(PG 62, 543-548)
din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”
„Femeia să se înveţe în linişte cu toată supunerea, femeii să înveţe [pe altul] nu-i îngădui, nici să-1 stăpânească pe bărbat, a să fie întru linişte. Căci Adam a fost plăsmuit mai întâi, apoi Eva. Şi Adam nu a fost înşelat, ci Eva fiind înşelată a călcat [porunca]. Dar se va mântui prin naşterea de prunci, dacă ei vor rămâne în credinţă si în dragoste şi în sfinţire dimpreună cu întreaga înţelepciune”(ITim. 2,11-15).
1. Multă sfială [aidvz ] cere fericitul Pavel de la femei şi multă cuviinţă [kosmiothz]. De aceea nu s-a re/.umat doar la înfăţişarea [schma] şi îmbrăcămintea [katastolh] lor, ci s-a referit chiar şi la voce. Şi ce zice? „Femeia în linişte să se înveţe”. Ce înseamnă asta? Nicidecum să nu vorbească femeia în biserică. Asta a scris-o şi în Epistola către Corinteni când zice: „Ruşinos este pentru femei să vorbească în biserică”(I Cor. 14,35). De ce? Fiindcă legea le-a supus [ bărbatului]. Şi iarăşi tot acolo: „Dacă vor să se înveţe ceva să întrebe pe bărbaţii lor acasă”(l Cor. 14,35).
Atunci, [în vremea apostolilor], femeile tăceau, urmând o astfel de învăţătură, acum însă, mare e tulburarea din partea lor, mare strigătul, multă vorbirea. Şi nicăieri nu vorbesc atâta ca aici [în biserică]. Că le-ar putea vedea cineva discutând câte nici măcar la piaţă sau la baia publică nu le discută. Căci pentru aceasta şi vin, ca să poată vorbi. Şi toate, cu râvnă se îndeletnicesc cu discuţii nefolositoare. De aceea toate s-au răsturnat cu susul în jos. Şi nici măcar nu se gândesc că nu se poate învăţa ceva folositor decât dacă stau în linişte. Căci atunci când vorba le împinge la discuţii, nici una nu mai e atentă la cele ce se spun [în biserică]. Şi atunci care e folosul? Atât trebuie să fie de tăcută femeia încât nu numai despre cele lumeşti, dar nici măcar despre cele duhovniceşti să nu vorbească în biserică.
Aceasta e cuviinţa [kosmoz], aceasta e sfiala [aidvz], care vor putea să o împodobească mai mult decât hainele. Iar dacă aşa se va înveşmânta, va putea şi rugăciunile să şi le facă cu multă bunăcuviinţă [eukosmia] sau [eukosmia] .
„Femeii nu-i îngădui să înveţe pe altul”.
„Nu-i îngădui”, zice. Dar ce fel de legătură are aceasta [cu contextul]? Multă [legătură]! Vorbea despre linişte, despre cuviinţă, despre sfială. Spunea că „nu voiesc ca ele să vorbească”. Aşadar, pentru că din toate părţile vrea să le taie prilejurile de a vorbi, de aceea le zice să nu înveţe pe altul, ci să ţină rânduiala [taxiz] de ucenice. Căci astfel, prin tăcere, îşi vor arăta şi supunerea [upotagh](1). Neamul [femeiesc] este cumva plecat spre vorbă. De aceea din toate părţile o pune [pe femeie] în buna ei rânduiala [şi la locul ei](2).
„Căci Adam a fost plăsmuit mai întâi, apoi Eva. Şi Adam nu a fost înşelat, ci Eva fiind înşelată a călcat [porunca] ”.
De ce spune acestea după cele ce le discutase [în acest context]? [Au vreo legătură?]. Au, desigur. Căci neamul bărbătesc a avut parte de mai mare cinste, de vreme ce a fost plăsmuit mai întâi. Iar în altă parte l-a arătat mai mare decât cel femeiesc. „Nu a fost plăsmuit bărbatul din pricina femeii, ci femeia din pricina bărbatului”(I Cor. 11,9). Aşadar ce înseamnă aceasta? Din multe motive vrea să-l facă pe bărbat cel dintâi. Mai întâi să aibă întâietatea din acestea(3), apoi şi din cele care s-au petrecut deja.
L-a învăţat femeia odinioară pe bărbat(4) şi pe toate le-a răsturnat şi l-a făcut [şi pe bărbat] vinovat de neascultare. De aceea a supus-o [upotassv] Dumnezeu [bărbatului](5), pentru că la început s-a folosit rău de egalitatea în cinste. „Către bărbatul tău întoarcerea ta”(Fac. 3,16). Dar mai înainte de aceasta [de cădere] nu a zis [Dumnezeu] acest lucru. Şi cum nu a fost înşelat Adam? Căci dacă nu a fost înşelat înseamnă că nu a fost nici în neascultare. [Nu e chiar aşa, ci] ia aminte cu mare atenţie!
Femeia zice: „Şarpele m-a înşelat”(Fac. 3,13). Dar Adam nu zice “Femeia m-a înşelat”, ci „Femeia mi-a dat şi am mâncat”(6) (Fac. 3,12). Nu este acelaşi lucru ca să primeşti înşelarea de la unul care e de aceeaşi seminţie şi neam cu tine sau de la o fiară, de la un rob, de la unul care este sub tine. Faptul acesta din urmă ţine de înşelare. Aşadar prin comparaţie cu femeia zice că Adam n-a fost înşelat, [nu că n-ar fi fost înşelat deloc]. Căci aceea a fost înşelată de cel rob şi supus ei, pe când Adam de cea liberă. Şi iarăşi nu despre Adam se zice că „a văzut pomul că este bun la mâncare”, ci despre femeie se zice că [a văzut] şi a mâncat şi a dat şi bărbatului ei.
