CUM PUTEM IMITA PE DUMNEZEU

Din
TALCUIRI LA EPISTOLA INTAI CATRE TIMOTEI A SFANTULUI APOSTOL PAVEL
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA NEMIRA 2005
OMILIA XV

Iar de vaduvele tinere fereste-te. Caci, atunci când poftele le îndeparteaza de Hristos, vor sa se marite. Si îsi agonisesc osânda, fiindca si-au calcat credinta cea dintâi. Dar în acelasi timp se învata sa fie lenese, cutreierând casele, si nu numai lenese, ci si guralive si iscoditoare, graind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca vaduvele tinere sa se marite, sa aiba copii, sa-si vada de case, si sa nu dea potrivnicului nici un prilej de ocara. Caci unele s-au si abatut, ca sa se duca dupa Satana. (I Timotei 5, 11-15)

Dupa ce Pavel mult a vorbit despre vaduve, ba înca hotarându-le si vârsta si zicând ca „nu mai putin de saizeci de ani sa aiba”, si pe lânga aceasta mai aratând si calitatile lor: „daca a crescut copii, daca a fost primitoare de straini, daca a spalat picioarele sfintilor, daca a venit în ajutorul celor strâmtorati”, iata ca aici iarasi zice: „De vaduvele tinere fereste-te.” Despre fecioare însa, desi lucrul este cu mult mai dificil, nimic din acestea nu lasa a se întelege. Si de ce oare? Fiindca acelea s-au tagaduit pentru lucruri mai mari, si de la maretia acestei idei el a ajuns la acest fapt. Caci cuvintele: „daca a fost primitoare de straini, daca a spalat picioarele sfintilor”, si toate cele de acest fel, le-a reprezentat, asa-zicând, prin expresia: „femeia nemaritata si fecioara poarta grija de cele ale Domnului”. (I Corinteni 7, 34)
Iar daca cu acestea el n-a insistat asupra vârstei, tu sa nu te minunezi, fiindca chiar de aici se învedereaza si aceea. De altfel am spus ca fecioarele si-au ales fecioria în urma unei judecati mai înalte. Pe lânga aceasta, cu vaduvele tinere e ca si cum ar fi devenit niste cadavre, si prin urmare ele singure au dat motiv la o astfel de legiuire, în timp ce nu asa se petrece cu fecioarele. Cum ca unele dintre ele cazusera deja, aceasta se învedereaza din expresia: „caci, atunci când poftele le îndeparteaza de Hristos, vor sa se marite”, si iarasi: „caci unele s-au si abatut, ca sa se duca dupa Satana”.
„De vaduvele tinere fereste-te.” De ce oare? „Caci atunci când poftele le înfierbânta, vor sa se marite”. Si ce înseamna „înfierbânta”? Adica se prefac ca si cum n-ar voi un lucru, pe când îl voieste, când se moleseste. Este întocmai ca si cum, vorbind cineva despre un barbat bun si blând, ar spune: „apoi aceasta, lasându-l pe el, s-a dus dupa un altul”. Arata deci ca si vaduvia lor au preferat-o în mod întâmplator.
Prin urmare, si vaduva este logodita cu Hristos în vaduvia ei, dupa cum zice: „Eu sunt Parintele orfanilor si Judecatorul vaduvelor”. (Psalmi 67, 5) Arata, prin urmare, ca nici vaduvia n-au purtat-o dupa cuviinta, ci „se înfierbânta”, si cu toate acestea el rabda. Dar în alt loc, el spune: „ca v-am logodit unui singur Barbat, ca sa va înfatisez lui Hristos fecioara nepribanita”. (II Corinteni 11, 2) „Când ele s-au fagaduit lui Hristos, zice, apoi iata ca „vor sa se marite, agonisindu-si osânda, fiindca si-au calcat credinta cea dintâi”. Sub numele de „credinta”, el indica aici învoiala facuta. „Au mintit, zice, si-au batut joc de adevar, 1-au lepadat, au calcat acea învoiala.”
