Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvânt despre vieţuirea după Dumnezeu
l. Citirea oricărei cărţi din Scriptura cea de Dumnezeu insuflată este pentru cei cu luare-aminte cunoaştere a dreptei credinţe; dar Scriptura Sfântă a Evangheliilor este covârşirea celor mai înalte învăţături, căci cuvintele din Evanghelii sunt poruncile Prea- înaltului Împărat. De aceea şi înfricoşătoare pedeapsă ameninţă pe cei ce nu păzesc cu deosebită grijă cele spuse de El. Dacă cel care calcă legile căpeteniilor de pe pământ suferă o pedeapsă de care nu poate scăpa, apoi cu mult mai mult va fi supus la chinuri de nesuportat cel care calcă poruncile Stăpânului ceresc. Şi pentru că mare este primejdia pricinuită de neluarea aminte, să privim cu multă luare-aminte la cuvintele ce ni s-au citit de curând din Evanghelie.
– Care sunt acestea?
– Strâmtă este uşa şi îngustă calea care duce la viaţă; şi puţini sunt cei ce o află! Şi iarăşi: Largă este uşa şi lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră prin ea!
Adesea ascult aceste cuvinte şi mă minunez de adevărul spuselor lor, când văd cât de stăruitori sunt oamenii pentru cele deşarte. Toţi merg pe calea cea largă, toţi se dau în vânt după lucrurile din lumea aceasta, şi nicicând nu se gândesc la cele viitoare; toţi se zoresc necontenit să guste din plăcerile trupeşti, şi lasă sufletele să se topească de foame; primesc în fiecare zi nenumărate răni, şi nicicând nu simt relele în care trăiesc. Când le e bolnav trupul, se duc la cei care-i pot vindeca, îi cheamă acasă, le plătesc cât pot mai mult, arată multă răbdare, îndură un tratament dureros ca să li se facă trupul sănătos; dar când le e bolnav sufletul, îl lasă în paragină cu totul şi nu se străduiesc să-i redea sănătatea care merită să fie iubită întru totul; şi doar ştiu bine că trupul este muritor şi trecător şi se aseamănă cu florile de primăvară; ca şi ele, trupul se veştejeşte, se stinge şi se dă stricăciunii. Ştiu la fel de bine apoi că sufletul este cinstit cu nemurirea, că e făcut după chipul lui Dumnezeu şi i s-a încredinţat cârma trupului. Ceea ce este vizitiul pentru căruţă, căpitanul pentru o corabie, muzicantul pentru un instrument muzical, aceea a legiuit Plăsmuitorul să fie sufletul pentru acest vas pământesc. Sufletul are frâiele, el întoarce cârma, el loveşte coardele; iar când face asta bine, scoate cântarea aceea plină de armonie a virtuţii, dar când slăbeşte coardele sau le struneşte mai mult decât trebuie, vatămă şi arta, şi armonia. Mulţi oameni deci privesc cu nepăsare sufletul şi nu-1 învrednicesc nici de cea mai mică purtare de grijă, ci tot timpul vieţii lor şi-1 cheltuiesc în griji trupeşti. Unii îmbrăţişează viaţa pe mare şi se luptă cu valurile şi cu vânturile; viaţa şi moartea le ţin mereu tovărăşie, iar nădejdea mântuirii lor stă în câteva scânduri; alţii se ostenesc cu lucrarea pământului, înjugă boii la plug, ară pământul, seamănă şi seceră, sădesc şi culeg, şi tot timpul vieţii lor se scurge în astfel de osteneli; alţii se îndeletnicesc cu negoţul, şi pentru el străbat marea şi uscatul, pun şederea printre străini înaintea şederii în ţară; îşi părăsesc patria, neamul, prietenii, soţiile şi copiii şi îndrăgesc pământuri străine, pentru puţine câştiguri. Dar pentru ce să înşir toate meseriile pe care le-au născocit oamenii pentru trebuinţele trupului şi în care-şi petrec zilele şi nopţile, ca să agonisească trupului desfătări, în timp ce lasă sufletul să flămânzească, să înseteze, să se usuce, să se întineze şi să fie hărţuit de mii şi mii de păcate? Şi după multe sudori şi osteneli, nu scapă de moarte trupul muritor, dar ei supun la nemuritoare pedepse şi sufletul nemuritor o dată cu trupul muritor.
