Adevărata educaţie a copiilor(1)

din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”

Sfântul mucenic Vavila (4 Sept.)

S-a întâmplat că erau acolo [la judecată], lângă Vavila, trei fraţi tineri de ani, dar bătrâni cu înţelepciunea, pe care Sfântul Vavila cu duhovnicească hrană i-a crescut, şi îi avea pe ei ca pe fiii săi. Aceia, urmând după învăţătorul lor, şi chiar în legături fiind nu îl părăseau. Spre aceia căutând împăratul, a zis către sfânt: „Mi se pare, Vavilo, că aceşti copii spre mândrie te ridică pe tine, învăţător pe tine numindu-te, şi pentru dânşii stăruieşti în împotrivirea ta. Răspuns-a sfântul: „De vei voi să întrebi pe copiii aceştia, îi vei vedea pe ei mai înţelepţi decât tine şi vei cunoaşte că sămânţa cuvintelor mele sunt ei”. Deci a întrebat împăratul: „Ai cui copii sunt?” Răspuns-a sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care prin buna vestire eu i-am născut, prin învăţătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut, şi sunt în acele mici trupuri, mari bărbaţi şi desăvârşiţi creştini; întreabă-i şi vei vedea”.

Deci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la privelişte şi în temniţa poporului să-l arunce pe el, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat pe ei mai întâi de au mamă; iar ei ziseră: „Şi mama şi tatăl şi învăţătorul nostru este Vavila, pe care mai mult decât pe o maică îl iubim. Pentru că mama numai că ne-a crescut pe noi, iar acesta, înţelegerea şi dreapta credinţă ne învaţă pe noi şi spre înălţimea bunătăţii ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”. Şi îndată împăratul a poruncit ca să caute şi să aducă pe mama lor. Iar adusă fiind mama, o întrebă împăratul cum o cheamă şi de este maică a acelor copii.

Iar ea a răspuns, zicând: „Numele meu este Hristodula, şi copiii aceştia sunt rod al pântecelui meu, pe care, ca pe nişte începători ai durerilor mele, întru dar i-am adus lui Dumnezeu şi nădăjduiesc că înţeleptul Vavila întru vistieriile cereşti îi va pune pe dânşii, pentru că în a lui grijă i-am încredinţat pe aceşti fii ai mei”.

Iar Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea drept credincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i: „Nu grăi înaintea împăratului cu aşa îndrăzneală”; iar tinerii, văzând pe maica lor aşa bătută, ziceau: „A înnebunit împăratul; bate pe mama noastră care grăieşte adevărul”. Apoi împăratul a întrebat de nume şi de ani pe copiii aceia. Şi spuseră că cel dintâi se numeşte Urban şi are doisprezece ani, al doilea Prilidian şi are nouă ani, iar al treilea Epolonie şi are şapte ani. Apoi îi amăgea pe ei muncitorul cu cuvinte bune şi cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: „Suntem creştini şi nu se cade nouă ca să ne închinăm idolilor. Pentru că învăţaţi suntem ca să cunoaştem pe Unul Dumnezeu, care a făcut cerul şi pământul; Aceluia ne închinăm, iar nu idolilor”.

Iar după multe îmbunări, văzându-i muncitorul pe ei neplecaţi, a poruncit să-i bată pe dânşii, dându-le lovituri după numărul anilor lor. Drept aceea, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat lui lovituri aspre douăsprezece; celui de-al doilea, nouă; şi celui de-al treilea, şapte. Iar ei cu bărbăţie răbdau, numai de aceasta fiindu-le jale, că nu aveau mai mulţi ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos. Şi ziceau: „Măcar de ne-aţi şi ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoşilor voştri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru lisus Hristos”. Apoi, ducând pe copii deosebi, şi pe mama lor eliberând-o, iarăşi l-a pus pe Vavila înaintea sa, şi i-a zis: „Iată acum copiii tăi se închină zeilor noştri, deci se cade şi ţie să te închini”. Răspuns-a Vavila: „De la diavolul, tatăl minciunii, v-aţi învăţat a minţi, pentru că ştiu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veţi putea să-i rupeţi pe ei de la Hristos, căci bine i-am învăţat pe ei a cunoaşte pe unul adevăratul Dumnezeu şi a crede într-însul”.

Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila şi pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicându-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu ca să dea de sus tăria Sa spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei munca. Apoi îi învăţa pe dânşii ca să rabde cu bărbăţie, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Şi răbdau copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor vitejeşte, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu. Apoi muncitorul, luându-i pe ei de pe lemn, pe Vavila legat cu lanţuri, într-o casă aproape l-a închis, iar pe copii încă cu îmbunări se ispitea să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi, şi cu bun nume şi frumoşi copii chemându-i, aur şi argint le dădea lor.

Iar ei, ca şi cu o gură grăiau: „înşelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înşelăciunii tale, ca pe nişte vrăbii vrând să ne vânezi pe noi. Să ştii cu deadinsul, că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzeşte şi ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere, cursa ta degrab se va sfărâma, iar noi izbăviţi vom fi”. Apoi, suspinând ziseră: „O dreaptă credinţă, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine. O Vavilo iubitule, învăţătorul nostru, nu-ţi vom minţi ţie, pentru că nu numai singur acest împărat, ci măcar de ar fi aici şi mult mai cumpliţi împăraţi şi muncitori, apoi nici unul de la Dumnezeul nostru nu va putea să ne rupă pe noi”.

Acestea grăindu-le copiii, Vavila alături într-o casă fiind închis şi auzind cuvintele lor, se bucura negrăit şi mulţumea lui Dumnezeu Celui ce din gura unor prunci ca aceştia Şi-a săvârşit Lui laudă. Deci, îndată şi pe Vavila a poruncit împăratul să-l aducă, şi a zis lui: „Oare nu sunt aceştia copiii tăi fireşti, Vavilo? Cu adevărat, aşa mi se pare că tu i-ai născut, pentru că foarte îţi seamănă la năravul cel rău”. Răspuns-a sfântul: „Cu adevărat, ai mei fii sunt, o împărate, dar după duh, iar nu după trup, pentru că pofta trupească eu până într-această vreme nu o am încercat şi însoţire nu am cunoscut”.

Zis-a împăratul: „O nesupusule Vavilo, de ce până acum înăsprit fiind, şi pe noi şi pe tine te munceşti; jertfeşte zeilor degrab, ca şi noi să încetăm de a ne
osteni, şi tu cu copiii tăi, scăpându-te de munci, să te învredniceşti de cinste şi de daruri de la noi. Că ce folos îţi este ţie ca de bună voie pe tine şi pe aceşti copii mici cu tine la munci şi la moarte să vă daţi. Au nu se cade ţie, învăţător înţelept fiind, precum de a ta viaţă, aşa şi de a copiilor să te îngrijeşti, ca nu fără de vreme să piară şi întru floarea tinereţilor, numaidecât veştejindu-se, să se sfârşească?”

Iar dumnezeiescul Vavila a zis: „O împărate, oare nu se cade ţie ca să ai grijă de a ta stăpânire şi să te înarmezi împotriva vrăjmaşilor şi război să faci cu dânşii, iar nu pe noi să ne munceşti fără de vină? Iar tu toată grija cea din afară lăsând-o, pe noi te-ai pornit, şi de vrăjmaşii cei ce pradă pământul nebăgând seamă, asupra noastră te înarmezi şi ne goneşti. Iar aceasta o faci nu ca vreun folos să dobândeşti pământului, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară şi sălbăticiei celei fireşti”. Cu aceste cuvinte aprinzându-se muncitorul, pe Vavila şi pe copii i-a judecat, osândindu-i la moarte.

Iar când erau duşi de ostaşi la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David: „Întoarce-te suflete al meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ţie”. Şi ajungând la locul unde aveau să-şi pună pentru Hristos capetele lor, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe dânşii mai întâi sub sabie îi aduse, temându-se ca nu cumva vreunul dintr-înşii, după dânsul rămânând, să se teamă de moarte şi se va depărta de la Domnul; pentru aceasta înainte îi trimitea pe ei la cer înaintea sa şi îi mângâia pe ei, învăţându-i să nu se înfricoşeze de tăierea săbiei, pentru că vor lua de la Hristos viaţa cea veşnică. Iar după ce s-au tăiat copiii, a strigat cu veselie Vavila: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule”.

Apoi singur sub sabie şi-a gătit grumazul său şi a glăsuit celor ce voiau să-i îngroape trupul său, ca, împreună cu dânsul, să pună în mormânt lanţurile şi obezile lui, „ca să fie, zicea, aceasta şi după moartea mea, podoaba trupului meu”. Şi, tăindu-se sfântul lui cap, s-a dus la locaşurile cele de sus şi a stat cu copiii săi înaintea Tatălui ceresc. Iar sfântul său trup s-a aşezat şi s-a îngropat împreună cu lanţurile, precum singur a rânduit murind, şi sfinţii trei tineri au fost îngropaţi împreună cu dânsul.

Sfintele muceniţe Pistis, Elpida, Agapi şi maica lor Sofia (17 Sept.)

Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieşte „înţelepciune”. Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „înţelepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paşnică, blândă, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune” (3,17). Această înţeleaptă Sofia, când trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute Lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale.

Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dânsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvârşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covârşea, izvorând din înţelepciune.

Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzându-le, s-a înştiinţat că sunt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împuţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urâţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine.

Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicând: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduieşte pentru noi după sfântă voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimântăm de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!” Şi după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”.

Apoi, ajungând la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfânt”. Şi au stat înaintea împăratului celui ce şedea pe scaun în mândria sa, pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzând împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă.

Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pomenind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune” se va mântui şi la al cărui nume toţi sunt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sunt creştină”, încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească nestricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe această femeie înţeleaptă, şi nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe câteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţându-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

Atunci maica, petrecând în casa Palladiei şi având vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătaţi către dânsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu Dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pentru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţilor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decât fiii omeneşti, nici să vă mâhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voastre le va lumina ca stelele cerului. Când frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viaţă o veţi pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfârşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.

Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelăciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă tăgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, ca floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţărână se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi când veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiţi, Cel ce a zis: „De va şi uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi”. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slăbiciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre.

O, fiicele mele cele bune! Gândiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă aminte şi de bunătăţile mele, cu câtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mângâiaţi bătrâneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de muceniţe, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrâneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice când, învăţăturile mamei voastre ascultându-le, veţi suferi pentru Domnul nostru până la sânge şi veţi muri pentru Dânsul cu osârdie”.

O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu umilinţă, li se înfierbânta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptând vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la care le povăţuia pe ele înţeleaptă lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

Sfânta Eufrosina (25 Sept.)

Trecând doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas învăţându-şi pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copiliţa deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducându-se vestea de bună înţelegerea ei şi de frumuseţea ei prin toată cetatea Alexandriei.

Sfânta muceniţă Haritina (5 Oct.)

Un om de neam bun şi bogat, anume Claudie, cu obiceiuri bune şi cu milostivire spre săraci, văzând o copilită foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsese orfană de părinţi din pruncia ei – s-a milostivit de dânsa şi, luând-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa şi a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească. Ajungând în vârstă, s-a arătat nu numai de o frumuseţe deosebită a chipului, ci şi cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet şi înţeleaptă. Însă cel mai important lucru era credinţa ei în Hristos, a cărui roabă şi mireasă a devenit; crezând în El, s-a aprins cu multă dragoste şi s-a făcut mireasa Lui, păzindu-şi fecioria şi petrecând la un loc deosebit în singurătate.

Stăpânul ei care a crescut-o n-o oprea de la un gând bun ca acesta, ci se bucura de viaţa ei cea curată şi sfântă şi de aceea i-a zidit o casă liniştită în care vieţuia învăţând ziua şi noaptea Legea Domnului. Pe credincioşii care o cercetau îi învăţa povăţuindu-i cu cuvinte folositoare, spre mântuire, iar pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, propovăduindu-L pe Hristos. Tuturor le-a fost pildă de credinţă şi de viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Sfânta Parascheva (14 Oct.)

În pământul sârbesc, aproape de cetatea Calicratiei, era un sat ce se numea Epivat; într-acel sat s-a născut Sfânta şi Cuvioasa Parascheva, din părinţi drept credincioşi care umblau neabătuţi în toate poruncile lui Dumnezeu, împodobindu-şi toată viaţa lor cu milostenii şi cu faceri de bine; iar pe această cinstită porumbiţă a lui Hristos au crescut-o în aceleaşi obiceiuri şi, învăţând-o bine legea lui Dumnezeu, au trecut la cereştile locaşuri, lăsând pe Parascheva moştenitoare casei, cu fratele său Eftimie, care mai pe urmă a fost episcop Maditiei.

