Din
OMILII LA EPISTOLA CATRE ROMANI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
ED.CHRISTIANA 2005
OMILIA I
[Despre dragostea lui Dumnezeu]
„Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, pe care a fagaduit-o mai înainte, prin proorocii Sai, în Sfintele Scripturi” (Romani 1, 1- 2).
Moise, desi a scris cele cinci carti de la începutul Vechiului Testament, nicaieri nu si-a trecut numele, si nici cei care au scris cele petrecute dupa el. De asemenea, nici Matei, Ioan, Marcu si Luca nu si-au trecut numele lor, pe când fericitul Pavel, în toate epistolele lui, îsi pune numele la început. De ce a facut el aceasta? Fiindca aceia scriau celor de fata, si deci era de prisos sa-si puna numele lor în scrieri, pe când Pavel trimitea scrierile lui, sub forma de epistole, în locuri îndepartate, si de aceea era necesar sa-si puna numele. Daca acest lucru însa nu îl face si în epistola catre evrei, motivatia exista în întelepciunea lui. Fiindca evreii aveau o mare retinere fata de el, si, pentru ca nu cumva, auzindu-i numele, sa-si astupe urechile chiar de la început, s-a gândit sa le câstige atentia ascunzându-si numele de ei. Daca însa unii prooroci si Solomon si-au pus numele lor în scrieri, aceasta o las pe seama voastra sa cercetati si sa o explicati, si anume de ce unii si-au trecut numele în scrierile lor, iar altii nu. Caci nu trebuie a afla totul numai de la nune, ci e bine ca si voi sa va osteniti si sa cercetati, ca nu cumva sa deveniti lenesi.
„Pavel, rob al lui Iisus Hristos „. De ce i-a schimbat Dumnezeu numele si din Saul 1-a numit Pavel? Aceasta s-a intâmplat pentru a nu fi cu nimic mai prejos decât Apostolii si ca sa primeasca si el ceea ce corifeul Apostolilor avea în chip aparte, ca astfel sa poata deveni asemenea lor. Si se numeste pe sine rob al lui Hristos, si nu în mod simplu, pentru ca pot fi multe feluri de robie.
Asa, de pilda, un fel este cel aratat de psalmist, care zice: „Toate sunt slujitoare Tie” (Psalmi 118, 91); un alt fel este cel de care zice profetul: „Nabucodonosor, sluga Mea”(Ieremia 25, 9), caci lucrul este robul Celui care 1-a creat; un alt fel este cel exprimat de Apostol, ca rezultând din credinta: „Multumim însa lui Dumnezeu, ca (desi) erati robi ai pacatului, v-ati supus din toata inima dreptarului învataturii careia ati fost încredintati. Si izbavindu-va de pacat, v-ati facut robi ai dreptati” (Romani 6, 17-18); un altul este cel provenit din purtare, ca atunci când zice: „Moise, sluga mea, a murit” (Iosua l, 2), pentru ca desi toti iudeii erau robii (slugile) Lui, totusi Moise, prin viata lui stralucita, îi covârsise pe toti.
Deci, Pavel fiind sluga dupa toate felurile acestei slujbe, în loc de înalte demnitati se numeste „rob a lui Iisus Hristos „. Si numele cele sfinte ale iconomiei dumnezeiesti le pune înainte, ridicându-se de jos la cele de sus. Numele de Iisus 1-a adus îngerul din ceruri, când S-a nascut Mântuitorul, iar Hristos se numeste de la (a fi uns), ceea ce apartine de asemenea trupului.,,Dar cu ce untdelemn a fost uns?”, ai putea întreba. Nu a fost uns cu untdelemn, ci a fost uns în Duhul Sfânt, caci Scriptura obisnuieste a-i numi unsi pe acestia. Ceea ce premerge ungerii este Duhul Sfânt, si pe El îl primeste si untdelemnul. Dar unde numeste oare Scriptura unsi pe cei neunsi cu untdelemn? „Nu va atingeti de unsii Mei si nu vicleniti împotriva profetilor Mei”(Psalmi 104, 15), fiindca pe atunci nu era instituita ungerea cu untdelemn pentru toti, ci numai pentru preoti, regi si profeti.