„In acelasi timp se învata sa fie lenese”, zice. Asadar, apostolul nu numai barbatilor le porunceste sa lucreze, ci si femeilor, caci nelucrarea sau trândavia aduce tot raul. „Ele sunt raspunzatoare nu numai de aceasta fapta, ci si de alte pacate.” Caci daca este nepotrivit unei femei a colinda casele oamenilor, apoi cu atât mai mult unei fecioare. „Nu numai lenese, zice, ci si guralive si iscoditoare, graind cele ce nu se cuvin. Vreau, deci, ca vaduvele tinere sa se marite, sa aiba copii, sa-si vada de case.” Când si grija de barbat o va alunga de la ea, si cea de Dumnezeu nu o are, ce se alege de ele? Cu drept cuvânt ca atunci devin lenese, guralive si iscoditoare.
Caci cel ce nu se îngrijeste de cele ale sale, desigur ca se va îngriji de ale altora, precum si cel ce se îngrijeste de ale sale, de cele straine nu va face nici o vorba, nu va avea nici o grija.
„Graind cele ce nu se cuvin”, zice. Intr-adevar, nimic nu este atât de nepotrivit ca a cenzura mai cu seama cele ale altora, si aceasta este zisa nu numai pentru femei, ci si pentru barbati – fiind cea mai mare dovada de nerusinare, si cutezanta fara margini. „Vreau deci” – fiindca si ele voiesc, atunci voiesc si eu – „ca vaduvele tinere sa se marite, sa aiba copii, sa-si vada de case”, adica sa se îngrijeasca de casa, caci aceasta e cu mult mai bine decât a umbla din casa în casa, si a grai ce nu se cuvine. Trebuia poate sa se îngrijeasca de cele ale lui Dumnezeu, trebuia sa pazeasca credinta; dar fiindca pe acestea nu le fac, apoi mult mai bine este de a se marita, decât a sta asa, caci nici Dumnezeu nu este dispretuit prin acest fapt, si nici ele nu se vor învata a fi mai bune.
De la o asa vaduvie nu poate iesi nimic bun, pe când de la o casatorie normala, multe bunuri izvorasc, iar mai presus de orice, prin casatorie va putea sa alunge din cugetul sau trândavia, si sa nu mai fie guraliva si iscoditoare.
Si de ce oare n-a spus ca, de vreme ce unele vaduve au cazut, atunci ele trebuie sa aiba o mare bagare de seama, ca nu cumva sa patimeasca la fel ca acelea, ci le-a poruncit sa se marite? Pentru ca nu împiedica faptul casatoriei lor. „Ca sa nu dea potrivnicului nici un prilej de ocara”, adica sa nu aiba de ce se agata. „Caci unele s-au si abatut, ca sa se duca dupa Satana.” Asadar, pe astfel de vaduve el le împiedica, nu doar pentru ca nu voieste sa fie vaduve tinere, ci pentru ca nu voieste de a fi fara de treaba, graind cele ce nu trebuie, si iscoditoare; cu alte cuvinte, nu voieste ca ele sa aiba pe diavol de pricina. Dar daca acestea nu s-ar petrece, nici el nu le-ar împiedica.
Daca vreun credincios sau vreo credincioasa are în casa vaduve, sa aiba grija lor, ca Biserica sa nu fie împovarata, ci sa poata ajuta pe cele cu adevarat vaduve. (5, 16) Iarasi numeste cu adevarat vaduve pe cele singuratice, pe cele care n-au de nicaieri nici o mângâiere. Si de ce oare îndeamna la aceasta? Caci asa este tine. Din acest fapt, doua lucruri mari izvorasc: si acelea ca aveau motiv de a face bine, si ca acestea se întretineau bine, în acelasi timp si Biserica nu se îngreuia. Bine a facut ca a adaugat: „daca vreun credincios”, caci nu trebuia a fi îngrijite si hranite de cei necredinciosi, ca sa nu se creada ca au nevoie de ei.
