din „Omiliile despre pocainta”
Dumnezeu este grabnic
la mântuire şi zăbavnic la mânie.
In acest cuvânt şi minunata istorie a lui Rahav
Totdeauna dumnezeiescul Apostol foloseşte o limbă dumnezeiască şi cerească şi ţese, cu multă ştiinţă, cuvântul evanghelic. Nu grăieşte numai de la el, ci rosteşte învăţăturile sale din autoritate împărătească; în chip deosebit foloseşte această ştiinţă când vorbeşte celor păcătoşi despre pocăinţă. Şi eu vă voi vorbi astăzi tot despre pocăinţă!
Aţi auzit, ca să amintesc câteva din cuvintele lui, ce spunea de curând Pavel, acest vrednic şi minunat bărbat, scriind corintenilor: “Ca nu cumva, venind, să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit”( II Cor. 12, 21).
Om era cu firea acest mare dascăl, dar cu voinţa slujitor al lui Dumnezeu; de aceea foloseşte o limbă cerească; şi, ca şi cum ar grăi chiar din ceruri, aşa îi ameninţă pe păcătoşi şi făgăduieşte îndurare celor ce se pocăiesc. Când spun aceasta, nu atribui autoritatea aceasta limbii lui Pavel, ci atribui totul harului lui Dumnezeu, despre care el însuşi spunea: „De vreme ce căutaţi dovadă a lui Hristos, Care grăieşte în mine”( II Cor. 13, 3).
Dar astăzi, o dată cu citirea din Apostol, s-au citit şi cuvintele evanghelice pline de autoritate ale Mântuitorului, Care a dăruit cu îmbelşugare iertare de păcate. Vindecând pe slăbănog, aşa precum de curând aţi auzit, Mântuitorul spunea: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale cele multe”( Marcu 2, 5).
Iertarea păcatelor este izvor al mântuirii şi răsplată a pocăinţei; că pocăinţa este spital ce curăţă păcatul, este dar ceresc, putere minunată care biruie, cu harul ei, şir de legi. De aceea Hristos nu doboară pe desfrânat, nu alungă pe cel ce face adulter, nu întoarce spatele beţivului, nu Se îngretoşează de închinătorul la idoli, nu izgoneşte pe hulitor, nici pe îngâmfat, ci pe toţi îi schimbă. Pocăinţa este un cuptor în care păcatul se topeşte.
Este de neapărată trebuinţă să cunoaştem mai întâi care este scopul lui Dumnezeu. N-am să arăt acest lucru cu vorbele mele, ci am să înfăţişez adevărul aşa cum este mărturisit de dumnezeieştile Scripturi.
Dumnezeu, răbdând îndelung pe păcătoşi, are un îndoit scop, propriu mântuirii: doreşte mântuirea celor ce se pocăiesc şi pregăteşte binefaceri urmaşilor păcătoşilor, acelor urmaşi care au să trăiască virtuoşi. Să repet, cu alte cuvinte, ce am spus: Dumnezeu rabdă îndelung pe păcătoşi, ca şi păcătosul să se mântuiască, dar şi ca să nu-i excludă de la mântuire pe urmaşii lui.
Chiar dacă păcătosul nu se pocăieşte, Dumnezeu de multe ori cruţă rădăcina, ca să ferească roadele; adeseori schimbă chiar rădăcina, după cum am spus mai înainte; iar când rădăcina se înrăutăţeşte desăvârşit, Dumnezeu întârzie cu folos pedeapsa, aşteptând mântuirea celor ce au să se pocăiască.
Şi acum, ascultă! Terah(Facere l l, 24-32), tatăl lui Avraam, era închinător la idoli. Cu toate acestea nu 1-a pedepsit aici pentru necredinţa sa; şi pe bună dreptate.
Dacă Dumnezeu ar fi tăiat mai înainte această rădăcină, cum ar mai fi dat un fruct de credinţă atât de mare? Cine a fost mai rău ca Isav? Vezi-mi aici temeiul unei alte iubiri de oameni a lui Dumnezeu! Ce răutate este mai mare ca răutatea lui Isav? Nu era el desfrânat şi spurcat, precum spune Apostolul?( Evrei 12, 16). Nu era, cu gândul, ucigaş de mamă, ucigaş de tată, ucigaş de frate? Nu era urât de Dumnezeu? Scriptura o mărturiseşte spunând: „Pe lacov 1-am iubit, iar pe Isav l-am urât”( Maleahi l, 2; Romani 9, 13). Pentru ce nu l-a nimicit Dumnezeu dacă era desfrânat, ucigaş de frate, spurcat şi urât de Dumnezeu? Pentru ce nu i-a curmat viaţa? Pentru ce nu i-a dat îndată pedeapsa ce i se cuvenea? Pentru ce? E bine, intr-adevăr, să va spun şi pricina. Dacă i-ar fi curmat viaţa, lumea ar fi pierdut, o dată cu el, cel mai mare fruct de dreptate. Şi care fruct, ascultă: „Isav a născut pe Raguel; Raguel a născut pe Zara; Zara a născut pe Iov”( Facere 36, 1-34). Vezi, dar, ce minunată floare de răbdare ar fi pierit dacă Dumnezeu tăia mai dinainte rădăcina?
In interpretarea tuturor faptelor din Scriptură să ai în vedere deci acest principiu. Pentru aceasta i-a răbdat îndelung pe egipteni, care huleau pe Dumnezeu cum nu se putea mai mult; i-a răbdat pentru bisericile care înfloresc acum în Egipt, pentru mănăstirile de acolo şi pentru cei care au îmbrăţişat viaţă îngerească.
Şi după cum spun cei ce cunosc legile civile şi după cum hotărăsc legile romane, o femeie însărcinată, condamnată la moarte, nu este executată înainte de a naşte copilul; şi pe bună dreptate; că au judecat drept cei ce au făcut legile, că nu trebuie să dispară o dată cu cea vinovată şi cel nevinovat.
Deci dacă legile omeneşti cruţă pe cei care n-au păcătuit cu nimic, apoi pe bună dreptate cu mult mai mult va păstra Dumnezeu rădăcina pentru a păstra, pentru roadele ei, binefacerile pocăinţei. Vezi dar că şi asupra celor păcătoşi se revarsă binefacerile pocăinţei, că şi ei au parte de iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Dacă judecata lui Dumnezeu ar fi luat-o înaintea îndreptării oamenilor, lumea ar fi pierit în întregime; dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic la pedeapsă, Biserica n-ar fi avut pe Pavel, n-ar fi primit în sânul ei un om atât de mare, un om ca acesta.
