din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”
Despre alăptarea lui Samuel şi că folositor lucru este a întârzia naşterea de copii şi că primejdios şi nesigur [pentru mântuirea noastră] este a nu purta grijă de prunci.
1. Dacă nu par unora împovărător şi nu li s-a făcut lehamite de mine, voiesc iarăşi să mă ating azi de acelaşi subiect despre care am vorbit şi ieri, când v-am condus spre Ana şi v-am introdus cu cuvântul în livada virtuţilor femeii (1), livadă ce nu are trandafiri, nici flori care se veştejesc, ci rugăciunea şi credinţa şi multă nerăutate. Căci acestea sunt mult mai bine mirositoare decât florile de primăvară şi sunt adăpate nu de izvoare de apă, ci de ploile lacrimilor. Că nu fac izvoarele de apă atât de împrospătate grădinile, cât fac izvoarele de lacrimi să se urce la cea mai mare înălţime sadul rugăciunii. Acest lucru s-a petrecut şi cu femeia aceasta. Că numai ce a grăit şi îndată rugăciunea ei a alergat la cer şi i-a adus rod copt: pe sfântul Samuel.
Nu vă necăjiţi dacă iarăşi începem să vorbim despre acelaşi subiect (2). Căci nu vom spune aceleaşi lucruri, ci altele noi şi proaspete. Că şi când e vorba de masa trupească, dintr-un singur peşte multe feluri de mâncare se pregătesc. Ba şi pe aurari îi vedem că dintr-o singură bucată de aur fac şi brăţări şi lănţişoare şi multe alte bijuterii. Chiar dacă materia este de un singur fel, totuşi felurit este meşteşugul şi nu se restrânge numai la un singur fel de a prelucra materia dată, de vreme ce este atât de variat şi iscusit. Iar dacă cele de aici sunt astfel, cu mult mai mult harul Duhului. Iar că variată este masa harului şi mult felurită şi cu multe chipuri, ascultă-1 pe Pavel: „Prin Duhul se dă unuia cuvânt de înţelepciune, altuia cuvântul cunoştinţei, altuia credinţă, altuia darurile vindecărilor, al ajutorărilor, al cârmuirilor, felurile limbilor. Toate acestea le lucrează Unul şi Acelaşi Duh, împărţind fiecăruia după cum voieşte”(I Cor. 12, 8-11). Ai văzut felurime? Multe sunt râurile, dar unul e izvorul. Multe sunt bucatele, dar unul bucătarul. De vreme ce atât de mare este harul Duhului, să nu ne descurajăm.
Ştim că aceasta era stearpă, clar ştim şi că a devenit mamă; ştim că a plâns cu lacrimi, dar ştim şi că s-a bucurat. Ne-am îndurerat cu ea atunci, să ne şi veselim cu ea astăzi. Aşa a poruncit şi Pavel, să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng (Rom. 12,15). Iar aceasta trebuie să o facem nu numai cu oamenii care trăiesc în vremea noastră, ci şi cu cei ce au trăit odinioară. Şi să nu-mi spună careva: „Bine, dar ce câştig voi avea de la Ana şi de pe urma istorisirilor despre ea?(3) Şi cele sterpe pot învăţa de la ea cum să devină mame şi mamele pot afla iarăşi care este cel mai bun mod de a creşte copii. Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii pot lua cele mai mari roduri din această istorisire, învăţând să se poarte cu blândeţe cu femeile lor chiar dacă vor boli de stârpiciune, după cum şi Elcana se purta cu Ana. Şi nu numai acest câştig va fi, ci şi unul mai mare decât acesta, anume că veţi învăţa că toţi părinţii trebuie să-şi crească copiii pentru şi cu Dumnezeu.
Aşadar, să nu socotim nefolositoare ascultarea istorisirii dacă de pe urma ei nu câştigăm argint şi bani. Tocmai acesta este câştigul şi folosul, că nu aur şi argint primim, ci ne aduce înainte ceea ce este cu mult mai mare decât acestea: evlavia sufletului şi comorile cereşti. Şi ne învaţă cum să trecem de orice primejdie. Căci a da bani este uşor şi pentru oameni, dar a îndrepta firea şi a nimici o astfel de întristare a inimii şi a înceta durerea şi a ridica sufletul ce era gata să cadă cu totul, nu îi este cu putinţă nici unui om, ci numai Stăpânului firii (4). Tu, dacă ai fi avut vreo boală netămăduită şi ai fi cutreierat toată cetatea şi ai fi cheltuit bani şi te-ai fi dus la mulţi doctori şi nu ai fi aflat nici o mângâiere, dacă [în cele din urmă] ai fi întâlnit o femeie care a pătimit acelaşi lucru ca şi tine, dar ea a fost izbăvită, de bună seamă că nu te-ai fi dat bătută stăruind şi rugând-o şi cerând ca s-o îndupleci să-ţi arate pe cel ce a vindecat-o.