„Chemat de El Apostol”, în orice loc el se intituleaza „chemat”, aratând prin aceasta marea lui recunostinta, si ca nu datorita propriei cautari a gasit, ci fiind chemat, s-a apropiat si s-a supus. De altfel, el si pe credinciosi îi numeste „chemati sfinti”. Dar acestia au fost chemati numai pâna ce au devenit credinciosi, pe când lui, dupa ce a crezut, i s-a încredintat apostolia, lucru ce este încarcat de multe bunatati si mai presus de toate darurile. Si oare ce trebuie spus mai mult, decât ca ceea ce a facut Hristos venind în lume, aceasta s-a încredintat Apostolilor dupa ce S-a înaltat la ceruri? Ceea ce si Pavel proclama, zicând: „Noi suntem soli ai lui Hristos, ca si cum Insusi Dumnezeu s-ar ruga prin noi” (II Corinteni 5, 20), adica înaltând prin aceasta demnitatea Apostolilor în ochii credinciosilor, le pune pe Dumnezeu însusi ca rugator, în locul lui Hristos.
„Rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”. Dupa cum într-o casa fiecare este rânduit spre diferite ocupatii, la fel si în Biserica serviciile sunt distribuite diferit. Mie mi se pare ca nu doar de o simpla rânduiala vorbeste el aici, ci face aluzie la faptul ca el înca de la început a fost harazit de sus spre apostolie, lucru pe care si Ieremia îl spune despre hotarârea lui Dumnezeu în privinta sa: „Inainte de a te fi zamislit în pântece, te-am cunoscut, si înainte de a iesi din pântece, te-am sfintit si te-am rânduit proroc pentru popoare”(Ieremia l, 5). Fiindca el scria catre o cetate îngâmfata si plina de mândrie, de aceea arata, oriunde si prin orice mijloc, ca hirotonia lui ca Apostol este de la Dumnezeu, caci El 1-a chemat si tot El 1-a rânduit. Face deci aceasta pentru ca epistola de fata sa fie bine primita si demna de credinta.
„Pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”, zice. Asadar nu numai Matei este evanghelist, si nici numai Marcu, dupa cum si Apostol nu este numai el, ci si aceia, desi exceptional se zice de unii ca au facut aceea, iar el aceasta. El numeste Evanghelia a sa, nu numai pentru bunurile savârsite, ci si pentru cele viitoare, însa cum de spune ca el vesteste Evanghelia „lui Dumnezeu”, când Tatal era cunoscut si mai înainte de Evanghelii? Dar desi era cunoscut doar iudeilor, cu toate acestea nici ei nu-L cunosteau dupa cum trebuie, fiindca îsi închipuiau multe lucruri nedemne despre El, fapt pe care îl spune si Hristos: „Dar vine ceasul si acum este, când adevaratii închinatori se vor închina în duh si în adevar” si ca „Tatal astfel de închinatori îsi doreste” (Ioan 4, 23). Dupa aceea, deci, Tatal S-a descoperit lumii întregi împreuna cu Fiul, ceea ce Hristos, cu voce puternica, spunea: ” …Ca sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). O numeste Evanghelia lui Dumnezeu, ca astfel din capul locului sa destepte pe ascultatori. El n-a venit ca sa vesteasca ceva trist, cum a fost cazul proorocilor, ce vesteau abaterile si pedepsele, ci a venit sa vesteasca Evanghelia, adica vestea cea buna, si înca Evanghelia lui Dumnezeu, care fagaduieste credinciosilor vistierii nesfârsite de bunatati statornice si neschimbatoare.
„Pe care a fagaduit-o mai înainte, prin proorocii Sai, în Sfintele Scripturi” (1, 2), si anume ca „Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu putere multa”(Psalmi 67,12); si iarasi: „Cât de frumoase sunt pe munti picioarele trimisului care vesteste pacea, a solului de veste buna, care da de stire mântuirea,…”(Isaia 52,7).
Ai vazut cât de lamurit se arata în Vechiul Testament numele si modul Evangheliei? „Noi nu o vestim numai prin vorbe”, zice, „ci si prin fapte”.
