din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”
Către cei care părăsesc slujbele si se duc la teatru; nu numai că petrecerea în biserică este mai de folos decât cea de la teatru, ci şi mai plăcută. A doua cuvântare despre rugăciunea Anei şi că trebuie necontenit să ne rugăm si în tot locui fie că suntem în piaţă, pe drum sau în pat.
1. Nu ştiu ce cuvinte să folosesc azi. Căci văd adunarea liturgică împuţinată, pe prooroci dispreţuiţi, pe apostoli trecuţi cu vederea, pe părinţi defăimaţi. Iar prin robi ocara trece la Stăpân. Vreau să acuz pe cei care, datori fiind să asculte acuzaţia, nu îi văd de faţă, ci vă văd prezenţi pe voi care nu aveţi trebuinţă de acest îndemn şi mustrare. Dar chiar şi aşa nu trebuie să tăcem. Şi durerea pentru ei suntem gata să o dăm în vileag prin cuvinte, pentru ca să-i facem şi pe ei de ruşine, dar să vă şi lăsăm pe voi care ascultaţi să le fiţi osânditori. Căci dacă erau aici de faţă, ar fi auzit mustrarea numai din partea noastră. Acum însă, fugind de certarea noastră, de la voi vor auzi toate. Aşa fac şi prietenii. Când nu-i află pe cei vinovaţi, se întâlnesc cu prietenii celor vinovaţi pentru ca aceia să meargă şi să le spună. Aceasta a făcut şi Dumnezeu. Căci lăsând pe cei care au păcătuit faţă de El s-a întâlnit cu Ieremia care nu a făcut nici o nedreptate şi i-a zis: „Ai văzut ce Mi-a făcut fiica cea nepricepută, Iuda?(1).
De aceea şi noi mijlocim pe lângă voi împotriva acelora, ca, plecând de aici, să îi îndreptaţi. Cine poate suferi o împuţinare ca aceasta? O dată pe săptămână ne strângem aici şi nici măcar în această zi nu suferim să trecem cu vederea grijile lumeşti. Dacă cineva îi întreabă de aceasta, îndată pun înainte sărăcia şi necesitatea hranei. Şi zicând că nu au timp, îşi urzesc o [falsă] dezvinovăţire [care de fapt este pentru ei] mai cumplită decât orice osândă. Căci ce este mai rău decât această osândă: să ni se pară orice altceva mai important şi mai necesar decât lucrurile lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la grozăvie: dezvinovăţirea devine osândă! Şi ca să vedeţi că, fără să zic eu ceva, aceste lucruri sunt pretexte şi motive de scăpare şi un acoperământ pentru lipsa de râvnă, [fiţi atenţi] la ziua de mâine care îi va mustra pe toţi cei care acum pretextează unele ca acestea.
Căci mâine lot oraşul se mută la hipodrom şi casele şi pieţele se golesc din pricina acelui spectacol nelegiuit. Şi aici nici măcar încăperea principală a bisericii nu se poate umplea. Acolo însă nu numai în hipodrom, ci şi la balcoane, pe case, pe acoperişuri, pe blocuri de piatră şi pe mii de alte locuri aflate la înălţime, ocupă [spectatorii] loc. Şi nici sărăcia, nici lipsa de timp, nici neputinţa trupului, nici slăbiciunea picioarelor, nici altceva de acest fel nu poate ţine în frâu in nebunia cea nestăvilită. Ci oamenii bătrâni, mai abitir decât tinerii în floarea vârstei, fac de ruşine cărunteţele şi dau pildă rea la vârsta lor, făcând de ocară însăşi bătrâneţea.
Şi aici [în biserică] socotesc că sunt îngreuiaţi asemenea celor ce au rău de mare şi zic că prin auzirea cuvintelor dumnezeieşti dau în strâmtorare şi sufocare2.
Astfel de lucruri ne pun ei înainte. Acolo însă, arzându-i soarele pe capul gol şi fiind arşi şi siluiţi de arşiţă şi stând în picioare cu multă osteneală şi suferind mii de alte rele, ca într-o livadă se desfată din toată inima. De aceea sunt oraşele noastre stricate, că sunt dascăli răi pentru tineret.
Cum ar putea un [astfel de bătrâni să înţelepţească [opovi] un tânăr necuviincios şi destrăbălat când el însuşi se semeţeşte cu asemenea fapte la bătrâneţe, când el însuşi, după atâta vreme, nu se mai satură de priveliştea aceea preadesfătătoare ? Cum poate să-şi educe [p] fiul (3), cum poate să pedepsească pe robul care greşeşte, cum poate să sfătuiască pe altul să nu se grijească de cele trebuincioase, dacă el face asemenea necuviinţe în cea din urmă vârstă a bătrâneţii? Iar dacă tânărul îl ocărăşte pe bătrân, îndată [cel bătrân] aduce înainte vârsta sa înaintată şi are pe lângă sine mii de susţinători, însă când trebuie să-l înţelepţească pe cel tânăr şi el însuşi să-i fie [aceluia] dreptar de virtute, nu pomeneşte nici un cuvânt de vârstă, ci merge mai înnebunit decât tinerii la acel spectacol nelegiuit. Acestea le zic nu ca să dau vina pe bătrâni, nici ca să-i scap pe tineri de acuză şi osândă, ci pentru ca prin cei dintâi să-i fac statornici pe cei din urmă.