Acum însă, văzând-o pe Ana înaintea ta şi destăinuindu-ţi pătimirea ei şi vorbindu-ţi de leac şi arătându-ţi şi pe Tămăduitor, fără să o rogi şi fără să-i dai ceva, tu nici măcar nu te apropii, nici nu iei leacul şi nici nu asculţi cu toată atenţia povestea ei ? De ce bine ai mai putea avea parte vreodată ? Că alţii adesea şi mări îndepărtate au traversat şi multă cale au umblat şi bani au cheltuit şi osteneală au răbdat ca să vadă vreun doctor vestit din ţări străine şi aceasta nefiind ei siguri că vor scăpa cu totul de boală. Iar tu, femeie, netrebuind să faci nici o călătorie peste mare, nici să treci dincolo de hotare, nici să suferi vreo astfel de osteneală – şi ce să mai zic de hotare, când nici măcar de pragul casei nu eşti silită să treci, ci stând în iatacul tău poţi să fi dimpreună cu Doctorul şi fără vreun alt mijlocitor să vorbeşti cu El despre toate câte vrei (căci „Dumnezeu de aproape sunt Eu”, zice, „şi nu Dumnezeu de departe”(Ier. 23,23)) – tu, dar, te codeşti şi te leneveşti? Ce apărare mai ai?
De ce iertare te vei mai bucura când cu uşurinţă poţi afla scăpare de toate relele ce stau asupra ta din toate părţile, iar tu te leneveşti şi te codeşti şi nu te preocupi de sănătatea şi mântuirea ta? Că acest Doctor nu numai stârpiciunea, ci orice boală a trupului şi a sufletului o poate vindeca numai cu voinţa. Şi nu doar acest lucru este minunat, că fără de osteneală şi fără călătorie şi cheltuială şi mijlocitori se face vindecarea, ci şi că se face fără durere. Că nu fier şi foc se aduce contra bolii, precum fac asistenţii medicilor, ci destul este numai un semn să facă şi toată deznădejdea şi durerea şi boala fuge.
2. Aşadar, să nu fim fără de grijă, nici nepăsători, chiar dacă am fi săraci şi căzuţi în cea mai de pe urmă nevoie! Că nu bani trebuie să-I aruncăm, încât să ne punem în primejdie sărăcind. Căci acest Doctor nu cere ca plată argint, ci lacrimi şi rugăciuni şi credinţă. Şi dacă mergi la El avându-le pe acestea, vei lua sigur ceea ce ceri şi vei pleca de la Dânsul cu multă veselie. Iar acest lucru este cu putinţă să-1 aflăm din multe locuri şi nu în cele din urmă chiar de la femeia aceasta. Că ea nu a adus aur şi argint, ci rugăciune şi credinţă şi lacrimi şi după ce a luat ceea ce a cerut s-a dus. Să nu socotim că fără de folos ne este povestirea. Căci acestea s-au scris spre povăţuirea noastră, la care a ajuns sfârşitul veacurilor. Însă să ne apropiem de ea şi să învăţăm cum i s-a dezlegat boala şi ce a făcut iarăşi după ce i-a fost dezlegată şi cum s-a folosit de darul cel dat ei de Dumnezeu. „A şezut”, zice, „şi a alăptat pe Samuel”. Ia aminte cum îl privea pe acel copil: nu numai ca pe un simplu copil, ci şi ca dar pe care îl va da lui Dumnezeu. Îndoită îi era dragostea: una din fire, alta din har. Şi mi se pare că se şi sfia şi respecta pe copilul ei. Şi aşa şi este. Că dacă unii, urmând a da ca dar lui Dumnezeu oarecare potire şi pahare, după ce iau lucrurile pregătite şi le depozitează acasă mai înainte de ziua când le vor duce, nu le privesc ca pe nişte vase obişnuite, ci ca pe nişte vase afierosite şi nici măcar nu cutează să se atingă oricum şi oricând de ele, după cum fac cu cele din casă, cu atât mai mult femeia aceasta era cu atâta luare aminte la copil. Şi mai înainte de a-l duce la templu, îl iubea mai mult decât pe un copil şi îi slujea ca unuia ce avea să fie afierosit, socotind ea că astfel se va sfinţi si ea prin el. Căci [aşa] şi casa ei a devenit templu, de vreme ce îl ţinea într-însa pe proorocul şi preotul [Samuel].