De aceea Dumnezeu a amânat pedepsirea celui ce a hulit, ca să arate pe cel ce s-a pocăit, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut pe prigonitor propovăduitor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a făcut din vameş, evanghelist; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne-a miluit pe toţi, pe toţi ne-a schimbat, pe toţi ne-a întors la Dumnezeu. Dacă vezi pe vreunul, care era altădată beţiv, că posteşte; dacă vezi pe vreunul, care altădată hulea, că vorbeşte despre Dumnezeu; dacă vezi pe vreunul, care altădată îşi murdărea gura cu cântece ruşinoase, că acum îşi curăţă sufletul cu cântece dumnezeieşti, admiră îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi laudă pocăinţa; iar din schimbarea aceasta ia prilej ca să zici: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt”( Ps. 76, 10).
Dumnezeu este bun cu toţi, dar în chip deosebit îşi arată îndelunga Lui răbdare cu păcătoşii.
Şi dacă vrei să auzi un cuvânt nemaiîntâlnit – nemaiîntâlnit în ce priveşte obişnuinţa, dar adevărat în ce priveşte credinţa -, ascultă!
Dumnezeu pare totdeauna aspru cu drepţii, dar cu păcătoşii, bun şi grabnic în iubire de oameni. Ridică pe cel ce păcătuieşte, pe cel ce cade, şi-i spune: “Oare, cel ce cade nu se scoală? Sau cel ce se abate nu se întoarce?”( Ier. 8, 4). Şi: „Pentru ce s-a abătut cu abatere fără de ruşine fiica lui Iuda cea nepricepută?(Ier. 8, 5).
Şi iarăşi: „întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce la voi”( Zaharia l, 3). Iar în altă parte, din pricina marii Lui iubiri de oameni, întăreşte cu jurământ mântuirea prin pocăinţă: ” Viu sunt Eu, zice Domnul: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”(Iez. 33, 11).
Dreptului însă îi spune: „Dacă va face omul toată dreptatea şi tot adevărul şi dacă, întorcându-se, va păcătui, nu-Mi voi aduce aminte de dreptatea lui, ci în păcatul lui va muri”( Iez. 18, 24).
Cât de mare asprime cu omul drept! Cât de multă bunătate cu omul păcătos! Aşa de felurit şi aşa de deosebit lucrează cu măiestrie Dumnezeu, fără să Se schimbe, ci împărţind cu folos darurile bunătăţii Lui. Şi cum, ascultă! Dacă Dumnezeu ar înfricoşa pe cel păcătos, pe cel ce cade în păcate, 1-ar împinge la deznădejde; dacă 1-ar ferici pe omul drept, i-ar slăbi tăria virtuţii lui, 1-ar face să nu mai fie atât de sârguincios, o dată ce se şi vede fericit de Dumnezeu.
De aceea pe păcătos îl miluieşte, iar pe cel drept îl înfricoşează. “Infricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui”( Ps. 88, 8) şi: „Bun este Domnul cu toţi”( Ps. 144, 9). A spus: „înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui.”
Şi cine sunt aceia decât sfinţii? David spune: „Dumnezeu cel preaslăvit în sfatul sfinţilor, mare şi înfricoşător este pentru toţi cei din jurul Lui”( Ps. 88, 8).
Dacă vede pe cineva căzând, Dumnezeu îi întinde mâna iubirii de oameni; dacă vede pe altul stând, îi bagă frica în oase. Aceasta este o faptă de dreptate şi de dreaptă judecată. Pe omul drept îl întăreşte prin frică, iar pe cel păcătos îl ridică prin iubire de oameni. Vrei să cunoşti bunătatea Lui venită la timp şi asprimea Lui folositoare şi potrivită nouă? Fii cu mare luare-aminte, ca să nu-ţi scape măreţia acestui principiu. Femeia aceea păcătoasă(Luca 7, 37-50), ştiută de toţi că a săvârşit tot păcatul şi toată nelegiuirea, femeia aceea care a păcătuit atât şi s-a înglodat în atâtea fapte de păcate, aceea, însetând după mântuirea prin pocăinţă, s-a strecurat la ospăţul sfinţilor; îl numesc ospăţ al sfinţilor, pentru că era de faţă Sfântul sfinţilor, în timp ce Mântuitorul Se afla la masă, în casa lui Simon fariseul, s-a strecurat femeiea aceea păcătoasă şi s-a atins de picioarele Mântuitorului; a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei.
Şi pe această femeie, acoperită cu atâtea păcate, o ridică Iubitorul de oameni, spunându-i: „Iertate sunt păcatele ei!”(Luca 7, 47). N-am de gând acum să spun toată istoria acestei femei, ci să dau numai mărturia. Uită-te la dărnicia Mântuitorului: „De aceea îţi spun ţie: Iertate sunt păcatele ei cele multe, că a iubit mult”( Luca 7, 47). Femeia păcătoasă a primit iertarea atâtor păcate; dar Maria, sora lui Moise, numai pentru că a cârtit puţin, a fost osândită cu lepră(Numeri 12, 1-10).
Celor păcătoşi Dumnezeu le spune: “De vor fi păcatele voastre stacojii ca zăpada le voi înălbi”( Is. 1, 18); preface întunericul în lumină, prin schimbarea ce o face pocăinţa în sufletul păcătosului şi risipeşte atâta noian de păcate prin glasul bunătăţii Sale; dar celor care merg pe calea dreptăţii le spune: “Cel care va zice fratelui său: ‘nebunule’, vinovat va fi de gheena focului”(Matei 5, 22).
Atâta asprime pentru un singur cuvânt şi atâta dărnicie pentru atâtea păcate!
Uită-te şi la alt lucru minunat!
Dumnezeu socoteşte păcatele noastre ca o datorie ce o avem de plătit; păcătoşilor care se pocăiesc, le iartă şi capitalul; drepţilor însă, le cere şi dobânda. S-a apropiat de El unul, care-I era dator mulţi talanti; prin pocăinţă şi prin multă rugăminte, a îmblânzit judecata, zicând: „Doamne, îngăduieşte-mi şi-ţi voi plăti toată datoria”( Matei 18, 26).
Iubitorul de oameni Dumnezeu n-a mai aşteptat plata datoriei, ci a făcut din mărturisirea lui temei de iertarea datoriei şi celui dator cu zece mii de talanti i-a iertat totul, chiar şi capitalul; celor drepţi însă, le spune că le va cere şi dobânda: „Pentru ce n-aţi dat argintul Meu la zarafi şi, venind, Eu l-aş fi luat cu dobândă?”( Matei 25, 27).