Priveste apoi si cât de încurajator le vorbeste, caci nu le-a spus de vreo cheltuiala mare, sau de vreun lux, ci „sa aiba grija lor”, adica sa le dea cele strict necesare – „ca Biserica sa nu ne împovarata, ci sa poata ajuta pe cele cu adevarat vaduve”. Prin urmare, o astfel de credincioasa sau credincios are si plata ajutorului ce a dat Bisericii, fiindca, ajutând-o pe aceasta, ajuta în acelasi timp si pe cele ce le îngrijeste Biserica, lasându-i putinta de a le îngriji cu mai multa îmbelsugare.
„Vreau, zice, ca vaduvele tinere”, ce sa faca? Sa se desfete? Sau sa petreaca în ospete? Nimic din toate acestea, ci „sa se marite, sa aita copii, sa-si vada de case”. Si cum sa chiverniseasca casa? Apoi, ca nu cumva sa-ti închipui ca el le îndeamna la desfatari, a adaugat imediat: „ca sa nu dea nici un prilej potrivnicului spre ocara”. Trebuia ca ele sa se ridice mai presus de cele pamântesti, dar fiindca s-au coborât mai jos, cel putin macar în acestea sa ramâna.
Preotii, care îsi tin bine dregatoria, sa se învredniceasca de îndoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul si cu învatatura. Pentru ca Scriptura zice: „sa nu legi gura boului care treiera”, si: ” Vrednic este lucratorul de plata sa „. (5, 17-18) Sub denumirea de „îndoita cinste”, de aici, el numeste îngrijirea, sau mai tine zis acordarea celor necesare. Caci, când el adauga: „Sa nu legi gura toului care treiera”, si: „vrednic este lucratorul de plata sa”, aceasta învedereaza.
Prin urmare, si când zice mai sus: Pe vaduve cinsteste-le (5, 3), el vorbeste despre îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevarat vaduve” sa le cinsteasca, adica pe cele ce sunt în saracie, fiindca, cu cât una este mai saraca, cu atât mai mult este vaduva. Pune aici si cele ale Legii, si cele ale lui Hristos, ca unele ce conglasuiesc.
Legea spune: „Sa nu legi gura boului care treiera.” Vezi cum el voieste ca dascalul sa munceasca? Si nu este alta oboseala si munca, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare si ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucratorul de plata sa”? Noi însa sa nu ne uitam numai la plata, ci si la aceea cum a poruncit. „Vrednic este lucratorul de plata sa”, adica vrednic este lucratorul de hrana, de întretinerea sa. Asa ca daca cineva se dezmiarda sau sta în liniste, nu este vrednic. Daca cineva nu este ca boul ce treiera, daca nu duce jugul prin spini si pâna la a fi strâns de gât cu el, si daca se opreste mai înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie sa se acorde ajutoare cu îmbelsugare dascalilor pentru întretinerea lor, ca nu cumva sa sufere, sau sa se moleseasca; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din aceasta cauza ucenicii sa fie lipsiti de cele mari; ca astfel, lucrând cele duhovnicesti, sa nu se ocupe deloc cu cele pamântesti. Astfel erau levitii; ei nu se interesau deloc de cele ale vietii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviti, si prin lege se poruncea si cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile provenite din pârga, rugaciuni si celelalte de acest fel. Acelora desigur ca le-a legiuit Moise în asa fel, ca unii ce cautau numai cele prezente; eu însa nimic mai mult nu zic ca ar trebui sa aiba proestosii, decât hrana si îmbracaminte, ca nu cumva sa-si petreaca timpul cu acestea.
Dar oare ce vrea sa zica prin „îndoita cinste”? îndoita cinste catre cele vaduve,  sau catre diaconi  (slujbasi Bisericii),  sau, simplu, îndoita cinste înseamna multa cinste. Dar noi sa nu ne uitam numai la aceea ca-i învredniceste de multa cinste, ci si la faptul ca a adaugat: „cei ce îsi tin bine dregatoria”.
