilor sînt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsa în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar cai de pacatele lor, si de a-i face nepasatori fata de ascultarea poruncilor. Acum, atîta vreme cît traim pe acest pamînt, gîndul acesta poate însela pe oamenii cu suflete mai trîndave, dar în vremea înfricosatoarei judecati se va vadi însela­ciunea. Se va vadi atunci cînd nimeni nu va mai avea nici un cîstig de pe urma caintei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum sa ne lasam înselati de acest gînd, si sa ne dam seama de înselaciune atunci, în ziua judecatii, cînd nu vom avea nici un folos de pe urma pocaintei? Sa nu ne înselam în desert! Sa nu gîndim spre raul nostru ceea ce nu trebuie! Sa nu atragem asupra-ne înca si o alta pedeapsa, aceea pricinuita de necredinta. Cumplita pedeapsa vine peste noi, nu numai pentru ca nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar si pentru ca nu credem în ele. Iar necredinta aceasta vine de acolo ca ni s-a slabit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Cînd nu voim sa avem linistea ce ne-o da ascultarea de glasul lui Dumnezeu si nici nu voim sa facem cele poruncite, atunci – spre a scapa mintea noastra de teama chinurilor viitoare, pentru ca sîntem cu constiinta încarcata si sugrumata de pacate – ne silim sa izgonim din mintea noastra frica cumplita de pedepsele ce ne asteapta. Prin asta însa, ne aruncam în alta prapastie si mai mare, aceea ca punem la îndoiala însasi existenta chinurilor viitoare. Dupa cum bolnavii cuprinsi de fierbinteala nu scapa de aceasta daca se baga în apa rece, ci, dimpotriva, li se mareste fierbinteala, tot astfel si noi, pentru ca ne înteapa constiinta pacatelor noastre, ne silim sa ne cufundam în cugetarea ca pedepsele viitoare sînt o exagerare, pentru ca sa putem apoi savîrsi fara teama orice pacat.

Ne mîniem pe fratii nostri nu numai cînd sînt de fata, ci, de cele mai multe ori, pornim razboi împotriva lor cînd ei nu sînt de fata. Dar asta-i culmea salbaticiei. Mai mult înca: fata de cei mai tari si mai puternici ne purtam cu multa blîndete, chiar daca ne fac rau, chiar daca ne ocarasc, pentru ca le stim de frica; pe cei de o seama cu noi si mai mici decît noi însa îi urîm si-i dusmanim, chiar daca nu ne-au suparat cu nimic. Acest lucru n-are alta lamurire decît ca ne temem mai mult de oameni decît de Hristos. […]

Cine poate spune ca în viata lui nu s-a mîniat niciodata fara socoteala si în desert, ca nu a ocarît niciodata? Sa nu-mi dai ca pilda pe un om care s-a mîniat si a ocarît de putine ori în viata lui. Spune-mi un om care n-a ocarît si nu s-a mîniat niciodata! Atîta vreme cît nu poti sa-mi arati un asemenea om, nu poti îndeparta nici amenintarea de deasupra lui pentru pricina ca n-a ocarît des si nu s-a mîniat des. Si tot astfel si hotul, si desfrînatul, chiar daca savîrsesc pacatul numai o singura data, nu scapa de pedeapsa pentru ca nu l-au savîrsit de mai multe ori, ci sînt pedepsiti tocmai pentru ca au îndraznit sa-l savîrseasca.

Care dintre necredinciosi n-ar socoti basm porunca numaidecît urmatoare celei de mai sus, cînd vede ca noi o calcam cu atît de mare înversunare? Dumnezeu a spus: ,,Daca îti aduci darul tau la altar, si acolo îti aduci aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau, înaintea altarului, si mergi mai întîi si împaca-te cu fratele tau si apoi vino si adu-ti darul tau” (Matei 5:23, 24). Noi însa ne apropiem de altare dusmanindu-ne cu altii, purtînd în sufletul nostru ura împotriva fratilor nostri. Dumnezeu Se îngrijeste atît de mult ca noi sa traim în pace unii cu altii, încît rabda sa ramîna nesavîrsita jertfa ce i-o aducem, sa întrerupem slujba catre El, numai din dorinta ce o are de a pune capat dusmaniei si urii ce o avem unii fata de altii. Iar noi tinem socoteala atît de putin de aceasta dorinta a Lui, încît pastram zile întregi dusmania, spre propria noastra paguba.

Hristos pedepseste nu numai pe cei care cauta sa se razbune, dar si pe cei care dispretuiesc pe fratii care-i dusmanesc, desi în sufletele lor nu le mai poarta ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rau sa se duca si sa se împace cu cel caruia i-a facut rau, pentru ca acela care a facut raul poate fi mai greu cuprins de dorinta de razbunare, pe cînd cel ce a suferit raul poarta necontenit în sufletul lui dorinta de razbunare. Prin aceasta, Hristos a aratat ca acela care nedreptateste, cel care a dat nastere radacinii pacatului, este mai vinovat decît cel nedreptatit, pentru ca poarta raspundere si pentru pedeapsa data de Hristos celui nedreptatit. Cu toate acestea, noi nu ne învatam minte, ci ne suparam si ne mîniem pe fratii nostri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca si cum nu s-ar fi întîmplat nimic de seama, nu ne mai pasa de cele savîrsite, uitam pe cei pe care i-am suparat si lasam ca ura sa tina vreme îndelungata, fara sa ne dam seama ca vom primi o pedeapsa cu atît mai mare, cu cît lasam sa se scurga mai multe zile peste supararea pricinuita, deoarece prin aceasta ne împacam si mai greu unii cu altii. Dupa cum atunci cînd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu usurinta pe oameni nu poate sa aiba tarie si crezare pentru a strica prietenia, tot astfel si atunci cînd dusmania pune stapînire pe sufletul nostru, toate sînt usoare si lesnicioase pentru cei care vor sa ne sporeasca si mai mult dusmania. Caci vorbele bune ce ne-ar fi spuse desteapta neîncrederea noastra si numai rautatile sînt crezute. Hristos ne porunceste sa lasam darul la altar si, mai întîi, sa ne împacam cu fratele nostru, ca sa cunoastem ca, daca nu trebuie sa amînam împacarea noastra nici atunci cînd Îi aducem închinaciune, cu atît mai mult trebuie sa facem asta în alte timpuri, cînd ne ocupam de lucruri pamîntesti.