Căci dacă nu trebuie ca cel bătrân să facă acele necuviinţe, cu atât mai mult tânărul. Fiindcă [dacă bătrânul face asemenea lucruri] se face de râs şi mai multă îi este necuviinţa, pe când în cazul tânărului pierzania este mai cumplită, groapa mai adâncă. Şi fiindcă mai puternice sunt poftele pentru tineri şi flacăra dorinţelor li se face mai aprinsă, e de-ajuns fie şi numai puţin lemn să primească din afară şi [îndată] se aprind toate. Că pentru tânăr este mult mai uşor să cadă în mânie şi în pofte. De aceea şi este trebuinţă de mai multă pază, de a se ţine mai tare în frâu, de a-şi pune ziduri şi oprelişti mai sigure.
2. Să nu-mi spui asta, omule, că acel spectacol are plăcere, ci arată-mi că dimpreună cu plăcerea nu are nici o vătămare. Dar ce zic eu vătămare? Căci nici măcar plăcere nu are. Şi asta este limpede din ceea ce urmează. Când pleci de la acel hipodrom şi te întâlneşti cu cei care pleacă de la biserică, cercetează cu amănunţime care a avut parte de plăcere mai mare: cel ce a ascultat pe prooroci şi s-a împărtăşit de binecuvântare şi s-a bucurat de învăţătură şi L-a rugat pe Dumnezeu pentru păcatele sale şi şi-a uşurat conştiinţa şi nimic nu-1 mai osândeşte sau tu care ţi-ai părăsit Mama [Biserica] şi ai necinstit pe prooroci şi
L-ai dispreţuit pe Dumnezeu şi ai dănţuit împreună cu diavolul şi ai ascultat pe cei ce blesteamă şi batjocoresc şi ţi-ai pierdut vremea în deşert şi pe degeaba şi când te-ai întors acasă ai venit cu mâna goală, neavând de acolo nici un câştig, fie trupesc, fie duhovnicesc?
Aşadar, dacă e vorba de plăcere, trebuia mai cu seamă aici [la biserică] să vii. Căci de acolo îndată vine osânda şi mustrarea conştiinţei, părerea de rău pentru cele petrecute, ruşinea, ocara, neîndrăznirea privirii. Aici, din contră, este îndrăzneala, grăirea liberă şi discuţia sfielnică cu toţi despre toate cele auzite aici (4). Aşadar, când mergi în piaţă şi îi vezi pe toţi că aleargă la acel spectacol, fugi şi tu îndată la biserică şi |nevoindu-te puţină vreme, desfatează-te [apoi] neîncetat de dumnezeieştile cuvinte. Căci dacă, fiind luat de val dimpreună cu cei mulţi, te vei duce acolo, te vei bucura puţină vreme, iar apoi toată ziua vei fi îndurerat, ba şi a doua zi şi chiar pentru multe alte zile te vei osândi (5). Iar dacă pentru puţin timp te struneşti, te vei desfăta toată ziua. Şi nu numai în acea zi, ci te vei obişnui să petreci astfel şi în toate celelalte zile.
Răutatea are o plăcere trecătoare, dar durerea de pe urma ei este necontenită. Virtutea, însă, are scurtă osteneală, dar câştigul împreunat cu veselia este neîncetat. De pildă, unul s-a rugat la Dumnezeu, a plâns cu lacrimi, s-a îndurerat puţină vreme după rugăciune; altul s-a desfătat ziua întreagă, dar apoi a dat milostenie, a postit sau a lucrat oricare altă faptă bună ori, ocărât fiind, n-a răspuns cu ocară. Dacă într-o singură clipită şi-a înfrânat şi şi-a ţinut mânia, după acea totdeauna se bucură şi se veseleşte când îşi aduce aminte de acele virtuţi. Cu răutatea însă este cu totul dimpotrivă. Cineva te ocărăşte? Ocărăşte-l şi tu! După aceea, când eşti acasă, te macini, rumegând în minte cuvintele aceluia care ţi-au adus multă vătămare. Prin urmare, dacă vrei cu dinadinsul plăcerea, fugi de poftele tinereşti şi îngrijeşte-te de întreaga înţelepciune şi ia aminte la auzirea cuvintelor dumnezeieşti. Acestea le spunem ca voi, la rându-vă, spunându-le acelora şi insistând [înaintea lor] pururea cu aceste vorbe, să-i trageţi de la tot obiceiul rău şi să îi înduplecaţi să facă toate cu minte cuviincioasă. Căci unii ca aceştia, chiar dacă vin aici, o fac în zadar şi pe degeaba şi nimeni nu ar afla în ei vreo râvnă vrednică de laudă. Şi aceasta o văd lămurit de la slujba de azi.