Si ce anume înseamna cei ce îsi tin tine dregatoria, sa ascultam pe Hristos care zice: „Pastorul cel bun, sufletul sau îsi pune pentru oi”. (Ioan 10, 11) Asadar, aceasta înseamna a tine bine dregatoria, adica a nu cruta nimic pentru îngrijirea parinteasca a pastoritilor. „Si mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul si cu învatatura.” Unde sunt acum cei ce spun ca nu este nevoie nici de cuvânt si nici de învatatura, daca apostolul chiar si pe Timotei îl îndeamna la aceasta, zicând: Cugeta la acestea, tine-te de acestea, si iarasi: Ia aminte la tine însuti si la învatatura; staruie în aceasta, caci, facând aceasta, si pe tine te vei mântui si pe cei care te asculta? (4, 15-16).
Deci tocmai pe unii ca acestia voieste apostolul sa-i cinstim mai mult decât pe toti ceilalti, pentru care si motivul îl pune, zicând ca mult sufera ei. Când un altul nici nu privegheaza, nici nu se îngrijeste, ci sta împreuna cu ceilalti în liniste si nepasare, iar acela se zbuciuma îngrijindu-se, meditând, si mai cu seama daca este neîntrecut în cuvintele si stiintele celor de afara, apoi cum nu ar trebui sa se bucure de cinste din partea tuturor si mai mult decât altii, când el se lasa sub atâtea osteneli? Acesta este raspunzator înaintea a mii de limbi.
Unul, de pilda, 1-a hulit, altul 1-a laudat, un altul 1-a luat în râs, un altul i-a defaimat tinerea de minte si compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multa putere spre a le rabda pe toate.
Mare este cu adevarat, si mai cu seama mult contrituie spre edificarea Bisericii, de a fi preotii didactici, sau învatatori ai credinciosilor; iar daca aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd, sau se rastoarna pe dos. De aceea, împreuna cu cele spuse – de a fi primitor si blând si de a fi fara de ponos – numara si aceasta, zicând ca trebuie a fi „învatator”. Fiindca, de ce se numeste el dascal? Pentru ca sa învete pe altii filosofia vietii.
De aceea Pavel a zis: „Si mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt si întru învatatura”, fiindca este nevoie si de învatatura prin cuvânt. Si de care cuvânt vorbeste apostolul? Nu vorbeste de acel cuvânt pompos, si nici de acela care are în sine iscusinta sau eleganta celor din afara, ci de cuvântul care are într-însul multa putere, de acela care este plin de întelepciune.
In asemenea caz, el nu are nevoie de constructia frazelor, ci a cugetarilor, cum s-ar zice; nu a unei conditii din afara, straine, ci a unei dispozitii sufletesti.
Pâra împotriva preotului sa nu primesti, fara numai de la doi sau trei martori. (5, 19) Asadar, contra celui tânar trebuie a primi pâra fara marturii? Contra altora trebuie numaidecât? Oare nu trebuie întotdeauna a se face ascultarile cu toata exactitatea? Deci ce vrea sa spuna el aici? „Nu vorbesc de altii, zice, ci mai ales de cei batrâni (presbiteri).” Sub denumirea de presbiter, de aici, el nu întelege demnitatea, ci vârsta, fiindca mai usor pacatuiesc cei tineri decât cei batrâni. Si cum ca asa este, se învedereaza de acolo ca lui Timotei i se încredintase Biserica Efesului, si chiar întreaga natiune a Asiei; prin urmare, apostolul vorbeste aici de cei batrâni.