Aşa încât Adam nu pentru că a fost prins de poftă a călcat porunca, ci pur şi simplu pentru că s-a încrezut în femeie [a fost înduplecat de femeie](7). A învăţat o dată femeia şi toate le-a întors pe dos. De aceea zice să nu înveţe [pe altul]. Dar cum rămâne cu celelalte femei, de vreme ce doar Eva a păţit aceasta? întru totul la fel, căci genul lor [a devenit] slab şi uşuratic(8). De altfel [apostolul] se referă aici [în acest text] la toată firea [femeiască]. Căci nu a zis „Eva fiind înşelată”, ci ,,femeia fiind înşelată”, denumire care se referă mai degrabă la genul comun [al femeilor] decât la aceea [la Eva]. Prin urmare, cum vine? Toată firea a rămas în călcare de poruncă prin aceea [prin Eva]? După cum zice despre Adam că „întru asemănarea călcării de poruncă a lui Adam, care este chip al Celui viitor.”(Rom. 5,14), aşa şi aici, neamul femeiesc a călcat porunca, nu cel bărbătesc(9).
Şi atunci cum? Nu mai are mântuire [femeia]? Ba da! Care anume? Cea prin copii. Căci nu despre Eva a zis „dacă vor rămâne în credinţă şi în dragoste şi în sfinţire dimpreună cu întreaga înţelepciune”, [ci despre copii], în ce fel de credinţă [să rămână]? în ce fel de dragoste? în ce fel de sfinţire dimpreună cu întreaga înţelepciune? E ca şi cum le-ar spune: „Nu fiţi amărâte, femeilor, pentru că genul vostru este defăimat şi lepădat. V-a dat Dumnezeu şi un alt prilej de mântuire, cel al creşterii de copii, încât nu numai prin voi înşivă, ci şi prin alţii să vă mântuiţi”(10). Ia fii atent câte întrebări se iscă de aici.
„Femeia a fost înşelată”, zice [apostolul], “şi s-a făcut călcătoare [de poruncă] ”.
Cine [a fost înşelată]? Eva, [desigur]. Aşadar, aceasta [Eva] se va mântui prin naştere de prunci? Nu zice asta, ci zice că firea femeiască se va mântui. Dar nu aceasta [Eva] a călcat porunca? Ba da, Eva a călcat-o, dar neamul femeiesc se va mântui prin naşterea de prunci. Dar pentru ce nu zice că se va mântui [femeia] şi prin propria virtute? Nu cumva Eva a încuiat acest lucru şi pentru celelalte femei(11)? [Dacă-i aşa], atunci cum rămâne cu fecioarele, cu cele sterpe, cu văduvele care au rămas fără bărbat înainte să nască? Pier cu toate? Nu au nici o nădejde? Dar noi [ştim cu toţii] că fecioarele sunt cele mai bine pregătite şi probate [pentru mântuire. Atunci, ce vrea să spună?
2. Unii zic că, după cum neamul femeiesc a fost supus [celui bărbătesc] de la plăsmuirea lor, prin cele întâmplate cu prima femeie, (căci, deoarece Eva a fost făcută după Adam şi a fost supusă lui, şi restul neamului femeiesc să se supună) tot aşa. pentru că Eva a călcat porunca, înseamnă că şi restul neamului femeiesc a călcat porunca. Dar [tâlcuirea] asta nu are sens(12). Căci acolo(13) totul a ţinut de darul lui Dumnezeu, aici(14) însă ţine de păcatul femeii. Ceea ce zice, asta înseamnă [de fapt]: precum toţi oamenii au murit printr-unul, fiindcă acel unul a păcătuit, aşa şi tot neamul femeiesc a călcat porunca fiindcă femeia a călcat-o(15). Aşadar nimic să nu o întristeze [pe femeie]. I-a dat Dumnezeu mângâiere nu mică: să nască prunci.
„Bine”, [ar zice careva], „dar aceasta(16) ţine de fire”. Dar şi aceea(17) ţine de fire. Că nu numai ceea ce ţine de fire(18) i-a dăruit, ci şi creşterea de prunci.
„Dacă vor rămâne”, zice, „în credinţă şi dragoste şi sfinţire, împreună cu întreaga înţelepciune”.
Adică, dacă după ce-i naşte, îi păzeşte şi îi păstrează în curăţie şi dragoste. Şi nu mică plată vor avea pentru acestea, ci chiar foarte mare, fiindcă au crescut atleţi pentru Hristos(19). Iar „sfinţire” numeşte vieţuirea dreaptă şi „întreagă înţelepciune” cuviinţa [kosmiothz](20).
„Credincios este cuvântul” (I Tim. 3,1).
La această [creştere a copiilor] se referă cuvântul, nu la „dacă pofteşte cineva episcopie”(21). Pentru că era neclară această chestiune, pentru aceea zice „credincios este cuvântul” că vor putea taţii şi mamele să se bucure de virtuţile copiilor când îi vor creşte pe ei bine(22). Aşadar cum, dacă mama va fi netrebnică şi plină de mii de rele, oare se va folosi din creşterea copiilor? Nu mai degrabă e normal [în acest caz] să-i crească [răi încât] să devină asemenea ei? [Într-adevăr] acestea le zice despre mama virtuoasă, nu despre orice mamă. Căci [numai cea virtuoasă] va lua multă răsplătire pentru creşterea copiilor.
Ascultaţi acestea, mame şi taţi, că nu fără de plată va fi creşterea copiilor [voştri]. Aceasta o zice şi mai departe [când vorbeşte de văduvă]: „Să aibă mărturie de fapte bune, dacă a crescut copii”(I Tim. 5,10). Împreună cu celelalte fapte bune şi pe aceasta o pune(23) . Că nu este mic lucru, ca pe copiii cei daţi de la Dumnezeu să-i dai înapoi lui Dumnezeu (24).
Căci dacă bază şi temelii bune pun când încep [construcţia], vor avea şi plată mare, după cum şi, dacă vor fi fără de grijă, vor lua pedeapsa. Fiindcă şi Eli din pricina copiilor lui a pierit. Că ar fi trebuit să-i certe şi să-i facă cu luare aminte. Desigur că i-a certat şi i-a atenţionat, însă nu cum trebuia, ci nevrând să-i întristeze. [Şi aşa] i-a pierdut şi pe ei şi pe sine(25). Auziţi acestea, părinţilor! ,,Educaţi-vă copiii în frica şi certarea Domnului” (Ef. 6,4) cu multă luare aminte şi grijă faţă de ei [epistrojh](26) .