Căci la Sfânta Cincizecime [Rusalii], atâta mulţime a alergat [la biserică] încât nu ne mai încăpea locul şi toate erau în strâmtorare. Insă eu nu socotesc o astfel de adunătură ca adevărată, căci vin pentru că aşa e obiceiul şi nu din evlavie. Ce este mai dezgustător decât aceia când [de fapt] uşurătatea lor este plină de atâtea învinuiri şi părelnica lor râvnă este lipsită de orice laudă [adevărată]? Fiindcă cel care ia parte cu râvnă şi dorire şi cuget întreg la această slujbă dumnezeiască trebuie să facă acest lucru totdeauna şi nu să fie aici doar împreună cu cei care vin la sărbătoare, iar mai apoi, tot cu ei, să se depărteze fiind mânat pe bună dreptate ca dobitoacele, fără să judece.
3. Aş putea să întind şi mai mult introducerea cuvântului, dar fiindcă ştiu cu limpezime că şi înainte de îndemnul [nostru] aţi fi făcut pentru ei cele demne de voi şi că le veţi spune şi mai multe decât cele grăite de mine, ca să nu par că vă încarc cu certări împotriva acelora, las toate celelalte pe seama voastră şi acum mă voi atinge de obişnuita învăţătură, reluând cuvântul despre istoria Anei. Şi nu vă minunaţi dacă nu am părăsit acest subiect, căci pur şi simplu nu pot să-mi scot din minte pe femeia aceasta.
Aşa de mult îi admir buna podoabă a sufletului şi frumuseţea cugetului ei! Iubesc ochii care lăcrimează şi pururea stăruie în rugăciuni şi buzele şi gura care nu se face de ruşine rostind ocări şi înjurături, ci este împodobită cu mulţumirea cea către Dumnezeu, după cum era şi a acesteia. O admir pe Ana, pe de-o parte pentru că filosofa, iar pe de alta o admir şi mai tare pentru că filosofa, femeie fiind – căci pe femeie mulţi adeseori o osândesc şi o judecă. „Căci din femeie”, zice [Scriptura], „este începutul păcatului şi din pricina ei murim cu toţii”(Is Şir. 25, 24). Şi iarăşi: „Mică este orice răutate faţă de răutatea femeii” (îs Şir. 25, 19). Iar Pavel spune: „Nu Adam a fost amăgit, ci femeia fiind amăgită a călcat porunca”(I Tim. 2,14).
De aceea mai mult o admir, pentru că a risipit aceste învinovăţiri, că a făcut neadevărată această osândire, că, fiind parte a genului osândit şi dispreţuit, a nimicit toate ocările aduse [femeilor]. Şi a arătat prin fapte că şi femeile nu de la fire au devenit astfel, ci din pricina liberei alegeri şi a puţinătăţii lor de suflet, şi că, făcând parte din acest gen femeiesc, este cu putinţă să atingă vârful virtuţii. Plină de vigoare şi de dăruire femeia: dacă înclină către răutate, lucrează mari rele, iar dacă se apucă de virtute, mai degrabă şi-ar da sufletul decât să renunţe la răvna şi dăruirea lăuntrică. Aşa şi aceasta: a biruit firea şi a silit nevoile şi hotarele firii şi s-a pregătit, prin stăruinţa în rugăciune, să nască fiu din pântece sterp. Pentru aceea iar a scăpat la rugăciune şi, după ce a luat [ceea ce ceruse], astfel a grăit: „Întăritu-s-a inima mea întru Domnul şi s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul „(I Rg. 2,1).
Ce înseamnă „întăritu-s-a inima mea întru Domnul” am lămurit dragostei voastre ieri (6). Acum este de trebuinţă să tâlcuim si restul cuvintelor. Zicând „Întăritu-s-a inima mea întru Domnul” a adăugat „s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul meu”. Ce înseamnă cornul meu”, de vreme ce Scriptura se foloseşte necontenit de această expresie? Că zice: „Înălţatu-s-a cornul lui” şi „Înălţatu-s-a cornul Unsului Său” (7). Aşadar ce este cornul? Scriptura foloseşte acest cuvânt, ce are legătură cu animalele necuvântătoare, când vrea desemneze, prin metaforă, puterea, slava, strălucirea. Căci animalelor Dumnezeu le-a dat cornul în loc de slavă şi armă şi dacă pierd pe acesta pierd şi puterea. Şi după cum un ostaş neînarmat este uşor de prins, tot aşa şi un taur fără coarne este uşor de robit, Nimic altceva nu spune femeia prin acest cuvânt decât „Înălţatu-s-a slava mea”.
Şi cum a fost înălţată ? „În Dumnezeul meu”, zice ea. De aceea şi fără primejdie este înălţarea pentru că are rădăcină tare şi nemişcată. Slava de la oameni imită uşurătatea celor ce slăvesc şi de aceea se şi prăvăleşte uşor. Pe când cea de la Dumnezeu nu este aşa, ci pururea rămâne nemişcată. Şi pe amândouă acestea le-a limpezit proorocul: şi grabnica cădere a uneia şi neclintirea celeilalte. Căci zice: „Tot trupul e ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii, Uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut”(Is. 40, 6-7). Dar despre cea de la Dumnezeu nu aşa. Dar cum? „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac”(Is. 40,8). Şi arătat este acest lucru şi din pilda acestei femei.