Pe cei ce pacatuiesc mustra-i de fata cu toti, ca si ceilalti sa aiba teama (5, 20), adica, „nu deodata sa-i tai de la Biserica, ci toate le fa cu multa bagare de seama. Când vei afla lamurit, atunci te arunca asupra-i cu putere ca si ceilalti sa se cuminteasca.” Caci dupa cum a înfrunta usor pe cineva este vatamator, tot asa si în pacatele cele cunoscute de altii daca nu te vei ridica cu toata puterea, prin aceasta vei lasa calea deschisa si altora,  spre a face si a cuteza aceleasi pacate. „Pe cei ce pacatuiesc mustra-i de fata cu toti, zice, ca si ceilalti sa aita teama.” Dar oare cum de a zis Hristos: „Mergi si mustra-1 pe el între tine si el singur”? (Matei 18, 15) Dar si pe unul ca acela Mântuitorul permite a-1 cerceta în Biserica. Caci ce? Oare nu înfricoseaza mai ales faptul de a fi certat înaintea tuturor? Cum? Atunci când toti cunosc pacatul, în timp ce osânda n-o cunosc, desigur ca mai mult se înfricoseaza. Dupa cum se întâmpla cu cei ce ramân nepedepsiti, ca multi vor fi si cei ce vor pacatui, tot asa si atunci când sunt pedepsiti, multi vor fi cei ce se vor îndrepta. Asa a facut si Dumnezeu: pe Faraon 1-a pedepsit, de asemenea si pe Nabucodonosor, cum si pe multi altii îi vedem pedepsiti, dupa om si dupa tara în care se afla.
Prin urmare, apostolul voieste ca toti sa se teama de Episcop, si pe dânsul îl pune priveghetor peste toti. „Fiindca de multe ori se judeca cu usurinta, trebuie, zice, ca cei ce marturisesc si cei ce învinovatesc pe presbiter sa fie dupa cum prevede legea vecbe: „Ca în doua sau trei marturii va sta tot cuvântul”. (Deuteronom 19, 15)
„Pâra împotriva preotului sa nu primesti, fara numai de la doi sau trei martori.” N-a spus „sa nu-1 osândesti”, ci nici macar sa primesti pâra, nici sa stai la judecata. Dar ce? Daca si cei doi vor minti? Aceasta se întâmpla toarte rar, dar si în asemenea caz se poate învedera minciuna, daca se examineaza cu amanuntime cazul.
Este de dorit ca la învinovatire de pacate sa fie doi martori, de vreme ce s-au facut pe ascuns, asa ca ascultarea a doi martori este semn de multa ispitire, de multa cercetare. Dar ce? Daca faptele sunt de toti stiute, însa martori nu sunt, ci numai banuiala, ce e de facut atunci? „Am spus mai sus, zice, ca „se cade lui marturie buna sa aiba de la cei de-afara”.
Deci, cu frica sa iubim pe Dumnezeu.Celui drept desigur ca legea nu-i sta înainte.
Daca cei mai multi facând binele siliti, iar nu din buna lor vointa, si totusi se folosesc în urma fricii ce au, si de multe ori taie de la dânsii poftele lor, dar cei pacatosi?
De aceea auzim vorbindu-se de gheena, ca astfel mult folos sa tragem din amenintarea si din frica ei. Daca ar fi urmat ca sa-i arunce într-însa pe cei ce pacatuiesc, fara ca dinainte sa vesteasca amenintarea de ea, desigur ca multi ar cadea într-însa. Daca si acum, când ni se cutremura sufletul de frica, si înca sunt unii care pacatuiesc cu usurinta, ca si cum nici nu ar fi gheena, dar daca nici nu s-ar fi spus mai dinainte, si nici nu ne-ar fi amenintat, ce rele n-ar face?
Astfel ca – dupa cum am spus deseori – gheena ne arata noua îngrijirea parinteasca a lui Dumnezeu, nu mai putin decât împaratia cerurilor. Caci gheena conlucrând împreuna cu împaratia cerurilor, pe multi oameni prin frica îi împinge în împaratia cerurilor.
Asadar, sa nu luam faptul acesta ca o asprime sau cruzime din parte-I, ci ca o mila si filantropie mare, ca o îngrijire parinteasca si dragoste catre noi. Daca n-ar fi amenintat pe niniviteni pe timpul lui Iona, desigur ca n-ar mai fi ramas cetatea lor.
Daca n-ar fi amenintat cu gheena, cu totii am fi cazut în gheena. Daca n-ar fi amenintat cu foc, nimeni n-ar fi scapat de foc. El voieste a face cu totul contrare celor ce  graieste,   ca tu  sa faci  ceea  ce voieste.   Nu voieste moartea pacatosului, ca nu cumva sa cazi în acea moarte. N-a spus numai prin cuvinte, ci a aratat si faptul, ca astfel sa fugim.