Când spun asta, nu vreau să spun că Dumnezeu urăşte pe drepţi – că nimic nu-i mai plăcut lui Dumnezeu ca omul drept -, ci că Dumnezeu, aşa cum am spus şi mai înainte, mângâie pe păcătos, ca să-1 ridice din păcate, şi înfricoşează pe drept, ca să-1 întărească; unora le iartă multele lor greşeli, ca unor duşmani şi încrezuţi, altora le cere socoteală exactă şi de cele mai mici păcate, pentru ca să nu le lipsească nimic din desăvârşire.
Ceea ce este bogatul în lumea aceasta, aceea este dreptul înaintea lui Dumnezeu; şi ceea ce este săracul în lumea aceasta, aceea este păcătosul înaintea lui Dumnezeu, nimeni nu-i mai sărac decât păcătosul şi nimeni nu-i mai bogat decât făcătorul de dreptate. De aceea Pavel spune despre cei ce trăiesc în credinţă şi în bogăţie de fapte bune: „Mulţumesc lui Dumnezeu că în toate v-aţi îmbogăţit în El, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”( I Cor. 1,4-5).
Iar despre cei necredincioşi, fericitul Ieremia spune: „Poate că sunt săraci, de aceea n-au putut să asculte cuvântul Domnului”( Ier. 5, 4).
Vezi că numeşte săraci pe cei ce stau departe de dreapta credinţă?
Dumnezeu miluieşte, deci, pe păcătoşi ca pe nişte săraci şi cere celor drepţi ca unor bogaţi; unora le dăruieşte din pricina sărăciei lor, altora le cere socoteală, cu multă asprime, chiar pentru cuvintele lor, din pricina bogăţiei credinţei lor.
Ceea ce face cu drepţii şi păcătoşii, aceea face şi cu bogaţii şi cu săracii. Şi, după cum ridică pe cel păcătos pentru iubirea Sa de oameni, iar pe drept îl înfricoşează prin asprimea Sa, tot aşa orânduieşte şi lucrurile din lumea aceasta. Dacă vede pe cei puternici, mândri de dregătoriile lor, pe împăraţi, pe boieri, pe toţi cei care se laudă cu averea lor, tuturor le vorbeşte înfricoşându-i şi pune, spre folosul lor, frica peste puterea lor: „Şi acum, împăraţi, înţelegeţi! învăţaţi-vă toţi cei ce judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremu”( Ps. 2, 10-11), că este „împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”( I Tim. 6, 15).
Unde este o conducere silnică, Dumnezeu pune frica de împărăţia Lui; unde este smerenia nimicniciei, dă leacul iubirii Sale de oameni. Că acest Dumnezeu mare este împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Dar tot El, coborându-Se din slava Lui, este, după cum spune Sfânta Scriptură, Tatăl orfanilor şi Judecătorul văduvelor(Ps. 67, 5).
Vezi marea bogăţie a iubirii Lui de oameni?
Vezi frica de Dumnezeu, folositoare şi omului credincios şi omului cu stăpânire?
Acolo unde vede că stăpânirea e de ajuns spre mângâiere, a pus frica spre folos; acolo unde vede că orfanul se pierde din pricina nimicniciei sale, iar văduva din pricina sărăciei, adaugă iubirea Sa de oameni spre mângâiere.
Eu sunt Tatăl orfanilor! Prin asta face două lucruri: îşi arată şi iubirea Sa de oameni, şi pedepseşte şi împilarea. Se numeşte Tatăl orfanilor, ca să şi mângâie pe cei sărmani, dar să şi lovească pe cei ce împilează, spre a nu mai face rău orfanilor şi văduvelor. Pe unul moartea 1-a lipsit de tată, pe cealaltă a lipsit-o de bărbat; de aceea marea Lui iubire de oameni ridică în picioare pe aceia pe care legea firii i-a doborât la pământ.
Acelaşi har a dat pe împăratul sfinţilor unuia Judecător, iar altuia Tată. Incât Dumnezeu spune: „Omule nedrept, dacă faci rău văduvelor, mânii pe Cel ce poartă grijă de văduve! Dacă nedreptăţeşti pe orfani, nedreptăţeşti pe fiii lui Dumnezeu! Eu sunt Tatăl orfanilor şi Judecătorul văduvelor!”. Cine este atât de îndrăzneţ în necredinţă, încât să nedreptăţească pe fiii lui Dumnezeu şi să facă rău văduvelor, de care Dumnezeu are grijă?
Vezi cum Dumnezeu întrebuinţează mijloacele credinţei? Pe unii îi înfricoşează, pe alţii îi miluieşte. Asta nu înseamnă că este părtinitor, ci că dă leacuri potrivite sufletului fiecărui om.
Să ne aducem, dar, fraţilor, nouă înşine leac de mântuire, pocăinţa! Dar, mai bine spus, să primim de la Dumnezeu pocăinţa, care ne vindecă pe noi! Că nu noi i-o aducem Lui, ci El ne-a dat-o nouă! Uită-te cât de aspru era El pe vremea legii vechi! Uită-te cât de iubitor de oameni este pe vremea harului! Când vorbesc de asprimea de pe timpul legii vechi nu hulesc judecata lui Dumnezeu, ci propovăduiesc iubirea de oameni a harului evanghelic.
Legea veche pedepsea fără nici o milă pe păcătoşi; harul însă amână, cu multă îndelungă răbdare, pedeapsa, ca să aducă îndreptarea. Să primim, dar, fraţilor, pocăinţa, leac spre mântuire. Să primim leacul care ne şterge păcatele. Iar pocăinţă nu-i cea spusă cu cuvântul, ci cea întărită cu fapta!
Pocăinţa cea din toată inima şterge murdăria necredinţei. „Spălati-vă, spune Dumnezeu, curăţiţi-vă! Ştergeţi răutăţile din inimile voastre, dinaintea ochilor Mei”(Is. l, 16).
– Ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus, oare, totul cuvintele: „Ştergeţi răutăţile din inimile voastre”? Pentru ce a mai adăugat: „dinaintea ochilor Mei”?
– Pentru că altfel văd ochii oamenilor şi altfel vede ochiul lui Dumnezeu. „Omul vede la faţă, iar Dumnezeu în inimă”( I Regi 16, 7). „Nu vă pocăiţi de formă, zice Dumnezeu, ci arătaţi roadele pocăinţei înaintea ochilor Mei, care cercetează cele ascunse!”.
După ce ne-am curăfit de păcate, trebuie să păstrăm înaintea ochilor păcatele acestea. Dumnezeu, din iubirea Sa de oameni, îţi iartă păcatul, dar tu, pentru siguranţa sufletului tău, să ai înaintea ochilor păcatul. Amintirea păcatelor trecute este oprire a păcatelor viitoare. Cel care se întristează de păcatele trecute este mai hotărât să nu le mai repete. De asta şi David spunea: „Si păcatul meu înaintea mea este pururea”( Ps. 50, 4). Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare.
Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi, ascultă că Insuşi o spune: „Eu sunt Cel ce şterg păcatele tale şi nu-mi voi aduce aminte de ele! Tu însă adu-ţi aminte de ele şi să ne judecăm, zice Domnul. Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi!”( Is. 43, 25-26).
Dumnezeu nu cere mult timp de pocăinţă! Ţi-ai spus păcatul, te-ai îndreptat! Te-ai pocăit, ai fost miluit! Nu timpul te îndreptăţeşte, ci chipul cum te pocăieşti îţi stinge păcatul. Se poate ca timpul cât te pocăieşti să fie lung şi să nu capeţi mântuire; şi se poate ca, în scurtă vreme, mărturisindu-te din inimă, să lepezi păcatul.
Mult timp a irosit fericitul Samuel rugându-se pentru Saul şi multe nopţi a petrecut priveghind pentru mântuirea celui ce păcătuise! Dar Dumnezeu n-a primit timpul; (că pocăinţa păcătosului nu însoţea rugăciunea profetului) şi i-a spus profetului Său: „Până când vei plânge pentru Saul, că Eu 1-am lepădat?”( I Regi 16, 1).
Cuvintele „până când” arată timpul şi stăruinţa celui ce se ruga. Dumnezeu însă n-a primit timpul rugăciunii profetului, că pocăinţa împăratului nu însoţea rugăciunea dreptului. Fericitul David însă, care a primit prin profetul Natan mustrarea pentru păcat, în faţa ameninţării a arătat îndată întoarcere sinceră şi a spus: Am păcătuit Domnului(II Regi 12, 12); ei bine, acest singur cuvânt a adus fericitului David, care s-a pocăit din toată inima, într-o clipită, întreaga mântuire. Pocăinţa a schimbat îndată hotărârea, că Natan i-a spus: „Şi Domnul a iertat păcatul tău”( II Regi 12, 13). Vezi, dar, că Dumnezeu este zăbavnic la pedeapsă şi grabnic la mântuire? Mai întâi, gândeşte-te că iubitorul de oameni Dumnezeu a mustrat pe împăratul David după ce trecuse multă vreme de la săvârşirea păcatului. David a păcătuit; femeia rămăsese grea şi nici o mustrare nu urmase păcatului; ci, după ce se născuse copilul cel din păcat, este trimis doctorul păcatului.
– Dar pentru ce Dumnezeu n-a mustrat pe păcătos îndată?
– Pentru că Dumnezeu ştie că sufletul păcătoşilor e orb când păcătoşii sunt în furiile păcatelor, pentru că surde sunt urechile celor cufundaţi în adâncul păcatului. De asta Dumnezeu întârzie să dea ajutor celui aprins de patimă şi mustră după atâta vreme. Dar într-o clipită de vreme este şi pocăinţă, şi iertare: „Şi Domnul a iertat păcatul tău!”. Cât este de mare înţelepciunea Celui ce ameninţă!
Ai văzut că Dumnezeu este grabnic la mântuire? Aceasta o face şi cu toate cele din jurul nostru. Zăboveşte când este vorba să dărâme şi zoreşte când e vorba să dea ajutor.
Iată ce vreau să spun: Noi, oamenii, avem nevoie de mulţi ani ca să ridicăm nişte clădiri şi de multă vreme ca să zidim o casă; ca să zidim ne trebuie mult timp, dar ca să dărâmăm, puţin. La Dumnezeu lucrurile se petrec tocmai dimpotrivă; când zideşte Dumnezeu, zideşte degrabă; când dărâmă, dărâmă cu zăbavă. Iute este Dumnezeu la zidit, zăbavnic la dărâmat! Pentru că acestea două sunt potrivite lui Dumnezeu: iuţeala, potrivit puterii Lui; zăbava, potrivit bunătăţii Lui. Din pricina covârşitoarei Lui puteri, este iute; din pricina marii Lui bunătăţi, este zăbavnic. Dovada spuselor mele sunt faptele!
In şase zile a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, măreţia munţilor, câmpiile, văile, dealurile, copacii, plantele, izvoarele, râurile, grădinile, toată varietatea pe care o vedem, marea aceasta cea mare şi lată, insulele, ţările de la marginea mărilor şi cele dinăuntru; toată lumea aceasta văzută, şi frumuseţea din ea, a făcut-o Dumnezeu în şase zile. Fiinţele cele cuvântătoare şi cele necuvântătoare din lume, toată întocmirea aceasta văzută, în şase zile a făcut-o. Ei bine, acest Dumnezeu, Care e iute la zidit, când a fost vorba să dărâme o cetate, S-a aflat zăbavnic, din pricina bunătăţii Lui. Vrea să dărâme Ierihonul şi spune lui Israel: „înconjuraţi cetatea timp de şapte zile şi în a şaptea zi va cădea zidul”( Iosua Navi 6, 2-5).
– Cum, Doamne, ai făcut lumea toată în şase zile, şi o cetate o dărâmi în şapte zile? Ce pune piedică puterii Tale? Pentru ce nu o dărâmi dintr-o dată? Nu strigă despre Tine profetul, spunând: “De vei deschide cerul se vor cutremura de Tine munţii şi se vor topi ca ceara de la faţa focului”?( Is. 64, 1)
Nu spune, oare, David, vorbind de lucrurile puterii Tale: „Nu ne vom teme când se va tulbura pământul şi se vor muta munţii în inimile mărilor”(Ps. 45, 2)? Poţi, Doamne, să muţi munţii şi să-i arunci în mare şi nu vrei să dărâmi un oraş care Ţi se împotriveşte, ci dai răgaz de şapte zile pentru dărâmarea lui? Pentru ce?
– Nu Mi-a slăbit puterea, răspunde Dumnezeu, ci iubirea Mea de oameni îndelung rabdă, îi dau răgaz şapte zile, cum am dat şi cetăţii ninive, trei zile. Poate va primi predica de pocăinţă şi se va mântui.
– Dar cine-i pentru locuitorii Ierihonului predicatorul pocăinţei? Duşmanii înconjuraseră cetatea; generalul supraveghea zidurile cetăţii! Frica era mare, tulburarea multă! Ce cale de pocăinţă le-ai deschis? Le-ai trimis vreun profet? Le-ai trimis vreun binevestitor? Era, oare, cineva între ei care să le arate care le este folosul?