Evanghelia nu este lucru omenesc, ci dumnezeiesc, negrait si mai presus de fire. Si fiindca îi acuzau, pe cei ce predicau aceasta Evanghelie, de inovatie, atunci Apostolul arata ca Evanghelia este mai veche decât scrierile filosofilor elini, si ca este descrisa mai înainte de profeti. Daca însa nu a fost data de la început, cauza a fost ca nu ar fi voit sa o primeasca. Cei ce voiau însa aceasta, ca de exemplu Avraam, pentru care zice: „Avraam, parintele vostru, a fost bucuros sa vada ziua Mea si a vazut-o si s-a bucurat”(Ioan 8, 56), ar fi primit-o cu placere. Dar cum de se spune în alt loc: „Adevarat graiesc voua ca multi prooroci si drepti au dorit sa vada cele ce priviti voi, si n-au vazut, si sa auda cele ce auziti voi, si n-au auzi” (Matei 13,17)? Adica n-au vazut trupul Lui, si n-au auzit de minunile Lui savârsite fata de toti, dupa cum vad si aud ei acum. Tu însa gândeste-te cu câte sute de ani înainte s-au prevazut si profetit acestea! Când Dumnezeu voieste sa pregateasca anumite lucruri mari, pe acestea le graieste cu mult timp mai înainte, pregatind auzul pentru primirea lor atunci când se vor împlini.
„In Sfintele Scripturi”, zice, caci profetii nu se opreau numai la a le spune din gura, ci si scriau ceea ce graiau; iar nu numai ca scriau, dar le si imprimau asa zicând în tipuri, ca de exemplu istoria lui Avraam când a ridicat pe altar pe fiul sau Isaac, ca sa-1 jertfeasca; sau istoria lui Moise cu sarpele de arama ridicat în pustie; sau cea cu ridicarea mâinilor când au biruit pe Amalec; sau cea cu Mielul pascal adus spre jertfa – si altele asemenea.
„Despre Fiul Sau, Cel nascut din samânta lui David, dupa trup”(1, 3).
Dar ce faci, Pavele? Dupa ce ne-ai înaltat sufletul, dupa ce ai facut ca noi sa ne închipuim lucruri mari si minunate, dupa ce ne-ai spus de Evanghelie, si înca de Evanghelia lui Dumnezeu, dupa ce ne-ai adus de fata pe profeti si ne-ai aratat cum toti au prevestit cele viitoare cu multi ani mai înainte, apoi cum de te cobori iarasi la David? Vorbesti poate de un om simplu, spune-mi, caruia îi dai de tata pe fiul lui Iesei? Si cum sa fie acestea demne de cele vorbite pâna acum? „Sunt foarte demne”, zice el, „caci nu ni se vorbeste de un om simplu. De aceea tocmai am adaugat „dupa trup”, dând a întelege ca nasterea Lui cea dupa duh este a lui Dumnezeu Tatal”.
Dar de ce oare a început Apostolul de aici si nu de la cele mai înalte? Pentru ca si Matei a început de aici, si Luca, si Marcu; pentru ca Cel ce urma a-1 elibera pe om si a-1 duce la cer era necesar de a-1 duce de jos în sus. Astfel a fost orânduit, si astfel s-a facut. Mai întâi L-au vazut ca om pe pamânt, si atunci au priceput ca El este Dumnezeu. Pe calea pe care Si-a asternut învatatura Sa dumnezeiasca, pe aceasta paseste, iata, si ucenicul Sau.
Asadar, el vorbeste mai întâi de nasterea cea dupa trup, nu pentru ca aceasta ar fi fost întâi, ci pentru a ridica mintea ascultatorilor de la aceasta la cealalta.
„Care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, dupa Duhul sfinteniei, prin învierea Lui din morti, Iisus Hristos, Domnul nostru” (1, 4).
Acest pasaj a devenit greu de deslusit din pricina vorbelor încâlcite, pe care se cade mai întâi a le descurca.
Deci, despre ce se vorbeste aici? „Noi predicam”, zice, „pe cel nascut din samânta lui David”. Aceasta se poate vedea; însa de unde se poate deduce ca Acesta Care S-a întrupat din samânta lui David este Insusi Fiul lui Dumnezeu? Mai întâi de la proorocii din Sfintele Scripturi, ceea ce reprezinta o dovada nu putin însemnata. Apoi din modul nasterii Lui, ceea ce însusi Apostolul a aratat: „Din samânta lui David dupa trup”, caci el a dezlegat legea firii, în al treilea rând, de la minunile pe care le-a savârsit, dând dovada de o mare putere, caci aceasta înseamna expresia „întru putere”, în al patrulea rând, de la Duhul pe care-L da celor ce credeau în El, si prin Care pe toti îi facea sfinti, pentru care si Apostolul zice: „dupa Duhul sfinteniei” – însa asemenea daruri numai lui Dumnezeu îi sunt cu putinta a acorda, în al cincilea rând, de la învierea Lui, caci El este primul si singurul Care S-a ridicat pe Sine din morti, ceea ce Insusi a spus, ca acesta este un semn îndeajuns sa închida gurile celor necuviinciosi: „Stricati acest Templu, si în trei zile îl voi ridica”’ (Ioan 2, 19); si iarasi: „Când veti înalta pe Fiul Omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt” (Ioan 8, 28); si iarasi: „Neam viclean si desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul” (Matei 12, 39).