Şi nu numai din aceea că l-a făgăduit lui Dumnezeu se vede evlavia ei, ci şi din faptul că nu îndrăznea să se suie la templu şi să-l ducă mai înainte de a-l înţărca. „Că a spus”, zice, „bărbatului său. Nu mă voi sui [la templu] până ce nu mă voi sui cu copilul. Şi când îl voi înţărca va fi dus înaintea Domnului şi va şedea acolo până veac”(I Rg. l, 22). Vezi? Să-l lase acasă şi sa meargă nu socotea că este un lucru sigur. Că după ce i s-a dat darul nu îndrăznea să se arate fără de dar. Iar dacă s-ar fi suit la templu şi l-ar fi luat cu ea se temea să mai vină cu el înapoi(5). Pentru aceea a rămas atâta timp [acasă]: ca să arate [mai apoi] dimpreună cu darul. Şi l-a crescut şi l-a lăsat [la templu]. Iar copilul nu s-a măhnit că a fost luat de la sân. Ştiţi cât de nervoşi obişnuiesc copiii să fie când sunt luaţi de la sân. Dar acesta nu s-a mâniat când a fost luat de la sânul mamei, ci a privit către Dumnezeu, Care a făcut-o şi pe aceea mamă a sa. Însă şi mama nu s-a îndurerat când s-a despărţit de copil. Căci harul, mijlocind pentru ea, a biruit pătimirea firescă şi lor li se părea că sunt unul cu altul(6). Şi precum via este înrădăcinată într-un anumit loc, dar până departe îşi întinde mlădiţele şi ciorchinele atârnând este totuşi împreună cu rădăcina, chiar dacă distanţa dintre ele este mare, aşa s-a petrecut şi cu această femeie. Căci ea a rămas în cetate, dar mlădiţa ei s-a întins până la templu şi acolo era atârnat ciorchinele cel copt. Iar depărtarea locului nu a împiedicat nicidecum ca dragostea cea după Dumnezeu(7) să lege împreună pe mamă şi pe copil. Căci chiar dacă vârsta lui era necoaptă, însă virtutea îi era pârguită(8) şi s-a făcut dascăl tuturor celor ce se suiau la templu, prin multa lui cucernicie faţă de Dumnezeu. Fiindcă aflând ei despre felul naşterii sale căpătau îndestulată mângâiere şi nădejde în Dumnezeu. Şi nimeni din cei ce-l vedeau pe copil nu tăcea, ci toţi Îl slăveau pe Dumnezeu Cel Ce mai presus de nădejde l-a dăruit pe el [maicii sale]. Pentru aceea a întârziat Dumnezeu naşterea, ca să se întindă mai tare această bucurie şi să o facă mai strălucită pe femeie. Căci cei care ştiuseră de necazul femeii erau martorii harului lui Dumnezeu, aşa încât multă vreme cât fusese fără de copii a făcut-o şi mai cunoscută la toţi şi de toţi era fericită şi admirată şi prin ea îi erau aduse lui Dumnezeu mulţumiri [şi laude de către alţii]. Acestea le spun ca şi noi, dacă vedem pe unele femei sfinte că nu au copii sau sunt în vreun alt necaz asemănător, să nu cugetăm cele rele, nici să ne mâniem, nici să nu spunem în noi înşine: “Pentru ce a trecut cu vederea Dumnezeu pe o femeie care vieţuieşte cu atâta virtute şi nu i-a copil?” Căci nu pentru că trece cu vederea face aşa, ci ştiind că este un alt folos mai mare pentru noi. L-a lăsat, aşadar la templu. L-a lăsat pe miel la păstor, l-a dus pe berbec la turmă şi pe trandafirul cel fără spini în grădină: trandafir care nu se veştejeşte, ci pururi este înflorit şi care poate să se suie chiar până la cer, de a cărui bună miresmă toţi cei care locuiesc în lume se împărtăşesc până azi. Atâta amar de ani au trecut şi încă se menţine puterea acestei bune miresme şi nu a slăbit prin mulţimea vremii [scurse]. [Şi asta] pentru că aşa este firea celor duhovniceşti.
3.A dus acest răsad frumos şi l-a sădit în altă parte. Şi după cum ostenitorii pământului mai întâi aruncă în pământ seminţele de chiparos şi de alte asemenea plante, apoi, când văd că sămânţa s-a făcut copac, nu-l lasă în acelaşi pământ, ci smulgându-l de acolo, îl mută în altă ţarină ca pământul să primească în sânurile sale planta de curând sădită şi astfel toată puterea sa [a pământului], fără grabă şi continuu, să o dea spre hrănirea şi creşterea acelei rădăcini, tot aşa a făcut şi femeia aceasta. Căci copilul semănat în acel pântece mai presus de nădejde, l-a mutat de acasă şi l-a sădit în templu unde sunt izvoare de apă necontenit. Şi puteai să vezi împlinindu-se cu ei acel cuvânt proorocesc pe care l-a zis David cântând aşa: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul ciumaţilor n-a şezut, ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit la izvoarele apelor care roada lui va da la vremea sa” (Ps. 1, 1-3). Căci nu după ce a avut experienţa răutăţii a venit [copilul] la lepădarea ei, ci chiar din scutece a ales virtutea (9) [ap]. Nu a fost părtaş „adunărilor celor ce fac fărădelege”, nici nu a avut parte de convorbiri pline de necredinţă, ci din cea dintâi vârstă, de la sânul maicii, a venit la celălalt sân, cel duhovnicesc (10). Şi după cum copacul, dacă are parte necontenit de umezeală, creşte la înălţime mare, aşa şi acesta a ajuns la culmea virtuţii fiind adăpat neîncetat cu auzirea cuvintelor dumnezeieşti (11) Dar să vedem cum l-a sădit?