– Da, răspunde Dumnezeu, aveau în mijlocul lor un dascăl al pocăinţei, pe minunata Rahav(Iosua Navi 2, 1-21; 6, 22-25), pe care am mântuit-o prin pocăinţă. Era şi ea din acelaşi aluat ca şi ei; dar pentru că nu era de acelaşi gând cu ei, n-a luat parte la păcatul lor, de vreme ce nu luase parte nici la necredinţa lor.
Vezi cât e de neobişnuită predica iubirii de oameni! Dumnezeu, Care a spus în lege: „Să nu faci desfrânare”( Ieşire 20, 14), datorită iubirii Sale de oameni, a schimbat cuvântul şi a strigat prin fericitul Isus Navi: „Rahav, desfrânata, să trăiască”. Acel Isus, fiul lui Navi, care a spus: „Rahav, desfrânata, să trăiască”, a fost icoana Domnului Iisus, Care a zis: “Desfrânatele şi vameşii merg înaintea voastră în împărăţia cerururilor”( Matei 21, 31).
– Dacă trebuie să trăiască, pentru ce este desfrânată? Iar dacă este desfrânată, pentru ce să trăiască?
– Am vorbit de starea ei de mai inainte, ca să te minunezi de schimbarea de pe urmă.
– Şi ce a făcut Rahav, ca să-i aducă mântuirea? Că a primit iscoadele cu pace? Asta o face şi o hangiţă!
– Dar Rahav n-a cules mântuirea numai de pe urma vorbelor ei, ci, înainte de asta, de pe urma credinţei şi a dragostei ei fată de Dumnezeu. Şi ca să cunoşti credinţa ei covârşitoare, ascultă că însăşi Scriptura dă mărturie de faptele ei! Era în casa de desfrâu, ca mărgăritarul aruncat în noroi, ca aurul azvârlit în mocirlă, ca o floare a credinţei înăbuşită de spini! Un suflet credincios era închis într-un loc al necredinţei! Ascultă-mă cu mare luare-aminte! Rahav a primit iscoadele. Şi pe Dumnezeul pe care Israel l-a trădat în pustie, pe acesta L-a predicat Rahav în casa de desfrâu. Dar pentru ce spun: în pustie? Israel L-a trădat când muntele era plin de nori, de ceată, de sunet de trâmbiţe, de fulgere şi de celelalte lucruri înfricoşătoare, când a auzit de la Dumnezeu, din mijlocul focului: Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este un singur Domn(Deut. 6, 4); să nu ai alţi dumnezei(Ieşire 20, 3); Eu sunt în cer, sus, şi pe pământ jos, şi afară de Mine nu este alt dumnezeu(Deut. 4, 39); şi cu toate că Israel a auzit aceste cuvinte, totuşi a făcut vitei şi s-a lepădat de Dumnezeu. N-a mai vrut să ştie de Stăpân, n-a mai cunoscut pe Binefăcător şi a spus lui Aaron: „Fă-ne dumnezei(Ieşire 32, 1). Dacă-s dumnezei, pentru ce spui: „Fă-ne?”. Cum pot fi dumnezei cele făcute de mână? Aşa e păcatul? Orbeşte! Se luptă cu el însuşi, se distruge singur! A fost făcut un vitel şi nerecunoscătorul Israel strigă: „Aceştia sunt dumnezeii tăi Israele, care te-au scos din pământul Egiptului”( Ieşire 32, 4). Israel spunea: „Aceştia sunt dumnezei” şi vedea un vitel! Era un idol!
– Pentru ce, atunci, strigau: „Aceştia sunt dumnezei”?
– Ca să arate că nu se închinau numai la ceea ce vedeau, ci că în mintea lor era închinarea la mai mulţi dumnezei. Ei tălmăceau cu cuvântul ce gândeau, nu gândeau ce vedeau.
Dar să ne întoarcem iarăşi la subiect. Ceea ce auzise Israel, care fusese întărit cu atâtea minuni, care fusese învăţat cu atâtea porunci, pe care le tăgăduia, aceea a predicat Rahav, închisă într-o casă de desfrâu. Le-a spus iscoadelor: „Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru egiptenilor”!( Iosua Navi 2, 9). Iudeul spunea: „Aceştia sunt dumnezeii tăi care te-au scos din pământul Egiptului”( Ieşire 32, 4), iar femeia desfrânată nu atribuie zeilor mântuirea lui Israel, ci lui Dumnezeu: „Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru egiptenilor în pustie şi am auzit; şi s-a topit inima noastră şi tărie nu este în noi. Am aflat câte a făcut Dumnezeul vostru”( Iosua Navi 2, 9-11). Ai văzut cum repetă, prin credinţă, cuvintele Legiuitorului?( Iosua Navi 2, 11) Că a spus: „Şi ştiu că Dumnezeul vostru este în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi afară de El nu este alt dumnezeu”( Deut. 4, 39).
Rahav este icoană a Bisericii celei întinate altădată cu desfrânarea demonilor, care, primind acum iscoadele lui Hristos – nu iscoadele trimise de Isus al lui Navi, ci pe Apostolii trimişi de Iisus, adevăratul Mântuitor – spune: „Am aflat că Dumnezeul vostru este în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi afară de El nu este alt dumnezeu”. Aceste cuvinte le-au primit iudeii şi nu le-au păzit; pe acestea le-a auzit Biserica şi le-a păstrat.
Este vrednică dar de toată lauda Rahav, icoana Bisericii.
De aceea şi marele Pavel, cunoscând vrednicia credinţei ei, n-a socotit-o nevrednică din pricina stării ei de mai’nainte, ci vrednică din pricina schimbării dumnezeieşti petrecute cu ea; a numărat-o între toţi sfinţii, spunând: Prin credinţă a adus Abel jertfă; prin credinţă Avraam a făcut cutare şi cutare; prin credinţă Noe a lucrat corabia; prin credinţă Moise a făcut şi a săvârşit atâtea şi atâtea; şi după ce pomeneşte pe rând pe mulţi sfinţi, la urmă a adăugat: „Prin credinţă Rahav, desfrânata, n-a pierit împreună cu cei necredincioşi, pentru că a primit iscoadele şi le-a scos pe altă cale”( Evr. 11, 4, 31).
Uită-te că Rahav îşi acoperă cu multă înţelepciune gândurile ei cele bune. Când trimişii împăratului pentru căutarea iscoadelor au întrebat-o: „Au intrat oameni la tine?”, ea le-a răspuns: „Da, au intrat”. A spus mai întâi adevărul, apoi a adăugat minciuna, niciodată minciuna nu-i crezută dacă nu-i adaugi la început şi o umbră de adevăr. De aceea, cei ce mint cu aparenţă de adevăr, spun mai întâi adevărul, ceea ce se ştie de toată lumea, şi apoi adaugă minciunile şi neadevărul. „Au intrat la tine iscoadele?”. „Da”, le-a răspuns femeia. Dacă ar fi răspuns de la început „Nu”, ar fi îndemnat pe trimişii împăratului să-i caute în casă. Dar ea le-a răspuns: „Da, au intrat şi au plecat pe acest drum! Urmăriti-i şi-i veţi prinde”( Iosua Navi 2, 1-4). Ce minciună bună! Ce viclenie bună, care n-a trădat cele dumnezeieşti, ci a păstrat credinţa!