Sălbatică e tinereţea şi are nevoie de mulţi învăţători, dascăli, pedagogi, însoţitori, doici. Şi toate acestea abia de sunt deajuns să o poată ţine în frâu. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neîmblânzită este tinereţea. Deci, dacă de la început şi din cea dintâi vârstă(27) îi fixăm [cu tărie] nişte hotare [limite bune [în care să se mişte], nu vom avea nevoie de multă osteneală după aceea, ci obişnuinţa le va fi [copiilor] pe mai departe lege. Să nu le îngăduim să facă nimic din cele plăcute şi vătămătoare(28) şi nici să nu-i răsfăţăm şi să fim indulgenţi cu ei sub motiv că sunt copii.
Ci mai cu seamă să-i păzim şi să-i păstrăm în întreaga înţelepciune [svjrosunh]. Căci acest lucru(29), mai mult decât toate, le ruinează [integritatea] tinereţii. Cu acest lucru trebuie să ducem multe lupte cu mare-mare luare aminte. Şi degrabă să le luăm neveste, încât curate şi neatinse să primească trupurile lor nunta(30). Căci aceştia [cei curaţi cu trupurile] sunt şi cei care se vor iubi mai cu căldură.
Cel care are întreaga înţelepciune înainte de nuntă cu atât mai mult o va avea după nuntă(31). Cel care învaţă să desfrâneze înainte de nuntă, va face asta şi după nuntă. „Bărbatului desfrânat”, zice [Scriptura], „toată pâinea îi este dulce”(Is. Sir. 23,23). De aceea li se pun [mirilor] cununi pe cap, ca simbol al biruinţei, al faptului că neînvinşi se apropie de patul de nuntă, că n-au fost doborâţi de plăcere(32). Iar dacă ai fost prins de plăcere şi te-ai dat pe tine desfrânărilor, pentru ce mai pe urmă ţii cununa pe cap, de vreme ce tu eşti învins? Acestea să-i îndemnăm, cu acestea să-i certăm, să-i înfricoşăm, să le făgăduim, când cu buna, când cu răul(33).
Copiii sunt o mare comoară care ni s-a încredinţat. Să ne îngrijim, dar, de ei şi toate să le facem ca nu cumva Cel Rău să-i ia de la noi.(34) Iar acum noi toate le facem pe dos. Că toate le facem ca să aibă un post bun şi să-1 încredinţăm pe copil unui bărbat credincios nouă şi căutăm pentru el un vizitiu [bun], un administrator [pentru averi] şi un cancelar foarte amabil. Iar ceea ce e mai de preţ decât toate – adică să-l încredinţăm unuia care poate să-i păzească întreaga înţelepciune – de asta nu ne grijim. Şi [aşa procedăm], cu toate că acest lucru este mai de preţ decât toate, şi toate celelalte există pentru acesta(35).
Ne grijim pentru averile lor, dar pentru ei nu ne îngrijim(36). Vezi tu câtă lipsă de minte? Antrenează sufletul copilului(37) şi toate celelalte vor veni după aceea. Că dacă nu va avea acest bun, nici un folos nu-i va fi din averi. Iar dacă acesta îl va săvârşi, nici o vătămare nu va avea de la sărăcie. Vrei să-l laşi bogat? Învaţă-l să fie bun(38). Astfel va putea şi să-şi rânduiască cu dibăcie averile, iar dacă nu va avea avere, nu va fi cu nimic mai prejos decât cei care au.
Pe când dacă este rău, chiar dacă îi laşi mii de averi, tot nu l-ai lăsat şi păzitor al lor. Şi în acest caz l-ai făcut mai de plâns decât cel mai de pe urmă sărac. Iar celor care nu sunt educaţi bine din copilărie, mai bună le este sărăcia decât bogăţia. Şi asta pentru că sărăcia îi ţine şi fără să vrea în virtute, pe când bogăţia nu vrea să-i lase să aibă întreagă înţelepciune şi îi scoate din ea şi îi prăpădeşte şi îi aruncă în mii de rele(39) .
Mamelor, ocupaţi-vă mai cu seamă voi, personal, de fiicele voastre. Această păzire [a lor] vă este foarte la îndemână. Luaţi aminte să stea pe acasă [einai oikouroz](40).
Şi mai înainte de toate educaţi-le să fie evlavioase [eulabeiz] (41), cuviincioase, să dispreţuiască lucrurile, banii şi averile [crhmata](42), să rămâne neîmpodobite(43) . Şi aşa daţi-le în căsătorie. Iar dacă astfel le modelăm, atunci nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul care o va lua îl veţi mântui. Şi nu numai pe bărbat, ci şi pe copii. Şi nu numai pe copii, ci şi pe [ceilalţi] urmaşi.
Căci dacă rădăcina este bună, şi ramurile se vor întinde spre mai bine şi veţi lua plată de pe urma tuturor acestora(44) . Aşadar, de vreme ce nu un singur suflet vom folosi printr-un suflet, ci multe, toate să le facem cu acest gând(45). Că aşa trebuie să iasă către nuntă din casa părintească, ca un atlet din sala de antrenament, stăpânind cu de-amănuntul toată ştiinţa [luptei] şi fiind ca un aluat care dospeşte toată frămăntătura ca s-o preschimbe în frumuseţea proprie(46).
Iar copiii să fie atât de sfielnici [şi cu bun simţ] încât să se facă cunoscuţi [altora] mai degrabă din cuviinţa şi întreaga lor înţelepciune(47), ca astfel să aibă şi de la oameni şi de la Dumnezeu multă laudă. Să înveţe să-şi înfrâneze pântecele, să se depărteze cu totul de cheltuieli, confort şi răsfăţ (48), să fie nişte buni iconomi(49), iubitori de părinţi, să înveţe să se lase conduşi.
Căci aşa vor putea să aducă multă plată părinţilor(50). Aşa toate vor fi spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră în Hristos Iisus Domnul nostru împreună cu Care Tatălui şi Duhului slavă, putere şi cinste acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
__________________________________________
(1) în Biserică totul trebuie să fie în bună rânduială. Fiecare din poziţia lui trebuie să facă ceea ce ţine de poziţia lui. Aceasta nu înseamnă sistem de subordonare tiranică, ci armonie ca între cetele îngereşti. Important este ca fiecare să-şi facă lucrarea specifică funcţiei sale şi nu alta, având conştiinţa că trupul Bisericii trebuie să aibă folos, nu cu, mădularul egoist. Iar respectarea acestei rânduieli nu se poate face dacă nu-şi îndeplineşte fiecare din inimă, ca înaintea lui Dumnezeu, lucrarea sa.