Să urmăm şi noi femeii, să intrăm în templu împreună cu ea. „S-a suit”, zice, cu el în Silo, şi cu un viţel de trei ani. îndoită jertfă a fost. Una era viţelul necuvântător, cealaltă era [copilul] cuvântător. Pe unul l-a jertfit preotul, pe celălalt l-a oferit femeia. Mult mai bună era jertfa pe care femeia a adus-o decât aceea pe care a făcut-o preotul. Căci şi aceasta a fost preoteasă a propriilor ei măruntaie şi a urmat patriarhului Avraam, ba l-a şi întrecut. Căci acela luându-şi fiul l-a dus pe el o singură dată. Aceasta însă l-a lăsat să rămână totdeauna la templu. Acela l-a adus jertfă cu totul. Nu te uita că nu l-a junghiat, ci [priveşte] că a săvârşit totul numai cu voia liberă . [Dar femeia l-a dat cu totul.] Ai văzut femeie care se ia la întrecere cu bărbatul? Ai văzut că nu a fost nici o piedică din partea firii | femeieşti] ca să-l urmeze cu râvnă pe patriarh? Dar să vedem cum l-a adus jertfă?
Apropiindu-se de preot i-a zis: „Întru mine, Doamne”. Ce înseamnă „întru mine?”, înseamnă: cu amănunţime ia aminte la cele grăite de mine. Pentru că a trecut mult timp, voia iarăşi să-i amintească cele spuse de prima dată. Pentru aceea zice „întru mine, Doamne. Eu sunt femeia care a stat înaintea ta şi se ruga Domnului pentru copilaşul acesta”. „M-am rugat Domnului şi mi-a dat cererea pe care am cerut-o de la El. Şi dau înapoi împrumutul Domnului pentru toate zilele câte le va trăi, ca să fie de folos Domnului”. Nu a zis: „Eu sunt femeia pe care ai ocărât-o, pe care ai batjocorit-o, pe rare ai bănuit-o de beţie şi de vorbire fără rost. Pentru aceea ţi-a arătat Dumnezeu că nu sunt beată. Tu m-ai învinuit pur şi simplu de acest lucru, [fără să cercetezi]”. Nu a zis nimic din aceste cuvinte iuţi, ci i-a răspuns cu multă blândeţe.
Deşi din faptele petrecute avea motiv să se dezvinovăţească şi putea ea acum să-l ocărască pe preot, ca pe unul care atunci o defăimase pe degeaba, nu a făcut nimic din toate acestea, ci a grăit numai despre binefacerea lui Dumnezeu. Ia aminte la bunăvoinţa roabei (12). Când a pătimit cele rele nu a dezvăluit nimănui necazul, nici nu a zis către preot: „Am o potrivnică care mă ocărăşte şi mă batjocoreşte pentru că are o ceată de copii. Eu însă vieţuiesc întru blândeţe, deşi nici până azi nu am putut deveni mamă pentru că Dumnezeu a închis pântecele meu; şi văzând că mă necăjesc nu m-a miluit”. Nimic din acestea nu a zis, ci trecând sub tăcere felul necazului a arătat numai că este deznădăjduită şi întristată spunând: „Sunt o femeie aflată în vreme apăsătoare”. Şi nici aceasta nu ar fi spus-o dacă n-ar fi silit-o preotul, bănuind că ar putea fi beată. Când a lăsat-o necazul acela şi Dumnezeu i-a dat cererea, atunci [doar] a făcut cunoscută preotului binefacerea, vrând ca şi el să fie părtaş mulţumirii ei, după cum l-a făcut părtaş şi rugăciunii ei de odinioară.
Şi a zis: „Pentru copilul acesta m-am rugat şi mi-a dat Domnul cererea pe care am cerut-o de la El. Şi acum dau împrumutul înapoi Domnului”. Vezi cum măsoară! „Să nu socoteşti că fac ceva mare şi minunat”, zice ea, „pentru că ofer pruncul. Căci nu fac cu deplină stăpânire şi [din proprie iniţiativă] această faptă bună, ci doar îmi plătesc datoria. Am făcut o înţelegere şi acum înapoiez ceea ce am primit Celui ce mi-a dat”(13). Şi zicând aceste cuvinte s-a oferit şi pe sine împreună cu pruncul, legându-se şi pe sine de templu ca şi cu un lanţ prin împreună-pătimirea firii (14).