Pe fata purtam obrazarul  împacarii, dar în launtrul sufletului nostru tinem cea mai neîmpacata ura. Ne dam buna ziua unii altora atunci cînd ne ducem la biserica, dar de obicei „buna ziua” o spunem numai cu buzele. Însa nu acest lucru îl vrea Domnul. Domnul vrea sa iubim din suflet pe fratele nostru, sa-i dam „buna ziua” din inima. Aceasta este într-adevar salutare, cealalta, obrazar si fatarnicie; cel care da în acest chip buna ziua si nu iubeste, mai mult Îl supara pe Dumnezeu decît Îl îmbuneaza. Dumnezeu cere de la noi dragoste curata, dragoste înradacinata adînc în sufletul nostru, nu dragostea aceasta pocita pe care adeseori o aratam oamenilor. Purtam pe buze numele dragostei, dar am stins puterea ei, iar aceasta este înca o dovada ca faradelegile noastre au pus stapînire pe noi, caci spune Hristos: ,,Din pricina înmultirii faradelegii, se va raci dragostea multora” (Matei 24:12). Si acestea le facem noi Crestinii, carora ni s-a poruncit sa nu ne mîniem, sa nu avem dusmani, iar daca avem dusmani, dusmania noastra sa tina numai o zi, caci s-a spus: ,,Soarele sa nu apuna peste mînia voastra!” (Efeseni 4:26). Noi însa nu ne marginim la atîta, ci tesem uneltiri unii împotriva altora, muscînd si nimicind prin vorbele si faptele noastre propriile noastre madulare, adica pe proprii nostri frati. Iar aceasta este curata nebunie. Si asa este, caci dupa acestea mai cu seama îi recunoastem pe îndraciti si pe nebunii ce nu se pot vindeca.

Ce sa mai spunem despre celelalte porunci date de Hristos? Ce sa spunem despre porunca data pentru a ne împaca cu pîrîsul nostru pîna sîntem pe cale cu el? (Matei 5:25, 26) Ce sa mai spunem despre porunca ce o da în privinta faptei nesabuite, despre privirile pofticioase (Matei 5:28) si despre prietenia necugetata si pagubitoare de suflet (Matei 5:29, 30)? Prin „ochiul drept” si prin „mîna dreapta”, Hristos n-a lasat sa se înteleaga altceva decît pe cei ce ne iubesc spre paguba noastra sufleteasca. N-a fost calcata oare adeseori în picioare, n-a fost desfiintata porunca ce ne opreste sa ne despartim de sotiile noastre (Matei 5:31, 32)?

Ma rusinez sa mai vorbesc despre porunca ce opreste orice juramînt (Matei 5:33-37), nu numai din pricina juramintelor pe care le facem, dar mai ales din pricina juramintelor noastre mincinoase. Daca juramîntul, chiar juramîntul adevarat, este un pacat si o calcare a poruncii, ce vom spune despre juramîntul mincinos? Daca ce este mai mult decît ,,da” si ,,nu” este de la cel rau, de la diavolul, de la cine va fi ce este mincinos?

Hristos a mai spus apoi: ,,Daca te loveste cineva peste obrazul drept, întoarce-i si pe celalalt; celui care vrea sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i lui si camasa; daca te sileste cineva sa mergi o mila, mergi cu el doua; celui ce-ti cere, da-i, si nu întoarce fata de la cel ce vrea sa se împrumute de la tine” (Matei 5:39-42). Ce putem spune fata de aceste porunci? Ne ramîne numai sa plîngem si sa ne acoperim fata de durere, caci nu îndeplinim nici una dintre poruncile amintite mai sus. Am apucat o cale cu totul potrivnica acestor porunci: ne cheltuim toata vremea în judecati, în lupte, în procese, în certuri. Nu au nici o înrîurire asupra noastra nici adevarul faptelor, nici cuvintele lui Hristos; dimpotriva, ne salbaticim, ne mîniem chiar pentru lucruri de nimic.

Poate ca, fata de cele de mai sus, ai voi sa-mi dai ca pilda pe unii oameni care si-au dat toata averea saracilor si care mai tîrziu au ajuns, din pricina saraciei lor, de rîsul lumii si au avut de suferit nenumarate nenorociri si necazuri. Îti voi raspunde, în primul rînd, ca îmi vei putea arata putini astfel de oameni; în al doilea rînd, prin pilda ce ai dat, nu mi l-ai aratat pe înteleptul înfatisat de Hristos în cuvintele amintite mai sus. Înteleptul acesta are o vietuire mult mai duhovniceasca decît omul pe care mi l-ai dat ca pilda. Este o mare deosebire între un om care-si da de bunavoie averile sale si unul care sufera fara sa crîcneasca atunci cînd i se iau toate averile. Dar pentru ce spun ca sufera fara sa crîcneasca? Omul desavîrsit despre care a vorbit Hristos, este cu mult mai sus si decît acesta. Porunca aceasta a lui Hristos îndeparteaza atît de mult din sufletele celor nedreptatiti mînia împotriva celor ce i-au nedreptatit, încît ei nu numai ca nu se supara din pricina pierderii averilor, ba, dimpotriva, mai dau de bunavoie si cele ce le-au mai ramas; si este mai mare rîvna lor în a suferi nedreptatea ce li se face decît zelul si nebunia celorlalti în a-i nedreptati. Cînd cel ce nedreptateste va vedea ca cel nedreptatit este gata sa sufere mai mult decît i-a fost gîndul, cînd va vedea ca, dupa ce si-a împlinit pofta, cel împilat se straduieste sa-i dea si mai mult, atunci pleaca biruit, rusinat de marea împacare a celuilalt. Fiara sa fie, sau ceva mai grozav decît o fiara, va fi mai cumpanit, caci a vazut bine din aceasta punere alaturi cît este de rau el si cît este de bun celalalt.