Sfântul mucenic Luchian (15 Oct.)

În acea vreme, cumplitul împărat întru atât se ridicase asupra creştinilor, încât ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod; şi, vrând să-i pângărească pe prunci cu mâncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mâncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfânt şi fiindu-le scârbă de acea mâncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea.
Şi s-a întâmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amândoi de un tată şi de o mamă, iar aceştia, fiind învăţaţi de părinţii lor şi mai ales de Dumnezeu, se mâhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceştia chemându-i judecătorul îi amăgea cu cuvinte şi cu mâncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că, doar-doar, s-ar împărtăşi de mâncărurile lor cele diavoleşti. Ei, însă, se împotriveau şi lepădau mâncărurile, zicând: „Părinţii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mâncăruri, pentru că de va mânca cineva din acestea, acela mânie pe Hristos”.

Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruţare cu vergi, iar ei, ca nişte bărbaţi desăvârşiţi, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stând înaintea împăratului, i-a zis: „Ruşine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaţi din scutece, ar putea prin răbdarea lor să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mâinile mele şi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zei”. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el, făcând alifie din muştar iute şi răzându-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute şi le-a pus capetele într-un vas fierbinte şi, înfierbântându-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc, ca şi cum erau loviţi de fulger. Şi amândoi copiii au murit în acele chinuri, întâi a căzut mort cel mai mic; iar cel mai mare, văzându-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este ţie de ajutor”. După aceea, sărutând trupul fratelui mort, şi-a dat şi el duhul.

Sfântul marele mucenic Dimitrie (26 Oct.)

Când copilul a crescut, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Măria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, l-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgâni şi a idolilor cei neînsufleţiţi.

Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul Lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept.

Sfânta muceniţă Anastasia Romana (29 Oct.)

Ighemonul, auzind de frumuseţea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca să o aducă pe ea. Dar ei, mergând, nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce nu au tăiat uşile cu securi. Pustnicele, văzând acest lucru, s-au temut foarte şi, deschizând altă uşă, au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea Anastasia, nu te înfricoşa, că acum estre vremea nevoinţei; iată, Mirele tău, Iisus Hristos, voieşte să te încununeze pe tine. Deci nu vreau ca să fugi din mănăstire şi să te pierd pe tine, mărgăritarul meu, pe care, de la trei ani luându-te, te-am crescut şi până acum te-am păzit ca lumina ochilor”.
Iar ostaşii, tăind uşile, Sofia a ieşit la dânşii, zicându-le: „Pe cine căutaţi şi ce vă trebuie?” Iar ei au zis: „Bătrâno, dă-ne-o pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci aşa voieşte Provighemonul”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie o voi da, dar numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mă aşteptaţi două ceasuri, până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru”. Iar slujitorii, socotind că vrea să o înfrumuseţeze cu podoabe şi cu îmbrăcămintea cea obişnuită a lumii, au aşteptat două ceasuri însă duhovniceasca maică Sofia, vrând să-şi înfrumuseţeze fiica sa cu podoabe sufleteşti, ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o pe ea şi a dus-o în biserică.

Şi, punând-o înaintea altarului, a început cu plângere a grăi către dânsa: „Fiica mea Anastasia, acum se cade să arăţi cu fapta osârdnica ta dragoste către Domnul; acum se cade ţie să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău mire şi să arăţi că eşti adevărata lui mireasă. Deci rogu-mă ţie, iubita mea fiică, să nu te înşele limba cea ascuţită ca briciul, să nu te ameţeşti de darurile şi slava lumii celei deşarte, nici să te înfricoşezi de muncile cele vremelnice, care îţi mijlocesc ţie viaţa cea veşnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă, iată locul odihnei celei veşnice este gătit ţie, iată cununa cea împletită ţie, iată acum te cheamă la nunta Mielului.

Deci, mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieţii celei veşnice. Rogu-mă ţie, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele şi adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut, luându-te din pruncie şi toată sârguinţa o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit şi m-am rugat, pentru aceasta ziua şi noaptea te-am învăţat ca să te uneşti cu Domnul din toată inima şi sufletul. Deci acum, fiica mea, să nu mă ruşinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului şi să nu-mi pogori în groapă bătrâneţile mele, mai înainte de vreme. Pentru că, de voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârşi de mâhnire, îndată voi muri; iar de voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos şi-ţi pui pentru Dânsul viaţa ţa, atunci voi fi mamă care se veseleşte de fiică, atunci se va înălţa ca al inorogului cornul meu şi bătrâneţile mele în untdelemn gras.

Deci, fiica mea, să nu-ţi cruţi frumuseţea ta trupească şi să nu iubeşti viaţa cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu abaţi inima ta spre cuvinte de vicleşug. Când te vor înfricoşa cu muncile, tu să grăieşti: „De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, că cu mine este Dumnezeul meu”. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau de te vor sfâşia şi-ţi vor struji trupul tău, tu să te bucuri întru pătimirile tale, căci împlineşti lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul tău. Sau de vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ţi aduci aminte că şi perii capului tău sunt număraţi de Domnul, care va păzi toate oasele tale şi nici unul dintr-însele nu va pieri. Sau capul de ar voi să-ţi taie, tu să priveşti la Hristos, Capul a toată Biserica, Cel Care este slava ta şi Care-ţi înalţă capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău o să-ţi stea de faţă nevăzut ca să-ţi uşureze durerile şi să te scoată din muncile cele grele. Când vei suspina, El îţi va da ţie uşurare. Când vei slăbi, El te va întări.

Când vei cădea în bătăi, El te va ridica. Când în dureri te vei umplea de amărăciune, El va îndulci inima şi-ţi va răcori sufletul şi nu se va depărta de tine, până ce, scoţându-te din mâna muncitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească; Şi chemând toate puterile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor, îţi va face veselie şi te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, şi vei împăraţi împreună cu El, întru viaţa cea veşnică”….

[După ce Sfânta Anastasia a suferit mucenicia pentru Hristos], noaptea îngerul s-a arătat fericitei stareţe Sofia şi i-a poruncit ca să ia trupul Sfintei Anastasia, care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând pânză curată, a ieşit din mănăstire şi nu ştia în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul şi povăţuindu-se de El, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceştii ei fiice, pe care, sărutându-l cu dragoste şi udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în linişte şi cu osteneli te-am crescut în post şi în rugăciuni, în feciorie şi în curăţie te-am păzit, frica lui Dumnezeu şi sfânta Lui dragoste te-am învăţat; Fiica mea cea dulce, pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închiput în tine Hristos, mulţumesc ţie, că m-ai ascultat pe mine sărmana ta maică şi ai împlinit dorinţa mea.

Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înainte Mirelui tău, în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănită, împodobindu-te cu sângele tău; deci mă rog ţie acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici şi stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneţilor mele, cu rugăciunile tale către Dumnezeu, şi mă pomeneşte, veselindu-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci ca să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătăţii lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.

Cuviosul Avramie sihastrul şi fericita Maria, nepoata lui (2 Oct.)

Fericitul acesta avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Şi, murind el, a rămas copiliţa sărmană. Pe aceasta luând-o cunoscuţii, au dus-o la unchiul său, fiind ea de şapte ani. Cuviosul i-a poruncit să stea în chilia cea din afară, iar el petrecea singur închis în cea dinlăuntru şi numai o uşcioară era între dânşii prin care o învăţa psaltirea şi celelalte cărţi. Deci copiliţa petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni, şi întru toate nevoinţele şi bunătăţile monahiceşti. Iar fericitul de multe ori cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase averi destule.

Din acel ceas, sfântul i-a poruncit să le împartă toate la săraci; iar ea ruga pe unchiul său, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaţa monahicească, pentru care el se veselea, văzându-i nevoinţele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, liniştea, blândeţea şi dragostea către Dumnezeu.

Sfântul Grigorie, episcopul Acragrandiei (23 Nov.)

În părţile Siciliei este un sat ce se cheamă Pretorie, aproape de cetatea Acragandiei. Într-acel sat s-a născut Sfântul Grigorie, din părinţi drept credincioşi şi îmbunătăţiţi. Pe tatăl său îl chema Hariton, iar pe mama sa Teodotia, care erau foarte milostivi către săraci, având bogăţie multă, din care multe milostenii făceau tuturor. Fiind botezat Sfântul Grigorie, l-a primit din Sfântul Botez fericitul Patamion, episcopul Bisericii Acragandiei; iar într-al optulea an vârstei sale, copilul a fost dat la învăţătura cărţii, la oarecare dascăl iscusit, cu numele Damian; şi a învăţat în doi ani a citi bine toate cărţile, şi a scrie şi a cânta cântările bisericeşti. Iar în al doisprezecelea an a fost dus la biserică de fericitul Patamion episcopul, care l-a încredinţat lui Donat arhidiaconul, ca să-l povăţuiască spre nevoinţele duhovniceşti şi spre viaţă cu fapte bune. Îndeletnicindu-se băiatul cu rugăciune şi cu neîncetată citire, ziua şi noaptea şedea lângă cărţi, citind dumnezeiasca Scriptură şi vieţile sfinţilor părinţi, şi se aprindea cu inima ca să urmeze lor.

Sfântul Ştefan cel nou (28 Nov.)

Părinţii acestui prea sfinţit copil, văzând că vârsta copilului trece, şi ajungând vârsta de şase ani, l-au dat la învăţătura cărţii şi a sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi desfătându-se în ştiinţe, a covârşit pe toţi, nu numai întru acestea, ci şi de toată fapta bună îngrijindu-se; pentru că nu lipsea, împreună cu sfinţita sa mamă, mergând noaptea la obişnuitele privegheri ce se făceau şi la pomenirile sfinţilor. Şi un dar ca acesta a luat acest sfinţit tinerel, încât în vremea citirii catismelor sta înaintea sfintei uşi şi luând aminte la citeţ, din ascultare, el a învăţat cele ce se citeau, şi în gură le avea, ori mucenicie, ori viaţă, ori învăţătură a vreunui părinte, dar mai ales ale Părintelui celui cu Gura de Aur şi curgătoare de miere, căci zicea că mai mult doreşte de dumnezeieştile lui învăţături.

Astfel, cel din pruncie sfinţit şi al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învăţătorului celui de obşte urmându-i întru toate, pe cele dinapoi uitându-le şi la cele dinainte în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: „Cugetând ziua şi noaptea în legea Domnului, ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor”. Căci ştia, că nu după multă vreme, se vor da rodurile ostenelilor sale. Acest cinstit Ştefan, învăţând, pe mulţi din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puţină vreme, prin iubirea de Dumnezeu şi prin iubirea de învăţătură, pentru că era osârdia lui mai presus de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-a născut, zicând că cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta. Deci, într-acestea sfinţitul tinerel se învăţa, făcându-şi mintea curată, luminată şi cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învăţând dumnezeieştile Scripturi, dorea să se facă râvnitor al dumnezeieştilor bărbaţi, care pomeneau de dânsele; şi acestora urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici dorea slavă deşartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.

Sfântul Ioan Damaschin (4 Dec.)

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor (arabilor), nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune.

Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz şi i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?” Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moştenitor”.

Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mâhneşti că n-ai fiu?” Monahul a răspuns: „Nu înţelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sunt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorica, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru ca din făpturi, care au atâta podoabă şi cu atâta înţelepciune sunt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului.

Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvârşit le-am învăţat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavând nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng şi mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinţii cei trupeşti când vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moştenitor, la atâta bogăţie de înţelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa sa şi-l mângâia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea şi odihna; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele”.

Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dânşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dânşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dânşii prin învăţătură, creşte-i prin blânda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăţa pe dânşii cu toată sârguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adâncul înţelepciunii. Amândoi învăţând cu sârguinţa şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învăţat-o aşa, încât se părea că sunt ca oarecare noi Euclizi.

Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cântările bisericeşti cele alcătuite de dânşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dânşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârşiţi, atât întru înţelepciunea cea duhovnicească, cât şi în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minuna de dânsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covârşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite.

El nu se mândrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât îşi pleacă la pământ ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cât creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gândurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încât acum chiar şi pe mine mă covârşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-I înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvârşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofic lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte ca acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui şi, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind până la sfârşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvârşită.