4. Căci dacă „unde este comoara omului acolo este şi inima lui”(Mt. 6,21), cu mult mai mult unde era copilul femeii acolo era şi cugetul mamei; şi aşa pântecele ei s-a umplut iar de binecuvântare (15). După ce a zis aceste vorbe şi s-a rugat, ascultă ce zice preotul către Elcana: „Îţi va da Domnul altă sămânţă din femeia aceasta în locul celei care ai dat-o Domnului”. La început (16) nu a zis „Îţi va da în locul [acesteia alta]”, ci „Să-ţi dea ţie Domnul cererea”. Când însă L-a făcut datornic pe Dumnezeu îi zice: „Să-ţi răsplătească [să-ţi dea în loc] bune nădejdi pe viitor”. Căci dacă pe când nu îi era [Dumnezeu] dator i-a dat, cu mult mai mult după ce S-a băgat dator îi va răsplăti. Pe cel dintâi l-a luat făcând făgăduinţă, iar pe cei de după aceea i-a luat din binecuvântarea [dată după primul]. Şi aşa întregul rod al femeii s-a sfinţit.
Cel întâi născut era isprava femeii, la cel de-al doilea însă a fost părtaş şi preotul. Şi precum pământul bun şi gras, când primeşte seminţele ne arată roade bogate, aşa şi femeia, primind cu credinţă cuvintele preotului a adus alte spice mănoase şi a preschimbat vechiul blestem, născând din făgăduinţă şi binecuvântare. Şi tu, dar, femeie, râvneşte acesteia. Şi chiar de eşti stearpă, fă o făgăduinţă asemănătoare şi roagă pe preot să mijlocească împreună cu tine. Dacă într-adevăr şi cu totul primeşti cu credinţă cuvintele lui, binecuvântarea părinţilor [a preoţilor] va sfârşi m rod bun şi frumos. Iar dacă devii mamă, oferă-ţi şi tu copilul. Aceea 1-a dus la templu. Tu pregăteşte-l pe el templu împărătesc. „Căci mădularele voastre”, zice, „sunt trupul lui Hristos şi templu al Duhului Care locuieşte în voi”(l Cor. 6,19) (17). Şi iarăşi [zice]: „Voi locui în voi şi voi umbla” (II Cor. 6,16). Cum, dar, nu este necuvenit să îndreptăm o casă îmbătrânită care stă gata să se prăbuşească şi pentru ea să cheltuim bani şi să aducem zidari şi să ne îngrijim de toate, iar casa lui Dumnezeu – căci casă a lui Dumnezeu este sufletul unui tânăr – să nu o învrednicim de nici o purtare de grijă (18)?
Vezi ca nu cumva să auzi şi tu acelaşi lucru pe care 1-au auzit de demult iudeii. Căci aceia, pentru că nu au purtat grijă de templul acesta văzut când s-au întors din robie, ci şi-au înfrumuseţat casele, aşa L-au mâniat pe Dumnezeu încât l-a trimis pe prooroc şi i-a ameninţat cu foametea şi cu multe lipsuri în cele de trebuinţă. Iar pricina acestei ameninţări aceasta era: „Voi locuiţi în case mari, iar casa Mea se pustieşte”(Agheu 1,4). Dacă neglijenţa faţă de acel templu a ridicat mânia lui Dumnezeu, cu mult mai mult uşurătatea faţă de acest templu mânie pe Stăpân. Căci acesta [al trupului şi sufletului] este mult mai de preţ decât acela, după cum şi simbolurile sfinţeniei sunt mai mari (19).
Nu lăsa casa lui Dumnezeu să devină peşteră de tâlhari ca să nu auzi şi o altă certare pe care Hristos a făcut-o iudeilor când a zis: „Casa Tatălui Meu este casă de rugăciune, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari” (Mt. 21,13). Cum devine peşteră de tâlhari? Când îngăduim să intre în sufletele tinerilor pofte care îi robesc şi lăsăm toată desfrânarea să locuiască în ei. Căci asemenea gânduri sunt mai cumplite decât tâlharii, robind libertatea copiilor” şi făcându-i robi patimilor necuvântătoare, străpungându-i din toate părţile şi umplând mintea lor de multe răni (21) . De aceea trebuie .să veghem asupra lor în fiecare zi şi ca de un bici să ne folosim de cuvânt ca să scoatem toate aceste patimi din sufletul lor şi copiii să poată prin noi să se împărtăşească de cetăţenia cea de sus si să săvârşească toată lucrarea de acolo. Nu ştiţi că cei ce vieţuiesc în oraşe, adeseori îşi iau de îndată copiii de la alăptat şi îi duc la temple, la lupte, la şcoli sportive, la dans şi muzică? Aceasta să facem şi noi! Din cea dintâi vârstă să-i introducem în vieţuirea cerească. Căci aceasta de aici este doar cheltuială pământească şi nu are nici un câştig.