Ca sa nu creada cineva ca faptul gheenei este numai o amenintare, ci ca gheena exista cu adevarat, aceasta, zice, este învederata din faptele întâmplate aici. Sau nu ti se pare ca potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apa?
„Caci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau si beau, se însurau si se maritau, pâna în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot asa era si atunci. A fost prezis si atunci cu multi ani mai înainte, precum si acum se prezice gheena de trei sute de ani sau si mai mult, si cu toate acestea nimeni nu este cu bagare de seama, toti considera faptul acesta ca un mit, toti îl cred ca ceva de râs, nici o frica nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-si bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl atâta într-una, iar noi râdem, si ne dezmierdam, si pacatuim fara sfiala.
Nimeni nu se gândeste la ziua aceea, nimeni nu cugeta ca cele prezente trec, ca toate acestea sunt momentane, desi, de altfel, lucrurile ne striga în fiecare zi si ne învedereaza acest adevar. Mortile cele mai înainte de timp, schimbarile lucrurilor ce se petrec chiar înca traind noi, bolile si alte multe de acest fel nu ne cumintesc. Si înca prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în însesi stihiile lumii.
Dar chiar si în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, si nestatornicia vietii este caracterizata pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodata nu ramâne iarna într-una, niciodata vara, nici primavara, nici toamna într-una, ci toate trec, zboara si se scurg.
Si ce sa mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate sa spun despre demnitati, despre împarati, care astazi sunt si mâine nu sunt? Despre cei bogati? Poate despre cladirile cele stralucite? Poate despre noapte si zi? Ori despre soare sau despre luna? Dar nu se sfârseste si ea? Si chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întuneca, oare nu este si el acoperit de nori?
Nu cumva poate din cele ce vedem ramâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iata ca tocmai pe dânsul noi îl neglijam! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca si cum pare ca ar ramâne, în timp ce pentru suflet, care ramâne pururea, noi nu facem nici o vorba, ca si cum s-ar preface si el.
Cutare de pilda, poate face lucruri mari? Pâna mâine numai, iar dupa aceasta dispare, dovada cei ce au facut lucruri mari,  iar acum nicaieri nu se mai vad.  Viata aceasta este o scena de teatru, si vis, caci precum când se ridica cortina pe scena teatrului toate se risipesc, si toate visurile zboara când se arata raza luminii, tot asa si acum când se întâmpla sfârsitul unuia, sau sfârsitul obstesc de s-ar întâmpla, toate se strica, toate se nimicesc si dispar. Copacul pe care 1-ai plantat  ramâne, precum si casa ce ai cladit-o ramâne, în timp ce cel ce a cladit casa, ca si cel ce a plantat copacul se duc si se nimicesc. Si astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca si cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne si petrecând întru desfatari.
Asculta ce spune Solomon, el care a avut o mare experienta a faptelor si a lucrurilor prezente. „Am început lucrari mari: am zidit case, am sadit vii, am facut gradini si parcuri si am sadit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am facut iazuri, ca sa pot uda din ele o dumbrava unde cresteau copacii; am cumparat robi si roabe si am avut feciori nascuti în casa, asemenea si turme de oi fara de numar, mai mult decât toti cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur si argint si numar mare de regi si de satrapi; am adus cântareti si cântarete si desfatarea fiilor omului mi-am agonisit: o printesa si alte printese.” (Ecclesiastul 2, 4-8)
Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slavit; nimeni n-a fost atât de întelept, si nimanui nu i-au mers lucrurile asa de bine, dupa cum le-a vazut mai înainte cu mintea sa. Ei, si ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iata ce spune: „Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveste ca n-a spus simplu „desertaciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.
Sa-i credem deci lui, va rog, ca unul ce a ajuns la aceasta convingere în urma unei mari experiente. Sa-i credem, zic, si sa ne îndeletnicim cu acele lucruri, unde nu este desertaciune, unde este adevar, unde toate sunt sigure si statornice, unde toate sunt zidite pe piatra, unde batrânete nu este, unde nu este nimic trecator, unde totul înfloreste, unde totul creste si sporeste, unde nimic nu este învechit, nimic îmbatrânit, si nici aproape de sfârsit.