Căci împăraţi şi generali şi cârmuitori puternici, adesea săvârşind multe lucruri ca să nu li se uite pomenirea şi zidindu-şi morminte strălucite şi înălţându-şi statui şi chipuri în multe locuri şi lăsând în urmă mii de semne ale isprăvilor lor, sunt aduşi la tăcere şi nu sunt pomeniţi de unii nici măcar prin simpla rostire a numelui. Pe când această femeie este cântată acum pretutindeni în lume. Dacă te duci în Sciţia, în Egipt, în India, ba chiar la marginile lumii, vei auzi pe toţi cântând isprăvile acestei femei; într-un cuvânt, tot pământul de sub soare ştie de slava Anei.
Şi nu numai aceasta este lucru minunat, că femeia este cântată în toată lumea, ci că, trecând atâta timp, nu numai că nu s-a stins lauda ei, ci creşte şi sporeşte cu mult mai mult şi toţi cunosc filosofia ei şi răbdarea şi stăruinţa. In oraşe şi în sate, în case şi în tabere de ostaşi, pe corăbii şi în ateliere, pretutindeni o auzi lăudată pe această femeie. Pentru că atunci când Dumnezeu vrea să slăvească pe cineva, chiar dacă vine moartea, chiar dacă trece mulţime de vreme sau orice altceva, necontenit dăinuie florile acelei slave şi nimeni şi nimic nu poate să întunece acea strălucire. Pentru aceea şi aceasta, învăţând pe toţi cei care ascultă, că nu trebuie să ne punem nădejdea în cei muritori – căci din altă parte ne rămân bunătăţile statornice şi nemişcate – a spus şi pricina slavei.
Căci zicând „Întâritu-s-a inima mea întru Domnul”, a adăugat „Înălţatu-s-a cornul meu întru Dumnezeul meu”, vorbindu-ne aici în chip ascuns de două bunătăţi care cu greu se împletesc degrabă una cu alta: pe de-o parte am scăpat de învolburare şi am risipit necinstea, iar pe de alta m-am bucurat de neprimejduire şi m-am împărtăşit de slavă. Aceste două lucruri nu le-ar putea vedea careva cu uşurinţă împletindu-se una cu alta. Căci mulţi scapă de primejdii, dar nu au viaţă slăvită. Iar alţii au parte de slavă şi strălucire, dar sunt siliţi să se primejduiască din pricina acestei slave. Ce spun eu? Mulţi adesea erau întemniţaţi pentru că erau adulteri şi vrăjitori şi spărgători de morminte ori au păcătuit altceva asemenea celor enumerate.
Apoi printr-o oarecare favoare împărătească au scăpat de închisoare. Unii ca aceştia într-adevăr au scăpat de pedeapsă, dar nu şi de ocară, căci au ruşinea păcatului urmărindu-i tot timpul. Alţii, ostaşi vestiţi, dorind cu înfocare o viaţă slăvită şi strălucită, s-au primejduit în războaie şi adeseori au căpătat răni şi în cele din urmă a venit peste ei moartea năprasnică. Aceştia, poftind slava, nu au avut parte de siguranţa dobândirii ei.
4. În cazul femeii acesteia, însă, s-au petrecut amândouă lucrurile: a avut parte şi de siguranţă şi de slavă. Aşa s-a întâmplat şi cu cei trei tineri: au scăpat şi de primejdia focului, au devenit şi slăviţi, biruind mai presus de fire puterea focului. De acest fel sunt isprăvile lui Dumnezeu. El dăruieşte în acelaşi timp o viaţă luminată şi în siguranţă. Aşadar pe acestea două le-a zis în chip ascuns prin cuvintele: „Întăritu-s-a inima mea întru Domnul şi s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul meu”. Nu a zis simplu: „întru Dumnezeu”, ci „întru Dumnezeul meu”, răpind de-a dreptul pentru sine pe Stăpânul de obşte al lumii. Iar aceasta a făcut-o nu micşorându-I stăpânirea, ci arătându-şi dragostea ei şi fiind îmboldită de aceasta.