Un om cu o astfel de viata îti cer sa-mi arati. Pe acesta îl vad înfatisat numai în Scripturi, si nicidecum în vreo alta carte, iar în viata de toate zilele deloc, desi ne numim Crestini. Nu-mi da ca pilda pe omul care sufera în tacere nedreptatea; se poate întîmpla sa se poarte asa pentru ca nu poate sa se razbune. Atunci avem omul desavîrsit, omul cerut de Hristos, daca el va arata aceeasi rabdare fata de cei de o seama cu el, împotriva carora ar putea sa se razbune; ba mai mult, daca ar merge pîna acolo încît sa întreaca prin darnicia sa dorinta de jaf a celuilalt, sa-i dea mai mult decît vrea acela sa-i ia si sa arate îndelunga-rabdare în datul de bunavoie a altor bunuri, în afara de acelea ce i-au fost luate cu sila. Un astfel de om trebuie însa sa mai aiba înca o însusire sufleteasca, deasupra celor aratate pîna acum, care atinge însusi vîrful faptei bune: unui astfel de om, Hristos îi porunceste sa rînduiasca în ceata prietenilor, a prietenilor adevarati, pe dusmanii si raufacatorii lui, pe cei care îl pagubesc si la punga, si la trup, si în toate celelalte. Hristos ne spune: ,,Nu te margini la a da jefuitorului si lacomului, ci iubeste-l cu iubirea cea mai puternica, cu iubire curata!” Acest gînd a voit sa-l înfatiseze prin cuvintele: ,,Rugati-va pentru cei ce va necajesc!” (Luca 6:28). Iar de rugat, de obicei, nu ne rugam decît pentru cei pe care-i iubim foarte mult. Si, pentru ca sa nu socotesti din nou ca aceste cuvinte sînt o exagerare, pentru ca sa nu intre astfel în sufletul tau înselaciunea diavolului, de care am amintit mai sus, Hristos adauga adevarului lucrurilor si pricina, dreapta pricina a unei astfel de purtari, spunînd: ,,Caci, daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce plata aveti? Oare nu si vamesii fac acelasi lucru? Si, daca îmbratisati pe cei ce va îmbratiseaza, ce faceti mai mult? Nu si pagînii fac acelasi lucru?” (Matei 5:46, 47) Cum sa nu fie vrednica de tînguire si de nemîngîiata plîngere starea noastra morala, cînd nu ne deosebim în privinta aceasta întru nimic de vamesi si de pagîni? Si, daca ar fi numai aceasta grozavia! Dar nu! Nu numai ca nu-i iubim pe vrajmasi, dar înca îi dusmanim si urîm chiar pe cei ce ne iubesc. Uitatura urîta, invidia, nimicirea prin fapte si prin vorbe a cinstei si a numelui bun a altora nu au alta lamurire decît ura si dusmania înversunata. Astfel, nu numai ca nu ne deosebim întru nimic de pagîni, dar sîntem în privinta aceasta cu mult mai rai decît ei. Hristos a poruncit sa ne rugam pentru cei ce ne dusmanesc, noi însa tesem viclenii împotriva lor; cu toate ca ni s-a poruncit sa binecuvîntam pe cei ce ne blestema, îi acoperim de nenumarate blesteme.  Poate fi oare o înversunare mai mare decît aceasta împotrivire si decît aceasta lupta pe care o purtam împotriva lui Hristos, Legiuitorul acestor porunci? Nu stam noi împotriva tuturor poruncilor Lui?

Tirania slavei desarte, a umblatului dupa lauda lumii – pe care Hristos, în cuvintele numaidecît urmatoare celor amintite mai sus, a cerut sa o dezradacinam din sufletele noastre – am întins-o nu numai asupra rugaciunilor, postului si milosteniei (Matei 6:1-18), ci chiar asupra tuturor faptelor noastre; iar supunerea noastra fata de nebunia acestei tiranii este mai mare decît supunerea unui rob fata de stapînul lui. Acest lucru este îndeajuns de cunoscut de toti, de aceea trec peste el, spunînd doar atîta, ca unii oameni îsi dispretuiesc atît de mult mîntuirea sufletelor lor, încît nu mai dau nici o atentie poruncilor lui Hristos; iar altii, desi voiesc sa asculte de Hristos cît de cît, desi se silesc sa pazeasca unele porunci, totusi sfîrsesc prin a ajunge sa fie tot atît de pagubiti ca si ceilalti, din pricina ca nu vor sa dezlege de pe ei lanturile slavei desarte, ale umblatului dupa laudele lumii. Unul nu face deloc milostenie, altul da celor saraci ceva din averile sale, dar face aceasta ca sa-l laude lumea; cel din urma nu este întru nimic mai bun decît cel dintîi. Astfel, diavolul ne-a prins pe toti din toate partile în mrejele lui. Daca ar putea omul sa scape si de acest pacat, sa nu umble adica dupa laudele lumii cînd face milostenie; dar, fiind stapînit de mîndrie, cade iarasi în acelasi pacat, mai bine spus, în unul si mai grozav: nu pierde numai bunurile date ca milostenie, ci pleaca pe lumea cealalta încarcat si cu pacatul mîndriei. Cunosc apoi multi oameni care nu-si cheltuiesc averile în milostenii pentru pricinile mai sus aratate, ci vin în ajutorul celor lipsiti mînati de prietenie sau de rugaciunile staruitoare sau de alte pricini asemanatoare, si nu de frica de Dumnezeu si de porunca lui Hristos. Prin urmare, daca atîtea pricini pîngaresc faptele noastre bune, mai putem spune ca ne putem mîntui cu usurinta cînd, departe de a face fapte bune, savîrsim numai pacate?