Dar oare ce vrea sa zica prin cuvintele: „Care s-a hotarât? „. Adica Cel ce S-a aratat, Acela a fost hotarât, a fost marturisit de toti si de toate: de prooroci, de nasterea Lui cea minunata dupa trup; de puterea si de semnele pe care le facea; de Duhul prin Care da sfintenie tuturor celor credinciosi, de la învierea Lui cea mai presus de fire, prin care a desfiintat tirania mortii.
„Prin Care am primit har si apostolic, spre ascultarea credintei” (1, 5).
Priveste sinceritatea lui: el nu voieste nimic al sau, ci toate ale Stapânului. Si, cu toate acestea, Duhul Sfânt a dat aceasta, pentru care si zicea: „Inca multe am a va spune, dar acum nu puteti sa le purtati. Iar când va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarur (Ioan 15, 12-13); si iarasi : „Osebiti-mi pe Barnaba si pe Saul, pentru lucrul la care i-am chema „. De asemenea, în Epistola întâi catre Corinteni (12, 8-12), zicea: „Ca unuia prin Duhul Sfânt cuvânt de întelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvântul cunostintei… Si toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind fiecaruia deosebi, dupa cum voieste”. De asemenea si preotilor Bisericii din Efes le graia în Milet: „Drept aceea luati aminte de voi însiva si de toata turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi” (Faptele Apostolilor 20, 28). Ai vazut cum atribuie pe cele ale Duhului Fiului, si pe cele ale Fiului Duhului?
„Har si apostolie”, zice: adica „nu prin meritele noastre am ajuns Apostoli, nici n-am luat demnitatea aceasta trudindu-ne si obosindu-ne, ci am luat chiar de la Dumnezeu, si prin urmare meritele noastre sunt ale harului de sus”.
„Spre ascultarea credintei”, adica: nu Apostolii erau cei ce aveau merite, ci darul care lucra prin ei si-i predispunea la aceasta. Treaba lor era ca sa umble prin lumea întreaga si sa predice, însa cel ce-i convingea pe ascultatori si-i facea sa creada era harul lui Dumnezeu, care lucra prin ei, precum zice si Luca: „A deschis inima lor” (Faptele Apostolilor 16, 14); si iarasi: ” Carora s-a dat a asculta cuvântul lui Dumnezeu „.
„Spre ascultarea credintei”, zice. Vedeti ca el nu a spus „spre cercetarea, spre examinarea sau discutarea”, ci spre ascultarea credintei, „caci nu am fost trimisi ca sa judecam ceea ce ni s-a încredintat, ci ca sa le transmitem voua asa precum le-am primit. Când stapânul hotaraste ceva, cei ce asculta nu trebuie sa cenzureze si sa cearna vorbele, ci doar sa le primeasca”. Si, într-adevar, din acest motiv au fost trimisi Apostolii, ca sa spuna ceea ce au auzit, iar nu sa adauge de la ei ceva, iar noi sa ascultam si sa credem. Pentru numele Lui, zice; nu vorbeste despre ceea ce este în fiinta, ci ca sa credem în numele Lui, caci cu credinta în numele lui Iisus Hristos zice: „Scoala-te si umbla” (Faptele Apostolilor 3, 6), de unde se vede ca aceasta vindecare minunata, ca si toate celelalte, avea nevoie numai de credinta în numele lui Hristos, si nu mai era cu putinta de a-i mai opune rationamente omenesti.
„Intru care sunteti si voi chemati ai lui Iisus Hristos” (1, 6).
Dar ce? La toate neamurile, sau mai bine zis la toate popoarele a predicat Pavel? Cum ca el a calatorit predicând de la Ierusalim pâna în Iliria, si de acolo pâna la marginile pamântului, se învedereaza din cele scrise romanilor – si daca nu a umblat prin toate tarile, apoi nu se poate spune ca ceea ce spune el este neadevarat, fiindca el nu vorbeste numai de el, ci si de cei doisprezece Apostoli în general, ca si de toti cei ce au vestit împreuna cu ei cuvântul lui Dumnezeu. De altfel, nici n-ar putea cineva sa-1 acuze de ceea ce spune, daca ar judeca dupa buna lui vointa si zelul cel înfocat, prin care, chiar si dupa încetarea lui din viata, el nu conteneste de a predica pretutindeni în lume.