Căci acesta este obiceiul celor ce se iubesc: nu suferă să se iubească [şi să fie iubiţi] laolaltă cu mulţi, ci doresc să-şi arate dragostea în chip special şi exclusiv(8). Aşa face şi David când zice: „Dumnezeule, Dumnezeul meu pe Tine Te caut dis de dimineaţă”(Ps. 62,1). Vorbind [mai întâi] despre stăpânia Lui asupra tuturor a grăit şi despre cea specială peste sfinţi (9). Şi iarăşi zice: „Dumnezeule, Dumnezeul meu ia aminte la mine pentru ce m-ai părăsit”(Ps.). Şi iar: „Doresc de Dumnezeu. Sprijinitorul meu eşti”(Ps.). Aceste cuvinte sunt ale unui suflet cald, dogorit şi ars de dor. Aşa a făcut şi femeia aceasta. Dar faptul că aceasta se întâmplă cu oamenii nu este de mirare, însă când vezi că Dumnezeu face aceasta, atunci uimeşte-te. Căci după cum aceştia [sfinţii] nu-L cheamă ca pe ceva comun şi altora, ci voiesc ca Dumnezeu să fie al lor în mod
special, aşa şi El, nu zice că este Dumnezeul lor ca şi al celorlalţi [în acelaşi mod ca şi al celorlalţi], ci se numeşte pe Sine Dumnezeul lor în chip special.
Pentru aceea zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob”(Ieş. 3,6; 3 Rg. 18, 36). Iar prin aceasta nu-Şi micşorează stăpânirea, ci mai degrabă Şi-o lărgeşte. Căci stăpânirea [puterea stăpânirii] Lui nu mulţimea supuşilor o arată, ci mai degrabă virtutea lor. Dumnezeu nu se bucură atât de mult că este numit Dumnezeul cerului şi al pământului, al mării şi al celor din ele, pe cât se bucură când este numit Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui lacov. Şi ceea ce nu se petrece în cazul oamenilor se poate vedea că se întâmplă cu Dumnezeu.
Oare ce vreau să spun? În cazul oamenilor slugile îşi iau numirea de la stăpânii lor şi aşa este obiceiul tuturor să spună: „Cutare este administratorul cutăruia; cutare este casierul cutărui general sau om politic”. Nimeni nu spune: „Cutare om politic este al cutărui administrator”, ci obişnuim să îi numim pe cei mai mici raportându-i la cei mai mari. Dar în cazul lui Dumnezeu este cu totul dimpotrivă. Căci nu numai Avraam este numit prin raportare la Dumnezeu [de pildă „rob al lui Dumnezeu”], ci şi Dumnezeu este [Dumnezeul] lui Avraam; deci Stăpânul îşi ia numirea de la rob.
De acest lucru uimindu-se Pavel a spus: „Pentru aceea nu Se ruşinează Dumnezeu să Se numească [pe Sine] Dumnezeul lor”(Evr. 11,16). Pentru ce nu se ruşinează? Spune şi pricina: ca să le urmăm şi noi. Dar aceia erau străini şi călători, iar pentru aceasta ar fi trebuit să se ruşineze de ei. Căci străinul este un nimeni şi pare uşor de dispreţuit. Însă acei sfinţi nu erau străini în sensul în care noi socotim, ci în altul preaslăvit. Noi îi numim străini pe aceia care îşi lasă patria lor şi se duc în alt pământ. Aceia nu erau străini în acest sens. Căci trecând cu vederea toată lumea aceasta şi socotind că mic este pământul, [fie el întreg], priveau la cetatea cea din ceruri. [Şi aceasta o făceau] nu din laudă de sine, ci din pricina mărimii de suflet pe care o aveau; nu din nebunie, ci pentru filosofia lor. S-au uitat la cele de pe pământ şi au văzut că toate curg şi pier şi nimic nu este aici statornic şi nemişcat, nici bogăţia, nici puterea, nici slava, nici însăşi viaţa, ci fiecare are un sfârşit şi va ajunge fiecare la hotarul său cel de pe urmă. Nu aşa sunt cele din cer, ci fără de sfârşit şi nemuritoare.
Pentru aceea au ales să fie străini faţă de cele ce curg şi trec, ca să primească pe acelea care rămân. Străini erau nu prin aceea că nu aveau patrie, ci prin aceea că tindeau către patria care rămâne în veac. Ceea ce însuşi [Pavel] a arătat-o limpede: „Cei ce zic acestea dovedesc că patrie îşi caută” (Evr. 11,14). Ce fel de patrie? Oare pe cea care au părăsit-o? Nu! „Căci dacă se gândeau la aceea ar fi avut vreme să se întoarcă. Acum însă se îndreaptă spre una mai bună, adică spre cea cerească, al cărei Meşter şi Făcător este Dumnezeu. De aceea nu se ruşinează Dumnezeu să Se numească Dumnezeul lor”(Evr. 11, 15-16).
5. Să urmăm şi noi acestora, vă rog! Să trecem cu vederea cele ale veacului de acum, să dorim de cele viitoare, s-o luăm ca învăţător pe această femeie şi să scăpăm pururea la Dumnezeu şi la Acela toate să le cerem. Nimic nu este deopotrivă cu rugăciunea. Căci ea şi pe cele imposibile le face posibile, pe cele anevoioase uşoare şi pe cele greu de ajuns le pune la îndemână. Pe aceasta şi fericitul David cu sârguinţă o săvârşea. Pentru aceea şi zicea: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118,164). Dacă un împărat, cufundat în mii de griji şi tras din toate părţile, de atâtea ori Îl ruga pe Dumnezeu într-o zi, ce iertare sau apărare mai putem avea noi, care, având atâta timp liber, nu Îl rugăm necontenit, deşi am putea avea atâta câştig?