Sfânta muceniţă Filoteia (7 Dec.)

Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului, aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit întru această viaţă vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; Apoi şi fiicele vor fi cum sunt maicile, şi aceleaşi fapte pe care le au maicile, pe acelea le deprind şi fiicele. Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa, în fapta cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o învăţa credinţa creştinească: despre lucrarea tuturor celorlalte fapte bune, despre veşnicia împărăţiei cerului, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adânc în inima şi sufletul copilei cel moale ca ceara; apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi nepieritoare, lăsând moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipsurilor ei, pe prea iubita ei fiică şi odraslă, care n-a greşit nimic. Căci fericita a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vârful desăvârşirii, pe cât este cu putinţă firii omeneşti.

Sfânta mare muceniţă Anastasia (22 Dec.)

…Din copilăreasca sa vârstă, Anastasia a fost încredinţată de maica sa, spre învăţătura cărţii, unui bărbat prea slăvit întru înţelepciune şi cu viaţa cinstită, cu numele Hrisogon, creştin credincios şi iscusit desăvârşit întru cele dumnezeieşti, iar după aceea şi mucenic. Deci, de la acest sfânt bărbat a învăţat Anastasia nu numai înţelegerea cărţii, ci şi a cunoaşte pe Acela, care este Alfa şi Omega, începătura a toată zidirea, cea văzută şi nevăzută, şi sfârşitul tuturor dorinţelor ale inimilor celor binecredincioşi. A învăţat, zic, să cunoască şi să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor şi Stăpânitorul; şi se sârguia în citirea cărţilor creştineşti, ziua şi noaptea învăţând legea Domnului şi întărindu-şi inima în dragostea lui Dumnezeu.

Sfântul Nifon, Episcopul cetăţii Constanţianei, din Egipt (23 Dec.)

Începând Nifon a învăţa, se sârguia cu multă osârdie. Aşa dor avea ca să înveţe, încât chiar cea mai mare parte a nopţii zăbovea să-şi înveţe lecţiile sale. De aceea, în puţin timp, a învăţat mult, pentru că era isteţ la minte şi se silea ca mai mult să se deprindă la învăţătură, având fericitul multă evlavie către cele dumnezeieşti. Era bun la obicei, blând şi smerit. Alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultând nevoinţele mucenicilor ce se citeau, pentru care se minuna de osârdia şi mărimea de suflet pe care au arătat-o sfinţii. Apoi, unde afla vieţile sfinţilor cuvioşi şi ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste şi luare-aminte şi avea de la dânsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniştea, tăcerea, blândeţea şi smerenia, încât toţi se minunau că la o vârstă ca aceea copilărească, împlinea lucrurile bătrânilor.

Cuviosul Nifon avea încă şi multă milostivire către săraci şi îi îngrijea cât putea, dându-le cele de trebuinţă. Auzind de la un oarecare bărbat duhovnicesc că, pe lângă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească şi fecioria, zicea în sine: „Oare putea-voi să împlinesc această faptă bună? Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silinţă. Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc mai mult la faţă de femeie”. De atunci foarte mult lua aminte de sine şi nu mai privea la nici o femeie.

Sfânta muceniţă Anisia (30 Dec.)

În vremea muncitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate Tesalonic, care se creştea de părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţându-se frica Domnului, dar crescând mai mult cu faptele cele bune, decât cu anii; pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe, decât cu lapte. Şi trecând anii săi cei prunceşti, se vedea bună cuviinţa ei mai presus de nădejde, şi o învăţa cu citire de cărţi mai deosebite; iar ea fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.

Sfântul Apostol Timotei, unul din cei şaptezeci (22 Ian)

Maica sfântului, ca şi bunica lui, erau evreice de neam, dar amândouă sfinte şi drepte, împodobite cu fapte bune, precum despre dânsele mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Doresc să te văd, aducându-mi aminte de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie, luând pomenire de credinţa cea nefăţarnică, care este întru tine şi care s-a sălăşluit mai înainte în bunica ta Loida şi în maica ta Eunike; deci, încredinţat sunt că şi întru tine va fi aşa” (II Timotei, 1,4-5).

Dar fiind încă copil fericitul Timotei, şi nu atât cu bucatele, cât cu cuvântul Domnului hrănindu-se de maica sa, s-a abătut cu totul de la rătăcirea cea păgânească şi iudaicească şi a alergat la Sfântul Pavel, la trâmbiţa bisericească cea de Dumnezeu glăsuitoare, într-un chip ca acesta: când Sfântul Apostol Pavel a venit în Listra cu Barnaba, ucenicul şi apostolul lui Hristos, precum spune dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor, au mers şi în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbe, şi în cele dimprejurul lor, iar prin venirea sa acolo, a făcut o mare minune; căci a tămăduit un şchiop din pântecele maicii sale, numai cu cuvântul, lucru pe care văzându-l popoarele, s-au mirat foarte, zicând: Dumnezeu asemănându-se oamenilor, s-a pogorât la noi.

Înştiinţându-se că nu dumnezei, ci apostoli şi propovăduitori ai Dumnezeului Celui viu se numesc ei, mincinoşilor zei le sunt potrivnici şi spre aceasta sunt trimişi, ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciunea diavolească spre adevăratul Dumnezeu, care nu numai pe cuvioşi, ci şi pe morţii din morminte poate să-i scoale, atunci mulţi s-au întors de la rătăcire către dreapta credinţă, între dânşii era şi maica acestui fericit Timotei, care petrecea în văduvie după bărbatul său. Ea a primit cu bucurie în casa sa pe Sfântul Apostol Pavel, l-a găzduit cu toată îndestularea şi i-a dat pe Sfântul Timotei, fiul său, răsplătindu-i ca un dar pentru minunea făcută de dânsul în cetatea lor şi pentru luminarea dreptei credinţe. Atunci era copil, încă tânăr cu anii, dar foarte îndemânatic şi de bună credinţă, pentru primirea seminţei cuvântului lui Dumnezeu.

Deci, luându-l Sfântul Pavel şi văzându-l blând şi cu minte bună, apoi, văzând mai înainte de a fi darul lui Dumnezeu, l-a iubit mai mult decât părinţii cei trupeşti; dar, de vreme ce atunci era încă copil tânăr şi neputând să călătorească cu dânsul, l-a lăsat acasă, punându-l lângă dascăli iscusiţi, ca să înveţe de la dânşii dumnezeiasca Scriptură, de care lucru scriind Pavel către dânsul, îi aducea aminte: Din tinereţe ştii Sfintele Scripturi.

Sfântul Sfinţitul Mucenic Clement, Episcopul Andrei (23 Ian.)

Părinţii lui nu erau de o credinţă. Tatăl său era elin, slujitor păgânătăţii idoleşti, iar maica sa era creştină, născută din părinţi creştini, crescută în dreapta credinţă creştinească şi în buna învăţătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoţit cu bărbatul cel necredincios, căci părinţii ei aşteptau împlinirea cuvintelor apostoleşti, care zic: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost aşa precum se aşteptau ei, căci el, aflându-se în adâncul păgânătăţii şi cuprinzându-se de întunericul închinării idoleşti, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sârguia încă în tot chipul, să atragă la păgânătate şi pe soţia sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povâţuiască pe calea adevărului, îndemnându-l ziua şi noaptea, arătându-i calea cea mântuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dânşii şi să le facă parte, ca, deşi uniţi cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amândoi un duh. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultând rugăciunile roabei Sale, şi milostivindu-Se de dânsa, a liberat-o degrabă de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic şi împietrit cu inima, lepădându-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici.

Deci, a murit acela, lăsând după dânsul întâiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credinţă, decât cu laptele, şi l-a adus la Hristos, luminându-l cu Sfântul Botez şi i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă „mlădiţă de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociţă, înainte văzându-l că este o stâlpare a viţei celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulţi struguri prin sufletele omeneşti. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfântului nume al lui Iisus Hristos şi îşi va vărsa sângele său şi îşi va pune sufletul său pentru El şi se va săvârşi ca un pătimitor şi mucenic al lui Hristos. Deci, îl învăţa pe el sfintele cărţi şi obiceiurile cele bune şi la toată fapta bună îl povăţuia.

Sfântul Nicolae Mărturisitorul, egumenul studiţilor (4 Feb.)

Părinţii acestui fericit Nicolae, fiind creştini, l-au dat din tinereţe să înveţe Sfintele Scripturi şi la zece ani, obişnuindu-se cu dumnezeieştile cărţi, l-au trimis în Constantinopol la unchiul sau, fericitul Teofan, monahul care petrecea în mănăstirea Studiţilor. Acesta, primind pe nepotul său cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studiţilor. Dar fericitul Teodor, văzând mai înainte cu duhul că acest copil avea să fie vas de bună trebuinţă al lui Dumnezeu, l-a binecuvântat şi i-a poruncit să petreacă cu alţi copii la un loc deosebit, ce era afară din mănăstire, fiind rânduit pentru învăţătura copiilor.

Sfântul Conon isaureanul (5 Mart.)

[Sfântul Conon înaintea lui Dometian, la judecată]

Dometian a zis: „Avut-ai femeie?” Sfântul a răspuns: „Am avut, dar a trăit puţin cu mine, şi s-a dus la Hristos Dumnezeul nostru”. Dometian a zis: „Ai vreun fecior?” Sfântul a răspuns: „Am un fiu, însă a rămas în chilia mea; dar voiesc ca şi acela să stea înaintea ta”. Zis-a Dometian: „Au doară nici el nu se închină zeilor noştri?” Sfântul a răspuns: „Ce fel este pomul, astfel îi sunt şi ramurile lui; dar te rog să trimiţi să-l aducă, ca împreună să primim cununa muceniciei”.

Deci a trimis îndată ostaşii să aducă pe Conon cel tânăr, care, fiind adus şi stând înainte, Dometian a întrebat pe bătrânul Conon: „De câţi ani este fiul tău?” Conon răspunse: „De şapte ani l-am adus la deprinderea monahicească şi l-am învăţat carte; iar când a fost de doisprezece ani s-a rânduit cititor al bisericii, iar acum are şaptesprezece ani şi este diacon, cu darul lui Hristos, în numărul sfinţitelor slugi ale lui Dumnezeu; căci l-am învăţat din pruncie a vieţui în întreaga înţelepciune şi este vrednic de partea mucenicească; deci te rog nu zăbovi mult, ci porunceşte să ne muncească, ca împreună să ne încununăm de la Hristos Dumnezeul nostru; căci suntem creştini şi dorim a muri pentru Hristos”. Dometian zise: „Cum este numele fiului tău?” Mucenicul răspunse: „Are nume asemenea cu tatăl său, căci l-am numit Conon”.

Şi întorcându-se Dometian spre Conon cel tânăr a început a grăi către dânsul: „Ascultă o! tinere, tatăl tău a trăit mulţi ani, a fost însurat, a avut copii, s-a îndulcit destul de viaţa aceasta, iar acum fiind bătrân, nu este de mirare că îşi doreşte singur moartea; dar tu fiind tânăr, şi dulceţile vieţii acesteia abia ai început a le cunoaşte, deci cum voieşti să urmezi voinţei tatălui tău şi să faci cum zice el?”

Tânărul Conon răspunse: „Tatăl meu, care m-a născut după Dumnezeu, m-a învăţat a cunoaşte pe unul adevăratul Dumnezeu, făcător a toată făptura cea văzută şi nevăzută, m-a povăţuit să vieţuiesc curat în cuvioşie, arătându-mi calea mântuirii şi mi-a spus că viaţa aceasta nu este viaţă, ci moarte, şi toţi iubitorii vieţii acesteia vremelnice mor în veşnicie; însă este o viaţă fără de sfârşit la stăpânul nostru Hristos, pe care o dăruieşte celor ce-L, iubesc; aceasta m-am învăţat a o şti de la tatăl meu, cum că păgânilor slujitori de idoli le este gătită veşnica muncă, în gheena focului, care niciodalâ nu se stinge în vecii cei nesfârşiţi, iar drepţilor robi ai lui Hristos li s-au pregătit cununi nestricăcioase în slava cerească, în nesfârşita împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, pentru care noi ne-am răstignit lumii şi lumea ni s-a răstignit nouă; aşa fiind învăţat de tatăl meu, sunt la un gând cu dânsul, dorind a călători spre Dumnezeu pe aceeaşi cale pe care călătoreşte şi el, şi dându-mă spre aceeaşi nevoinţă a muceniciei spre care se dă şi el; căci zic cuvântul Stăpânului meu Hristos: Ceea ce lucrează tatăl meu, lucrez şi eu, şi nu poate fiul să facă nimic de la sine, dacă nu va vedea făcând ceva pe tatăl, că cele ce face acela, asemenea face şi fiul”.