(2) Discuţia era despre tăcere. Iar a nu învăţa pe altul nu este decât un caz particular al tăcerii. Dar apostolul discută cazuri particulare pentru a arăta că ele nu pot fi supape prin care am putea scăpa de regula generală, ci nu sunt decât particularităţi ale unei porunci generale. Dacă am ţine cu sinceritate porunca generală care cuprinde toate cazurile particulare, nu am avea probleme cu aplicarea ei în cazuri particulare. Dar pentru că suntem vicleni, tot timpul încercăm să ne folosim de o poruncă generală aplicând-o în cazurile particulare în folosul patimilor noastre. Ceea ce vizează sfântul Pavel ar fi nu să ajungem nişte cazuişti care să jonglăm cu fineţe, dar egoist, cu cazurile când avem voie sau nu să facem ceva, ci să ne schimbăm în adânc şi să nu mai punem în discuţie legile Iui Dumnezeu funcţie de patimile noastre.
(3) Întâietatea o are prin ordinea şi felul creării lui de Dumnezeu. Deci e vorba de o întâietate dată de însuşi Dumnezeu. Acest tip de întâietate nu periclitează egalitatea celor doi în faţa lui Dumnezeu, căci nu a ţinut de alegerea lor. Dar există o ierarhie pe care au adăugat-o oamenii prin voia lor. Eva a păcătuit mai întâi, deci ea, de bună voie, s-a pus pe sine sub Adam. De data aceasta este o subordonare care nu mai este curată şi afectează relaţiile dintre cei doi şi dintre ei şi Dumnezeu. Primul tip de ierarhie, cel curat, dat de Dumnezeu prin creaţie, nu afecta nici relaţiile dintre ei, nici dintre ei şi Dumnezeu.
(4) Atunci când i-a dat să mănânce din fructul oprit.
(5) Dumnezeu nu a făcut decât să „pecetluiască” alegerea femeii.
(6) Adam avea circumstanţe atenuante, în plus, el nici nu aruncă vina toată pe Eva, căci nu spune că „m-a înşelat”, ci „mi-a dat”, deci eu puteam să refuz. Eva în schimb nu spune că şarpele ,,i-a dat”, ci că „a înşelat-o”, adică vrea să se scoată oarecum nevinovată. De altfel e ruşinos să fii dus de nas de unul mai jos decât tine. Adam îşi recunoaşte totuşi o parte din vină şi de aceea apare această ierarhie între bărbat şi femeie, dar care deja ţine de lumea căzută sub păcat. Dacă oricare dintre ei şi-ar fi asumat întregul păcat şi şi-ar fi cerut iertare, Dumnezeu i-ar fi iertat. Adam, recunoscând oarecum indirect o parte din vină, s-a smerit puţin şi de aceea a fost înălţat puţin faţă de Eva.
(7) De aici şi faptul că femeia este mai senzuală, mai aplecată spre materie şi simţire. Bărbatul în schimb este mai cerebral. Dar la început amândoi aveau atât mintea cât şi simţirea intacte şi curate, încât nu existau aceste diferenţe psihologice de gen. În Hristos fie că eşti bărbat sau femeie trebuie să dobândeşti mintea şi simţirea lui Hristos. Fiecare trebuie să lupte cu firea sa şi cu moştenirea adamică. Femeia să îşi întărească mintea încât să nu se lase dusă de simţire. Bărbatul să-şi moaie inima încât să-i dispară răceala. Hristos, ca om, avea mintea şi inima unite. De aceea şi puterea numelui Său uneşte mintea şi inima noastră. Bărbatul şi femeia sunt complementari doar după cădere. În Hristos, dacă ajungem la acea conştiinţă, fiecare trebuie să fie un om complet. Rostul căsătoriei este tocmai ca, plecând de la aceste diferenţe psihologice, prin luptă susţinută împreună şi ajutându-se unul pe altul, să ajungă fiecare să devină un om complet. Atunci fiecare şi-1 va asuma pe celălalt şi vor deveni egali şi jertfelnici unul faţă de altul şi faţă de aproapele. Dar până să ajungă acolo trebuie să se pornească, fără resentimente şi mândrie falsă, de la ierarhia dată şi moştenită fără să vrem de la înaintaşi prin cădere.
(8) Eva prin cădere şi-a modificat specificul feminin curat. Acest specific modificat, aplecat spre senzualitate, spre lipirea de materie cu inima etc. se transmite tuturor femeilor, căci şi ele sunt părtaşe firii deja slăbănogite prin Eva. Tandreţea, duioşia etc., prin însăşi noua funcţie de mamă dobândită după cădere, au devenit mult mai accentuate la femeie decât la bărbat. Dar şi bărbatul trebuie să le redobândească, căci le-a avut. Nici o mamă nu poate fi mai duioasă decât Hristos. Acelaşi raţionament trebuie făcut şi faţă de cerebralitatea bărbătească.
(9) Dereglările produse în firea fiecăruia s-au transmis genetic la urmaşi.
(10) Adam s-a pierdut prin Eva. Firea bărbătească s-a pierdut prin firea femeiască. Poate de aceea a îngăduit Dumnezeu ca pruncii să se nască din femeie, ca firea femeiască să aducă spre viaţă şi spre izbăvire pe alţii şi să-şi răscumpere astfel greşeala de a duce pe altul în pierzare. După cum a fost instrumentul de a duce la pierzanie pe altul, tot aşa a primit canon, dacă vrea să şi-l asume, să ducă la mântuire pe alţii. Şi după cum în rai a dus la pieire pe cel din care ea venise la existenţă, aşa şi acum să ajute la mântuire pe cei care veneau la existenţă prin ea. Dacă Adam ar fi păcătuit poate prin el s-ar fi născut prunci? (E doar o întrebare şi nimic mai mult). După cum Adam a purtat-o în sine pe Eva, aşa şi femeia, pentru a plăti aceasta, poartă în sine pe alţii. Aspectul esenţial al mântuirii prin alţii este „creşterea de prunci”, nu neapărat naşterea lor trupească. Poţi fi maică duhovnicească şi ca monahie, ca profesoară etc. împlinirea duhovnicească ca maică este mult mai mare decât cea trupească. Dacă eşti maică duhovnicească cu adevărat, nu mai simţi nevoia să fii şi maică trupească, dar dacă eşti doar maică trupească şi nu şi duhovnicească pentru copiii tăi, îţi este spre osândă faptul de a fi mamă şi n-ai nici un folos pentru veşnicie.