2. De aceea, plângând cu amar neştiinţa răspândită în sufletele oamenilor şi adâncul întuneric ce le cuprinde sufletul, aş voi să găsesc un foişor înalt de tot, din care să pot vedea toate neamurile pământului; aş voi să am şi o voce care să răsune până la marginile pământului, să intre în urechile tuturor celor de pe pământ şi să strige cuvintele acelea ale lui David: Fiii oamenilor, până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna? , alegând cele pământeşti în locul celor cereşti? Până când închideţi ochii, vă astupaţi urechile şi nu auziţi glasul lui Dumnezeu Care strigă în fiecare zi: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide! Că tot cel ce cere primeşte, cel ce caută găseşte şi celui ce bate i se deschide ?
Pentru că mulţi suntem nedesăvârşiţi, aplecaţi mai mult spre cele lumeşti şi încântaţi de gânduri iubitoare de plăceri lumeşti, şi nu ne facem cererile cum trebuie, de aceea Stăpânul Cel obştesc ne-a învăţat cum să ne rugăm, zicând: Când vă rugaţi, nu grăiţi multe ca păgânii, că lor li se pare că în multa lor vorbărie vor fi auziţi . A numit “vorbărie multă” flecăreala care are multe cuvinte, dar e lipsită de orice folos. Domnul, oprind multa vorbărie, ne dă a înţelege că nu trebuie să cerem în rugăciunile noastre cele trecătoare şi pieritoare; să nu cerem frumuseţe trupului, care se veştejeşte devreme, se macină de boală şi se nimiceşte de moarte. Că aşa e frumuseţea trupului: floare cu puţină dăinuire. Se iveşte puţin în primăvara tinereţii, şi după puţină vreme o strică bătrâneţea. Iar dacă ai vrea să cercetezi şi alcătuirea trupului, atunci cu atât mai mult l-ai dispreţui. Trupul nu-i altceva decât flegmă, sânge, scurgeri şi sucuri provenite din hrana mistuită. Cu acestea sunt udaţi ochii, obrajii, nasul, sprâncenele, buzele şi tot trupul. Dacă piere seva acesta, piere o dată cu ea şi frumuseţea obrazului. Să nu cerem apoi bogăţie de bani, care asemenea apelor râurilor se mută şi-şi schimbă vadul; acum fiind la acesta, mâine trece la celălalt; care fuge de la cei ce o au şi nu vrea să rămână la cei ce o iubesc; care are nenumăraţi duşmani: o atacă şi moliile, şi tâlharii, şi hulitorii, şi focul, şi naufragiile, şi năvala duşmanilor, şi răzvrătirea poporului, şi viclenia slugilor, şi pierderea actelor de proprietate, şi adaosurile sau ştirbirile ce se pot aduce înscrisurilor; şi atâtea alte nenorociri, câte le pricinuieşte dragostea de bogăţie celor îndrăgostiţi de ea. Să nu cerem nici puterea dregătoriilor! Şi aici odrăslesc multe dureri şi necazuri: griji care macină sufletul, nopţi întregi nedormite, uneltiri din partea celor pizmaşi, maşinaţii din partea duşmanilor, şiretenii din partea avocaţilor care, în cuvinte bine întocmite, ascund adevărul şi aduc mare primejdie peste cei judecaţi. Da, sunt oameni care când se roagă grăiesc multe, grăiesc deşertăciuni, cerând de la Dumnezeul tuturor acestea şi cele asemenea acestora, şi nu spun un cuvânt despre adevăratele bunătăţi. Nu bolnavii învaţă pe doctor cum să folosească doctoriile, ci ei se supun doctoriilor date de medic, oricât de dureros ar fi felul tratamentului. Tot aşa, nu călătorii de pe o corabie poruncesc căpitanului cum să ţină cârma şi să conducă vasul; ei stau pe puntea corăbiei şi se supun ştiinţei lui, nu numai când sunt purtaţi de vânt prielnic, ci şi în vreme de mare primejdie. Dar numai lui Dumnezeu, Celui Ce cunoaşte bine de tot folosul tuturor, nu vor să I se supună cei ce nu judecă bine, ci-I