Dometian zise: „Deci dacă pe tatăl tău îl voi munci cumplit şi-l voi pierde, vei voi ca să pieri şi tu asemenea?” Fericitul tânăr Conon răspunse: „Voiesc a muri împreună cu tatăl meu, ca să viez împreună cu dânsul în împărăţia tatălui nostru, căci a muri pentru Hristos nu este moarte, ci câştigare de viaţă veşnică”. Dometian zise către bătrânul Conon: „Cu adevărat tânărul acesta este mult mai înţelept decât tine, decât numai aceasta n-a ajuns ca să fi cunoscut adevărul şi să se fi închinat zeilor noştri”. Bătrânul Conon răspunse: „Tânărul ştie bine adevărul şi se închină cu mine celui ce a zis: „Eu sunt adevărul”; iar idolilor celor diavoleşti, mincinoşilor zei ai voştri, nici el, nici eu nu ne vom închina în veci”.

Cuviosul Arsenic cel Mare (8 Mai)

Într-acea vreme împărăţea la Răsărit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Graţian. Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, cărora le căuta un învăţător pentru ca acela să-i înveţe, nu numai înţelepciunea cea omenească, ci şi pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiţi în filosofia păgânească şi în înţelepciunea creştinească cea îmbunătăţită, care povăţuieşte spre iubirea lui Dumnezeu. El a trimis în toate părţile şi ţările de sub stăpânirea sa, să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deşi aflau trimişii mulţi înţelepţi, totuşi nu erau cu viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi iarăşi, a aflat mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiţi în înţelepciunea cea dinafară.

Deci, a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Graţian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela şi să-l trimită la dânsul să-i înveţe copiii. Împăratul Graţian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus şi au zis: „Ruşine va fi împărăţiei noastre dacă nu vom afla la noi un om înţelept şi îmbunătăţit, precum voieşte împăratul Teodosie, care să poată învăţa pe fiii săi filosofia şi să-i povăţuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu”. El, căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun şi mai iscusit în amândouă înţelepciunile, în cea lumească şi în cea duhovnicească, decât pe diaconul Arsenie, care vieţuia după Dumnezeu, şi pe mulţi îi covârşea cu cuvântul şi cu lucrul, cu înţelepciunea şi cu viaţa, deşi nu era tocmai tânăr. (p. 382-383)

Ajungând fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-l şi cunoscându-l din chip şi din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înţelepciune şi de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte şi a înălţat mulţumire lui Dumnezeu.

Aducând împăratul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie şi pe Onorie, i-a încredinţat lui, zicându-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înţelegere, decât a-i naşte pe ei. Deci, ţi-i încredinţez bunei tale înţelegeri, înaintea lui Dumnezeu, Care priveşte spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe chipul bunătăţii şi al înţelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu nici un fel de sminteli din cele tinereşti, şi pentru aceasta va fi ţie nădejde în Dumnezeu, fără de îndoială de răsplătire veşnică.

O, cinstite Arsenie, dacă îi vei creşte pe dânşii fără de prihană, păzindu-i în bună învăţătură, atunci eu m-aş bucura şi aş mulţumi lui Dumnezeu, îţi grăiesc acestea şi-ţi poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă şi să ia aminte. Să nu cauţi la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învăţăturii tale, pentru că voiesc, ca în toate, să se supună ţie, ca unui adevărat părinte şi învăţător al lor şi să te asculte ca nişte fii şi ucenici”.

Astfel împăratul, încredinţând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca şcoala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putinţă a merge singur adeseori la ei, să vadă şi să ştie de învăţătura şi de viaţa fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, şi a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărăteşti, ci şi al lor.

Deci, Arsenie se numea tată al împăratului şi al fiilor lui. Se scrie şi aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărăteşti, Arcadie şi Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naş, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârşit.

Primind Arsenie spre povăţuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învăţându-i cărţile greceşti şi latineşti şi spunându-le lor toată înţelepciunea din dumnezeiasca Scriptură, îi povăţuia spre folos la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăţa pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu, să le dea lor împărăţia pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune şi milostive, cu dreapta credinţă şi cu cucernicia cea creştinească.

Pentru că împărăţia au avut-o şi oamenii răi şi păgâni, precum au fost mai înainte împăraţii cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraţilor creştini, care sunt datori a plăcea şi a fi iubiţi lui Dumnezeu şi poporului; încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se de neamuri.

O învăţătură ca aceasta le dădea lor preaînţeleptul Arsenie şi-i cinstea pe ei ca pe nişte fii împărăteşti, îi punea pe două scaune şi el singur îi învăţa, stând înaintea lor. S-a întâmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste şi, văzând pe fiii săi şezând pe scaune, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte şi a zis către Arsenie: „Oare aşa ţi-am poruncit? Au nu ţi-am zis ca să-i ţii pe ei ca pe nişte ucenici ascultători şi fii ai tăi; iar nu ca nişte feciori de împărat?” Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicând: „împărate, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinereţile au trebuinţă de învăţătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.

De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împăraţi?” Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele cele împărăteşti şi a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: „De vor învăţa a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui şi a-i plăcea Lui cu dreptate şi cu blândeţe, împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăţie pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi şi nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăţie, decât să împărăţească cu nebunie. Şi mă rog lui Dumnezeu, mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decât ar fi răi şi ar creşte spre vătămarea sufletelor lor şi a altora”. Astfel învăţându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul şi de atunci făcea după porunca lui, pentru că el, şezând, învăţa pe fiii împărăteşti care îi stăteau înainte.

Sfinţii Metodie şi Constantin, Episcopii Moraviei (11 Mai)

Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică, ca aceea să-l nutrească cu sânul ei, dar el nu voia deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau de aceasta. Când pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a zis către mine: Alege-ţi soţie dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale. Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decât toate, cu faţa luminoasă şi înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia”.

Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegând că fecioara Sofia este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea cărţilor, ci şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înţelepciunea cea duhovnicească şi spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele şi decât întocmirea luminii stelelor”.

Pruncul, învăţând carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea, mai mult decât toţi vârstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte şi tâlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele drept credincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător şi luminător”

Sfânta fecioară şi muceniţă Achilina (13 Iun.)

Când [Sfânta Achilina] era de un an, tatăl ei, Eutolmie, s-a mutat din cele pământeşti la cele cereşti; iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cât înainta cu anii mai spre vârstă, cu atât mai mult se umplea de Duhul Sfânt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atât de mult, încât, în puţini şi nesăvârşiţi ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgânilor împăraţi cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvântul ce urmează:

Când fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni. [Şi, fiind prigoană a creştinilor într-acea vreme], fecioara Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vârstă cu ea, zicându-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor muţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?” Fecioarele cele de o vârstă cu ea au întrebat-o: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însele; pe Acela îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor, cred întru El şi nădăjduiesc spre Dânsul. El este puternic ca să facă bine până la sfârşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”.

Atunci cele de o vârstă cu ea i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul Cel propovăduit de tine iudeii l-au răstignit pe o cruce, pe care a şi murit”. Sfânta a răspuns: „Moartea nu are stăpânire asupra lui, pentru că El nu a înviat numai singur, ci şi pe aceia care muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge şi i-a înviat. El, văzând pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întrupa şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi s-o povăţuiască la calea cea mântuitoare, pierzând înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mântuitorul tuturor, iubitorul neamului omenesc. Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin Duh; răbdând pătimirile de bună voie, S-a suit pe cruce, voind să mântuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pământ, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, şi a treia zi înviind, a arătat cu adevărat că la a doua venire a Lui are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”.

Atunci, cele ce vorbeau cu dânsa au zis: „Dacă Acela pentru Care tu grăieşti a făcut atâtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu îl au ca pe un Dumnezeu?” Achilina a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă având suflet orbit de răutate şi cerbicia învârtoşată, leapădă cele ce sunt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela Care le-a făcut mult bine, dându-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe cruce”.

Sfântul Levchie mărturisitorul (20 Iun.)

Când [sfântul] era de zece ani, maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viaţa aceasta. Atunci tatăl lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie – [Levchie] -, fiul său, în mănăstirea fericitului Erma, care era la hotarele Alexandriei, fiind îndreptat de fericitul egumen Nichita. Acolo s-a dat călugăriei, iar pe copil l-a dat la învăţătura cărţii; deci copilul, fiind isteţ, înţelegea toate cu înlesnire, şi atât de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru învăţătura cărţii, încât a covârşit pe mulţi din cei ce îl învăţau învăţătura cea din afară(2). El era blând, smerit şi ascultător, slujind cu osârdie tuturor celor din mănăstire. El era iubit de toţi, pe de o parte pentru ascultare şi obiceiul lui cel bun, iar pe de alta pentru înţelegerea Scripturii şi pentru înţelepciunea cea dată lui de Duhul Sfânt.

Sfânta cuvioasă muceniţă Fevronia (25Iun.)

Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena porunci Fevroniei să citească surorilor cuvintele cele de Dumnezeu insuflate; dar, de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică şi femei de neam bun, ca să se îndulcească de învăţăturile cele duhovniceşti, Vriena a poruncit Fevroniei să citească după o perdea, ca femeile mireneşti să nu vad; chipul şi podoabele, pe care nu le văzuse nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspândise prin toată cetatea şi era lăudată învăţătura ei cea folositoare şi podoaba feţei ei. Asemenea era lăudat şi obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, smerită cugetătoare, cu întreagă înţelepciune şi împodobită cu toate faptele bune.

Auzind de dânsa o femeie oarecare, ce era de neam bun de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorinţă, ca să vadă pe Fevronia şi să vorbească cu dânsa. Acea femeia, Ieria, era de credinţă elină, tânără de ani, văduvă, care numai şapte luni trăise cu bărbaţul său şi, rămânând văduvă, petrecea în casa părinţilor săi, care se ţineau şi ei de păgânătatea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire şi prin portăriţă spunându-şi dorinţa sa egumenei Vrienia, aceasta, când a ieşit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei şi, apucând-o, o ruga pe dânsa, zicând: „Jură-te cu Dumnezeul Cel ce a făcut cerul şi pământul, că nu te scârbeşti de mine păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor şi mai ales a diavolilor.

Nu mă lipsi pe mine de învăţătura şi vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povăţuiesc la calea mântuirii şi să aflu de la Hristos adevăraţul Dumnezeu, ceea ce s-a pregătit creştinilor. Izbăveşte-mă din deşertăciunile veacului acesta şi din necurata slujire de idoli. Părinţii mei doresc ca să mă împărtăşesc cu a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viaţa după învăţătura Fevroniei şi după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de când am petrecut prin neştiinţă în necurăţenie”.

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ieria, Dumnezeu ştie că de la doi ani am luat în mâinile mele, în mănăstirea aceasta, pe fecioara Fevronia, şi iată, acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire, fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici feţe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc, nici chiar maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă şi să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc, însă, văzând osârdia şi dragostea ta către Dumnezeu şi nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mireneşti să le schimbi, şi să te îmbraci în cele călugăreşti”.

Atunci Ieria, făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o şi a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele o călugăriţă străină; s-a închinat ei până la pământ şi, cuprinzând-o cu braţele, a sărutat-o în Hristos. După aceea Vrienia le-a poruncit ca să şadă amândouă şi să se îndeletnicească în învăţătura sfintelor cărţi. Deci, Fevronia, luând cărţile, citea surorii celei noi, şi atât de mult s-a umilit Ieria de învăţătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât şi pământul s-a udat cu lacrimile ei; deoarece, fiind elină, niciodată nu auzise astfel de cuvinte folositoare.

Când s-a luminat de ziuă, Vrienia abia a putut să înduplece pe Ieria, ca să se ducă la părinţii săi; deci, sărutând cu lacrimi pe Fevronia şi pe egumena, s-a dus la casa sa. După aceea, Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ţie, doamnă şi maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca şi cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieştile Scripturi?” Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu ştii cu cine ai vorbit?” Fevronia a răspuns: „Cum aş fi putut cunoaşte pe acea soră străină, eu, care niciodată n-am văzut-o?” Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-aţi spus si mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca şi cu o soră”.