(11) Dacă Eva n-a fost virtuoasă, nu cumva acest lucru s-a transmis şi celorlalte femei şi atunci ele ar fi incapabile de virtute? În nici un caz. Virtutea ţine de libertatea persoanei şi nu de urmările pe care le avem în fire de la Adam şi Eva. Tăria virtuţii poate fi influenţată de păcatele sau virtuţile practicate de înaintaşi şi ale căror predispoziţii s-au transmis urmaşilor, dar nu alegerea virtuţii. De la protopărinţi moştenim urmările păcatului, dar în nici un caz virtutea sau păcătoşenia ca alegere. Aceste lucruri ţin de persoană şi de libertatea ei.
(12) E limpede că nu se transmite nici o vinovăţie urmaşilor, ci doar alterări ale firii.
(13) În cazul creării Evei după Adam.
(14) În cazul călcării poruncii de către Eva.
(15) Adam a păcătuit şi moartea, ca urmare a păcatului, a trecut la toţi. La fel Eva, ca reprezentantă şi mamă a genului feminin, a călcat porunca şi urmările acestei călcări au trecut în toate femeile care-i poartă firea marcată de acea cădere.
(16) Naşterea de prunci.
(17) Moartea care a intrat în firea omenească. După cum omul se poate folosi de condiţiile căderii fie în chip mântuitor, ca să ajungă la conştiinţa păcătoşeniei sale şi la dorinţa unui mântuitor, fie în chip pierzător, legându-se pătimaş de lumea căzută, la fel femeia se poate folosi de naşterea de prunci spre mântuire, dacă îi creşte în virtute sau spre pierzanie, dacă îi creşte în păcate. Datul existenţial ţine de fire, felul de întrebuinţare de libera alegere.
(18) Naşterea de prunci.
(19) A creşte atleţi înseamnă că îi învăţ de mici lupta, îi antrenez permanent pentru ca să facă faţă luptelor. Dacă există respiro-uri şi pauze lungi în antrenamente, luptătorul îşi pierde forma. Antrenamentul trebuie să fie neîncetat, minuţios şi riguros făcut.
(20) Cuviinţa nu înseamnă politeţe fadă, ci bună rânduială înlăuntru şi în afară. Politeţea este un caz particular al cuviinţei şi al vieţuirii măsurate. Cuviinţa este controlul tuturor patimilor de orice natură ar fi ele.
(21) În traducerile noastre „credincios este cuvântul” se află în capitolul 3 şi se referă la episcopie. Conform sfântului loan, el ar face parte din capitolul 2 şi se referă la creşterea copiilor, adică la faptul că dacă mamele îşi vor creşte astfel copii, Hristos va fi credincios cuvântului Său şi le va mântui.
(22) Neclaritatea era: dacă omul se mântuieşte doar prin virtuţile sale, nu ale altuia, cum atunci să se mântuiască părinţii prin faptul că fiii lor vor vieţui cu statornicie în virtute. Dar uităm că pentru a putea creşte cineva statornic în virtute trebuie ca cel care îl creşte să fie virtuos, căci altfel nu-1 poate creşte astfel. Deci virtutea copiilor este asigurarea că părinţii sunt drepţi. Aşadar pe părinţi nu-i mântuiesc doar virtuţile copiilor, ci şi faptul că ele izvorăsc de fapt din virtuţile părinţilor. Nu se exclud din factorii care îi ajută la mântuire nici rugăciunea copiilor pentru ei, care va avea putere mare dacă într-adevăr copiii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, în acest caz, fiecare lucru bun pe care îl învaţă părintele pe copil nu este doar pentru mântuirea şi binele copilului, ci şi pentru mântuirea şi binele său, chiar dacă părintele are uneori neputinţe. Dar dacă părintele bagă în copil duhurile lumii, acestea îi vor fi spre osândă. Şi este cu neputinţă să nu introducă în copil duhul lumii dacă el nu s-a curăţit pe sine mai dinainte. Aşadar, părinţii să nu se repeadă la facerea de copii cât timp sunt pătimaşi şi lumeşti şi iresponsabili duhovniceşte.
(23) Mai există o deviere a creşterii copiilor, când sub pretextul că trebuie să-i cresc, chipurile pentru Dumnezeu, neglijez poruncile lui Hrislos. Atunci sigur nu-i cresc pentru Hristos. Când, de pildă, eu nu mai am alţi ochi pentru alţii în nevoi decât pentru copiii mei. Când lor le fac poftele şi pe cei în nevoi îi trec cu vederea, când nu mă preocup şi de alţii cu ceea ce ar avea de trebuinţă, sub masca făţarnică a iubirii de copii. Dacă pricep că acei copii sunt darul lui Dumnezeu şi îi trăiesc ca dar, pricep că dar al lui Dumnezeu sunt şi oamenii pe care Dumnezeu îi trimite la mine să-i ajut. De pildă tatăl sfântului loan Damaschin, trăind sub regim arab, cu aspre interdicţii pentru creştini, a crescut la fel ca pe propriul prunc şi un copil adoptiv viitorul sfânt şi dumnezeiesc ierarh Cosma al Maiumei. Tatăl sfântului loan nu făcea absolut nici o diferenţă între fiul său loan şi cel străin.
(24) Aceasta e esenţa actului liturgic (desigur partea ce ţine de om): „Ale Tale dintru ale Tale Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Dacă o mamă trăieşte şi înţelege Sfânta Liturghie, va putea să-şi crească copiii pentru Dumnezeu, dacă nu, atunci nu-i creşte pentru Dumnezeu, ci se amăgeşte. Măsura creşterii copiilor pentru Dumnezeu, nu în chip egoist cum facem noi, e dată de măsura perceperii simţite a Sfintei Liturghii. Iar această simţire nu o poate avea decât omul care scoate din sine egoismul şi patimile.
