62. Lăcomia nu poate fi ostoită

Cu cât cel lacom câştigă, cu atât e mai sărac, căci cu atât e mai sărac cineva cu cât doreşte mai mult.

Când avea o sută de talanţi, nu simţea sărăcia, nedorind decât o mie; dar când a ajuns şi are o mie, nu numai de o mie, cum era mai înainte, zice că are nevoie, ci de zece mii. Dacă spuneţi că-i plăcut, să doreşti fără a căpăta ceea ce doreşti, nu ştiţi, în chip ciudat, ce-i aceea plăcere. Aceea nu-i câtuşi de puţin o plăcere, ci un chin.

Ca să ne dăm seama, să facem o asemuire. Când ni-i sete, n-avem noi plăcere să bem, pentru ca în chipul acesta să stingem setea? Şi plăcerea pe care o avem de a bea, nu vine de acolo că scăpăm de o tortură adevărată, care-i dorinţa de a bea? Pentru toată lumea, aşa este… Cineva a zis, cu dreptate, că oamenii lacomi sunt nişte hidropici. Hidropicii, al căror trup e plin cu apă, cu atât mai dornici de apă sunt. Asemenea e şi cu lacomii, încărcaţi de bogăţii, încă altele şi mai mari doresc. Temeiul e pentru cei dintâi că apa nu-i în părţile trupului în care ar trebui să fie, iar pentru ceilalţi, fiindcă dorinţa nu se aşează, în mintea lor, asupra unui lucru cuvenit.