Sa mergem mai departe! Care este omul care poate rosti cu îndraznire cuvintele din Tatal nostru: ,,Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6:12)? Chiar daca nu ne razbunam pe vrajmasii nostri, totusi pacatuim daca pastram netamaduita în suflet rana: mînia. Hristos însa nu vrea ca noi sa marginim la atîta iertarea gresitilor nostri, ci sa ajungem sa-i numaram printre cei mai buni prieteni. Din aceasta pricina, dupa cum am spus mai sus, ne-a poruncit sa ne si rugam pentru ei. Chiar daca nu te razbuni pe cel ce ti-a gresit, dar – daca îti întorci fata de la el, daca te uiti urît la el, daca tii deschisa în suflet rana – n-ai îndeplinit porunca ce ti-a poruncit-o Hristos. Cum ceri deci ca Dumnezeu sa Se îndure de tine, cînd tu nu te înduri de cei care ti-au gresit? Înteleptul îsi bate joc de o astfel de purtare, zicînd: ,,Omul tine mînie împotriva omului, si cere de la Dumnezeu iertare? Nu-i este mila de omul cel asemenea lui, si se roaga pentru iertarea pacatelor sale? El, trup fiind, tine minte; cine îl va curati de pacatele sale?” (Ecclesiastic 28:3-5).

As vrea sa tac deci si sa opresc sirul spuselor mele, atît mi-e de rusine sa merg mai departe. As vrea sa tac, caci, cu cît îmi voi urma vorbirea, cu atît mai mult se va vadi si lupta pe care o ducem împotriva poruncilor lui Hristos, dar si dusmania neîmpacata pe care I-o purtam. Dar care este folosul tacerii mele, cînd însasi viata noastra, faptele noastre, striga ca ducem lupta împotriva lui Hristos, iar înainte de faptele noastre, ne-o striga Hristos, Care cunoaste cu deamanuntul toata viata noastra, ne-o striga Hristos, Care ne va judeca?

Hristos ne-a poruncit sa nu ne adunam comori pe pamînt, ci în cer (Matei 6:19-21). Putini sînt cei care îndeplinesc aceasta porunca, iar dintre acestia putini, cine poate spune ca a îndeplinit-o asa cum doreste Hristos? Marea majoritate a oamenilor, ca si cum ar fi auzit cele împotrivnice, ca si cum li s-ar fi poruncit sa-si adune comorile aici pe pamînt, au parasit cu totul cerul, îsi lipesc inima de toate cele de pe pamînt, se înnebunesc de dragul strîngerii avutiilor si, urînd pe Dumnezeu, iubesc pe Mamona.

Hristos a mai poruncit: ,,Nu va îngrijiti de ziua de mîine!” (Matei 6:34). Stiu sigur ca nici un om nu vrea sa asculte aceasta porunca, nici sa se lase încredintat de adevarul ei, din pricina putinatatii credintei noastre în Hristos. De aceea, acoperindu-mi fata din pricina rusinii, voi lasa la o parte aceasta porunca. Ar trebui sa credem pe Hristos numai pe cuvînt; noi însa nu-L credem nici cînd ne dovedeste adevarul spuselor Sale cu dovezi de nezdruncinat, nici cînd ne da pilde despre temeinicia spuselor Lui, cum sînt cele cu pasarile cerului (Matei 6:26) si cu iarba cîmpului (Matei 6:30). Ci, dimpotriva, ne framînta grija zilei de mîine ca si pe pagîni, ba poate si mai mult, si, cu toate ca ni s-a poruncit ca nu trebuie sa ne rugam pentru cele de mîine, noi ne cheltuim toata rîvna noastra cu astfel de rugaciuni. Dar, dupa cum am spus, voi lasa la o parte aceasta porunca. Ma voi îndrepta deci spre poruncile urmatoare, cu nadejdea ca îndeplinirea acestora ma va mîngîia pentru rusinea de mai înainte.

Ce porunca a dat mai departe Hristos, în predica Sa de pe munte? ,,Nu judecati, ca sa nu fiti judecati!” (Matei 7:1). Socoteam ca voi gasi oarecare mîngîiere rusinii mele, dar vad ca rusinea îmi sporeste înca si mai mult. Chiar daca n-am pacatui fata de nici o alta porunca, ci numai fata de aceasta, calcarea ei e de ajuns ca sa ne arunce în fundul iadului. Judecam cu asprime pacatele altora, dar nu vedem bîrnele din ochii nostri; ne cheltuim toata viata iscodind faptele altora si osîndindu-i. Nu poti gasi pe nimeni liberat de acest pacat, nici laic, nici monah, nici cleric. Si totusi, Hristos ne spune ce primejdie mare ne asteapta în urma calcarii acestei porunci: ,,Cu ce judecata judecati, veti fi judecati!”, si: ,,Cu ce masura masurati, vi se va masura!” (Matei 7:2). Cu toate ca acest pacat nu contine în el nici o placere, ci, dimpotriva, are o atît de mare pedeapsa, totusi cu totii alergam spre el, ca si cum ne-am grabi si ne-am lua la întrecere sa intram în cuptorul iadului nu pe o singura cale, ci pe mai multe. Sîntem nepasatori nu numai fata de poruncile parut grele, ci chiar fata de cele mai usoare, deoarece le calcam în picioare în aceeasi masura si pe unele, si pe altele. Iar prin faptul ca le calcam în picioare pe cele usoare, aratam ca nu le îndeplinim nici pe cele mai grele, nu din pricina greutatii poruncilor, ci din pricina dispretului pe care-l aratam fata de ele. Spune-mi, te rog, ce lucru greu este a nu iscodi faptele altuia si a nu osîndi paca­tele aproapelui? Cele împotrivnice însa, a iscodi si a osîndi pe altii, este o treaba destul de obositoare. Poate sa ne mai creada cineva, la auzul acestor bagari de seama, ca nu ascultam de porunca aceasta din pricina nepasarii noastre, si nu din pricina rîvnei de a o calca si a relei noastre vointe? Cînd faptele pe care ne porunceste Hristos sa le îndeplinim sînt usoare si lesnicioase celor care voiesc sa le savîrseasca, iar faptele oprite sînt si mai grele si cer mai multa osteneala, iar noi parasim poruncile si savîrsim cele oprite – cînd deci asa stau lucrurile, nu vor spune oare dusmanii nostri ca facem pacatele pentru ca voim sa ne razboim cu Hristos? Ca poruncile lui Hristos nu au nimic ostenitor în ele o spune El însusi prin cuvintele: ,,Luati jugul Meu peste voi, ca jugul Meu este bun si sarcina Mea usoara” (Matei 11:29, 30). Dar noi, din cauza nespusei noastre nepasari, facem sa treaca în fata multimii drept împovaratoare cele usoare. Omului care vrea sa stea degeaba si sa doarma, mereu i se pare o greutate si mîncatul, si bautul. Cei cu sufletul treaz însa si cei harnici nu se dau îndarat nici în fata treburilor cu totul neobisnuite si greu de facut, dimpotriva, le savîrsesc cu mai mult curaj decît cei trîndavi si somnorosi pe cele foarte usoare. Nimic, nimic nu este atît de usor, pe care multa noastra lenevie sa nu-l socoteasca foarte greu si obositor; dupa cum nimic nu este atît de obositor si de greu, pe care rîvna si dragostea noastra sa nu-l faca foarte usor. Spune-mi, te rog, ce este mai cumplit si mai greu decît a fi în primejdie de moarte în fiecare zi? Si totusi, Fericitul Pavel a numit aceasta primejdie usoara, spunînd astfel: ,,Caci necazul nostru de acum, trecator si usor, ne aduce slava vesnica, mai presus de masura” (2 Corinteni 4:17). Chiar daca lucrul acesta este prin firea sa greu, totusi ajunge usor prin nadejdea celor viitoare. Pavel, de pilda, a si adaugat pricina usuratatii lui prin cuvintele: ,,Caci noi nu privim la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad” (2 Corinteni 4:18).