Sa dorim, va rog, pe Dumnezeu cu adevarat, iar nu de teama gheenei, ci cu dorinta de împaratia Lui. Caci ce poate fi egal, spune-mi, cu a vedea pe Hristos? Nimic. Ce poate fi egal cu a ne bucura de acele bunuri? Nimic. „Cele ce ochiul n-a vazut, zice, si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2, 9)
Pe acelea sa ne straduim a le câstiga, iar pe acestea sa le dispretuim. Oare nu de mii de ori ne învinovatim pe noi însine, si ne spunem ca viata omeneasca nu este nimic? Deci de ce te ocupi de nimic? De ce suferi necazuri pentru nimic? Poate ca vezi cladiri stralucite si privirea lor te însala? Uita-te imediat la cer; întoarce-ti privirea de la pietre si coloane spre acea frumusete, si atunci vei vedea ca toate acestea de aici sunt lucruri de furnici si tântari.
Filosofeaza cu privirea; ridica-ti cugetul spre cele din cer, si de acolo daca se poate priveste spre cladirile cele stralucite de aici, si vei vedea ca nu sunt nimic, ci numai niste  jucarii de copii mici.
Vezi cât de usor, cât de curat si cât de luminos este aerul, cu cât te ridici mai sus? Acolo, deci, îsi au casele, acolo îsi au salasurile cei ce fac milostenie.
Toate cele de aici se nimicesc cu desavârsire la înviere, sau mai bine zis chiar si mai înainte de înviere în trecerea timpului s-au stricat, s-au descompus si au disparut. Ba chiar si mai înainte de timp, adica în floare fiind, de multe ori un cutremur bunaoara le-a darâmat la pamânt, sau un foc le-a prefacut în cenusa. Caci nu numai în vârsta omului sunt morti premature, ci si în cladiri, si de multe ori cele stricate si hârbuite ramân neclintite la cutremurul pamântului, pe când cele ce stralucesc, cele cladite din nou si bine întarite, numai de un singur tunet s-au clatinat si au cazut, si aceasta dupa iconomia lui Dumnezeu, cred, ca nu cumva sa cugetam lucruri mari despre cladirile ce le ridicam.
Vrei si altfel sa nu fi mâhnit? Vino atunci la cladirile obstesti, la care si tu te împartasesti deopotriva; ca nici o casa nu este mai frumoasa decât cladirile obstesti stai acolo cât timp vei voi, fiindca acelea sunt ale tale; ale tale sunt, împreuna cu ale celorlalti, sunt obstesti, iar nu particulare. „Dar acestea, zici tu, nu încânta privirile.” Nu încânta, mai întâi din cauza deprinderii; iar dupa aceea din cauza lacomiei. Asadar, lacomia încânta privirile, si nu frumusetea.
Asadar, încântarea privirilor este lacomia, si dorinta de a-ti însusi cele ale altora.
Deci, pâna când ne vom alipi de acestea?
Pâna când ne vom tine strânsi de pamânt, si întocmai ca viermii ne vom tavali în mociria.
Dumnezeu ne-a dat trupul facut din pamânt, ca sa-1 ridicam la cer iar nu ca printr-însul sa tragem sufletul la pamânt.
Pamântesc este trupul meu, dar daca vreau, va deveni ceresc. Si de aici priveste de câta cinste ne-a învrednicit pe noi, daca ne-a acordat o astfel de favoare.

„Eu am facut, zice, pamânt si cer; îti dau însa si tie dreptul de a crea: fa pamântul cer, caci poti.”
„Cel ce face toate  si le întocmeste” (Amos 5, 8) – cuvinte ce sunt spuse pentru  Dumnezeu – însa aceasta putere a dat-o si oamenilor, precum de pilda un parinte iubitor de fiu fiind zugrav, ar zugravi nu numai el singur, ci voieste ca si pe fiul sau sa-1 învete la fel.