Cu neputinţă este, cu neputinţă, ca un om care se roagă cu cuvenita sârguinţă [po] şi Îl cheamă necontenit pe Dumnezeu, [cu neputinţă] este să păcătuiască vreodată. Cum? Îţi spun eu! Cel ce îşi încălzeşte mintea şi îşi scoală sufletul şi se mută pe sine la cer şi astfel Îl cheamă pe Stăpân, [apoi] îşi aduce aminte de păcatele sale şi îi vorbeşte despre iertarea lor şi îl roagă ca să fie milostiv şi blând, [unul ca acesta] în timp ce grăieşte aceste cuvinte, leapădă orice grijă lumească şi se întraripează şi este mai presus de patimile omeneşti. Şi chiar dacă vede după rugăciune vreun duşman, nu îl mai priveşte ca duşman.
Chiar dacă vede vreo femeie frumoasă, nu se prăbuşeşte la vederea ei, căci focul de după rugăciune rămâne înlăuntrul lui şi alungă cu totul orice gând necuviincios. Însă pentru că suntem oameni şi este cu putinţă să cădem în uşurătate şi slăbiciune, după ce trece o oră sau două sau trei după rugăciune, când vezi căldura care este în tine că vrea să se scurgă câte puţin, aleargă degrabă iarăşi la rugăciune şi încălzeşte cugetul tău cel răcit. Şi dacă vei face aceasta de-a lungul întregii zile, încălzindu-ţi intervalele de timp prin desimea rugăciunii, nu vei da diavolului prilej şi intrare împotriva cugetelor tale.
Şi ceea ce facem când ne pregătim masa şi vrem să bem ceva, să facem şi în acest caz. Când vedem apa încălzită că se răceşte, o punem iar pe foc ca să se încălzească repede. Aceasta să facem şi aici: pe cărbunii încinşi ai rugăciunii să ne punem gura şi astfel vom reaprinde mintea noastră spre evlavie şi atenţie [] şi îi vom imita pe zidari (10). Căci şi aceia, urmând să zidească cu cărămizi, din pricina sfărâmiciunii materialului, proptesc zidirea cu lemne lungi. Şi proptele nu le pun la depărtare mare una de alta, ci la mică distanţă, ca prin desimea lor să facă mai sigură îmbinarea cărămizilor. Aceasta fă-o şi tu, şi toate lucrurile lumeşti, ca şi cu nişte propte de lemn, ţinându-le prin necontenirea rugăciunilor, îngrădeşte-ţi vieţuirea din toate părţile.
Dacă vei face astfel, chiar de vor sufla după aceea mii de vânturi, chiar de vor fi ispite şi întristări, chiar de vor fi gânduri neplăcute, chiar de va veni ceva îngrozitor, nu vor putea să surpe acea casă bine legată cu astfel de rugăciuni. „Şi cum este cu putinţă”, ar zice careva, „om lumesc fiind, legat cu serviciul de tribunal, să te rogi zilnic la fiecare trei ore şi să te duci la biserică?(11) Este cu putinţă şi încă foarte uşor. Chiar dacă nu-ţi este la îndemână să alergi la biserică, stând înaintea uşilor tribunalului şi fiind prins cu treburi, acolo poţi să te rogi.
Căci rugăciunea nu are trebuinţă atât de glas cât de minte, nici de întinderea mâinilor cât de un suflet încordat şi adunat, nici de poziţie exterioară cât de cuget de rugăciune. Fiindcă şi rugăciunea acestei Ana a fost auzită nu fiindcă o zicea cu glas mare şi teatral, ci fiindcă striga tare înăuntru, în inimă. Că glasul ei, zice Scriptura, nu se auzea şi a ascultat-o Dumnezeu. Acest lucru mulţi alţii adeseori 1-au făcut şi în timp ce judecătorul striga înăuntru în tribunal şi ameninţa şi era nebun de furie, ei, cei botezaţi, stând înaintea uşilor [în aşteptare] şi rugându-se cu mintea puţine cuvinte, când au intrat 1-au îmblânzit pe acela şi 1-au prefăcut din sălbatic liniştit. [Iată] că nu au fosat împiedicaţi să se roage nici de loc, nici de timp, nici de tăcerea [buzelor lor].
6. Asta fă şi tu! Suspină cu amar, adu-ţi aminte de păcatele tale, înalţă-ţi ochii la cer, spune în mintea ta: „Miluieşte-mă Dumnezeule” şi rugăciunea ta e gata. Căci cel ce zice „miluieşte-mă” dovedeşte că a făcut o mărturisire şi şi-a cunoscut păcatele sale. Căci cei care au păcătuit trebuie miluiţi. Cel ce zice „miluieşte-mă” a luat iertarea greşelilor, căci cel miluit nu mai este pedepsit. Cel ce zice „miluicşte-mă” are parte de împărăţia cerurilor, căci pe cel pe care Dumnezeu îl miluieşte nu numai că scapă de pedeapsă, ci şi de bunătăţile viitoare se învredniceşte.