Sa vedem însa si poruncile urmatoare. Hristos a spus: ,,Nu dati cele sfinte cîinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor!” (Matei 7:6). Hristos ne-a dat aceste învataturi tot ca niste porunci. Noi însa, din pricina slavei desarte, a umblatului dupa lauda lumii si a mîndriei necugetate, am calcat în picioare si aceasta porunca, îngaduind, fara nici o socoteala si fara o cercetare amanuntita, sa ia parte la Sfintele Taine oameni desfrînati, necredinciosi si plini de nenumarate pacate. Înainte de a cerceta temeinic sufletul lor, le descoperim toata învatatura credintei noastre si îi ducem dintr-o data în sfînta sfintelor, fara sa le mai dam putinta sa vada si cele ce sînt înainte de sfînta sfintelor. Din aceasta cauza, unii dintre cei care au fost adusi catre Sfintele Taine cu atîta graba, au fugit îndata si au savîrsit nenumarate rele. Si – nu numai cînd e vorba despre altii, dar chiar cînd e vorba de noi însine – trebuie sa marturisim ca nesocotim aceasta prea-înfricosatoare porunca atunci cînd ne împartasim cu nemuritoarele Taine facînd aceasta plini de necuratie si cu nesocotinta.

Poti apoi sa vezi ca sînt calcate cu totul in picioare nu numai poruncile despre care am vorbit pîna acum, dar si cele pe care Hristos le da mai departe în predica de pe munte. Hristos a spus: ,,Cîte voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea!” (Matei 7:12), noi însa facem oamenilor toate cele pe care nu voim sa le suferim de la ei.

Desi ni s-a poruncit sa intram pe calea cea strîmta (Matei 7:13), noi cautam în orice împrejurare din viata calea cea larga. Nu este cu totul de mirare daca unii laici îmbratiseaza si iubesc aceasta cale larga, dar sa caute sa intre prin aceasta usa, mai mult decît laicii, monahii, oamenii care, l-a aratare, s-au rastignit pentru lume, aceasta este ceea ce ne umple de uimire, si, mai bine spus, acest lucru pare chiar o taina. Daca ai ruga pe monahi sa vina sa îndeplineasca vreo însarcinare, de cele mai multe ori i-ai auzi, în primul rînd, punîndu-ti aceste întrebari: Vom avea odihna în slujba pe care ne-o dai? Cel care ne cheama este în stare sa ne dea odihna? Si mereu, în orice discutie, cuvîntul care le sta cel mai mult pe buze nu este altul decît cuvîntul ,,odihna”. Ce spui, omule? Ti s-a poruncit sa mergi pe calea cea îngusta (Matei 7:14), si întrebi de odihna? Ti s-a poruncit sa intri pe usa cea strîmta (Matei 7:13), si cauti sa intri pe cea larga? Poate fi ceva mai rau decît aceasta ratacire? […]

Pe nimeni dintre noi, iubite, nu ne-a cuprins înca dorinta bunatatitor ceresti, asa cum ar trebui sa ne cuprinda. Daca ne-ar fi cuprins aceasta dorinta, am socoti umbra si fum toate cele ce par anevoioase. Cel care le pretuieste pe cele de acum nu va fi învrednicit niciodata de privirea bunatatilor viitoare. Dar cel care le dispretuieste si socoteste ca toate nu au mai mult pret decît umbra si visul va dobîndi iute si bunatatile cele mari si duhovnicesti. Cînd binele acesta, adica dispretul celor de fata, cuprinde cu adevarat sufletele oamenilor, atunci el are tot atîta putere sa nimiceasca rautatile pe cîta putere are focul asupra spinilor: chiar daca sufletul unui om ar fi înabusit de nenumarate rautati, chiar daca l-ar strînge pacatele cu multe legaturi, chiar daca l-ar arde cumplit flacara poftelor, chiar daca l-ar împresura cumplit zgomotul celor trecatoare – totusi, ca printr-un bici usturator, binele acesta va izgoni îndata si cu desavîrsire toate aceste rautati si le va îndeparta din suflet. Si, dupa cum praful marunt nu poate sta în fata furiei unui vînt puternic, tot astfel nici multimea poftelor nesabuite nu va putea sta în fata puterii caintei; în clipa în care cainta patrunde adînc în sufletul omului, poftele pier si se împrastie mai iute decît praful si fumul. Daca dragostea trupeasca robeste atît de mult sufletul încît îl face pe îndragostit sa se îndeparteze de toate cele din viata si sa stea tintuit numai sub tirania iubitei, cîte nu va fi oare în stare sa faca dragostea lui Hristos si teama de a nu ne înstraina de El? Dupa cum este greu, si – mai bine spus – cu neputinta sa amesteci focul cu apa, tot astfel socotesc ca este cu neputinta sa traiasca la un loc desfatarea si zdrobirea inimii. Ele sînt potrivnice si se nimicesc una pe alta: zdrobirea inimii este mama lacrimilor si a cumpatarii; desfatarea însa este mama rîsului si a nebuniei; una face sufletul usor si înaripat, cealalta îl face mai greu decît plumbul. […]