„Eu ti-am facut, zice, trup frumos; fa si tu sufletul frumos.”
„A zis Dumnezeu: „Sa dea pamântul din sine verdeata: iarba si pomi roditori” (Facere l, 11), zi si tu: „sa rasara pamântul rod la fel, si va rasari ceea ce vei vrea sa prasesti”.
„Eu fac vara, zice, Eu fac negura, Eu împuternicesc tunetul, Eu misc vântul, Eu am facut marea si pe dragonul ce se desfata în ea – adica pe diavolul. Dar nici pe tine nu te-am lipsit de aceasta putere. Desfata-te si tu daca voiesti cu el, caci poti sa-1 legi ca pe o pasare.
Fac sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni; deci imita-Ma si tu.
Da din ale tale si celor buni si celor rai.
Fiind batjocorit, Eu sufar si fac bine celor ce Ma batjocoresc; imita-Ma si tu, caci poti.
Fac bine, nu pentru rasplata; imita-Ma si tu, si sa nu faci binele pentru rasplata.
Am aprins luminatori pe cer; aprinde si tu astfel de luminatori, caci poti.
Lumineaza pe cei rataciti, caci a Ma cunoaste pe Mine este mai mare binefacere decât a vedea soarele de pe cer.
Om nu poti face, dar drept si placut lui Dumnezeu poti face.
Eu am lucrat esenta sau fiinta, iar tu împodobeste buna intentie.
Vezi cât te iubesc, si cum ti-am dat putere chiar si în cele mari.”

Vedeti, dar, iubitilor, cât de mult am fost cinstiti, desi unii dintre cei nerezonabili si nerecunoscatori zic ca de ce suntem stapâni pe vointa noastra?
Acestea toate pe care le-am spus, si în care noi putem imita pe Dumnezeu, daca nu ar fi voie libera, nu L-am putea imita.
„Eu stapânesc, zice, prin îngeri, dar si tu stapânesti prin pârga. Stau pe tron împaratesc, dar si tu stai împreuna prin pârga pe acel tron. „împreuna cu El ne-a sculat si împreuna ne-a asezat întru ceruri, în Hristos Iisus.” (Efeseni 2, 6)
Heruvimii, precum si serafimii, si toata puterea îngereasca, stapâniile, puterile, scaunele, domniile si începatoriile prin pârga ti se închina tie. Deci, nu învinovati cerul care se bucura de atâta cinste, de care se cutremura netrupestile puteri. „Dar ce sa mai spun?” zice.

Nu numai printr-acestea arat eu dragostea Mea, ci si prin cele ce am suferit.

Pentru tine am fost scuipat, pentru tine am fost lovit, am fost lipsit de slava, pe Parintele Meu L-am lasat, si am venit la tine, care Ma urai si Ma dispretuiai, ba înca nici nu voiai sa auzi de numele Meu. Te-am urmarit si am alergat dupa tine, ca sa te am în stapânirea Mea. Te-am unit si M-am lipit de tine. Manânca trupul Meu, am zis, si bea sângele Meu, ca sa te am si Sus, dar si jos sa Ma unesc în totul cu tine. Nu-ti este de-ajuns ca pârga ta o am Sus? Oare nu te mângâie acest fapt? Si jos iarasi M-am pogorât, si nu oricum Ma împreunez cu tine, ci Ma amestec, sunt mâncat, sunt farâmat în parti mici, ca astfel unirea sa se faca întru totul, caci cele unite stau pentru totdeauna unite; astfel ca Eu sunt întru totul legat cu tine. Nu vreau câtusi de putin sa fie între noi vreo rupere cât de mica, ci doresc sa fim împreuna unul si acelasi.”

Acestea stiindu-le iubitilor, si cunoscând marea Lui iubire catre noi, sa facem tot ce ar putea sa ne arate pe noi vrednici de darurile Sale cele mari. Carora fie ca toti sa ne învrednicim întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Dub, se cuvine marirea, puterea si slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.