(25) Dacă ne certăm copiii, însă nu cum trebuie, adică dacă nu insistăm prin toate mijloacele, paşnice şi punitive, prin îndemn cu dragoste, dar şi prin certare sau bătaie la nevoie, prin blândeţe şi asprime, funcţie de caz, îi pierdem. Semnul că nu ne interesează soarta lor este că atunci când fac lucruri rele, îi certăm puţin şi, dacă vedem că se întristează, dar de fapt nu se îndreaptă, ne pare rău de ei şi suntem plin de dragoste. Cuvintele pe care le spunem adesea: „ei lasă, sunt copii”, nu arată decât egoismul nostru monstruos care îngăduie diavolului să ne piardă odraslele. Astfel le îngăduim patimile şi îi pierdem cu totul. Metoda nu este asprimea, nici blândeţea, ci metoda trebuie să se adapteze la fiecare caz, scopul fiind scoaterea din ei a tuturor patimilor care ar fi putut intra din neatenţie şi permanenta lor diriguire spre Dumnezeu.
(26) Epistrojh e mişcarea grijulie şi permanentă faţă de o persoană sau lucru pentru a nu-i lipsi nimic din cele necesare. Să nu cădem, însă, în panta de a le face noi poftele păcătoase.
(27) Esenţial este ca pruncul să fie disciplinat din leagăn, desigur ţinând cont în fiecare perioadă de vârstă, puteri, capacităţi, mediu etc. Dacă atunci totul
este făcut cu maximă atenţie şi hotărâre, nu vor fi probleme mai târziu. Obişnuinţa cea bună le va fi dascăl toată viaţa. Iar obişnuinţa se referă la orice, de la hrană, mers, vorbire etc., până la modul de a gândi. Nu trebuie neglijat universul lăuntric al pruncului, căci e cel mai important. Cel mai important este ca părintele să poată deveni la modul real un „duhovnic” pentru copilul său, încât să-i poată cunoaşte toate mişcările minţii şi ale inimii. Cât timp copilul nu poate conştientiza gândurile şi mişcările inimii datorită lipsei manifestării capacităţii de a reflecta raţional şi a vorbi şi a se exprima coerent, părintele trebuie, printr-o neîncetată supraveghere, să-i populeze mintea şi inima, prin intermediul simţurilor, cu imagini, sunete, mirosuri, gusturi, atingeri simple şi sănătoase.
Va trebui, cât timp copilul e foarte mic, să modeleze mai ales simţurile sale, învăţându-1 să se obişnuiască cu traiul cât mai simplu şi cu făptura lui Dumnezeu, în nici un caz primele contacte să nu fie cu artificialul plin de patimi din jurul nostru. Iată ce spune sfântul loan în altă parte despre vârsta copilăriei şi curiozitatea copiilor – e vorba de cea fără sens şi fără frâu – atât de apreciată de noi: „Nimic nu este aşa de curios şi de iscoditor spre cunoaşterea celor nearătate şi ascunse ca firea oamenilor. Şi asta de obicei i se întâmplă când are mintea nedesăvârşită şi nicidecum pregătită. Că şi cei mai needucaţi dintre copii nu încetează, până la refuz, să tot pună doicilor şi pedagogilor şi părinţilor întrebări care se reduc la nimic altceva decât „De ce asta-i aşa şi de ce cealaltă aşa? ”. Şi asta li se întâmplă pentru că sunt răsfăţaţi şi trăiesc în desfătare si nu au nimic de lucru” (PG 62.445, Comentariu la I Tesaloniceni).
(28) Plăcute dar vătămătoare sunt poftele lumeşti de tot soiul, care vătăma enorm inima şi mintea omului, în limba greacă, propoziţia începe cu cuvântul „nimic”. După regulile gramaticii greceşti, acesta e cel mai important cuvânt din propoziţie. Pe el cade greutatea înţelesului. Deci sfântul accentuează ca nici una, cât de mică ar fi, din poftele lumii să nu le îngăduim copiilor. Dacă unele le îngăduim, căci, zicem noi, nu-s prea importante, iar pe altele nu le îngăduim, şi astfel ne închipuim că îi creştem pentru Hristos, ne amăgim. Sfântul insistă: nimic, nimic din poftele lumii nu trebuie lăsat să se furişeze în sufletul plăpând şi curat al copilaşului. Deci iată cum ar fi normal să fie crescut un copil botezat. Iar dacă îl botezăm şi apoi îl stricăm şi-l murdărim, facem aproape fără folos botezul, căci dacă va vrea să trăiască creştineşte, acest copil va avea de dus o luptă grea până să dea de harul de la botez, ascuns în adâncul inimii şi acoperit de patimile pe care părinţii le-au băgat în el (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Epistola 4. Scrieri partea III, Ed. Deisis).
Dacă am trăi astfel şi ne-am creşte copiii în acest mod, dacă naşul copilului ar fi un om îndumnezeit, cum spune sfântul Dionisie Areopagitul în ultimul capitol din „Ierarhia Bisericească”, are sens real botezul copilului şi merită făcut în copilărie. Dar dacă nu, atunci singurul sens al botezului de mic este numai să nu moară pruncul nebotezat, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul (Cuvânt la Bobotează, 28). Iar dacă îl botezăm şi îl creştem lumeşte, batjocorim tainele lui Dumnezeu. Botezul e recomandat să fie făcut în copilărie, şi pentru a nu muri copilul nebotezat, dar asta e soluţia disperării. Adevăratul motiv este că, sălăşluindu-se harul în el şi fiind păzit curat prin intermediul părinţilor şi naşului, va creşte mult mai bine pentru veşnicie, în acest fericit caz, el va urma lui lisus şi în copilăria Sa, căci va creşte în chip real cu harul şi înţelepciunea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Le. 2,52). Prin urmare e foarte bine să se boteze copiii de mici, dar cu paza de rigoare după aceea, pentru a nu batjocori darul botezului. Răspunzători pentru asta sunt părinţii şi naşii.