5. Căci ce câştig poţi avea din laudele mulţimii, spune-mi? Fiindcă de îndată ce se lasă seara, aplauzele şi toată acea agitaţie se veştejeşte, îndată ce se termină adunarea, după ce s-au desfătat ca într-un vis, rămân pustii de orice veselie şi căutând în sine buna dispoziţie de pe urma cununilor [de laudă], de pe urma îmbrăcăminţii strălucite şi de pe urma a toată cealaltă împopoţonare şi fandoseală [lumească], nu o pot afla. Şi toate acestea au trecut pe lângă ei mai repede ca un vânt. Pe când vieţuirea cerească, din contră, este cu totul altfel: fără cheltuială ne aduce mult câştig şi încă statornic. Căci nu oamenii beţi, ci poporul îngerilor îl aplaudă neîncetat pe cel ce vieţuieşte în ceruri. Dar ce vorbesc eu de poporul îngerilor? Însuşi Stăpânul îngerilor îl laudă şi îl primeşte pe acela. Iar cel lăudat de Dumnezeu, nu o singură zi, sau două, ori trei, ci în toată veşnicia, merge cu strălucire, purtând cunună, şi nu vei putea vedea capul unui asemenea om niciodată golit de slava aceea (22).
Căci timpul unei asemenea laude nu se restrânge la câteva zile, ci se întinde în nemurirea veacurilor viitoare. Acestei slujiri nu îi poate fi piedică niciodată sărăcia, ci este cu putinţă şi săracului să slujească această slujire. Şi mai cu seamă săracului, căci el este străin de toată fandoseala şi mândria lumească! Pentru ca nu trebuie cheltuială de bani şi averi, ci un suflet curat şi o minte întreagă şi feciorelnică (23). Din aceasta [din sărăcie] se ţes pentru suflet hainele acelei vieţuiri şi se împleteşte cunună, încât dacă sufletul nu este împodobit cu isprăvile virtuţii, nu are nici un folos din mulţimea aurului. Prin urmare, nici o vătămare nu vine din sărăcie dacă are pusă deoparte bogăţia lăuntrică.
Iar această slujire nu este doar a pruncilor de parte bărbătească, ci şi a fetelor. Căci după cum în viaţa socială nu sunt rânduiţi doar bărbaţi să facă aceste lucruri şi slujiri, ci teatrul le primeşte şi pe femei şi pe bătrâni şi pe tineri şi pe robi şi pe cei liberi, tot aşa, unde este râvnă dovedită a sufletului nu este piedică nici firea, nici vârsta, nici rangul social, nici vreun alt lucru. De aceea vă rog pe voi toţi, din cea dintâi vârstă să-i daţi pe fiii şi fiicele voastre la asemenea slujiri şi îndeletniciri şi puneţi-le de o parte mai dinainte o bogăţie care se potriveşte cu o asemenea vieţuire, nu adunându-le aur şi argint, ci depozitându-le în suflet blândeţea, întreaga înţelepciune, cuviinţa şi toată cealaltă virtute. De această cheltuială are nevoie o astfel de slujire şi îndeletnicire.
Aşadar dacă această avuţie [duhovnicească] o strângem atât în noi cât şi în copiii noştri,(24) vom avea parte şi în viaţa aceasta de multă strălucire, iar în viaţa ce vine vom auzi acel fericit glas prin care Hristos îi va chema pe toţi cei ce L-au mărturisit pe El. Mărturisire nu doar prin credinţă, ci şi prin fapte, fiindcă dacă nu este şi aceasta adăugată [celei prin credinţă] ne primejduim să fim pedepsiţi împreună cu cei care L-au tăgăduit. Căci nu unul singur este chipul tăgăduirii, ci multe şi felurite, la care şi Pavel se referea când zice: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar prin faptele lor îl tăgăduiesc”(Tit. 1,16). Şi iarăşi: „Dacă cineva dintre ai lor, şi mai ales dintre casnici, nu le poartă de grijă au tăgăduit credinţa şi sunt mai răi decât necredincioşii”(l Ti m. 5,8). Şi iar: „Fugiţi de lăcomie, care este închinare la idoli”(Col. 3,5).
Prin urmare, fiindcă sunt atâtea tăgăduiri, este limpede că sunt tot pe atâtea mărturisiri, ba chiar mai multe (25). Pe acestea toate să ne sârguim să le mărturisim, ca şi noi să ne bucurăm de cinstea din ceruri, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(1) Predicatorul este cineva familiarizat prin faptă cu subiectul despre care vorbeşte. Doar astfel îşi poate permite să îi conducă fără greş şi pe alţii la lucrul despre care discută. Important este ca mesajul Scripturii sau al unei vieţi de sfânt să-l prefac în trăire proprie, să mă raportez, în chip viu. De altfel, sfinţii sunt vii şi împreună cu noi când le citim vieţile.
(2) Probabil, mulţimea începuse să forfote la gândul că iar le va vorbi despre rugăciunea Anei. Predica trebuie permanent variată spre a fi primită de auditori. Dacă şi un trăitor şi orator desăvârşit cum e sfântul loan Gură de Aur întâmpina greutăţi în a i se percepe mesajul, cu cât noi, cei mult mai jos decât el, nu avem nevoie de multă rugăciune şi atenţie pentru a nu vorbi degeaba ascultătorilor?