Tomaida a răspuns: „Aşa a poruncit egumena, doamna noastră”. Atunci Fevronia a tăcut şi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca să o întoarca pe dânsa la calea adevărată, şi să o numere în turma Sa cea aleasă. Deci Ieria, mergând la casa sa, a spus părinţilor săi toate câte auzise şi învăţase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i ca să lase rătăcirea elinească şi să cunoască şi ei pe unul adevăratul Dumnezeu, care este Iisus Hristos. Ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu hună înţelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit şi Sfântul Botez împreună cu toţi ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor, învăţătura Fevroniei şi rugăciunile ei cele sfinte….

[Înainte ca Fevronia să meargă la nevoinţa cea mucenicească], Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinţei. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înşelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preţ şi cu orice fel de înşelăciuni ale acestei lumi deşarte, vezi, să nu te supui lor: căci îţi vei pierde plata ostenelilor tale celor mai dinainte. Vezi, să nu fii de râs diavolului şi să te faci de batjocură idolilor.

Ia aminte, că nimic nu este mai cinstit decât fecioria şi mai mare este plata ei ; pentru că Mirele fecioarei este fără de moarte şi dăruieşte nemurire celor ce-L iubesc. Sârguieşte-te, doamna mea Fevronia, ca să-L vezi pe Acela, spre Care ţi-ai pus sufletul tău. Păzeşte-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfântul Botez şi de făgăduinţa călugărească ; pentru că se va arăta înfricoşat în ziua aceea, când va şedea pe scaunul slavei Sale, ca să judece pe toţi, şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul şi se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să ştii cu adevărat, că de n-aş fi avut voinţă ca să mor pentru Hristos – Mirele meu -, apoi aş fi fugit şi eu cu celelalte surori, ca să ascund de nevoinţa cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul şi trupul, îndrăznesc ca să merg pe calea muceniciei; doar mă va arăta pe mine vrednică, ca să pătimesc şi să mor pentru numele Lui”.

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea Fevronia, adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija mea ce am avut-o de tine. Adu-ţi aminte că la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele, şi până astăzi nimeni din mireni n-a văzut faţa ta. Adu-ţi aminte cum te-am păzit până acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu ştiu ce să fac şi cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjeşti bătrâneţile mele şi să nu defaimi ostenelile mele, ce le-am făcut cu tine.

Adu-ţi aminte de luptătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie şi cu slavă, şi au luat de la El cununa biruinţei, nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. Adu-ţi aminte de Livia şi de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăţie şi-au pus sufletul pentru Domnul; Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc.

Astfel amândouă au intrat în cămara Mirelui ceresc. Adu-ţi aminte de Eutropia, copila de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea şi de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături şi voia s-o îngrozească cu săgeţile, ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând de maica sa, care zicea către dânsa: „Fiica mea Eutropia, nu fugi”, a stat cu bărbăţie ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgeţile până la moarte şi, dându-şi sufletul Domnului, a căzut la pământ cu trupul. Astfel, ea n-a călcat poruncile maicii sale, până la sfârşitul ei. Cu toate acestea, acea fecioară era simplă, neînvăţată; iar tu, însăţi ai învăţat dumnezeieştile Scripturi, şi ai fost şi altora învăţătoare. Deci, socoteşte, cu câtă bărbăţie se cade ţie să stai pentru Domnul tău”.

Sfânta Marta, mama cuviosului Simeon din muntele cel minunat (4 Iul.)

Mergând odată la fiul său, a văzut mulţime mare de cei cuprinşi cu tot felul de boli, care se adunase lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduirile ce se dădeau cu rugăciunile lui. Dar ea nu se înălţa cu mintea sa, ci privea spre el cu frică, ca nu cumva vrăjmaşul să întindă cursă picioarelor fiului său. Ea se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe el de meşteşugirile vrăjmaşului; iar către cuviosul zicea: „Fiul meu, ţi se cade pentru toate acestea să preamăreşti pe Dumnezeu, Cel Ce lucrează prin tine; iar tu să-ţi aduci aminte de neputinţa ta, şi să-ţi păzeşti inima cu toată luarea aminte”. Deci cuviosul, primea cu bucurie sfaturile maicii sale, şi de viaţa ei cea plăcută lui Dumnezeu se veselea cu duhul, înălţând mulţumire lui Dumnezeu.

Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (19 Iul.)

După ce Macrina a trecut de vârsta copilărească şi s-a făcut îndemânatică a învăţa sfaturile acelea care le primeşte firea copiilor, adică învăţătura pe care părinţii săi au voit s-o înveţe, întru aceea a sporit bine. Maica noastră se sârguia să o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi alte câte ajută la obiceiurile bune ale vieţii.

Cuvintele psaltirii era învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timpul potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca, când se scula de la masă şi când se ducea să doarmă, totdeauna psalmii lui David îi avea în gura ei ca pe o bună însoţire. Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea, cuvioasa Macrina creştea cu învăţătura.

Sfântul mucenic Pantelimon (27 Iul.)(3)

Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, eu numele Eustorghie şi din maica sa Euvula. Tatăl său era cu credinţa păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină. Ea a învăţat de la strămoşii săi sfânta credinţă, slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind însoţiţi cu trupurile, erau însă despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducând jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu.

Născând ea acest prunc, despre care ne este cuvântul, l-a numit pe el Panteleon, care se tâlcuieşte cu totul leu, ca cel ce era să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai în urmă a fost numit Pantelimon, adică intru tot milostiv; pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv. El tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, pe cei săraci îi miluia, împărţind averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

Fiind el încă copil, maica sa îl creştea pe el în credinţa creştină, învăţându-l ca să cunoască pe unul şi adevăratul Dumnezeu, care este în ceruri, pe Domnul nostru lisus Hristos, să creadă într-însul şi cu lucruri bune să-i placă Lui şi să se întoarcă de la închinarea idolilor.

Deci, copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cât putea a înţelege în anii copilăreşti. Dar ca pagubă şi lipsire, maica lui cea bună şi învăţătoare, încă în anii cei tineri s-a dus către Domnul, lăsând pe copil nevenit în vârsta şi înţelegerea cea desăvârşită. După sfârşitul ei, copilul cu neştiinţă a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli, învăţându-l păgânătatea lor.

Deci, pruncul a fost dat mai întâi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit la cărţile elineşti, a învăţat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat pe el la meşteşugul doftoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat tot cu înlesnire şi degrab întrecând pe vârstnicii săi, numai cu singur învăţătorul puţin avea de nu se asemăna. El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia la Nicomidia, muncind pe creştini. El, la praznicul Naşterii lui Hristos a ars douăzeci de mii de sfinţi mucenici, iar pe Sfântul Antim episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorât cu diferite feluri de munci. Efrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat şi la oamenii din palaturile lui; pentru că doctorul acela dădea doctorii la toată curtea împărătească.

Ducându-se acela la palat, a luat cu dânsul şi pe copilul Pantoleon şi, văzându-l, toţi se mirau de frumuseţea copilului şi de înţelegerea cea bună. Deci, văzându-l pe el împăratul, l-a întrebat de unde este şi al cui fiu este. El, aflând cele despre dânsul, a poruncit învăţătorului ca să înveţe bine pe copil tot meşteşugul doctoricesc, vrând ca totdeauna să-l aibă pe el lângă dânsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji; fiindcă într-acea vreme copilul venise în vârsta cea tinerească şi în bărbat desăvârşit….

În vremea aceea era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae. El, cu puţini creştini, se ascundea de frica păgânilor într-o casă oarecare mică şi neştiută; iar Pantoleon, mergând de la casa sa la învăţătorul său, îi era calea pe lângă casa cea mică, întru care se ascundea Ermolae. Văzând Ermolae prin ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori, cunoştea din faţă şi din obiceiul cel bun, că va fi vas bun al lui Dumnezeu; deci, a ieşit odată din casa aceea înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Tânărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa stareţului, iar bătrânul, punându-l aproape de dânsul, l-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă. Tânărul, spunându-i toate cu deamănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl său trăieşte după legile elineşti, închinându-se zeilor.

Atunci Sfântul Ermolae l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Dar tu, fiule, din ce parte şi credinţă voieşti să fii: de credinţa tatălui tău sau a mamei tale?” Tânărul a răspuns: „Maica mea, pe când trăia, mă învăţa credinţa sa, şi eu am iubit credinţa ei; însă tatăl meu, ca cel mai mare mă silea la legile elineşti şi dorea să mă rânduiască în palaturile împărăteşti, adică în rândul ostaşilor împăratului”. Apoi sfântul l-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?” Tânărul a răspuns: „Învăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrat, şi a lui Galin, pentru că aşa a voit tatăl meu; iar dascălul zice, că de voi învăţa acele învăţături, voi putea cu înlesnire ca să tămăduiesc toate bolile oamenilor.

De aceea, Sfântul Ermolae, găsind prilej spre vorba cea de folos, a început a semăna ca în nişte pământ bun, în inimia tânărului, sămânţa cea bună a cuvântului lui Dumnezeu; deci, i-a zis: „Crede-mă pe mine, bunule tânăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrat şi Galin sunt mici şi puţin pot ca să ajute celor ce le întrebuinţează pe ele. Asemenea sunt şi zeii pe care împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini îi cinstesc; sunt deşerţi şi de nimic. Deci unul este Iisus Hristos, Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu, în care de vei crede, apoi numai cu chemarea prea cinstitului nume, vei putea tămădui toate bolile; pentru că Acela, orbi a luminat, leproşi a curăţat şi morţilor viaţă le-a dăruit; iar diavolii care se cinstesc de elini, i-a gonit din oameni cu cuvântul.

Dar nu numai singur el, ci şi hainele lui erau dătătoare de tămăduiri; pentru că o femeie fiind bolnavă de curgere de sânge de doisprezece ani, numai cât s-a atins de marginea hainelor lui, şi îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu deamănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu putem a număra nici minunile şi măririle Lui. El este şi acum ajutător robilor săi; mângâie pe cei mâhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptând până ce va fi rugat de cineva; ci mai înainte de rugăciune şi de pornirea singură a inimii, întâmpină şi dă unele ca acestea. Celor ce-L iubesc pe El, încă şi mai mari faceri de minuni le dăruieşte lor, şi le dă lor desăvârşit viaţă fără de sfârşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ascultându-le Pantoleon, le credea de adevărate; deci, ascunzându-le în inima sa, cu dulceaţă se adâncea întru ele cu mintea şi zicea sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugându-se şi chemând pe acel Dumnezeu, de care tu îmi vorbeşti”. Deci, dintr-acea zi Pantoleon trecea pe la bătrân şi se îndulcea de vorbele lui cele însuflate de Dumnezeu şi se povăţuia spre cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Astfel, când se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce mai întâi nu cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Odată i s-a întâmplat lui că, plecând de la dascăl şi abătându-se puţin din cale, a găsit pe drum un prunc mort, muşcat de o viperă mare; iar vipera aceea şedea aproape de cel mort. Aceasta văzând-o Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae”. Şi căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta, şi fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moară”.

Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a sculat iar vipera s-a despicat în două şi a rămas moartă. Pantoleon, văzând această minune, a crezut desăvârşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer, şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I, că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale. Apoi, îndată alergând la Sfântul Ermolae, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând sfântul Botez, spunându-i lui cele ce i s-a întâmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Sfântul Ermolae sculându-se, s-a dus cu dânsul ca să vadă vipera moartă şi văzând-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse, şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa.

Apoi întorcându-se acasă, a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi săvârşind Sfânta Liturghie, în cămara cea mai dinăuntru, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale trupului şă sângelui lui Hristos.

Sfânta muceniţă Susana (11 Aug.)