Dacă pocăinţa a învrednicit-o pe Rahav aceea de o atât de mare mântuire, încât să fie propovăduită de gura sfinţilor – Isus al lui Navi să strige în pustie: „Să trăiască Rahav, desfrânata”( Iosua Navi6, 17), iar Pavel să spună: „Prin credintă, Rahav, desfrânata, n-a pierit împreună cu cei necredincios”( Evr. 11, 31) – cu cât mai mult nu ne vom mântui noi, dacă ne pocăim? Timpul de acum e timp de pocăinţă. Mare să ne fie teama de păcatele ce le avem în spate, dacă pocăinţa n-o ia înaintea pedepsei! „Să întâmpinăm faţa Lui intru mărturisire”( Ps. 94, 2). Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi.
Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului, o mărturiseşte fericitul David, spunând şi arătând cât de mare e puterea lacrimilor: „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”( Ps. 6, 6). Dacă ar fi vrut să arate numai belşugul de lacrimi, ar fi fost de ajuns să spună atât: Cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda.
– Dar atunci, pentru ce a spus înainte: Spăla-voi?
– Ca să arate că lacrimile sunt baie şi mijloc de curăţire de păcate.
Păcatele sunt pricina tuturor relelor. Din pricina păcatelor – supărările, din pricina păcatelor – tulburările, din pricina păcatelor – războaiele, din pricina păcatelor – bolile şi toate suferinţele greu de vindecat ce vin peste noi. După cum doctorii iscusiţi nu cercetează numai cele ce arată bolile pe dinafară, ci caută să afle şi cauza bolilor, tot aşa şi Mântuitorul, vrând să arate că păcatul este pricina tuturor relelor ce vin peste oameni, a spus celui slăbănogit cu trupul: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău”(Ioan 5, 14), pentru că Doctorul sufletelor a văzut că sufletul îi e slăbănogit, iar din pricina lui şi trupul. Aşadar, păcatul fusese pricina bolii de care zăcuse slăbănogul.
Păcatul e pricina pagubei, păcatul e pricina supărării, păcatul e pricina oricărei suferinţe. Eu însă mă minunez de aceea că Dumnezeu, Care la început a hotărât omului suferinţa pentru păcatul săvârşit, pune capăt hotărârii acesteia printr-o altă hotărâre şi alungă osânda chiar prin osândă. Să-ti explic cum!
Dumnezeu a dat omului suferinţa din pricina păcatului; dar prin suferinţă pune capăt păcatului. Fii cu mare luare-aminte!
Când Dumnezeu a ameninţat pe femeie şi a osândit-o pentru călcarea de poruncă, i-a spus: „în dureri vei naşte fii”(Facere 3, 16). A arătat că suferinţa este fructul păcatului. Dar cât e de darnic Dumnezeu! Ceea ce dăduse ca pedeapsă, aceea Dumnezeu a prefăcut în mijloc de mântuire.
Păcatul a dat naştere suferinţei, dar suferinţa şterge păcatul; şi după cum cariul se naşte din lemn şi macină lemnul, tot aşa şi suferinţa se naşte din păcat, dar distruge păcatul când e însoţită de pocăinţă. De aceea Pavel spunea: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, de care nu-ţi pare rău”( II Cor. 7, 10). Bună este întristarea pentru cei ce se pocăiesc sincer.
Cei ce păcătuiesc trebuie să plângă pentru păcatul lor, că „fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”( Matei 5, 4). Plânge-ti dar păcatul, ca să nu jeleşti osânda! Apără-te înaintea judecătorului înainte de a te duce la scaunul de judecată. Nu ştii, oare, că toţi cei care vor să roage pe judecător, nu fac aceasta atunci când are loc judecata, ci înainte de a se duce la scaunul de judecată, fie prin prieteni, fie prin protectori, fie în vreun alt chip?
Aşa şi cu Dumnezeu! în timpul judecăţii n-ai să-L îndupleci pe Judecător; dar înainte de judecată, poţi să-L îndupleci. De aceea David spunea: „Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire”( Ps. 94, 2), înaintea scaunului de judecată arta oratorică a apărătorilor nu poate înşela pe marele Judecător; puterea nu-L înduplecă; dregătoria înaltă nu-L convinge; de fata omului nu tine seamă; de bani nu e corupt, ci dreapta Lui judecată este înfricoşătoare şi neîndurătoare.
Aici, pe pământ, aşadar, să înduplecăm pe Judecător şi să I ne rugăm; aici, pe pământ, să-L rugăm din toată puterea, dar nu cu bani. Dar, mai bine zis, dacă trebuie să spun adevărul, iubitorul de oameni Dumnezeu este înduplecat şi cu bani; nu-i primeşte El, ci prin săraci.
Dă celui nevoiaş bani, şi-ai înduplecat pe Judecător. Asta v-o spun prieteneşte; pentru că pocăinţa fără milostenie este moartă şi fără aripi. Pocăinţa nu poate zbura dacă nu are aripa milosteniei. De aceea lui Corneliu, cel ce s-a pocăit bine, milostenia i-a fost aripa credinţei: „Milosteniile tale, spune Scriptura, şi rugăciunile tale s-au suit la cer”( Fapte 10, 4).
Dacă pocăinţa n-ar fi avut milostenia aripă, nu s-ar fi urcat la cer. Astăzi, iarmarocul milosteniei e deschis; vedem pe prinşii de război şi pe săraci; vedem pe cei ce strigă; vedem pe cei ce lăcrimează; vedem pe cei ce oftează. Iarmaroc minunat stă în fata noastră; iarmarocul nu are alt rost, iar negustorul nu se gândeşte la altceva decât să cumpere ieftin şi să vândă scump. Nu-i, oare, acesta scopul oricărui negustor? Nimeni nu se apucă de negustorie cu alt gând decât ca să vândă mai scump mărfurile cumpărate cu bani putini şi să scoată câştig mare de pe urma negoţului. Un astfel de iarmaroc ne-a pus nouă în fată Dumnezeu.