(29) A-i răsfaţă şi a le face poftele.
(30) În căsnicie trebuie să intrăm nu numai feciorelnici cu trupul (ne referim la aparatul genital), ci feciorelnici şi cu toate simţurile şi chiar cu sunetul. Sfântul nu pune accent aici pe faptul că trebuie să ne căsătorim la vârstă fragedă, ci că trebuie să fim feciorelnici cu trupul şi cu sufletul când o facem. La vârsta fragedă se referă pentru că ştie că e greu să lupţi să te păstrezi curat pe măsură ce înaintezi în vârstă, fiind asaltat permanent de ispitele din jur. Dar omul trebuie să fie şi responsabil când se căsătoreşte, în acea vreme, în general, într-o casă vieţuiau mai multe generaţii şi tot greul casei nu cădea pe proaspeţii căsătoriţi. Tinerii erau asistaţi permanent de cei bătrâni şi învăţau şi multe pe parcurs. Dar azi, când prea puţine sunt cazurile de convieţuire a generaţiilor, tinerii trebuie să fie şi responsabili. Această responsabilitate se dobândeşte şi prin lupta, adesea sângeroasă, cu poftele din jur şi cu egoismul din noi.
Deci lucrul esenţial nu este vârsta, care variază de la caz la caz, ci să intrăm curaţi şi cu duh de jertfa în jug, alături de celălalt. Cel care intră curat în căsnicie a demonstrat că a rămas până la căsnicie credincios poruncilor lui Dumnezeu. Unul ca acesta, care şi-a probat cu lupte aspre şi sincere credincioşia faţă de Dumnezeu, sigur îl va iubi cu adevărat pe partener şi nu-1 va lăsa în nici o situaţie. Dar cel care a intrat vătămat arată că n-a fost credincios faţă de Dumnezeu. Şi nefiind astfel, e puţin probabil că va fi cu totul credincios în adâncul lui celuilalt. De aceea spune sfântul că cei feciorelnici se vor iubi mai mult, pentru că ei au experienţa dragostei dumnezeieşti şi cu acea dragoste îl iubesc şi pe celălalt. Dacă nu intră astfel, mare parte din relaţia lor e bazată pe patimi şi egoism. Dar să zicem că doi tineri se iubesc şi, deşi au făcut păcate din neştiinţă sau neatenţie, adică nu mai sunt feciorelnici, vor să se căsătorească. Oare nu mai au nici o şansă?
Este şansă şi încă una mare de tot. Dacă ei îşi schimbă viaţa, dacă fac pocăinţă cu sinceritate, vor putea să intre curaţi în căsnicie. De aceea înainte de căsătorie Biserica a spus că mirii trebuie să se spovedească. Dar spovedanie făcută nu aşa în grabă, pe motiv că aşa e regula şi că altfel nu ne putem căsători. Dacă cei doi cu adevărat voiesc să se căsătorească în Hristos trebuie să dobândească conştiinţa că trebuie să fie curaţi. Unii ca aceştia se vor spovedi cu sinceritate, se vor pocăi adânc şi dacă duhovnicul le va spune că mai trebuie să aştepte până se vor tămădui fiecare de neputinţele proprii, ei vor aştepta cu bucurie şi se vor lupta sincer să repare ce au stricat până atunci. Sinceritatea lor se va arăta în faptul că acceptă, unul de dragul celuilalt, să rabde ostenelile pocăinţei. Iar după ce se vor tămădui, vor intra curaţi în jugul căsniciei. Oare n-a răbdat lacov 14 ani pentru Rahila, şi a lucrat din greu în arşiţă şi în vânt, în frig şi foame. Pentru că o iubea, toate i se păreau un nimic. Deci, dacă e dragoste între tineri, vor purta povara pocăinţei, fiecare de dragul lui Dumnezeu şi a celuilalt.
(31) După nuntă va fi mult mai trainică prin ajutorul dat de partener.
(32) Înseamnă că nu toţi mirii ar trebui să poarte cunună pe cap. Eventual, ca pogorâmânt, cei care au făcut pocăinţă sinceră.
(33) Literal: „făcând acum aceasta acum aceea”. Nu metoda pedagogică contează, ci dacă o folosesc pe cea potrivită la vremea potrivită. Scopul este păstrarea fecioriei lăuntrice şi fizice.
(34) Deşi copilul nu are mintea desăvârşită, totuşi diavolul îl războieşte. Cei care trebuie să lupte pentru el sunt părinţii. Trebuie să înţelegem că lupta cu duhurile răutăţii este o realitate. Să nu ne culcăm pe ideca că, fiind copii, tot ce fac e de la fire. Căci diavolul are acces la sufletul şi la trupul lor, dacă nu sunt păz.iţi de har şi de părinţi. Iar dacă duhul intră în copil, prin simţuri, face ce vrea în el, căci copilaşul nu e în stare să lupte. Iar dacă şi părinţii sunt fără trezvie şi nu au experienţă în lupta duhovnicească şi nu au conştiinţa luptei pentru mântuire, diavolul poate face ravagii în sufletul pruncului. Să socotească acum părinţii, oare Hristos intră în inimile copiilor prin desene animate şi prin jocurile pe calculator, prin dulciurile şi jucăriile etc., care li se oferă azi în societate. Accentul sfântului cade iarăşi pe „toate”.
(35) Tot ceea ce avem în societate ar trebui să folosim pentru a dobândi întreaga înţelepciune, în schimb noi ne-o vătămăm prin toate cele din jurul nostru, pentru că le dorim şi le socotim mai importante decât curăţia lăuntrică.