cer cele vătămătoare ca şi cum ar fi folositoare; fac la fel cu un bolnav care 1-ar ruga pe doctor să-i dea nu doctoriile care să-1 scape de boală, ci pe acelea care hrănesc materia, mama bolii. Dar doctorul nu se va pleca rugăminţii bolnavului; ci, chiar dacă 1-ar vedea lăcrimând şi plângând, urmează mai bine rânduiala meseriei lui decât să se supună lacrimilor bolnavului. Iar noi nu numim neînduplecarea doctorului neomenie, ci iubire de oameni. Că dacă ar asculta de bolnav şi i-ar face pe plac, s-ar purta cu el ca un duşman; împotrivindu-se lui şi luptând cu voia lui, se poartă cu el cu milă şi iubire de oameni. Tot aşa şi Doctorul sufletelor noastre, nu vrea să dea celor care cer cele ce sunt spre vătămarea lor. Nici părinţii care-şi iubesc copiii nu fac gustul copiilor prea cruzi, care cer cuţite sau cărbuni aprinşi; că ştiu bine că i-ar vătăma de le-ar face gustul.
Unii oameni, căzuţi de tot în rea nesocotinţă, cer de la Dumnezeul tuturor nu numai frumuseţe trupească, bogăţie, putere şi toate cele asemenea acestora, ci şi blestemă pe duşmanii lor şi cer de la Dumnezeu să pogoare pedepse peste ei; şi pe Cel pe Care Îl roagă să fie cu ei blând şi milostiv, pe Acela Îl vor neîndurător şi nemilostiv cu duşmanii lor. Aşadar Stăpânul, ca să oprească mai dinainte aceste cereri, ne porunceşte să nu grăim multe când ne rugăm; ne învaţă apoi ce trebuie să spunem în rugăciune, şi, în câteva cuvinte, ne învaţă toată virtutea; cuvintele acelea nu sunt numai învăţătură pentru rugăciune, ci şi îndrumare pentru viaţă desăvârşită.
3. Să cercetăm dar cu multă luare-aminte care sunt aceste cuvinte, care-i înţelesul lor, şi să le păzim cu străşnicie ca pe nişte legi dumnezeieşti.
Tatăl nostru Carele eşti în ceruri . Cât este de mare covârşirea iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Cât este de mare covârşirea dărniciei Lui! Care cuvânt va fi îndestulător pentru a-I mulţumi Celui Ce ne izvorăşte nouă atâtea bunătăţi? Uită-te, iubite, la trupul meu şi-al tău! Vezi-i nimicnicia, cercetează-i înrudirea, pământul, adică huma, tina, clisa şi praful! Din pământ am fost făcuţi, şi în pământ ne vom desface iarăşi după moarte! Gândind dar la acestea, înspăimântă-te de bogăţia a cărei urmă nu o poţi găsi, a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, că a poruncit să-L numească Tată cel pământesc pe Cel ceresc, cel muritor pe Cel nemuritor, cel stricăcios pe Cel nestricăcios, cel vremelnic pe Cel veşnic, cel care mai deunăzi era pământ pe Cel Ce este înainte de veci Dumnezeu. Dar nu în zadar ai fost învăţat să spui acest cuvânt, ci pentru ca, înfricoşat de numele de Tată, rostit de limba ta, să-I imiţi bunătatea Lui, aşa precum altundeva spune: Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri, Care răsare soarele Lui şi peste răi, şi peste buni, şi plouă şi peste drepţi, şi peste nedrepţi! Nu poate să numească Tată pe Bunul Dumnezeu cel cu gând sălbatic, cel neomenos; că nu are în el însuşirile bunătăţii care sunt în Tatăl Cel ceresc, ci s-a prefăcut în chip de fiară, a pierdut nobleţea dumnezeiască, aşa precum spune David: Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor . Când sare ca un taur, dă din picioare ca un măgar, poartă ură ca o cămilă, e lacom la mâncare ca un urs, răpeşte ca un lup, răneşte ca o scorpie, e viclean ca o vulpe, nechează după femei ca un cal înnebunit după iepe, cum să mai poată unul ca acesta să înalte glas potrivit unui fiu, cum poate să-L numească pe