Boala aceasta îndelungata care a pus stapînire pe sufletele noastre a ajuns, cu timpul, de nevindecat – ca sa spun asa. Nici nu mai putem sa ne dam seama ce înseamna a fi cu adevarat sanatos, ba, dimpotriva, chiar ni se pare cu neputinta însanatosirea. Ne place sa auzim pomenindu-se numele Apostolilor, sa ni se vorbeasca despre faptele lor stralucite. Însa, în locul acestei placeri, ar trebui sa ni se umple sufletul de lacrimi si de jale la gîndul ca ne-am îndepartat atît de mult de ei: nu mai socotim un pacat acest lucru; ba, mai mult, ne gasim într-o astfel de stare sufleteasca, încît credem ca ne este cu neputinta sa ajungem la înaltimea Apostolilor. Daca am fi întrebati pentru care pricina am ajuns la acest gînd, am pune îndata înainte aceasta îndreptatire neghioaba, spunînd: Acela era Pavel; celalalt era Petru, iar celalalt – Ioan Botezatorul. Ce vrei sa spui prin cuvintele: Acela era Pavel, acela era Petru? Spune-mi, te rog, nu aveau si ei aceeasi fire omeneasca asemeni noua? N-au venit pe lume pe acelasi drum ca si noi? Nu s-au hranit cu aceleasi mîncaruri? N-au tras în piept acelasi aer? Nu s-au folosit de aceleasi lucruri ca si noi? N-au avut unii dintre ei sotii si copii? N-au fost unii lucratori si meseriasi? Iar altii nu s-au cufundat chiar în mocirla pacatului? Ai putea sa-mi raspunzi:

– Da, e adevarat, dar s-au bucurat de harul bogat al lui Dumnezeu.

– Da, îndreptatirea aceasta ar avea vreun temei daca ni s-ar fi poruncit si noua sa înviem morti, sa deschidem ochii orbilor, sa curatim leprosi, sa îndreptam schiopi, sa izgonim draci si sa vindecam alte boli asemanatoare. Dar ce legatura pot avea toate aceste minuni cu întrebarea pusa, odata ce acum este vorba sa cercetam felul vietuirii noastre si sa aratam supunerea noastra fata de poruncile lui Dumnezeu?  La botez, te-ai bucurat si tu de harul dumnezeiesc, te-ai împartasit cu Duhul Sfînt. Chiar daca n-ai primit harul de a face minuni, totusi ai primit îndestulator pentru o vietuire dreapta si curata. Prin urmare, caderea noastra se datoreaza numai trîndaviei noastre. Apoi, în ziua judecatii, Hristos nu da rasplata numai acelora care au facut minuni, ci si acelora care au îndeplinit poruncile Lui. El spune: ,,Veniti, binecuvîntatii Parintelui Meu, mosteniti împaratia gatita voua de la întemeierea lumii!”, nu pentru ca ati facut minuni, ci pentru ca ,,am flamînzit, si Mi-ati dat sa manînc; am însetat, si Mi-ati dat sa beau; strain am fost, si M-ati pri­mit; gol am fost, si M-ati îmbracat; bolnav am fost, si M-ati cercetat; în temnita am fost, si ati venit la Mine” (Matei 25:34-36). În Fericiri, Hristos nu vorbeste deloc despre cei care au facut minuni, ci despre cei care au o viata curata si dreapta.

Chiar daca acum harul facerii de minuni s-a micsorat, acest lucru nu va putea sa ne stinghereasca întru ceva, dar nici sa ne slujeasca drept îndreptatire cînd vom da seama pentru faptele noastre. Pe fericitii Apostoli nu-i pretuim din pricina minunilor savîrsite de ei (caci minunile erau savîrsite în totul prin puterea lui Dumnezeu), ci pentru ca au trait ca Îngerii; iar vietuirea lor se datora, pe lînga ajutorul dumnezeiesc, rîvnei lor. Zisa aceasta nu-i a mea, ci a lui Pavel, marele urmator al lui Hristos. Cînd Pavel scria ucenicilor sai împotriva apostolilor mincinosi si voia sa arate deosebirea dintre o slujire adevarata a lui Hristos si alta mincinoasa, n-a facut aceasta deosebire întemeiat pe minunile facute, ci pe faptele pe care le savîrsea, graind astfel: ,,Sînt ei slujitori ai lui Hristos? Ca un nebun graiesc, sînt mai presus eu: în osteneli mai mult, în temnite mai mult, în batai peste masura, în moarte adeseori. De la Iudei am primit de cinci ori patruzeci de lovituri fara una, de trei ori am fost batut cu toiege, o data am fost batut cu pietre, de trei ori s-a sfarîmat corabia cu mine, o noapte si o zi am petrecut în largul marii; în calatorii adeseori, în primejdii pe rîuri, în primejdii printre tîlhari, în primejdii din partea neamului meu, în primejdii din partea pagînilor, în primejdii în orase, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fratii cei mincinosi; în osteneala, în truda, în privegheri de multe ori, în foame, si sete si în posturi deseori, în frig si în goliciune. Pe lînga toate acestea, tulburarea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile. Cine este slab, si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste, si eu sa nu ard?” (2 Corinteni 11:23-29). Pentru aceste pricini ma minunez eu de Apostoli. Altii – care, printr-o iconomie oarecare, au primit îngaduinta sa faca minuni dar n-au savîrsit faptele de care vorbeste Pavel – nu numai ca nu au ajuns de admirat, dar au ajuns chiar netrebnici, dupa cum arata Hristos, prin cuvintele: ,,Multi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu cu numele Tau am proorocit? Nu cu numele Tau am scos draci? Nu cu numele Tau am facut multe minuni? Si le voi spune: Plecati de la Mine toti cei ce lucrati faradelegea, niciodata nu v-am cunoscut!” (Matei 7:22, 23). Tot pentru aceasta pricina, îi sfatuia pe ucenicii Sai, zicînd: ,,Nu va bucurati ca dracii vi se pleaca, ci ca numele voastre s-au scris în ceruri!” (Luca 10:20). Un om cu o vietuire curata si dreapta va primi, chiar fara de minuni, cununile împaratiei cerurilor, si nu va avea o cununa mai putin stralucitoare; pe cînd un om cu o vietuire nelegiuita nu va putea scapa de chinurile iadului, chiar daca va fi savîrsit minuni.