(3) Aşa facem şi noi azi când spunem: vieţile sfinţilor sunt învechite, nu mai au savoare şi sens pentru epoca noastră. Şi aşa pierdem legătura vie cu Duhul Sfânt care ne vine prin predania Bisericii.
(4) Adevărata vindecare nu se dă de nici un psiholog sau psihiatru, medic sau farmacist, terapeut naturist etc., oricât ar plăti cineva, ci numai harul Duhului poate face cu adevărat aceasta. Ceilalţi pot aduce ameliorări – nu calitative, ci cantitative – însă acestea ţin tot de viaţa aceasta şi de ordinea lumii căzute în păcat.
(5) Copilul trebuia pregătit atât cât ţinea de ea şi apoi dat lui Dumnezeu. Trebuia ca şi ea să-şi aducă aportul.
(6) Relaţia dintre Ana şi Samuel devenise duhovnicească pe de-a-ntregul, încât distanţa ce-i separa era desfiinţată de harul care era prezent în amândoi şi care îi făcea să se simtă totdeauna împreună. Acest har, dacă l-am avea, ne-ar face să simţim realitatea de netăgăduit a prezenţei sfinţilor şi a fraţilor noştri care sunt la mari depărtări. Singurul lucru care trebuie să ne preocupe este dobândirea reală a harului. Acesta trebuie să fie scopul strict al oricărei mame când îşi creşte copilul. Numai această prezenţă simţită a harului poate alunga tirania legăturilor provocate de firea căzută (a se vedea vieţile sfinţilor Andronic şi Anastasia din 9 octombrie şi a sfântului mucenicLonghin sutaşul din 16 octombrie, unde se arată modul cum harul şi rugăciunea au dizolvat durerea mamelor pentru pierderea copiilor lor).
(7) Dragoste duhovnicească, nu firească, era între ei.
(8) Copilul să fie crescut în virtute de la primele zile, pentru ca aceasta să-şi arate rodul foarte de timpuriu.
(9) A ales, desigur, prin mama lui.
(10) Ideea că orice copil trebuie să aibă experienţa nebuniilor din lume este din punct de vedere duhovnicesc un nonsens şi o prostie. Tocmai, dacă este ferit de orice experienţă a răului, va avea şanse reale la mântuire. Ne întrebăm: „Dar atunci copilul meu ce face dacă nu ştie ale lumii? Cum va fi privit de ceilalţi colegi de joacă, de şcoală, de serviciu etc.?”. Aşa gândesc creştinii lumeşti care în chip ascuns sunt legaţi de lume şi pentru care lumea, cariera, poziţia socială, atârnă mai mult în balanţă decât cunoaşterea şi viaţa duhovnicească reală. Iar adunări ale celor ce fac fărădelege nu sunt mai toate desenele animate şi filmele la care se uită, iar convorbiri ale necredinţei nu este educaţia ştiinţific (dar mai ales conceptual) eronată care li se dă în şcoli? Mai întâi copilul trebuie educat temeinic în Duhul Bisericii şi apoi, dacă e cazul, dat şi la şcoală, dar şi atunci cu multă precauţie şi cercetare. Mai bine fără cele ale lumii decât cu mintea şi inima vătămate.
(11) Copilul crescut astfel din scutece are mult mai mari şanse decât altul să ajungă la măsura sfinţeniei. Azi copiii sunt adăpaţi, şi încă neîncetat, zi şi noapte, cu alte imagini şi auziri pline de patimi.
(12) Bunăvoinţă nu în sensul plat, banal, de azi, ci în sensul etimologic de bună orientare a voinţei în acord cu raţiunea pusă de Dumnezeu în om. În orice situaţie voinţa Anei acţionează conform poruncilor lui Dumnezeu.
(13) Cu adevărat nimic din ceea ce avem nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dar Ana nu-1 dă oricum pe Samuel, ci după ce şi ea a pus, după putere şi mai ales după bună-voinţă, partea sa în buna creştere a copilului. Aceasta este de fapt esenţa Liturghiei: Dumnezeu primeşte darurile de la noi, dar nu aşa cum ni le-a dat, ci transformate de aportul şi sârguinţa noastră. Iar dacă efortul nostru este sincer (în cadru liturgic: dacă prescura îndeplineşte toate condiţiile) preface în ceva infinit de preţios darul nostru, îl înveşniceşte prin harul Duhului Sfânt, îl face al Său dimpreună cu noi. Orice act pe care noi îl facem ar trebui să fie un act liturgic, o prelungire a tainei Liturghiei, o împreună lucrare cu Dumnezeu în care Dumnezeu e începutul şi sfârşitul, iar omul lucrează şi el, dar tot împreună cu Dumnezeu, în partea de mijloc.