Apoi, chemând la dânşii pe fecioara Susana [tatăl, preotul Gavinie, şi unchiul, episcopul Gaie], au zis către dânsa cu lacrimi: „Împăratul Diocleţian a trimis la noi pe Claudie, ruda noastră, să ne spună că voieşte să te ia în însoţire pentru fiul său Maximian”. Fericita fecioară Susana a răspuns tatălui şi unchiului său: „Unde este înţelepciunea voastră, căci n-o văd cu adevărat la voi. De n-aş fi fost creştină, precum m-aţi învăţat, ar fi putut cineva să grăiască de aceea cu mine. Dar acum pentru ce vă întinaţi gura şi urechile, ascultând păgâneştile cuvinte şi zicându-mi să mă însoţesc cu muncitorul cel păgân, de care voi, pentru necurăţia lui şi pentru sfânta voastră credinţă în Hristos, v-aţi lepădat cu îndrăzneală de el, ca să nu fie rudenia voastră? Dau slavă atotputernicului Dumnezeu, care m-a făcut rudenie cu sfinţii Săi; pentru că aşa cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că defăimând însoţirea acelui om necurat, mă voi învrednici de cununa mucenicească”…

Tatăl ei, Gavinie, a grăit către dânsa: „Fiică, vezi să fii statornică în credinţa pe care o ai, ca să poţi să fii neruşinată înaintea Domnului, şi să ne bucurăm şi noi văzând că aduci Stăpânului Hristos roadele credinţei tale cele tari”… Sfântul episcop Gaie (unchiul Susanei) a zis: „De vreme ce te-ai dat odată cerescului Mire Hristos, apoi petrece până la sfârşit în dragostea Lui, şi păzeşte poruncile Lui”. Astfel amândoi acei sfinţi slujitori ai Domnului, înţelegând învoirea cea bună a inimii ei fecioreşti, s-au bucurat cu duhul şi plângeau de bucurie; deci, o întăreau cu multe cuvinte duhovniceşti.

Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului (31 Aug. – 24 Sept., ziua de prăznuire)

Pe această ramură de rai, pe Dimitrie sfinţitorul şi făcătorul de minuni l-a crescut Rusia cea mică. El s-a născut într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Macarova, fiind departe de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii. El s-a născut în anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu fără abatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rânduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Maria. La naştere, i-a pus în grabă numele Daniil, luminându-l după aceea şi cu Sfântul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţii săi în frica şi respectul către Dumnezeu. L-a învăţat legea creştinească, şi creştea împreună cu anii şi cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergând ca pe o scară, din putere în putere.

După ce se deprinsese bine la citirea şi scrierea limbii slavoneşti, l-a dus în cetatea Kievului la şcoala mănăstirii Botezului Domnului, pentru învăţătura altor limbi străine şi altor învăţături libere, care se învăţau acolo. După ducerea la această şcoală, copilul Daniil, prin isteţimea minţii sale şi prin neadormita sârguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decât vârstnicii lui. După câţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţase.

Daniil, pe când trecea învăţăturile acelea, se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau râsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică, nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia din destul, că vorbele cele rele strică obiceiurile bune. El se sârguia pe cât putea a-şi păzi întreaga înţelepciune şi curăţie. Când îi prisosea vremea de la şcoală, atunci nu se îndeletnicea în jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci în citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu.

Alerga cu stăruinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbânta de văpaia dragostei dumnezeieşti, şi se aprindea foc în cugetul lui. Deci, cu cât şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea vieţilor sfinţilor părinţi, pe atât, din zi în zi, se aprindea cu inima spre urmarea lor şi dorea să urmeze acelora. Daniil, fiind în lume, arăta în sine începătura vieţii călugăreşti….

Acest păstor deştept, îndată după venirea sa la scaunul Rostovului s-a înştiinţat că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, nefiind luminaţi, nu numai că nu iau aminte la chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rânduiala preoţiei, şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii….

Pentru ca fiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori ca părinţi lor, şi când se vor învrednici la rânduiala preoţiei sau a diaconiei în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi, şi să ştie ca să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunând pe de rost cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Dimitrie a făcut o şcoală în Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de 200. Dar pentru cea mai bună rânduiala şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli şi a hotărât la ei trei dascăli, cu viaţa cea cu bună rânduiala.

El avea purtarea de grijă pentru hrana şi învăţătura lor foarte mult. Adeseori, cercetând aceste şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sârguinţă. Iar duminicile şi în zilele de praznic a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în biserica sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfânta Liturghie şi să nu fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luând aminte la cântare şi la citire. El le poruncea ca după sfârşitul catismei întâi, când prin citire prelungea cuvântul, sau vreo viaţă [de sfânt], să vină la binecuvântarea sfinţiei sale.

Deci, uneori, când lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie şi, alergând la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile bisericeşti învăţându-i pe ei. Le tâlcuia oarecare cărţi din aşezământul cel vechi, iar în vremea de vară, petrecând în arhierescul său sat ce se chema Demiani, între celelalte osteneli ale sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din aşezământul cel nou. În sfântul şi marele post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea pe ei şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine; apoi deprinzându-i, îi rânduia pe la locuri, dezrădăcinându-le neştiinţa. Pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice cei rânduiţi pe la biserici, cu toată cucernicia şi cu frica, precum poruncesc canoanele sfinţilor părinţi, îi îmbrăca în stihare, care lucru mai înainte n-a fost în Rostov.

Sfântul Nectarie(4)

Iată o mamă chinuită şi o bunică amărâtă. Tăcute şi umile au primit Sfântul Har, păstrând „neatinsă” martirica şi preadulcea Ortodoxie. La fiecare apus, maica şi bunica trag perdelele din camera copiilor, ca să nu vadă cum afară turcii fac prăpăd; aprind candela ce va lumina toată noaptea, îngenunchează înaintea icoanei Sfintei Treimi şi a Sfinţilor Arhangheli, rugându-se neîncetat… „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu numele cel sfânt al Lui…” Şi când, după rugăciunea smerită de seară, venea vremea să-şi spună fiecare rugăciunile sale, lăsau să le cadă o lacrimă tăcută, privind sus, spre răbdătoarea Doamnă a cerurilor, spre Maica Domnului care atâtea a suferit aici pe pământ.

– Maica Domnului, Stăpână Doamnă, împărăteasă, doar atât te rog, dăruieşte sănătate bărbatului meu şi copiilor mei.
– Şi lui Anastasios (Sf. Nectarie), acest mic vlăstar, la care ţin atât de mult, adăugă bunica, spunându-i numele de botez. Fecioară Marie, bietul de el vrea una şi bună, să înveţe carte. Îl atrag Tetraevanghelul şi Psaltirea… Cum să-l dăm la şcoală din sărăcia noastră, când noi n-avem nici ce mânca?

O aştepta răbdător să se apropie, să se ridice în picioare, uşor tremurând, să iasă pe portiţă, gata să i se arunce în braţe. Purta mereu o rochie sărăcăcioasă şi veche. Chipul i se zbârcise, părul i se rărise şi se albise. Ochii însă aveau ceva ciudat, ceva de nedescris, ceva măreţ, îşi lipea obrazul de gâtul ei, simţind cea mai intensă „iubire maternă”.
– Bunicuţo, hai să spunem împreună „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”.
– Vin acum, dragul meu, îi răspundea.
Niciodată, dar niciodată nu îi răspunsese nu. Începea bunica, încet, încet, de la prima silabă. Apoi, când ajungeau la „Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”, simţea cum ceva se aprinde în el, cum îl cuprindea o putere tainică. Brusc, întindea palma, şi-i acoperea bunicii gura.

– Bunicuţo, îl termin eu, spunea şi continua psalmul până la sfârşit.
[Mai târziu, Anastasios (Sf. Nectarie) ajunse director la Seminarul Rizareios.]
Începutul se vădi mai neplăcut. Se vădi partea diavolului, a vicleanului ce aruncă sămânţa zavistiei. Dar, unde voieşte Dumnezeu, amărăciunea se preschimbă în dulceaţă, făcându-se rod dulce şi copt. La început, partea rea a acestei preschimbări porni de la o ceartă între doi elevi din clasa a cincea, iscată de la un lucru neînsemnat, care însă aduse tulburare, ducând mai apoi la ceartă, harţă şi cuvinte grele, la un schimb de „epitete” şi la câţiva pumni.

Vinovaţii, patru la număr, fură aduşi în biroul său de către supraveghetor, sub acuzaţia de încălcare gravă a regulamentului. Se numeau Sofronis, Papahristou, Leledakis şi Peritzoglou. Roşii la chip, îşi aruncau priviri furioase, gata să-şi primească pedeapsa pentru tulburarea pricinuită, în momentul acela [directorul] scria o „scrisoare de mângâiere” unui prieten şi frate ieromonah. Tulburat de zgomot, lăsă pana să-i cadă din mână, picurând un strop de cerneală pe hârtie.

– Ce e cu gălăgia asta? Ce s-a întâmplat?
– Domnule director, Sfinţia voastră… mă iertaţi, uitati, Papahristou m-a făcut lotru, adică hoţ, în auzul tuturor.
– Se poate? E adevărat? întrebă liniştit.
– Spune minciuni… mi-a jignit locul de baştină. A spus că noi, cei din Metsovo suntem ţigani turci şi că mâncăm întruna iaurt.
– Serios?
– Să vă spun, sări al treilea dintre ei. Să vă spun adevărul. Nu i-a dat să citească nişte broşuri, o revistă…
– Ce revistă?
– Nu revistă … carte.
– Ce carte?
– „Calendarul” lui Skokos.
– Cum a ajuns în şcoală „Calendarul” lui Skokos?
– Nu e toată cartea… ci doar file din ea. Le-a adus Pertitzoglou pe furiş.
– Tu de ce eşti acuzat?
– El, domnule director – zise supraveghetorul – el este provocatorul acestei cerţi. El i-a aţâţat şi i-a făcut să se bată, ca să râdă de ei.

Apoi tăcură toţi.
Directorul îi privi pe rând în ochi. Îi privi cu ochii săi albaştri, palid, tăcut, plin de amărăciune. Apoi spuse:
– Tot ce aţi făcut mă întristează foarte mult, silindu-mă să mă pedepsesc pe mine însumi.
– Pe dumneavoastră, domnule director? întrebă mirat supraveghetorul.
– Întocmai. Să mă pedepsesc pe mine însumi, privându-mă de mâncare. Domnule supraveghetor, din după-amiaza asta, înştiinţaţi-l pe bucătar să nu-mi aducă mâncare timp de trei zile. Ne-am înţeles? La ceasul mesei, mă voi ruga pentru cele întâmplate.

– Desigur.
– Mă întristează, fiii mei, mă întristează… voi, preoţii de mâine ai Celui Preaînalt! Duceţi-vă acum şi fie ca Domnul să vă miluiască şi să vă lumineze… fie ca Domnul să vă ierte. Rămaseră muţi de uimire, privindu-l încremeniţi. Ochii săi, serioşi şi trişti, aveau ceva negrăit, ceva măreţ.
– Duceţi-vă… spuse iar. Şi vă rog să vă împăcaţi până la prânz, fiindcă altminteri voi prelungi pedeapsa.
Elevii plecară, târându-şi picioarele. Ieşiră din birou gârboviţi, întristaţi, copleşiţi de frică şi de recunoştinţă. La masa de prânz nici unul dintre ei nu veni în trapeză să mănânce. Se închiseră în camerele lor şi plânseră. Plânseră ca niciodată până atunci.

Vestea celor întâmplate se răspândi din clasă în clasă, uimindu-i pe toţi, provocând discuţii, mirare şi respect faţă de acest prelat şi călugăr, care întorsese greşeala, pedepsindu-se pe sine. Netulburat, cu privirea blândă, învăţat cu asceza, învăţat cu lipsurile posti într-adevăr timp de trei zile, rugându-se pentru propăşire şcolii.

Elevii, unul câte unul, îşi coborâră lăncile ascuţite, îşi înmuiară inimile împietrite, începând, încet – încet, să cedeze şi să se schimbe. Începură să se roage şi să primească Sfântul Har. Începură oarecum să priceapă ce înseamnă a fi preot, preot al lui Hristos Răstignit.

Sfântul Inochentie din Alaska(5)

La vremea strângerii recoltelor, în anul 1797, pe data de 26 august, s-a născut un băieţel în evlavioasa casă a lui Evsevie şi Tecla Popov, într-un sat numit Anga, sat aflat în îndepărtata Siberie.

Născut într-o familie de clerici din această epocă plină de înflorire a sfintei Rusii, pruncul nou-născut a intrat într-o lume sfinţită de cei aproape 1000 de ani de tradiţie creştină. Ioan avea să urmeze aceeaşi cale pe care au mers strămoşii săi. Învăţând să citească la Psaltire încă de la o vârstă fragedă, Ioan era unul dintre puţinii copii care ştiau să citească. La vârsta de şapte ani a fost să citească Apostolul, în ziua de Crăciun, în biserica din localitate. Curând după aceea, tatăl lui Ioan a murit, lăsându-l în grija unchiului său, diaconul Dimitrie. În anul următor, Ioan a fost trimis de către mama sa la seminarul din oraşul siberian Irkuţk.