Prin urmare, împotrivirea ridicata, ca Apostolii au fost mari si minunati din pricina harului facerii de minuni dat lor de Dumnezeu, nu este de nici un folos. Dar nu este numai nefolositoare, ci chiar primejdioasa, caci da multor eretici prilej de învataturi gresite. Caci – daca Apostolii n-au ajuns de admirat datorita propriei lor vointe, ci numai datorita harului lui Hristos – ce-i împiedica pe toti ceilalti facatori de minuni sa ajunga ca si Apostolii? Daca harul lui Dumnezeu n-ar cere mai întîi de la noi faptele noastre, atunci harul s-ar fi raspîndit din belsug în sufletele tuturor oamenilor, caci „Dumnezeu nu cauta la fata oamenilor” (Romani 2:11). Dar, pentru ca harul cere întîi ca noi sa avem fapte, de aceea la unii oameni harul urmeaza faptelor si ramîne, de la altii fuge, iar de ceilalti nici nu se atinge. Ca Dumnezeu i-a dat Fericitului Pavel harul dupa ce a cercetat mai întîi vointa sa, dar înainte de a face vreo minune, o spune Însusi Hristos despre el. Asculta ce zice: ,,Vas al alegerii îmi este, ca sa poarte numele Meu înaintea neamurilor, si a regilor si înaintea întregului neam al lui Israil” (Faptele Apostolilor 9:15). Cel care intra în inimile noastre a dat aceasta marturie înainte de a veni harul Lui peste Pavel. Sa nu ne înselam noi însine, iubitilor, spunînd ca este cu neputinta sa ajunga cineva ca Pavel. E drept ca nu va mai fi un al doilea Pavel, daca-l privim sub chipul harului primit si al minunilor savîrsite; dar fiecare dintre noi, daca vrea, poate sa ajunga un Pavel, privit dupa chipul curatiei vietii sale. Iar daca azi nu mai sînt Paveli, asta se datoreaza numai lipsei noastre de vointa. Nu stim însa cum s-a facut ca am cazut în aceasta neghiobie, de a cauta printre oamenii zilelor noastre pe unii asemenea lui Pavel, cînd nu se pot vedea macar oameni care sa fie la fel cu altii care vin în al treilea sau al patrulea rînd dupa Pavel. Pentru aceasta trebuie sa jelim, sa lacrimam si sa ne vaitam nu numai o zi, nici doua, ci toata viata. […]

Noi însa, care n-avem de bocit si jelit pierderea copiilor si a sotiilor, ci pierderea sufletului – si nu pierderea unui suflet strain, ci a propriului nostru suflet – ne îndreptatim zicînd ca ne este trupul slabanogit si ca avem nevoie de mîncaruri alese. Si daca ar fi numai aceasta grozavia caderii noastre! Dar noi nu savîrsim nici acele fapte pentru împlinirea carora nu este nevoie deloc de taria trupului. Spune-mi, te rog, la ce-ti trebuie putere trupeasca atunci cînd se cuvine sa-ti zdrobesti inima, cînd trebuie sa te rogi cu minte treaza si suflet destept, cînd trebuie sa-ti treci pe dinaintea sufletului pacatele, cînd trebuie sa-ti înfrîngi îngîmfarea si mîndria, cînd trebuie sa-ti smeresti gîndirea? Aceste fapte Îl fac îndurator pe Dumnezeu spre noi, si acestea n-au nevoie de multa truda. Dar nici pe acestea nu le facem. Nu înseamna numaidecît ca-ti bocesti si-ti jelesti pacatele daca te îmbraci în sac, daca te închizi într-o chilie, daca stai în întuneric; dimpotriva, a-ti jeli pacatele înseamna a-ti aminti totdeauna cu tarie de propriile tale pacate, a-ti cerceta constiinta cu aceste gînduri, a masura necontenit lungimea drumului pe care-l mai avem de facut pîna la împaratia cerurilor.

– Dar cum voi face aceasta? – ma vei întreba.

– Cum? Daca avem vii totdeauna înaintea ochilor iadul si Îngerii care alearga pretutindeni si strîng din toata lumea pe cei pe care au sa-i arunce în iad. Sa ne gîndim apoi, fara a mai tine seama de chinurile iadului, cît de mare rau este pierderea împaratiei cerurilor. Caci, chiar daca nu ne-ar ameninta focul iadului si nici nu ne-ar astepta chinuri vesnice, numai gîndul de a fi înstrainati de Hristos cel blînd si iubitor de oameni – Care S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, Care a suferit toate ca sa ne scoata din chinurile iadului si sa ne împace cu Tatal pe noi, cei care Îi eram dusmani din pricina pacatelor noastre – prin urmare, numai gîndul acesta, de a putea pierde acele bunatati negraite si nemuritoare care ne asteapta, ar trebui sa fie mai puternic decît chinul iadului si îndestulator ca sa ne destepte sufletele si sa ne înduplece sa fim totdeauna treji. Daca – numai la citirea pildei celor cinci fecioare care au fost îndepartate din camera de nunta, pen­tru ca n-au avut untdelemn în candelele lor – simtim aceeasi durere ca si ele pentru pedeapsa venita asupra lor si ne tulburam; daca ne gîndim apoi ca si noi vom suferi aceeasi pedeapsa pentru trîndavia noastra, mai putem fi oare atît de împietriti la suflet încît sa cadem în trîndavie, cînd ne este totdeauna vie în suflet pilda aceasta? […]