Cumpără fapte de dreptate cu putini bani, ca să le vinzi în viata ce va să fie cu bani grei. Dacă trebuie totuşi să numeşti vânzare răsplata pe care o vei primi dincolo! Aici, pe pământ, cumperi dreptatea cu puţini bani, cu un codru de pâine, cu o haină ponosită, cu un pahar cu apă rece: “Cel care va da un pahar cu apă rece, amin zic vouă, spune Dascălul negutătoriei celei duhovniceşti, nu-şi va pierde plata sa”( Matei 10, 42). Să-şi aibă plata sa un pahar cu apă rece, iar hainele şi banii, daţi ca să faci bine, să nu-şi aibă plata lor? Dimpotrivă, chiar multă plată!
– Dar pentru ce Domnul a vorbit de un pahar cu apă rece?
– Ca să-ti arate că milostenia nu înseamnă cheltuială. Ca să dai un pahar cu apă rece, n-ai nevoie să-ti goleşti lada, nici să faci vreo altă cheltuială.
Dacă acolo unde datul este fără cheltuială, harul binefacerii este atât de mare, cât de mare trebuie să fie plata primită de la Dreptul Judecător acolo unde datul stă în belşug de haine, de bani şi de alte bunuri?
Deci atâta vreme cât putem cumpăra virtuţile la un preţ atât de scăzut, să le luăm, să le răpim, să le cumpărăm de la marele Dăruitor: „Cei însetaţi, spune Domnul, mergeţi la apă şi toii câţi nu aveţi argint, mergeţi şi vă cumpăraţi”( Is. 55, 1).
Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să cumpărăm milostenii; dar, mai bine spus, prin milostenie să cumpărăm mântuirea, îmbrăcând un sărac, îmbraci pe Hristos.
– Asta o ştiu şi eu, şi o ştiu prea bine, îmi poţi răspunde. Am învăţat asta mai înainte! Nu eşti tu primul care să mă înveţi. Nu am auzit asta întâi de la tine! Nu-mi predici o noutate, ci cele ce m-au învăţat de multe ori mulţi din cei de fată!
– Ştiu şi eu, ştiu că acestea şi altele ca acestea le-ai fi auzit de multe ori. Dar facă Dumnezeu să le auzim de multe ori, ca să facem puţin bine!
„Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”( Pilde 19, 17). Să împrumutăm lui Dumnezeu milostenia, ca să luăm de la El, în schimb, ca răsplată, iubirea de oameni. Cât de înţelepte sunt aceste cuvinte: „Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”!
– Dar pentru ce Scriptura n-a spus: Cine miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu, ci: împrumută pe Dumnezeu?
– Scriptura cunoaşte lăcomia noastră. A văzut că nesaţul nostru caută să aibă cât mai mult. De asta n-a spus simplu: „Cel ce miluieşte pe sărac, dă lui Dumnezeu”, ca să nu socoteşti milostenia un simplu schimb de bani, ci: Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Se împrumută de la noi, înseamnă că Dumnezeu este datornicul nostru. Cum vrei să-L ai pe Dumnezeu: Judecător sau datornic? Datornicul are respect de cel de la care s-a împrumutat; judecătorul însă nu se sfieşte de cel pe care 1-a împrumutat.
Trebuie însă să vedem neapărat şi în alt chip pentru ce Dumnezeu a spus: Pe Mine Mă împrumută cel ce dă săracului.
Dumnezeu a văzut că lăcomia noastră tinde spre înmulţirea averilor şi că cel ce are bani nu vrea deloc să împrumute fără garanţie. Cel ce dă cu împrumut cere sau ipotecă, sau amanet, sau girant; cu aceste trei garanţii încredinţează banii săi; fie că primeşte amanet, fie ipotecă, fie girant.
Dumnezeu a văzut, deci, că fără aceste garanţii nimeni nu dă cu împrumut, nici nu se pleacă spre milă, ci se uită numai la câştig; săracul este lipsit de toate acestea; nu are ce ipoteca, că nu posedă nimic; nu are ce amaneta, că este gol; nu are girant, că, din pricina sărăciei, nimeni n-are încredere în el.
Dumnezeu văzând, deci, că săracul se primejduieşte din pricina sărăciei, iar bogatul se primejduieşte din pricina neomeniei, s-a pus pe El la mijloc girant pentru sărac, zălog pentru cel care dă împrumut. Şi-i spune bogatului: „N-ai încredere în el, că-i sărac? încrede-te în Mine, că-s bogat!”. Dumnezeu a văzut pe sărac şi a avut milă de el; a văzut pe sărac, şi nu 1-a trecut cu vederea, ci S-a dat pe Sine chezaş pentru cel ce nu are nimic şi a stat alături de cel sărman pentru multa Lui bunătate. Despre această bunătate dă mărturie fericitul David când spune: „A stat în dreapta săracului”( Ps. 108, 30).
„Cel ce miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu”. „Ai încredere, spune Dumnezeu, că pe Mine Mă împrumuţi!”.
– Dar ce câştig atât de mare am dacă Te împrumut pe Tine?
– E cea mai mare nelegiuire să ceri socoteală lui Dumnezeu. Totuşi, Mă plec nelegiuirii tale şi cu iubirea de oameni voi pune capăt neomeniei tale. Să stăm, dar, de vorbă şi să ne socotim. Cât câştigi când împrumuţi pe ceilalţi oameni? Ce dobândă le ceri? Nu-i aşa că unu la sută, dacă ceri o dobândă legală? Dacă lăcomia ţi-e mai mare, iei o dobândă nedreaptă, de două sau de trei ori mai mare. Eu însă am să-ţi satur lăcomia ta. Iţi voi da mai mult decât ţi-e pofta nesaţului tău. Acopăr cu dărnicia Mea nesaţul tău. Pretinzi o dobândă de unu la sută? Eu îţi dau de o sută de ori mai mult.
– Dacă-i aşa, Te împrumut, Doamne! Te împrumut cu milostenia pe care o dau aici săracului! Dar când ai să-mi dai înapoi împrumutul? Vreau să hotărâm condiţiile. Vreau să întărim învoiala. Spune-mi timpul înapoierii banilor! Hotărăşte scadenţa!
Intrebarea asta, mai ales, este de prisos! “Că Dumnezeu este credincios în toate cuvintele Lui”( Ps. 144, 13). Dar pentru că un bun platnic are obiceiul şi intenţia de a măsura timpul şi de a hotărî ziua scadenţei, ascultă când şi unde îţi va plăti datoria Cel ce S-a împrumutat de la tine prin mâna săracului: „Când va şedea Fiul Omului pe tronul slavei Lui şi va pune oile de-a dreapta Lui şi caprele de-a stânga Lui, va zice celor din dreapta…!”.
Aici ia aminte cum grăieşte Datornicul cel recunoscător creditorului Său, cum îi mulţumeşte Datornicul: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii.” Şi pentru ce? „Că am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat, şi Mi-aţi dat să beau; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat, în temniţă, şi aţi venit la Mine; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; străin am fost, şi M-aţi primit”( Matei 25, 31-36).