Aici tânărul studia şi se ostenea în duhul monahal sever al seminarului. Sculându-se cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui pentru a participa la slujbele matinale ale bisericii, pe când afară temperatura nu depăşea zero grade Celsius; şi petrecându-şi fiecare ceas al zilei în activităţi pline de folos, Ioan învăţă disciplina şi dragostea de osteneală încă de la o vârstă fragedă. Învăţă, de asemenea, să îndure greutăţile vieţii şi sărăcia, fiindcă elevii seminarului proveneau din familii modeste, Ioan însuşi avea să-şi amintească mai târziu: „Am învăţat bine, dar n-am mâncat nici măcar o dată pâine proaspătă de secară până când n-am absolvit seminarul”. În tinereţe, virtutea hărniciei era îmbinată cu aceea de a ajuta pe alţii şi de a învăţa mereu lucruri noi.

Cuviosul Iacov(6)

Cu emoţie Stareţul ne povesteşte despre anii copilăriei sale în binecuvântata şi paşnica viaţă de familie:
„Copil fiind, nu am avut prieteni. Foarte rar ieşeam din casă şi aceasta numai pentru a merge la şcoală sau pentru alte treburi neapărat necesare. Maica mea era foarte atentă în ce priveşte cuminţenia copiilor ei. Odată, văzându-mă că mi-am pus mânuţele între picioare, ca să mă încălzesc, mi-a spus cu discreţie şi cu blândeţe: „Iacove, copilul meu, să nu-ţi mai pui mânuţele între picioare, pentru că acelor copii care fac lucrul acesta le mor părinţii şi ei trăiesc în sărăcie”.

Când i-am spus că îmi îngheaţă mânuţele şi cu le pun acolo ca să mă încălzesc, mi-a împletit două mănuşele de lână (ca şi ciorapii de lână), pe care le purtam cu plăcere. Cu atâta discernământ şi atenţie se îngrijea maica mea de problema cuminţeniei. Avea desigur această înţelepciune şi acest discernământ ca dar de la Dumnezeu, pentru viaţa ei ascetică şi smerită.

După naşterea celor nouă copii, părinţii mei nu au mai trăit împreună trupeşte, ci numai duhovniceşte, ca fraţii. Unul dormea într-un capăt al camerei, celălalt în celălalt, iar copiii la mijloc, toţi pe jos, pe saltele de paie, în faţa sobei. Smerită, binecuvântată şi sfinţită viaţă ascetică.

Maica mea m-a învăţat să fac multe metanii şi să mă rog mult. Eu, rămânând acasă, o ajutam pe mama la diferite treburi femeieşti, deoarece o iubeam şi mă durea văzând-o cât de mult se ostenea. Şi aşa am învăţat să cos, să ţes plăpumi (după cum le spuneam noi la cearşafuri în Asia Mică), şi, în general, am învăţat toate treburile gospodăreşti. Acest lucru m-a ajutat şi în viaţa monahicească, pentru că mi-a venit uşor la îndatoririle ce mi se cereau.

Când aprindeam focul în sobă, în lunile de iarnă, părinţii mei stăteau unul de-o parte, iar altul de cealaltă parte a sobei. Avea fiecare locul lui. La atât respect îi aveam pe părinţii noştri, încât niciodată nu ne aşezam pe locurile lor, chiar dacă lipseau atunci de acasă.

Nu aveam preot în sat. O dată la 10-15 zile venea un preot să slujească Sfânta Liturghie în biserica satului, iar eu mergeam din timpul nopţii la biserică ca să-l ajut pe preot în Sfântul Altar, iar mă târziu şi la strană, la cântat. Până să vină oamenii în biserică făceam continuu metanii mari.

Odată preotul mi-a zis:
– Copilul meu, Iacov, nu se fac metanii mari în ziua de Duminică. Este ziua învierii. A Înviat Domnul!
Iar eu i-am răspuns:
– Părinte, fac metanii pentru că aşa m-a învăţat maica mea.
Cât am fost copii nu am ştiut de spovedanie, dar când eram să
ne împărtăşim, după post aspru, sărutam mâna părinţilor noştri, a bătrânilor din biserică şi aşa ne împărtăşeam.

Cumpătarea maicii mele în privinţa mâncării era minunată. Cu o sută de grame de ulei petreceam toată săptămâna. Nu pentru că nu am fi avut posibilităţi. Aveam şi moşii, tata era zidar şi cu venitul familiei am fi putut duce o viaţă mult mai îmbelşugată. Dar rnaica noastră avea dumnezeiasca virtute a milosteniei ajunsă la cea mai mare măsură. Mâna ei era totdeauna deschisă celor în suferinţă şă sărăcie, iar în acei ani astfel de oameni erau foarte mulţi. Mama le împărţea mâncare şi haine. Era atât de milostivă încât dădea şi necesarul nostru de haine.

Când am crescut mai mare, tata mă lua cu el la lucrul zidăriei, iar când ne întorceam acasă se întâmpla să nu mai găsim hainele de schimb. Dar harul lui Dumnezeu era atât de bogat în inimile noastre, că ne încălzea şi ne bucura, şi toate erau în pace în casa noastră”.
În acest sfinţit mediu, harul lui Dumnezeu începu să-l lumineze şi să-l povăţuiască pe viitorul Stareţ. (…) După terminarea şcolii primare, învăţătorul satului, văzând marile daruri şi virtuţi ale lui Iacov, i-a sfătuit pe părinţii acestuia să-şi trimită copilul la Halkida la liceu, ca să-şi continue studiile, „pentru că este păcat să nedreptăţim asemenea minte”, zicea învăţătorul.

„Dar părinţii mei – povesteşte Stareţul – au preferat să mă ţină pe lângă ei, fiindu-le frică să nu cad în tot felul de primejdii, stând departe de familie.”
Aşa a rămas Stareţul cu cunoştinţele adunate numai din şcoala primară, ca să-l ia Dumnezeu, Care „pe cei neînvăţaţi i-a făcut înţelepţi”. Şi să-l înveţe adevărata înţelepciune necesară unui adevărat Teolog şi Părinte al Bisericii.

Atât marele dar al credinţei şi al smereniei copilului, cât şi rugăciunile maicii sale, au fost virtuţile minunate de legătură vie cu prea Sfânta noastră Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii, în acest chip foarte firesc, a fost coborât cerul pe pământ, petrecându-se „mari fapte ale credinţei nezdruncinate”.

„Odată – ne povesteşte Stareţul – când eram copil mic, am răcit atât de tare încât am căzut la pat, respirând foarte greu şi simţind o durere cumplită în partea stângă a pieptului. Doctor în sat nu exista şi singura noastră scăpare era la Dumnezeu şi la sfinţii Lui.

Aveam în casă o mică icoană de argint a Sfântului Haralambie, icoană făcătoare de minuni din secolul al XVI-lea. Această icoană am adus-o din Asia Mică, ca odor părintesc strămoşesc. Maica mea făcea multă rugăciune şi multe metanii, rugându-l pe sfânt. La un moment dat am văzut o mână sfinţită de Arhiereu, de la încheietură în jos, trecându-mi peste cap şi coborând la piept, în locul unde mă durea. Apoi a făcut pe acel loc semnul Sfintei Cruci şi m-a mângâiat. Imediat a trecut durerea, mi s-a uşurat respiraţia şi m-am făcut bine.

I-am zis atunci mamei mele:
– Maica mea, am văzut o mână sfinţită care m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi m-a mângâiat şi acum sunt bine. Toate au trecut. Mâna era păroasă, am văzut-o foarte bine.
– Copilul meu, mi-a zis maica mea, a fost Sfântul Haralambie care a venit si te-a vindecat. Ziua de astăzi să ţi-o aminteşti totdeauna, pentru că mort ai fost şi ai înviat.
Când s-a lacul minunea era ziua Sfântului Apostol Toma. (…)
Stareţul vorbea foarte des despre virtutea postului şi despre practicarea acestuia în binecuvântata lor familie.

„Când era Postul Mare, posteam aspru. Datorită muncilor obositoare, aşteptam Bunavestire sau Floriile, ca să putem mânca puţin peşte prăjit. Acest peşte conservat ni se părea foarte bun. De asemenea ne plăcea să mâncăm puţine sardele proaspete, singurul peşte mare care ajungea în satul nostru, şi acesta foarte rar.

Maica mea, vrând să mă încerce dacă postesc cu toată inima îmi spunea câteodată în timpul postului:
– Copilul meu, Iacov, eşti atât de slab! Mănâncă un ouşor, ca să te întăreşti.
– Dacă voi mânca acum ou, i-am răspuns eu, nu voi mai înţelege Învierea. Eu vreau să mănânc ou de Paşti, ca să înţeleg Învierea.

Când se termina postul şi veneau Paştile, nu mâncam îndată oul, ci îl luam şi ieşeam afară din sat, pe câmpie, în locurile pustii. Acolo cântam «Hristos a înviat» şi troparele învierii cu toată puterea sufletului meu, cu dor şi evlavie, până se făcea aproape amiază. Atunci mă aşezam şi mâncam oul de Paşti, şi mi se părea că miroase frumos.

Stareţul Varsanufie de la Optina(7)

Când cu aveam trei-patru ani, împreună cu tatăl meu mergeam des la biserică şi de multe ori, când stăteam lângă icoana Maicii Domnului, mi se părea că Născătoarea de Dumnezeu se uită la mine din icoană şi zâmbeşte şi mă cheamă. Eu fugeam la tatăl meu.
– Tată, tată, Ea este vie! – repetam eu.
– Cine, copilaşul meu?
– Născătoarea de Dumnezeu.

Tata nu mă înţelegea. Odată, când aveam şase ani, s-a întâmplat următorul lucru: noi locuiam în vila de pe moşia noastră din Orenburg. Casa noastră se afla într-un parc uriaş şi era păzită de paznici şi câini, astfel încât nu era posibil ca o persoană străină să pătrundă acolo fără să fie observată. Odată mă plimbam împreună cu tatăl meu prin parc şi, deodată, nu pot să-mi dau seama de unde, a apărut în faţa noastră un bătrân. Apropiindu-se de tatăl meu, el a spus: „Ţine minte, părinte, că acest copilaş, la timpul său, va scoate suflete din iad”. După ce a spus aceasta, el a dispărut, în zadar l-au căutat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a văzut.

Mama mea a murit atunci când eu am venit pe lume şi tatăl meu s-a căsătorit a doua oară. Mama mea vitregă era o femeie adânc credincioasă şi nemaipomenit de bună, astfel încât i-a ţinut pe deplin locul mamei mele. Şi pot să spun chiar că nici mama mea naturală nu ar fi putut să-mi dea o asemenea educaţie. Ea se deştepta foarte devreme şi în fiecare zi mergea cu mine la utrenie, neţinând cont de vârsta mea fragedă.

Era dimineaţa foarte devreme. Eu mă trezeam, însă nu voiam să mă scol. Camerista o ajuta pe mama să se spele, iar eu mă înfofoleam în pătură. Mama deja era gata.
– Ah, Pavel încă doarme, spunea ea, adu-mi încoace apă rece -îi zicea cameristei.
Într-o clipă eu ieşeam din pătură.
– Mămico, dar eu m-am trezit deja!
Mă îmbrăcau şi împreună cu mama mergeam la biserică. Era încă întuneric beznă, iar eu mă prăbuşeam în nămeţii de zăpadă şi păşeam în urma mamei, însă ei îi plăcea să se roage şi acasă. Citea acatistul, iar eu cântam cu glas tare şi subţire în toată casa:
– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!

Stareţul Simeon Kholmogorov(8)

Părinţii săi, fiind ştiutori de carte, după ce se întorceau de sărbători de la biserica din satul vecin, aflată la o depărtare de vreo 2-3 verste, îşi petreceau ziua citind Vieţile Sfinţilor, Evanghelia şi Psaltirea. Micul Ganea (diminutivul de la Gavriil), singurul lor băiat, a învăţat să citească din Psaltire, cu ajutorul surorilor lui mai mari, Eugenia şi Ana (mai târziu monahiile Evstolia şi Agnia).