Aşadar, să nu căutăm pretexte că nu este aproape casa de rugăciune, căci, dacă suntem treji, harul Duhului ne-a şi făcut biserici ale lui Dumnezeu, aşa încât mare este uşurinţa [de a ne ruga] în tot [locul şi vremea]. Căci închinarea noastră nu este cum era cea a iudeilor la început (fiindcă aceea avea umile lucruri trupeşti şi era trebuinţă de multă forfoteală). La ei, cel care se ruga trebuia să se suie la templu şi să cumpere un berbec, să aducă lemne şi foc, să-şi ia cuţit, să stea înaintea altarului şi multe alte porunci trebuia să îndeplinească. Aici, la noi, însă nu este nimic de acest fel, ci oriunde ai fi, ai cu tine şi jertfelnicul şi cuţitul şi jertfa, căci tu însuţi eşti şi preot şi altar şi jertfa.
Oriunde ai fi, poţi sta înaintea altarului, numai să arăţi o voinţă trează şi nu te împiedică nici locul, nici timpul, ci chiar dacă nu pleci genunchii, chiar dacă nu-ţi baţi pieptul şi nu-ţi întinzi mâinile la cer, fă însă doar dovada unei minţi calde şi ai săvârşit tot ceea ce ţine de rugăciune. Stă şi în puterea femeii care toarce sau coase să se uite la cer cu mintea şi să-L cheme cu căldură pe Dumnezeu. Este cu putinţă ca şi omul care umblă prin piaţă şi se plimbă să facă rugăciuni întinse şi încordate, şi cel care sade în atelier şi prelucrează piei să-şi ofere sufletul lui Dumnezeu [ca jertfă|. Stă şi în puterea slugii şi a celui ce face cumpărături sau vinde şi a celui care se urcă şi se coboară [ici şi colo pentru diferite treburi]şi a celui care stă în brutărie, ca atunci când nu pot veni in biserică(12) să facă rugăciuni încordate şi pline de trezvie.
Lui Dumnezeu nu îi este ruşine de un anumit loc, ci una caută numai din partea noastră: un cuget aprins şi un suflet plin de întreagă înţelepciune. Şi ca să vezi că nu este nevoie nicidecum de vreo înfăţişare exterioară sau loc sau timp, ci de un cuget sincer [şi dăruit] şi trez, [iată] Pavel, şezând aplecat în temniţă, iar nu drept în picioare; căci nu îl lăsa butucul în care erau legate picioarele – când s-a rugat din toată inima, aşa aşezat cum era, s-a cutremurat inchisoarea şi s-au clătinat temeliile ei şi 1-a înfricoşat pe păzitorul închisorii şi l-a iniţiat după aceste întâmplări în sfânta taină [a creştinătăţii] (Fapte 15,25-40).
Şi iarăşi Iezechia, fără să stea drept în picioare, nici plecându-şi genunchii, ci întins fiind pe pat şi zăcând din pricina bolii, întorcându-se către perete, pentru că l-a chemat pe Dumnezeu cu căldură şi cu suflet plin de întreagă înţelepciune [curăţie], a schimbat şi hotărârea dată asupra sa şi-a atras şi multă bunăvoinţă [de la Dumnezeu] şi a redobândit şi sănătatea de mai înainte. Şi nu numai cu bărbaţii mari şi sfinţi se poate vedea că se întâmplă asemenea lucruri, ci şi cu cei răi. Căci şi tâlharul nu a stat în casă de rugăciune, nici nu şi-a plecat genunchii, ci fiind întins pe cruce, din puţine cuvinte a dobândit împărăţia cerurilor. Altul în groapă cu noroi, altul în groapă cu fiare, altul în chiar pântecele chitului, rugându-L pe Dumnezeu, au nimicit toate [poverile] ce erau asupra lor şi şi-au atras bunăvoinţa cea de sus.
Şi acestea zicându-le, [totuşi] vă îndemn să veniţi la biserică şi să vă rugaţi în deplină linişte acasă si să vă plecaţi îndelung genunchi şi să vă întindeţi către cer mîinile. Dar dacă din pricina timpului sau a locului suntem siliţi să stăm printre alţii, să nu lăsaţi pentru acest motiv obişnuitele rugăciuni, ci în felul în care v-am spus mai înainte dragostei voastre rugaţi-vă şi chemaţi-L pe Dumnezeu fiindcă nu veţi păgubi cu nimic la rugăciune, [din cauza împrejurărilor neprielnice], faţă de rugăciunea din biserică. Acestea vi le-am spus nu ca să mă aplaudaţi şi să vă minunaţi, ci ca să arătaţi cu fapta cele spuse şi vremea (13) zilei şi a nopţii, precum şi cea de la muncă, s-o petreceţi în rugăciuni pentru voi şi pentru alţii. Dacă aşa ne vom rândui cele ale noastre, vom trece fără primejdie viaţa aceasta şi vom avea parte şi de împărăţia cerurilor, pe care fie ca noi toţi s-o dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos prin Care şi împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (14).