Apoi, cei care au slujit bine la vreme se vor uita la nimicnicia lor şi la vrednicica Celui împrumutat şi vor spune: „Doamne, când Te-am văzut flămând, şi Te-am hrănit? Sau însetat, şi Ţi-am dat să bei”( Matei 25, 37), Ţie, spre Care ochii tuturor nădăjduiesc, Ţie, Care le dai lor hrană la bună vreme?( Ps. 144, 16).
Cât e de mare bunătatea lui Dumnezeu! Din pricina iubirii Sale de oameni îşi ascunde vrednicia.
“Am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc”.
Ce mare bunătate! Ce nemăsurată iubire de oameni! A flămânzit „Cel ce dă hrană la tot trupul”( Ps. 135, 25), „Cel ce deschide mâinile şi satură pe tot cel viu de bunăvoinţă”( Ps. 144, 16).
„Am flămânzit, şi Mi-aţi dat să mănânc”.
Nu i se micşorează vrednicia Sa, ci iubirea Sa de oameni chezăşuieşte pentru săraci.
„Am însetat, şi Mi-aţi dat să beau”.
– Cine-i Cel ce rosteşte aceste cuvinte?
– Cel ce varsă apele în lacuri, râuri şi izvoare; Cel ce a spus în Evanghelie: „Din pântecele celui ce crede în Mine râuri de apă vie vor curge, precum a zis Scriptura”( Ioan 7, 38); Cel ce a spus: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”( Ioan 7, 37).
„Gol am fost, şi M-ati îmbrăcat”.
– Am îmbrăcat noi, oare, vor spune aceia, „pe Cel ce îmbracă cerul cu nori”?( Ps. 146, 8) Pe Cel ce îmbracă toată Biserica şi întreaga lume? „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi îmbrăcat”( Gal. 3, 27).
„In temniţă am fost.”
– In temniţă, Tu, Cel ce slobozeşti pe cei din temniţă? Tălmăceşte-ne cele ce ne spui! Vrednicia Ta tăgăduieşte spusele. Când Te-am văzut în atât de mare lipsă? Când Ţi-am făcut acestea?
– „Intrucât aţi făcut, răspunde El, unuia dintr-aceştia preamici, Mie Mi-ati făcut”( Matei 25, 40).
Nu-i adevărat, deci, cuvântul că cel ce miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu? Şi, iată, lucru de mirare! M-a amintit de nici o altă faptă de virtute, decât de milostenie. Şi doar ar fi putut să spună: „Veniţi, binecuvântaţilor, că aţi trăit în curăţenie trupească şi sufletească, că afi trăit în feciorie, că aţi dus viată îngerească!”. Dar le trece pe acestea sub tăcere! Nu că sunt nevrednice de a fi pomenite, ci pentru că vin în urma iubirii de oameni.
Şi după cum celor din dreapta le-a dăruit împărăţia pentru milostenia lor, tot aşa şi pe cei din stânga i-a ameninţat cu pedeapsa, pentru asprimea lor. „Duceti-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”( Matei 25,41).
– Pentru ce? Pentru care pricină?
„Pentru că am flămânzit, şi nu Mi-aţi dat să mănânc”( Matei 25, 42).
N-a spus: „că aţi făcut desfrânare, că aţi făcut adulter, că aţi furat, că aţi dat mărturie mincinoasă, că afi jurat fals”. Toată lumea ştie că şi acestea sunt păcate, dar vin în urma neomeniei şi a nemilosteniei.
– Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?
– Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de mare şî atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere.
Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc împărăţia cerurilor.
Bune sunt, Stăpâne, făgăduinţele Tale, bună este şi împărăţia Ta, pe care o aşteptăm, dar şi gheena, cu care ne ameninţi! Una ne îndeamnă, cealaltă ne înfricoşează: împărăţia ne îndeamnă spre bine, gheena ne înfricoşează cu folos.
Dumnezeu ne ameninţă cu iadul, nu ca să ne arunce în iad, ci ca să ne scape de iad. Dacă ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai înainte, pentru ca, întăriţi, să fugim de cele ce ne ameninţă, ne ameninţă cu pedeapsa, ca să scăpăm de pedeapsă, ne înfricoşează cu cuvântul, ca să nu ne pedepsească cu fapta.
Să împrumutăm dar pe Dumnezeu cu milostenia, să-L împrumutăm ca să-L avem pe El datornic, şi nu judecător, aşa precum am spus. Datornicul se sfieşte de cel care 1-a împrumutat, se sfieşte de el şi-1 respectă. Dacă cel ce a dat bani cu împrumut vine la uşa unui datornic, datornicul fuge, dacă e sărac; dar dacă e bogat, îl primeşte cu îndrăznire.
Vezi şi altă fată minunată a Dreptului Judecător, scoasă din observarea lucrurilor omeneşti. Dacă împrumuţi pe un om sărac, iar acesta mai pe urmă se îmbogăţeşte şi poate să-ti plătească datoria, ti-o plăteşte fără să afle oamenii, ca să nu roşească de starea lui de mai înainte; îţi mulţumeşte, dar nu spune altora că i-ai făcut bine, fiindu-i ruşine de sărăcia lui de mai înainte. Dumnezeu nu face aşa, ci Se împrumută în ascuns, şi-Şi plăteşte datoria în văzul tuturor. Când primeşte, primeşte milostenia făcută, în taină; când dă înapoi, o dă înapoi în fata întregii creaţii.
Dar poate că un bogat mă va întreba:
– Pentru ce Dumnezeu mi-a dat mie bogăţie şi pentru ce nu i-a dat la fel şi săracului?
– Dumnezeu putea să dea şi săracului bogăţie ca şi ţie, dar n-a vrut pentru ca nici bogăţia ta să nu fie neroditoare, şi nici sărăcia aceluia, fără plată. Ţie, bogatului, ti-a dat bogăţie ca să te îmbogăţeşti prin milostenie şi să împărţi cu dreptate: „A împărţit, a dat săracilor, dreptatea lui rămâne în veac”( Ps. 111,8. (Evident, cuvântul „dreptate” nu are aici un înţeles juridic)). Vezi că bogatul strânge de pe urma milosteniei dreptate veşnică? Vezi-l şi pe sărac! Pentru că nu are bogăţie, cu care să lucreze dreptate, are sărăcia, de pe urma căreia culege răbdare veşnică: „Răbdarea săracilor nu piere în veac”( Ps. 9, 18), în Hristos, Domnul nostru, Căruia slavă în vecii vecilor. Amin.