De asta sîntem totdeauna reci si nesimtitori, de asta nu sîntem pregatiti pentru savîrsirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la cainta, de asta nu putem sa ne adunam putin sufletul nostru: nu ne gîndim cum trebuie la pacatele noastre, nu cercetam binefacerile date noua de Dumnezeu, nu cautam pe oamenii care au savîrsit fapte mari si minunate. De asta am dat cu totul uitarii faptele cele bune: nu sîntem cumpatati cînd avem izbînzi în viata, cînd sîntem fericiti; nu sîntem sinceri, mintim cînd spunem tuturor, de nenumarate ori, ca sîntem niste pacatosi. Ca asa stau lucrurile o putem vedea de acolo ca ne pierdem firea, ne razvratim cînd auzim ca altii rostesc aceste cuvinte si le socotim drept ocari. Astfel, toate faptele noastre nu-s decît fatarnicie: nu urmam pe vames, care, hulit de fariseu pentru multimea pacatelor lui, a suferit cu rabdare hula si a cules rodul purtarii lui, caci s-a pogorît din biserica mai îndreptat decît fariseul (Luca 18:14). Noi însa nu stim ce înseamna a ne marturisi pacatele, cu toate ca sîntem plini de nenumarate pacate. Ar trebui sa fim încredintati nu numai ca am savîrsit nenumarate pacate, dar ar trebui sa avem scrise ca într-o carte în inima noastra toate pacatele noastre, mici sau mari, si ar trebui sa le plîngem ca si cum le-am fi facut de curînd. Aducîndu-ne aminte necontenit de pacatele noastre, putem înfrînge iute mîndria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile pacate trage dupa sine un atît de mare bine, încît Fericitul Pavel îsi spunea deseori chiar pacatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate pacatele sale de mai înainte îi fusesera sterse; dupa botez, a trait într-o curatie desavîrsita; astfel – desi nu se stia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4:4), desi nu avea pacate pentru care sa suspine – totusi facea pomenire de pacatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunînd: ,,Hristos Iisus a venit în lume sa mîntuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintîi sînt eu” (1 Timotei 1:15); si iarasi: ,,… ca m-a socotit credincios, punîndu-ma spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor, si prigonitor si batjocoritor… (1 Timotei 1:12, 13) ca prigoneam peste masura Biserica lui Dumnezeu si o pustiiam” (Galateni 1:13); si iarasi: ,,Nu sînt vrednic sa ma numesc Apostol” (1 Corinteni 15:9). Chiar daca Dumnezeu ne-a iertat pacatele trecute si spovedite, totusi trebuie sa ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare sa ne miste sufletul si sa ne îndemne sa iubim cu putere pe Dumnezeu. Cînd Simon fariseul a fost întrebat de Domnul care din cei doi datornici îl va iubi mai mult pe camatar, si a spus: ,,Socotesc ca cel caruia i-a iertat mai mult”, Domnul i-a raspuns: Drept ai judecat!” (Luca 7:43). Atunci vom cunoaste cît de covîrsitor este harul lui Dumnezeu fata de noi, atunci vom pleca ochii spre pamînt, atunci ne vom smeri, cînd ne vom gîndi la multimea pacatelor noastre trecute. Cu cît avem constiinta ca am savîrsit pacate mai mari, cu atît ni se va muia mai mult sufletul. Pavel îsi aducea aminte de pacatele lui de dinainte de botez, noi însa nu voim sa ne aducem aminte de cele savîrsite dupa botez, care aduc dupa ele mare primejdie si pe care avem îndatorirea de a le cerceta. Dimpotriva, daca ne vine vreodata în minte amintirea vreunui pacat, îndata îl alungam, caci nu vrem ca aceasta sa ne tulbure constiinta nici chiar pentru putina vreme. Si totusi, pacatele ni se nasc din aceasta placere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atît de nesimtitori si atît de molatici, pe de o parte nici nu mai putem sa ne marturisim pacatele de mai înainte (cum putem sa le mai marturisim, odata ce ne-am obisnuit sa nu le suferim nici amintirea?), iar pe de alta parte sîntem cu totul gata de a savîrsi pe viitor altele. Bine ar fi sa avem vesnic în noi treaza amintirea pacatelor noastre! Frica de Dumnezeu sa ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea si usuratatea sufletului nostru! Caci, daca taiem si acest frîu, cine va mai opri sufletul sa se îndrepte fara teama spre prapastie si sa cada în adîncul pierzarii? Pentru asta dreptul David îsi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plîngea, pentru asta suspina; plîngea si suspina cu amar. […]

Asa facea si David: astfel de gînduri îi framîntau necontenit mintea. Gîndindu-se la binefacerile lui Dumnezeu, zicea: ,,Ce este omul ca sa-l pomenesti, sau fiul omului, ca sa-l cercetezi? Micsoratu-l-ai cu putin fata de Îngeri, cu slava si cu cinste l-ai încununat” (Psalm 8:4, 5). Îsi uitase atît de mult faptele sale bune, încît, dupa ce daduse dovada de o covîrsitoare întelepciune, spunea: ,,Ce sînt eu, Doamne al meu, Doamne? Ce este casa tatalui meu, ca m-ai iubit pîna într-atîta? Sînt mici toate acestea înaintea Ta, Doamne al meu, si Tu ai grait pentru casa robului Tau ca va fi îndelungata. Aceasta este legea omului, Doamne al meu, Doamne, catre Tine. Ce va mai adauga David vorbind cu Tine?” (2 Împarati 7:18-20). Avînd necontenit în minte faptele bune ale stramosilor sai, socotea ca el este un om de nimic alaturi cu ei. Dupa ce a spus: ,,În Tine au nadajduit parintii nostri” (Psalm 21:4), a adaugat, vorbind de sine: ,,Iar eu sînt vierme, si nu om!” (Psalm 21:6). Atît avea de limpede înaintea ochilor nesiguranta viitorului, încît spunea: ,,Lumineaza-mi ochii mei, ca sa nu adorm spre moarte” (Psalm 12:4). Gîndea ca avea sa dea socoteala de atît de multe pacate, încît spunea: „Curateste pacatul meu, ca mult este!” (Psalm 24:12).