(1) Pasaj neidentificat.
(2) Strâmtorarea şi sufocarea vin din pricina patimilor şi duhurilor care ne umplu inima şi care nu rabdă puterea cuvintelor Sfintei Scripturi. Omul care nu rabdă (când de fapt ar trebui să salte de bucurie) să stea la slujbă, să ştie că este plin de patimi şi de duhuri necurate, oricât ar încerca să găsească motive din cele mai întemeiate.
(3) Educaţia se face de fapt prin transmiterea unui duh, unui mod de a fi şi de a gândi de la persoană la persoană. Noi nu primim cunoştinţe neutre niciodată, ci cunoştinţe direcţionate şi trecute prin prisma intelectuală şi duhovnicească (care poate fi dumnezeiască sau drăcească) a celui care ni le transmite. Mai concret, împreună cu informaţia primim şi un duh care este de fapt cu ponderea cea mai grea, deşi nu ne dăm seama.
(4) Adevărata realizare a persoanei este posibilă doar în Biserică. Doar în Biserică buna cuviinţă şi libertatea cuvântului, sinceritatea şi dezinvoltura nu se transformă în atac la persoană, calomniere şi tot ceea ce vedem că înţelegem noi azi, desigur deformat, prin libertatea de opinie, sub toate aspectele ei. Ceea ce noi numim libertate nu este altceva decât masca oribilă ,şi distrugătoare a poftelor liber dezlănţuite, fără acea delicateţe creştinească de a ne raporta la aproapele, fie el duşman al nostru. Libertatea, pentru noi cei pătimaşi, este doar a mea şi ea nu ţine cont de demnitatea şi persoana celuilalt, sau şi dacă ţine cont o face în mod superficial, fără să-l privească pe celălalt ca partener al său pentru veşnicie, deci cu valoare infinită.
(5) Tristeţea şi neliniştea, angoasa şi demonizarea caracteristică omului contemporan nu este decât produsul satisfacerii constante a poftelor de moment. Soluţia deznădejdii generale este unică: viaţa ascetică întru părtăşia Sfintelor Taine în Biserică.
(6) Probabil, există şase cuvântări despre Ana, dar una s-a pierdut, căci în cuvântarea a 3-a sfântul nu a tâlcuit acest verset. Iar în cuvântul 5 aminteşte că a cheltuit un discurs întreg numai cu tâlcuirea acestui verset.
(7) Pasaje neidentificate.
(8) Este taina dragostei între două persoane: fiecare are trebuinţă să se dăruie celuilalt total şi să aştepte dăruirea totală a celuilalt. Dar prin aceasta nu înseamnă că o persoană nu poate iubi şi pe alţii dăruindu-se total. Dar acest lucru nu se poate face decât prin har. Hristos se dăruieşte total tuturor şi fiecare îl simte ca al Său cu totul, deşi El este al tuturor, dar fiecare îl simte pe măsura deschiderii şi dăruirii sale faţă de Hristos.
(9) Prin „Dumnezeule” arată stăpânirea comună peste toţi, prin „Dumnezeul meu” pe cea specială faţă de sine.
(10) În general pentru omul care nu este foarte înaintat în rugăciune, rostirea ei cu buzele are darul de a-i ţine mintea atentă şi de a aprinde căldura în inimă.
(11) Poate aluzie la faptul că atunci ceasurile se săvârşeau în fiecare zi în biserică la orele cuvenite, iar omul cu treburi n-ar fi putut participa la toate şi în fiecare zi. Deci preoţii stăteau foarte des la rugăciune pentru întreg poporul.
(12) Importantă precizare, căci noi de multe ori sub pretextul că ne putem ruga oriunde, ascundem lenea sau inexistenţa simţământului că suntem mădulare ale Bisericii. Totuşi nu putem sta departe de fraţi şi de slujbe.
(13) Orice clipă şi prilej.
(14) Pare ciudat un discurs despre rugăciunea neîncetată într-o omilie despre creşterea copiilor. Nu este aşa. Creşterea copiilor este doar un aspect din viaţa obişnuită de familie. Sfântul loan arată că întreaga viaţă de familie (ba mai mult, a tuturor membrilor familiei luaţi şi separat) trebuie ritmată şi hrănită de rugăciune. Prin aceasta se arată că orice îndeletnicire – deci şi creşterea copiilor – trebuie neapărat să se facă cu rugăciune. Iar prin acest fapt nu se arată decât că Dumnezeu este cel mai important lucru (mai important chiar decât soţul sau copiii) din viaţa unei familii, în acest context nu este nimic deplasat ca familia întreagă să participe la privegheri, să postească împreună, să aibă un program concret de rugăciune comună (pe lângă cea continuă personală, care de fapt îi cuprinde pe toţi ai casei în ea, şi deci nu este individuală), să facă milostenie împreună etc. Exemple de astfel de familii erau multe în creştinătatea primului mileniu (chiar până în secolul XX existau astfel de familii „habotnice”, habotnice desigur în ochii oamenilor plini de poftele lumii).