Gândeste-te, deci, cum el înalta darul acesta si cum îl arata cu mult mai presus de cele din legea veche, pentru ca toate din legea veche s-au facut pentru un singur popor, pe când darul acesta a fost purtat peste mari si peste toate tarile de pe fata pamântului. Te mai gândesti apoi cum acest suflet fericit al lui Pavel este scutit de orice lingusire, fiindca, desi le vorbea romanilor, care se gaseau în fruntea tuturor popoarelor, totusi el nu le atribuie nimic mai mult decât celorlalte neamuri. Nu pentru ca ei stapâneau si împarateau peste celelalte popoare îi credea si îi considera ca având ceva mai mult din cele spirituale, ci „precum predicam tuturor popoarelor, asa si voua”, punându-i în acelasi numar cu scitii si tracii, fiindca daca nu ar fi voit sa spuna aceasta, era de prisos sa zica „întru care si voi”. Aceasta o face cu scopul vadit de a doborî îngâmfarea lor si de a scoate din cugetul lor o asemenea mândrie prosteasca, învatându-i sa se considere egali fata de altii. Drept care si adauga, zicând: „intru care sunteti si voi chemati ai lui Iisus Hristos”, adica „cu care sunteti si voi chemati”. Si nu a zis ca altii sunt chemati cu voi, ci ,pe voi v-a chemat împreuna cu ceilalti”, caci daca în Iisus Hristos nu este nici rob, nici liber, cu atât mai mult însa nu este nici împarat, nici cetatean, ci toti deopotriva; fiindca nu voi v-ati chemat, si nici nu v-ati apropiat de la voi.
„Tuturor celor ce sunteti în Roma, iubiti de Dumnezeu, chemati sfinti, har voua si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul Iisus Hristos” (1, 7).
Priveste cum el, necontenit, foloseste cuvântul „chemati”, caci zice: „chemat Apostol”, „întru care sunteti si voi chemati”, „tuturor celor ce sunteti în Roma, chemati sfinti” -iar aceasta nu o face vorbind de prisos, ci voia ca ei sa-si aminteasca necontenit de binefacerea lui Dumnezeu. Fiindca printre cei credinciosi puteau fi si dintre consuli, guvernatori, dintre saraci, ca si dintre oamenii simpli, de aceea, dând la o parte aceasta inegalitate a demnitatilor, el trimite tuturor aceeasi salutare, aceeasi denumire.
Daca în cele spirituale si în cele necesare toate sunt comune si robilor, si celor liberi, ca de pilda dragostea lui Dumnezeu, chemarea, Evanghelia, harul, pacea, sfintenia si toate celelalte, apoi cum sa nu fie cea mai de pe urma nesocotinta ca pe cei pe care Dumnezeu i-a unit si i-a facut deopotriva în cele mai mari, tu sa încerci sa-i desparti tocmai prin lucrurile pamântesti?
De aceea, acest fericit chiar de la început dezradacinându-le aceasta boala rauvoitoare, îi conduce spre mama tuturor bunatatilor, care este umilinta. Aceasta îi face pe robi a fi buni, aflând ca nu vor fi întru nimic vatamati din cauza robiei lor, si tot aceasta îi face si pe stapâni a fi mai cumpatati, învatându-i ca nu vor avea nici un folos din libertatea lor, daca înaintea ei nu vor premerge cele ale credintei. Si ca sa afli ca el, adresându-se tuturor, nu face prin aceasta nici o confuzie, ci mai ales o împartire excelenta, nu a scris simplu: „tuturor celor din Roma”, ci întrebuinteaza o denumire deosebita: „celor iubiti de Dumnezeu”. Aceasta este o împartire excelenta, caci arata si de unde vine sfintirea.
Si de unde vine sfintirea? De la dragoste, caci spunând: „iubitilor lui Dumnezeu”, adauga imediat: „celor sfinti chemati”, aratând prin aceasta ca de aici ne vine izvorul tuturor bunatatilor. Numeste sfinti pe toti credinciosii, în general.