(36) E normal că atâta timp cât socotim că averea e mai importantă decât persoana ne îngrijim de ea mai mult. De fapt batjocorim făptura lui Dumnezeu fără să ne dăm seama. Reducem persoana noastră la o masă de carne şi la un obiect. Din persoane devenim de bună voie lucruri oarbe. Iar dacă noi am devenit obiecte neînsufleţite e limpede că nu ne mai putem raporta la ceilalţi ca nişte fiinţe raţionale şi persoane. Pentru noi nu mai există decât relaţii „obiective”, nicidecum „subiective”. Acesta e iadul: să crezi una şi de fapt să fii alta, să fii obiect – adică incapabil de comuniune -şi să crezi că eşti subiect. După moarte vom conştientiza adevărul şi alegerea noastră, dar va fi poate prea târziu. Atunci, fiind noi obiecte, aşa vom încerca să ne raportăm şi la Dumnezeu. Numai că El este Subiectul atotdesăvârşit, Treimea de Subiecte atotdesăvârşite. Şi atunci suntem în imposibilitatea de a comunica cu El. Ne-am făcut-o cu mâna noastră. Iubirea lui Dumnezeu se va revărsa şi atunci asupra noastră, dar e o iubire pe care nu o vom putea înţelege, pentru că am devenit obiecte incapabile de relaţionare personală şi reală. Aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu va fi pentru unii iadul şi pentru alţii raiul, asemenea, după dumnezeieştii Părinţi, focului care, fiind unul, îşi va împărţi lucrările: lumina o vor percepe cei drepţi, iar arderea cei păcătoşi.
(37) Literal: „deprinde-1 cu nevoinţa”
(38) Nu e vorba de o bunătate efemeră, ceva de genul reguli morale si politicoase (deşi şi acestea intră aici), ci de o bunătate fiinţială, care nu se dobândeşte decât prin practicarea asiduă a virtuţilor în împreună lucrare cu Hristos.
(39) Dacă copiilor li se asigură toate condiţiile, dar nu sunt educaţi în virtute, devin mai răi decât dacă nu ar fi avut nimic. Modul educării de azi al copiilor este cel mai inuman cu putinţă, deşi poate fi socotit aberant ceea ce scriem. Prin modul de educaţie li se dezrădăcinează orice conştiinţă a unei autorităţi, se distruge orice barieră între bine şi rău. Ce folos că sunt super-inteligenţi dacă inteligenţa o folosesc la satisfaterea poftelor şi comodităţilor şi a egoismului propriu. Aceasta e altă faţă a iadului, căci şi dracii sunt fiinţe super-inteligente, dar egoiste. Şi pentru aceea se vor chinui veşnic. Grozăvia este că folosim darurile Făcătorului împotriva Lui.
(40) Înţelesul grec e complex şi de aceea îl vom explica în câteva cuvinte. „Oikouroz” este cele care stă tot timpul lângă casă, care administrează casa, care se ocupă de toate cele necesare căminului, care îl păzeşte etc. Treaba lui este doar casa. Sensul propoziţiei este deci: „Ţineţi-le acasă şi nu le lăsaţi să iasă înainte de vreme în lume. Dar acasă să nu stea degeaba, ci voi înşivă învăţaţi-le tot ceea ce trebuie să ştie o viitoare stăpână de casă, o viitoare soţie şi mamă”. Fetele erau învăţate absolut tot ceea ce trebuia să facă pentru a păstra un cămin în bună rânduială. Astfel i se modela conştiinţa rolului ci şi i se insufla credincioşia faţă de soţ, faţă de copii, responsabilitatea faţă de creşterea lor, faţă de datoriile conjugale. Acesta e ABC-ul pe care îl ştiau fetele. În general, cele care alegeau viaţa călugărească o alegeau după ce primeau aceşti şapte ani de-acasă. Acest tip de personalitate are o mare tărie. Să ne gândim doar la bunicile noastre, câte aveau pe cap şi niciodată nu se plângeau. Omul era învăţat cu suferinţa, era călit şi era mult mai deschis spre Dumnezeu (desigur, devieri au fost şi atunci, dar nu la scara la care se produc azi). Azi fetele sunt crescute în libertinaj şi iresponsabilitate. Dovada: divorţurile, avorturile, căsătoriile de probă la scară mondială. Neseriozitatea (inconsecvenţa cu sine însuşi) e devenit un mod de viaţă.
(41) Evlavios nu înseamnă sentimentalist, ci arată un mod de viaţă atent la sine însuşi, la lăuntrul său.
(42) În text e un singur termen, dar care poate avea toate cele trei înţelesuri.
(43) Se referă la toate procedeele cosmetice şi vestimentare.
(44) Viaţa virtuoasă, ca de altfel şi păcatul, se va întinde pe generaţii întregi. Şi în funcţie de aceste urmări vom fi judecaţi de Hristos.
(45) Literal: Să le facem astfel.
(46) O astfel de soţie va preface toată familia ei, încât să ajungă şi membrii ei la frumuseţea sunetului cu care ea a intrat în căsnicie. Dar pentru a putea face aceasta trebuie să cunoască foarte bine lupta duhovnicească. Deci de căsătorit ar trebui să se căsătorească doar cel care ştie în cele mai mici amănunte războiul duhovnicesc. Altfel, în loc să-i folosească, îi va pierde şi pe ceilalţi şi împreună cu ei şi pe sine. Pentru cei care au aflat de Hristos după ce s-au căsătorit (ne referim la o convertire reală, nu formală), şansa este pocăinţa asumată ca şi canon al familiei şi lupta împreună pentru schimbarea totală spre Hristos.
(47)Copiii crescuţi duhovniceşte nu fac ceea ce îndeobşte numim „prostii copilăreşti”. Nu trebuie să fim fixişti şi să sufocăm copilul doar cu gesturi de evlavie şi cu preocupări evlavioase, dar în tot ceea ce fac trebuie să fie absolul prezent Hristos şi conştiinţa lor să sesizeze aceasta. Astfel vor dobândi o linişte în adâncul lor, de care oamenii lumii acesteia şi toţi psihologii şi medicii necredincioşi nu au habar. Să cugete părinţii la copilăria lui Iisus sau a sfântului prooroc Samuel…
(48) Toate aceste înţelesuri sunt implicate în grecescul poluteleia.
(49) Să înveţe cum să administreze toate cele din jurul nostru şi să dobândească conştiinţa că noi nu suntem decât nişte administratori, nu stăpâni, ai lucrurilor lui Dumnezeu. Adică să înveţe să nu se lege de nimic din lumea asta, ci să trăiască doar pentru Dumnezeu.
(50) Şi copiii sunt responsabili pentru părinţi. Acesta este un minunat mod de a fi: părinţii să se îngrijească mai mult de mântuirea copiilor, iar copiii de a părinţilor. Acesta este duhul de jertfa al lui Hristos.