Dumnezeu Tatăl său? Cum să-1 numim pe un astfel de om? Fiară? Dar fiarele au numai câte unul din aceste năravuri; acesta însă are strânse în el toate năravurile tuturor fiarelor şi a ajuns mai lipsit de judecată decât cele fără de minte. Dar pentru ce vorbesc eu de fiară? Un astfel de om este mai groaznic decât o fiară. Fiarele, deşi sunt prin fire sălbatice, adeseori ajung blânde dacă omul se poartă cu ele cu deosebită dibăcie. Dar acesta, care-i om, care schimbă sălbăticia firească a fiarelor în blândeţea potrivnică firii lor, ce cuvânt de apărare mai poate avea, când îşi schimbă bunătatea lui firească în sălbăticie potrivnică firii lui, care face blând pe cel sălbatic din fire, iar pe el din blând prin fire se face sălbatic? Îmblânzeşte pe leu şi-1 face de i se supune, dar îşi sălbăticeşte mânia mai mult decât un leu? Şi doar, ca să îmblânzeşti un leu întâmpini două piedici: una, că fiara este lipsită de raţiune; a doua, că este cea mai sălbatică dintre toate fiarele. Totuşi, prin înţelepciunea dată omului de Dumnezeu, ajunge de biruie sălbăticiunea. Şi cel care biruie firea sălbăticiunilor pierde la rându-i bunătatea care e firească în el, pierde harul liberei voinţe! Şi poate face omul din leu om, dar nu ia aminte la el însuşi şi se face din om leu; sălbăticiunii îi dă însuşiri mai presus de firea ei, iar lui nu-şi dă nici însuşirile fireşti. Cum mai poate dar un om ca acesta să numească Tată pe Dumnezeu? Omul care e blând şi bun cu semenii săi şi nu se răzbună pe cei care i-au greşit, ci răsplăteşte răul cu bine, acela nu-i osândit de numeşte Tată pe Dumnezeu. Uită-te cu luare-aminte la temeinicia cuvintelor! Prin aceste cuvinte ne dă lege să ne iubim unii pe alţii, să cuprindem cu dragostea noastră pe toţi oamenii. Că n-a poruncit să spunem “Tatăl meu, Carele eşti în ceruri”, ci: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, pentru ca, o dată ce suntem învăţaţi că avem cu toţii un Tată, să arătăm dragoste frăţească unii faţă de alţii. Apoi, pentru ca să ne înveţe să lăsăm pământul şi cele de pe pământ şi să nu rămânem muţi de admiraţie în faţa celor de jos, ci să luăm aripile credinţei şi să zburăm prin văzduh, să trecem dincolo de văzduh şi să căutăm pe Cel numit Tată, a poruncit să spunem: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri; nu pentru că Dumnezeu este numai în ceruri, ci ca să ne facă pe noi, care peregrinăm jos pe pământ, să ne ridicăm capetele spre ceruri şi, luminaţi de frumuseţea bunătăţilor cereşti, să ne mutăm acolo toată dorinţa noastră.
4. Apoi a adăugat al doilea cuvânt, zicând: Sfinţească-se numele Tău! Dar nimeni să nu se gândească prosteşte că noi dăruim lui Dumnezeu adaos de sfinţenie când spunem: Sfinţească-se numele Tău! El este sfânt, prea sfânt şi cel mai sfânt dintre sfinţi. Această cântare I-o aduc serafimii, strigând cu netăcute strigări: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Lui! Şi după cum cei care aclamă pe împăraţi şi-i numesc împăraţi şi atotstăpânitori, nu le dăruiesc ce nu au, ci aclamă ce au, tot aşa şi noi, nu-I dăm lui Dumnezeu o sfinţenie pe care n-o are atunci când spunem: Sfinţească-se numele Tău, ci-I slăvim sfinţenia pe care o are, căci sfinţească-se s-a spus pentru slăvească-se. Aşadar prin cuvintele acestea am fost învăţaţi să ducem viaţă virtuoasă, pentru ca oamenii văzând viaţa noastră să slăvească pe Tatăl nostru Cel ceresc. Aceasta o spune şi în altă parte: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!