„Har voua si pace”. O! Ce salutare frumoasa, si care poarta cu sine mii de bunatati! Aceasta este salutarea pe care Hristos a poruncit Apostolilor a o adresa la început în casele în care vor intra. Si de aceea si Pavel, pretutindeni, asa îsi începe cuvântarea, de la har si pace. Nici Hristos nu a desfiintat un razboi mic si neînsemnat, ci variat, si în multe feluri, si de un timp îndelungat, iar aceasta nu a provenit deloc din ostenelile noastre, ci numai prin harul lui.
Fiindca dragostea a harazit harul, iar harul a harazit pacea, de aceea Apostolul punându-le în ordinea lor în salutarea pe care le-o trimite, doreste ca acestea sa ramâna încontinuu printre ei înradacinate, ca nu cumva sa reînceapa alt razboi. Pentru aceasta si roaga pe datatorul lor de a le pastra printre ei, neclintite, zicând: „Har voua si pace de la Tatal nostru si de la Domnul Iisus Hristos”. Iata ca aici particula „de la” este comuna Tatalui si Fiului, ceea ce este egal cu „de la care” sau „din care”.
Vai! Cât de mare putere a avut dragostea lui Dumnezeu! Noi, care eram dusmani si dispretuiti, deodata am devenit sfinti si fii ai Celui Preaînalt! Când noi îl numim Tata, El ne-a declarat fii, iar când zice fii, ne-a si descoperit întreaga vistierie a bunatatilor!
Deci, iubitilor, sa ramânem în harul lui Dumnezeu, aratând o purtare vrednica de acest har si ducând necontenit în noi si între noi pacea si sfintenia. Acestea sunt adevaratele demnitati, pe când toate celelalte sunt trecatoare, momentane, se sfârsesc o data cu viata din lumea aceasta, si de cele mai multe ori se cumpara cu bani, pentru care nici nu ar putea fi considerate demnitati, ci mai mult nume seci, având puterea si taria lor în îmbracamintea hainelor si în lingusirea celor ce-i înconjoara, însa demnitatea data de Dumnezeu, acel dar al sfinteniei si al înfierii, nu înceteaza nici dupa moarte; îi face straluciti si aici pe cei ce-1 au, si-i însoteste si dincolo, în viata viitoare. Cel ce pastreaza în sine darul înfierii si pazeste cu strasnicie sfintenia se va arata cu mult mai stralucit chiar decât cel ce poarta pe cap coroana si este îmbracat în porfira împarateasca; ba chiar în viata prezenta se va bucura de liniste si veselie sufleteasca, caci cel ce se hraneste cu bune nadejdi nu are motive de tulburare si e însotit pretutindeni si pururea de multumirea sufleteasca. Multumirea si bucuria sufleteasca nu stau în marimea întâietatii, nici în multimea banilor, nici în importanta functiei, nici în puterea fizica, nici în luxul mesei, nici în podoaba hainelor si nici în altele de acest fel, care, toate la un loc, sunt lucruri omenesti; ci numai în succesele duhovnicesti si în constiinta buna si curata. Cel ce are constiinta curata – chiar de ar fi îmbracat saracacios, chiar de s-ar lupta cu foamea zilnic – va fi cu siguranta mai voios decât cei ce se desfata mult, precum si cel ce are o constiinta patata si rea, chiar de ar fi înconjurat de toate bogatiile lumii, totusi este mai de plâns decât toti. De aceea Pavel, desi traia vesnic în foame si lipsuri, desi era necajit si amarât în fiecare zi, totusi era vesel si se desfata duhovniceste mai mult decât împaratul de atunci. Ahab fiind rege, si bucurându-se de placerile vietii, ofta si era nemultumit fiindca savârsise acel pacat, si fata lui era trista si înainte de pacat, si dupa savârsirea pacatului.
Deci, daca vrem sa ne bucuram de adevarata multumire, sa fugim, mai întâi de toate, de rautate si viclenie. Sa cautam sa facem fapte bune, fiindca altfel nu e cu putinta a ne împartasi de aceasta, chiar de am urca pâna pe tronul împaratesc. De aceea si zicea Pavel: „Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5, 22). Acest fruct sa-1 crestem si sa-1 pastram noi, pentru ca si aici sa ne bucuram de veselia si multumirea sufleteasca, si, în acelasi timp, sa ne invrednicim de împaratia viitoare, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care se cuvine slava si cinstea Tatalui si Duhului Sfant, in vecii vecilor . Amin