Aceste lecturi au făcut o puternică impresie asupra întregii familii, căci ei toţi şi-au cunoscut păcătoşenia vieţii lor şi au dorit să urmeze celor plăcuţi lui Dumnezeu, care trăiau potrivit poruncilor lui Hristos. Erau foarte apropiaţi între dânşii, iubeau munca şi n-au cunoscut niciodată lipsuri materiale. Copiii erau înconjuraţi de afecţiunea înţeleaptă a părinţilor şi nu au fost vreodată pedepsiţi cu asprime. În plus, faţă de simpla dojana verbală, mama lor şi-a ales ca mijloc principal de educare a copiilor să se plângă lui Dumnezeu. Cu privire la aceasta, Stareţul povestea următoarele:

„Din când în când făceam câte o poznă, iar mama îmi spunea:
– Ganea, nu fi obraznic! Uite, pentru că nu asculţi niciodată, mereu intri în încurcături, şi eu trebuie să răspund în faţa lui Dumnezeu pentru purtarea ta. Căci tu, cu obrăznicia ta, faci păcate, iar mai târziu te vei chinui să scapi de ele.

Numai că tinereţea îşi urma cursul ei. Indiferent cât mă străduiam eu, intram iarăşi în vreo încurcătură. Atunci mama îngenunchea, ca de obicei, în faţa sfintelor icoane, şi, cu lacrimi ochi, începea să se plângă de mine lui Dumnezeu, rugându-se cu glas tare:
– Doamne, am cerut un fiu de la Tine. Dar el se poartă tare urât şi nici nu mă ascultă. Ce să mă mai fac cu el? El o să piară, iar eu mă voi osândi… O, Doamne! Nu-l mai lăsa, ci povăţuieşte-l aşa fel încât să nu mai facă nici un rău…

Astfel se ruga ca, plângând. Stăteam lângă ea, potolit acum, ascultându-i plângerile. Mi se făcea ruşine şi mă cuprindea mila faţă de draga mamă.
– Mămico, mămico!… N-o să mă mai port aşa…, îi şopteam cu teamă.
Se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru mine. Îi fâgăduiam din nou că nu voi mai fi necuviincios şi apoi, curând, stăteam iarăşi la rugăciune lângă ea”.

Mama lui era o femeie duhovnicească. Privea chiar şi năzdrăveniile lui copilăreşti cu ochi duhovniceşti, socotind dacă erau sau nu păcat. De asemeni, cântărea orice altceva din punct de vedere pur religios: dacă e plăcut lui Dumnezeu. Credea cu tărie în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru oameni, credinţă pe care o împărtăşea şi restul familiei. Dacă iubitul şi singurul lor băiat, Ganea, se îmbolnăvea, înainte de orice de aducea rugăciune lui Dumnezeu. Dacă nu îi era mai bine, de făcea lui Dumnezeu vreo făgăduinţă, iar el se însănătoşea.

În copilăria sa, Ganea a fost firav şi adesea bolnav, aşa încât au fost făcute multe astfel de făgăduinţe: sa mergem la biserică în fiecare sărbătoare, să dea milostenie, să nu mănânce carne, să se roage acasă, să nu se însoare o vreme şi aşa mai departe. În împlinirea acestor făgăduinţe, viaţa familiei Zirianov deveni cu totul unică, pe jumătate monahală; iar felul lor de viaţă se deosebea chiar şi în afară de cel al fermierilor din vecinătate. La început, aceasta atrase tot felul de bănuieli, iar mai târziu calomnieri prin tribunal, din partea unui unchi şi a preotului paroh. Procesul se încheie, bineînţeles, în favoarea familiei.

Evlavia părinţilor s-a transmis cu totul special în sufletele sensibile ale copiilor, devenind proprie lor. Credeau şi ei, fără îndoială, în Dumnezeu şi îi simţeau dragostea şi purtarea Sa de grijă. Iată câteva întâmplări care ne înfăţişează ce-a simţit Ganea când era copil, adolescent şi tânăr.

Părinţii săi l-au dus pentru prima dată la slujba Învierii când Ganea nu avea decât trei sau patru anişori. Atmosfera era sărbătorească: sfintele slujbe din biserica satului, dangătul vesel al clopotelor, strălucitoarea lumină a candelabrelor, cântările minunate, mulţimea oamenilor cu lumânările aprinse, bucuria de pe feţele lor, răspunsul unanim la urarea preotului – Adevărat a înviat! -, toate acestea au făcut o impresie atât de adâncă în sufletul lui Ganea şi în mintea lui, încât nu mai înceta a o întreba pe mama:
– O să mai stăm cu lumânări? Când vor mai striga oamenii: „Hristos a înviat!”?
– Peste un an, Ganea.

Copilului i s-a părut un timp prea lung ca să aştepte… Aşa că s-a hotărât să refacă el însuşi Pastele: se duse în şopron şi, apăsându-şi nasul de sticla de la fereastră, a început să-şi închipuie slujba de Paşti. Era şi preotul în veşminte strălucitoare, erau şi lumânările aprinse, era şi candelabrul!…
– Dar ce e asta? Ce este aceasta?
Dintr-o dată s-a ivit în văzduh un candelabru ceresc încarcat de flăcărui strălucitoare care s-a coborât mai aproape de Ganea; un fel de lumină negrăită s-a ivit ca nişte stâlpi de foc dintr-un loc în altul şi de jur-împrejur, ca nişte cercuri de curcubee, închipuind asemănarea Crucii.

Inima lui Ganea îngheţa; s-a lipit de fereastră şi se uita, şi se uita… Ce privelişte minunată! Era chiar mai frumoasă decât biserica satului! Şi, brusc, auzi un glas:
– Tu eşti al Meu!
– Al cui sunt eu? gândi Ganea.
– Al lui Dumnezeu! Şi, totodată, vedenia dispăru.
Apoi, acelaşi cer de toate zilele, norii, acelaşi şopron… Acum, mama îl chema pe iubitul ei:
– Ganea, Ganea dragă! Unde te-ai ascuns? Hai să mănânci!
– Ganea intră, dar, neputând să se aşeze din pricina bucuriei sale lăuntrice, sărea într-un picior, spunând întruna:
– Eu nu sunt al tău, eu nu sunt al tău!…
– O, Doamne, ce i s-o fi întâmplat? se întrebă mama, alarmată.
– Dar atunci, al cui eşti?
– Eu sunt al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu! Şi începu din nou să ţopăie, zicând: Nu sunt al tău!

Trecură zece ani. Avea propria lui sanie, dar nu avea nici un derdeluş pe care să se poată da. Mama nu i-ar fi îngăduit să se ducă pe dealul de lângă sat, pe care se jucau ceilalţi copii, ca nu cumva să vadă sau să audă ceva rău.
Postul Mare sosi; în sat, prima săptămână era respectată cu stricteţe. Şi pentru că nu mai era nimeni pe dealul îngheţat, Ganea s-a hotărât să se ducă el. „Acum mă pot duce!” a decis el. A plecat fără să-şi mai întrebe părinţii. Numai că, la puţin timp după ce a început să coboare, a intrat într-o buturugă care bloca derdeluşul îngheţat şi l-a împiedicat să mai alunece. Un cui ruginit ieşea afară din butuc. Ganea se izbi brusc de buturugă şi, fiind aruncat de pe sanie, a trecut razant cu cuiul… îşi sfâşie nu numai perechea nouă de pantaloni, ci şi pâslarii cei noi. Ţâşni şi sângele…, dar nu simţea nici o durere: era prea speriat din pricină că nu şi-a ascultat părinţii şi şi-a stricat ghetele.

– Ce vor spune acum mama şi tata?… Mai bine să mă grăbesc acasă!
S-a suit în vârful unei şuri de paie şi a început să se roage Sfântului Simeon, Făcătorul de Minuni din Verkoturie, care era cinstit ca sfânt de către toţi cei din jurul Munţilor Urali şi în toată Siberia. Se ruga fierbinte, cu lacrimi: îi părea rău că a plecat la derdeluş, fără binecuvântarea părinţilor şi a făgăduit să se îndrepte, pentru ca, în cele din urmă, să promită plăcutului lui Dumnezeu acestea:
– Voi merge fără greş pe jos până la moaştele tale (cam 280 de verste), numai vindecă-mă, trebuie să mă vindeci!

Apoi, din pricina oboselii, a adormit în rugăciune fierbinte…
Şi astfel, a văzut în vis un bărbat cu o înfăţişare uimitoare, apropiindu-se de el. Faţa îi era severă, dar prietenoasă. Purta o haină aspră, jerpelită, dar curată şi foarte scorţoasă, ca şi cum cineva tocmai ar fi terminat să o calce. Îl întrebă pe Ganea:
– De ce m-ai chemat? Ganea îi răspunse în vis:
– Te rog, vindecă-mă, o, plăcutule al lui Dumnezeu!
– Şi te vei ţine de cuvânt – ca să mergi la Verkoturie?
– Voi merge, voi merge cât se poate de sigur! Numai vindecă-mă, Sfinte! Te rog, te rog, vindecă-mă!…

Sfântul Simeon îi atinse piciorul, în dreptul rănii, apoi dispăru. Ganea se trezi din pricina durerii mari de picior, şi îşi întinde spontan mâna ca să se scarpine. Abia atunci a înţeles ce se întâmplase, şi se înspăimântă: rana se vindecase complet, iar când o scarpină, pielea se desfăcu precum o coajă veche, şi dedesupt a zărit pielea rozie proaspătă.

Ganea căzu în genunchi, şi cu cutremur şi bucurie începu să mulţumească Făcătorului de Minuni din Verkoturie. Nu destăinui această întâmplare părinţilor. Mai trecură câţiva ani. Ganea nu înceta să dorească a merge la Verkoturie pentru a se închina moaştelor Sfântului Simeon. în cele din urmă se ivi şi prilejul favorabil: un grup mare de pelerini avea să se strângă în satul vecin Florov pentru a se duce la moaştele Sfântului. Ganea primi şi el încuviinţarea de a merge cu surorile lui. În noaptea dinaintea plecării, Ganea văzu în vis un drum. Prin faţa lui treceau ca fulgerul sate, râuri, păduri, iar el înainta tot mai repede. Unde şi către ce ducea acest drum?… Când plecară în ziua următoare, Ganea începu să recunoască satele, pădurile şi apele de-a lungul drumului: erau exact aceleaşi pe care le văzuse în vis. Cât de bine cunoştea acest traseu!

La Verkoturie, toată lumea se împărtăşi cu Sfintele Taine, iar în a şaptea zi se pregătiră pentru întoarcerea acasă. Ganea era neliniştit;: avea în buzunar câteva monede noi, dar nu găsea nici un ţăran nevoiaş căruia să i le dea. Acel pelerin minunat pe care-l văzuse când intrau în Verkoturie, şi care semăna cu omul care apăruse în vis şi-l vindecase, nu mai era de găsit nicăieri. Pe neaşteptate, când nu mai avea nici o speranţă de a mai vedea acel pelerin minunat, s-a trezit cu el alături – îngenunche şi, privindu-l, îl luă de mână şi-i spuse cu blândeţe:
– Vei fi călugăr!… Vei fi schimonah!…, iar lui Ganea i se păru că mai adaugă: Vei fi aici!…

Între timp, Ganea îşi scoase în grabă copeicile cele noi din buzunar şi le puse în mâna pelerinului. Acesta s-a pierdut curând în mulţime şi îl pierdu din vedere.
Proorocia acelui pelerin misterios se adeveri: Ganea, într-adevăr avea să devină călugăr schimonah. Dar ce însemnară cuvintele: „Vei fi aici” – despre aceasta stareţul însuşi evita să vorbească şi schimba subiectul.

_______________________________________________________
(1) S-au utilizat ediţiile mai vechi ale Vieţilor sfinţilor, cele din jurul anului 1900.
(2) Învăţătura dobândită în afara Bisericii. (cultura păgână)
(3) Paragrafele acestea, din viaţa Sfântului Pantelimon, au fost aduse în atenţie tocmai pentru a arăta că bunele deprinderi creştine şi credinţa dreaptă, sădite în copilărie, pot da rod mai târziu, chiar dacă acel copil a pierdut, aparent, în şcolile lumii conştiinţa creştină. Dar acest caz nu este unul demn de urmat, ci el este pus în evidenţă pentru a nu descuraja nici eforturile mai mici ale unor părinţi mai puţin conştienţi.
(4)„Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostru”, Sotos Hondropoulos, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.
(5) „De la pământ la cer. Activităţile misionare ale Sfântului Inochentie din Alaska”, Monah Andrew Wermuth, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.
(6) “ Un Stareţ Sfânt. Fericitul Părinte Iacov, egumen al Sfintei Mănăstiri Cuviosul David”, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.
(7) “Stareţul Varsanufie de la Optina, Moştenire Duhovnicească”, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.
(8) „Stareţul Simeon Kholmogorov, Umil din cei de demult – stareţul Gavriil” Ed. Bunavestire, Bacău, 1998.