66. Bunurile noastre nu ne sunt date decât cu împrumut

N-aţi primit bunurile ca să le cheltuiţi în desfătări, ci pentru a le hărăzi milosteniei.

Credeţi că sunt ale voastre? Sunt ale săracilor, iar voi sunteţi păstrătorii, chiar atunci când le stăpâniţi de pe urma unei munci cinstite sau prin moştenire. Dumnezeu n-ar fi putut să vi le răpească? El nu face aceasta, tocmai ca să vă dea prilejul de a fi mărinimoşi faţă de cei lipsiţi.

Iar dacă Dumnezeu, în marea lui bunătate, v-a poruncit să daţi ca şi cum ar fi din al vostru, credeţi, oare, că într-adevăr şi daţi din al vostru? Dacă daţi nişte bani cu împrumut cuiva, pentru ca acela, folosindu-i, să tragă un profit, nu veţi zice că banii împrumutaţi sunt ai lui.

Tot aşa, Dumnezeu v-a încredinţat bogăţiile, ca să câştigaţi cerul. Nu întoarceţi, aşadar, această mare bunătate într-o nerecunoştinţa. Gândiţi-vă cât era de dorit să fi putut, după botez, să aflăm mijlocul de a şterge păcatele; dacă Domnul n-ar fi zis „Săvârşiţi milostenia”, câţi ar fi spus: „Placă cerului, că dând bani, ne scăpăm de relele ce vor veni?” Ci aceasta este cu putinţă şi noi nu pregetăm să o facem. Dar eu dau! Ce dai? N-aţi dat până acum nici cât a dat femeia văduvă, nici jumătate, nici chiar o parte cât de mică.

Iar cea mai mare parte din averea voastră o risipiţi în cheltuieli zadarnice, în ospeţe la care vă îmbătaţi şi în care vă lepădaţi cine ştie căror rele stricăciuni. Faceţi poftiri – şi sunteţi poftiţi. Cheltuiţi, şi puneţi şi pe alţii să cheltuiască, – aşa că o îndoită pedeapsă vă aşteaptă, pentru ce faceţi – şi pentru ce faceţi pe alţii să facă!…