După acestea am fost învăţaţi să spunem: Vie împărăţia Ta! Tiranizaţi fiind de patimile sufletului şi loviţi de mii de încercări, avem nevoie de împărăţia lui Dumnezeu, ca să nu împărăţească păcatul în trupul nostru muritor spre a asculta de el în poftele lui , nici să nu facem mădularele noastre arme de nedreptate pentru păcat , ci să le facem arme de dreptate pentru Dumnezeu şi să luptăm în oştirea Împăratului veacurilor. Pe lângă acestea, am mai fost învăţaţi să nu ne zbatem mult pentru viaţa de aici, ci să dispreţuim cele prezente şi să dorim cele viitoare, ca unele ce rămân, şi să căutăm împărăţia cea cerească şi veşnică. Să nu ne lăsăm prinşi de lucrurile cele încântătoare din lumea asta: nici de frumuseţea trupurilor, nici de mulţimea avuţiilor, nici de cea a moşiilor, nici de strălucirea pietrelor preţioase, nici de măreţia caselor, nici de dregătoriile politice şi militare, nici de purpură şi de diademă, nici de mâncărurile pregătite cu artă şi cu sosuri alese, nici de luxul de tot felul şi nici de altceva din cele ce ne ademenesc simţurile noastre, ci să punem capăt tuturor acestora şi să dorim necontenit împărăţia lui Dumnezeu!
După ce ne-a învăţat astfel şi această virtute, a poruncit să spunem: Facă-se voia Ta, precum în cer, şi pe pământ! Deci după ce a pus în noi dragostea de cele viitoare şi dorinţa după împărăţia cerurilor şi ne-a rănit cu dorul acela, ne pregăteşte să spunem: Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ! Cu alte cuvinte, să spunem aşa: “Dă-ne, Stăpâne, să fim următori vieţuirii celei din ceruri, ca să voim şi noi ce voieşti Tu. Vino dar în ajutorul voinţei noastre slabe, care doreşte să facă cele ale Tale, dar e împiedicată de slăbiciunea trupului; întinde-ne mână de ajutor nouă, care ne grăbim să alergăm la Tine, dar suntem siliţi să şchiopătăm. Întraripat ne e sufletul, dar îl îngreunează trupul. Sufletul se grăbeşte spre cele cereşti, dar trupul îl trage în jos, spre cele pământeşti. Dacă am ajutorul Tău, vor fi cu putinţă şi cele tare cu neputinţă. Facă-se, dar, voia Ta, precum în cer, şi pe pământ!
5. Şi pentru că a amintit de pământ şi pentru că cei făcuţi din pământ şi care trăiesc pe pământ şi sunt îmbrăcaţi cu trup ieşit din pământ au nevoie de o hrană potrivită, a adăugat neapărat: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi! Ne-a poruncit să cerem pâinea cea de toate zilele; nu desfătare, ci hrană, care să împlinească ce lipseşte trupului nostru şi să împiedice moartea pricinuită de foame. Nu mese pline, nici felurite mâncăruri, nici meşteşugită artă a bucătăriei, nici născocirile brutarilor, nici buchetul vinului, nici celelalte toate câte plac gâtlejului, împovărează stomacul, întunecă mintea şi fac să salte trupul împotriva sufletului, iar calul să nu mai poată fi strunit de călăreţ. Cuvântul nu ne-a poruncit să cerem acestea, ci pâinea cea de toate zilele, adică aceea care duce la fiinţarea trupului nostru, care-1 poate face să se păstreze. Şi nu ne-a poruncit să cerem pâinea aceasta pentru un număr mare de ani, ci pe aceea care ne e de ajuns numai astăzi. Nu vă îngrijiţi, spune Domnul, de ziua de mâine! Pentru ce să ne îngrijim de ziua de mâine, când nu suntem siguri de vom vedea negreşit ziua de mâine, ci îndurăm numai osteneala, dar nu secerăm rodul? Încrede-te în Dumnezeu, “Care dă hrană la tot trupul” . Cum te va lăsa în părăsire Cel Care ţi-a dat trup, a suflat asupra ta suflare de viaţă , te-a făcut fiinţă cuvântătoare, Care înainte de a te crea ţi-a pregătit toate bunătăţile, cum te va lăsa în părăsire pe tine, făptura Lui, El Care răsare soarele Lui peste răi şi buni şi plouă peste drepţi şi nedrepţi? Încrezându-te dar în El, cere-I numai hrana de azi şi lasă în seama Lui grija zilei de mâine, aşa cum spune şi fericitul David: Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni! Astfel, prin aceste cuvinte ne-a învăţat să cugetăm cele înalte. Domnul însă ştia că este cu neputinţă să nu greşim, fiind oameni şi îmbrăcaţi în trup muritor. De aceea ne-a învăţat, zicând: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri! Prin aceste cuvinte ni se mijlocesc dintr-o dată trei lucruri bune: cel dintâi, învaţă pe cei virtuoşi să fie smeriţi şi le porunceşte să nu se încreadă în faptele lor bune pe care le săvârşesc, ci să se teamă, să tremure şi să-şi aducă aminte de păcatele lor de mai înainte. Aşa a făcut şi dumnezeiescul Pavel. După mii şi mii de fapte mari, spunea: Că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu . N-a spus: “Am fost”, ci: “sunt”, arătând că îşi aducea aminte neîncetat de păcatele săvârşite. Deci celor mult virtuoşi Hristos le aduce cu temei, prin aceste cuvinte, trăinicia ce le-o dă smerenia. Al doilea, pe cei ce au păcătuit după ce au primit harul botezului nu-i lasă să se deznădăjduiască de mântuirea lor, ci îi învaţă să ceară de la Tămăduitorul sufletelor leacurile iertării. Al treilea, pe lângă cele două, cuvintele acestea ne dau învăţătură despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fim blânzi cu cei ce-s vinovaţi faţă de noi, să nu purtăm ură celor ce ne greşesc, ca prin iertarea ce le-o dăm acelora, să ni se dăruiască şi nouă iertare şi să aducem asupra noastră mai dinainte măsurile iubirii Sale de oameni. Că atâta cerem să luăm, cât dăm şi noi semenilor noştri, şi cerem să dobândim tot atâta iertare câtă dăruim celor ce ne-au greşit.
Pe lângă acestea, ni s-a poruncit să spunem: Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean! Multe necazuri vin peste noi din lucrarea diavolului, multe şi de la oameni, care sau ne fac rău pe faţă, sau uneltesc pe ascuns împotriva noastră. Uneori trupul se răzvrăteşte împotriva sufletului şi-i face mare pagubă; alteori este cuprins de felurite boli şi ne aduce dureri şi chinuri. Deci, pentru că multe şi felurite sunt necazurile care vin peste noi din multe părţi, de aceea am fost învăţaţi de Dumnezeul tuturor să cerem să scăpăm de ele. Când ne vine Dumnezeu în ajutor, toată tulburarea se stinge, furtuna se preface în vreme bună, cel viclean se dă îndărăt, aşa precum odinioară a ieşit din oameni şi a intrat în porci ; dar nici asta n-a îndrăznit să o facă fără poruncă. Dacă n-a avut putere asupra porcilor, cum va putea birui pe oamenii care priveghează şi sunt cu mintea trează, care sunt păziţi de Dumnezeu şi-L socot pe Dumnezeu Împăratul lor? De aceea şi la sfârşitul rugăciunii a arătat împărăţia şi puterea şi slava lui Dumnezeu, spunând: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. Cu alte cuvinte, spunem aşa: “Pe acestea le cer de la Tine, pentru că Te ştiu Împăratul tuturor; ştiu că ai putere veşnică, ştim că poţi tot ce voieşti şi că ai slavă care nu se poate lua”. Pentru toate acestea Îi mulţumim lui Dumnezeu, Care ne-a învrednicit cu atâtea bunătăţi, că Lui se cuvine slavă, cinste şi putere, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.