(14) Este un text de mare adâncime teologică: Ana aduce pe prunc. Pruncul este legat prin fire, printr-o simţire specială de mama lui. Această legătură este de nedezlegat şi, prin urmare, o dată cu el se aduce jertfă şi mama. Este ca şi în cazul în care tragem un om de mână. Pentru că mâna este prinsă organic de restul trupului, va fi tras tot omul. La fel este cu sfinţii: dacă sunt la Dumnezeu ne trag şi pe noi după ei datorită legăturii de nedezlegat ce există în firea umană. De aceea taina lui Hristos nu poate fi despărţită de taina Maicii Sale, datorită acestei legături ontologice a firii umane. Această împreună-pătimire a firii, această simţire a unităţii firii omeneşti din toate veacurile şi prin toate veacurile este simţită doar de puţini oameni ajunşi la măsuri duhovniceşti înalte. Această unitate a simţit-o şi Maica Preacurată pe cruce. Plânsul ei nu era unul facil, al unei mame care îşi pierde copilul, ci el avea dimensiunile jertfei lui Hristos, era universal, cuprindea întreaga omenire. Această compătimire a firii L-a făcut pe Fiul ca, luând trup, să moară pentru păcatele noastre. Datorită acestei împreună-pătimiri şi unităţi a firii poate cânta Biserica că noi oamenii aducem ca dar lui Dumnezeu pe Maica Domnului (Vecernia din 26 decembrie). Firea a fost făcută de Dumnezeu nu ca să fie sfâşiată prin împătimire (prin împărţirea ei din pricina patimilor individuale), ci să-şi simtă şi să-şi adâncească unitatea şi împreună-pătimirea (compătimirea), prin dăruirea persoanelor unele către altele şi purtarea laolaltă a sarcinilor.
(15) Ceea ce avem în minte ne direcţionează şi ne pătrunde întreaga fiinţă, trup şi suflet, deci şi pe cei din jurul şi din noi. Dacă mintea mamei este la televizor, modă, bani etc., va avea în pântece blestem, nu binecuvântare.
(16) Înainte de a-l zămisli, când s-a rugat la templu.
(17) Nu există în Sfânta Scriptură textul în această formă, ci este format din părţi ale unor versete disparate.
(18) Aşa şi azi ne îngrijim ca pruncul şi copilul să aibă toate cele deşarte ale lumii, dar de inima lui nu ne îngrijim. Ne preocupăm de avere, bani, pofte, şcoli, poziţie socială, carieră şi în inima lui îl lăsăm pradă duhurilor necurate care intră prin cele pe care noi le-am agonisit, chipurile, spre binele lui (de fapt spre pierzania lui).
(19) Insemnele, simbolurile. Sfânta Euharistie e numită de Sf. Dionisie Areopagitul „simbol”. Ceea ce sfinţeşte sufletul şi trupul (templul omenesc) este Sfânta împărtăşanie. Templul evreiesc era sfânt prin mana şi tablele Legii şi toiagul lui Aaron care se aflau în el, trupul şi sufletul creştinului prin Sfânta împărtăşanie şi purtarea noii Legi în inimă.
(20) Privitul filmelor, reclamelor, jocurilor etc. de fapt ne robesc, deşi par că ne oferă gustul libertăţii şi al independenţei. Emanciparea este dobândită prin educarea în duhul lumii şi al satisfacerii poftelor.
(21) Toate sugestiile care intră în noi prin simţurile care nu sunt păzite ne vătăma mintea şi puterea de a cugeta duhovniceşte. Pocăinţa [uta~voia] este tocmai câştigarea minţii curate, eliberate de otrava sugestiilor lumii. Lumea sfârtecă mintea [voug], paralizează, pe când pocăinţa o readună, îi redă sănătatea. Pocăinţa deplină nu este cu putinţă decât cu ajutorul harului.
(22) Harul Duhului (simbolizat la propriu şi la figurat) în icoane de nimbul din jurul capetelor sfinţilor este o prezenţă permanentă a nevoitorului adevărat. Harul se face al lui, dinlăuntru, nu ceva exterior.
(23) Mintea feciorelnică şi sufletul curat nu se poate avea dacă ne împreunăm lăuntric cu toate poftele, sugestiile şi gândurile pătimaşe venite din afară, prin simţuri.
(24) Nu pot să cresc un copil duhovniceşte dacă eu nu sunt duhovnicesc. Deci este neapărat de trebuinţă să fie mai întâi părinţii duhovniceşti, altfel ne amăgim socotind că îi creştem în Duhul Sfânt.
(25) Capacitatea de diversificare a răului, deşi uluitoare, nu este nici pe departe la fel de prolifică ca cea a binelui. Oricât de inventiv este dracul, Dumnezeu îl întrece în perspicacitate. Se vede aceasta din surprinzătoarele şi inventivele modalităţi de practicare a virtuţii pe care le făceau sfinţii.