Din
OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA. DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2005
Cuvântul I – Despre rugăciune
Pentru mai multe pricini se cuvine să fericim şi să admirăm pe slujitorii lui Dumnezeu: mai întâi, că aveau în rugăciuni nădejdea mântuirii lor; apoi, că au lăsat în scris cântările şi slujbele pe care le aducem lui Dumnezeu cu bucurie şi cu frică; şi, în sfârşit, că ne-au transmis comoara aceasta a lor, ca să poată îndemna pe toţi cei ce vor veni după ei spre râvnă. Că se cuvine ca purtările dascălilor să treacă la ucenici; se cuvine ca cei ce ascultă pe prooroci să calce pe urmele dreptăţii lor; se cuvine să trăim tot timpul în rugăciuni, să slujim lui Dumnezeu şi să cugetăm la Dumnezeu; se cuvine deci să socotim că viaţa noastră, sănătatea noastră, bogăţia noastră, cununa bunătăţilor noastre este rugăciunea către Dumnezeu, rugăciuni făcute cu suflet curat şi nestricat. După cum soarele e lumină pentru trup, tot aşa rugăciunea e lumină pentru suflet. Dacă-i o pagubă pentru un orb că nu vede soarele, apoi câtă pagubă nu-i pentru creştin că nu se roagă neîncetat, că nu aduce în suflet, prin rugăciune, lumina lui Hristos? Şi totuşi, cine nu s-ar mira, cine nu s-ar minuna de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată nouă, oamenilor, când ne dăruieşte atâta cinste, când ne învredniceşte să ne rugăm Lui şi să stăm de vorbă cu El? Da, în timpul rugăciunii vorbim, în adevăr, cu Dumnezeu. Prin rugăciune ne apropiem de îngeri şi ne depărtăm de tovărăşia celor necuvântătoare. Că rugăciunea este lucrul îngerilor, înălţându-i chiar mai presus de vrednicia lor, pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu, adică rugăciunea, este mai presus de vrednicia îngerilor, înşişi îngerii ne arată lucrul acesta prin teama cea mare cu care se roagă, dându-ne a înţelege şi a cunoaşte că se cuvine ca, atunci când ne apropiem de Dumnezeu, să o facem cu bucurie şi cu frică: cu frică, de teamă să nu părem nevrednici de rugăciune; cu bucurie, pentru că ne umplem de mulţumire pentru marea cinstire ce ni se face, că neamul nostru cel muritor a fost învrednicit de o atât de mare purtare de grijă, că ne desfătăm de bucuria de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Prin rugăciune încetăm de a mai fi muritori şi vremelnici – că prin fire suntem muritori -, ne mutăm prin vorbirea aceasta cu Dumnezeu în viaţa cea nemuritoare. Trebuie deci neapărat ca cel care stă de vorbă cu Dumnezeu să ajungă mai presus de moarte şi de orice stricăciune. Şi după cum cel ce stă în soare scapă neapărat de întuneric, tot aşa şi cel ce stă de vorbă cu Dumnezeu ajunge neapărat nemuritor. Da, cinstea aceasta mare ne face nemuritori! Şi după cum nu-i cu putinţă să fie săraci cei care se bucură de cinstirea împăratului, tot aşa, cu mult mai mult, nu-i cu putinţă să aibă suflete muritoare cei ce se roagă lui Dumnezeu, cei ce stau de vorbă cu El. Că moartea sufletului sunt necredinţa şi viaţa nelegiuită; iar viaţa sufletului este slujirea lui Dumnezeu şi viaţă potrivită cu această slujire. Da, rugăciunea ne face viaţa sfântă şi potrivită slujirii lui Dumnezeu; ea adună comori minunate în sufletele noastre. De eşti îndrăgostit de feciorie, de te străduieşti să cinsteşti curăţia în căsnicie, de te străduieşti să-ţi înfrânezi mânia şi să fii blând, de doreşti să scapi de invidie sau să faci altceva din cele ce se cuvin, ei bine, spre toate acestea te povăţuieşte rugăciunea; ea îţi netezeşte drumul vieţii, şi calea credinţei îţi va fi uşoară şi lesnicioasă. Nu se poate, nu se poate să nu li se împlinească rugăciunea celor care cer de la Dumnezeu cuminţenie, dreptate, blândeţe, bunătate! Cereţi, spune Domnul, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide! Că tot cel ce cere primeşte, cel ce caută găseşte si celui ce bate i se va deschide! Şi în altă parte, iarăşi: Care tată dintre voi, de-i va cere fiul lui pâine, îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, îi va da şarpe? Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să le daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care-L cer de la El! Cu astfel de cuvinte şi cu astfel de nădejdi ne-a îndemnat Domnul să ne rugăm; datoria noastră este să dăm ascultare lui Dumnezeu, ca să trăim totdeauna în rugăciuni şi cântări duhovniceşti; să avem mai multă grijă de slujirea faţă de Dumnezeu decât de sufletele noastre. Făcând astfel, vom trăi aşa cum se cuvine să trăiască oamenii. Omul care nu se roagă lui Dumnezeu şi nu doreşte să stea de vorbă cu Dumnezeu este mort, fără suflet şi fără minte. Cel mai mare semn de smintire este acela să nu ştii ce mare cinste îţi face Dumnezeu; cel mai mare semn de nebunie este să nu iubeşti rugăciunea, să nu socoteşti că ai murit sufleteşte când nu te mai rogi lui Dumnezeu. După cum trupul acesta al nostru este mort şi plin de miros urât când lipseşte din el sufletul, tot aşa şi sufletul este mort, ticălos şi plin de miros urât când nu se îndreaptă spre rugăciune. Daniel, marele prooroc, ne învaţă că se cuvine să socotim mai amară ca moartea lipsa rugăciunii; dar, mai bine spus, el voia mai bine să moară decât să fie lipsit treizeci de zile de rugăciune. Şi împăratul perşilor nu i-a dat această poruncă pentru ca Daniel să se lepede de legea lui, ci ca să-1 facă pe Daniel să se gândească treizeci de zile la el . Fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne poate veni în suflet niciun bine; iar ajutorul lui Dumnezeu stă alături de ostenelile noastre şi le uşurează mult, când Dumnezeu vede că iubim rugăciunea, că ne rugăm mereu Lui şi că aşteptăm să se pogoare de la El toate bunătăţile. Când văd că un om nu iubeşte rugăciunea, nici nu are dragoste fierbinte şi puternică de rugăciune, ştiu bine că omul acela nu are nimic de seamă în sufletul său. Când văd însă pe un altul că nu se mai satură de slujbele (aduse) lui Dumnezeu, că socoteşte cea mai mare pagubă să nu se roage mereu, mărturisesc din toată inima că un astfel de om împlineşte negreşit toată virtutea, că este biserică a lui Dumnezeu. Dacă, după cum spune cartea înţelepciunii, îmbrăcămintea omului, călcătura lui şi dezvelirea dinţilor arată sufletul lui , apoi cu mult mai mult slujirea lui Dumnezeu este semn de toată dreptatea; fiind o îmbrăcăminte duhovnicească şi dumnezeiască, revarsă multă podoabă şi frumuseţe în sufletele noastre, îndreaptă viaţa fiecăruia, nu lasă să pună stăpânire pe sufletul nostru vreun gând rău şi nelalocul lui, ne convinge să ne temem de Dumnezeu şi de cinstea dată nouă; ne învaţă să fugim de orice momeală a celui viclean, alungă gândurile ruşinoase şi stricate, face ca sufletul nostru să dispreţuiască plăcerea. O singură mândrie trebuie să aibă cei ce îi slujesc la Hristos: să nu slujească niciunei fapte ruşinoase, ci să-şi păzească sufletul liber, să-1 facă să ducă o viaţă curată.
Socot ca fiind lămurit pentru toată lumea că e cu totul cu neputinţă să trăieşti virtuos fără rugăciune. Cum ar putea săvârşi virtutea un om care nu se apropie şi nu cade mereu înaintea Celui Ce dă virtutea? Cum ar putea dori cineva să fie curat şi drept, dacă nu stă de vorbă cu Cel Care cere de la noi acestea, şi mai multe decât acestea? Aş vrea să vă arăt, pe scurt, cum rugăciunea ne curăţeşte iute, chiar de am fi plini de păcate. Ce poate fi mai mare şi mai dumnezeiesc decât rugăciunea, când ea este un leac aşa de bun pentru sufletele bolnave? Ninivitenii sunt aceia care şi-au şters prin rugăciune multele lor păcate . Îndată ce au început să se roage, rugăciunea i-a făcut drepţi; rugăciunea a îndreptat îndată un oraş obişnuit să trăiască în desfrâu, în păcate şi în fărădelegi; rugăciunea a fost mai puternică decât vechea obişnuinţă; a umplut oraşul de legi cereşti, a adus o dată cu ea şi curăţia, şi iubirea de oameni, şi blândeţea, şi grija de săraci. Fără aceste virtuţi nu poate trăi rugăciunea în suflet; rugăciunea umple sufletul de toată dreptatea, îl îndreaptă spre virtute şi alungă din el păcatul. Într-adevăr, de-ar fi intrat atunci în Ninive un om care cunoştea oraşul mai dinainte, nu 1-ar mai fi cunoscut; atât de iute trecuse de la o viaţă ticăloasă la una plină de dreaptă credinţă! După cum n-ai mai cunoaşte pe o femeie săracă şi îmbrăcată în zdrenţe de-ai vedea-o mai târziu împodobită cu haine de aur, tot aşa şi cel care ştia de mai înainte oraşul acela sărac în fapte bune şi lipsit de comori duhovniceşti, nu 1-ar mai fi cunoscut! Atâta îl schimbase rugăciunea! Atâta virtute adusese în obiceiurile şi în viaţa lui! O femeie care a trăit toată viaţa în stricăciune şi desfrâu dobândeşte mântuire îndată ce cade la picioarele lui Hristos .
Rugăciunea nu curăţă numai păcatele, ci îndepărtează pe om de la mari primejdii. Minunatul David, care a fost şi împărat, şi prooroc, a fost biruitor în multe şi grele războaie numai prin rugăciune! Numai această armă o punea înaintea oştirii sale, şi dădea prilej ostaşilor săi să biruie în linişte şi tihnă. Ceilalţi împăraţi aveau nădejdea mântuirii lor în destoinicia căpeteniilor, în meşteşugul războiului, în arcaşi, în hopliţi, în călăreţi. Marele David însă îşi întărea oştirea lui cu sfintele rugăciuni; nu se uita la semeţia comandanţilor săi, la semeţia căpeteniilor pedeştrilor şi călăreţilor; nu aduna bani, nici nu-şi făurea arme, ci din cer pogora armură dumnezeiască. Armură cu adevărat cerească este dumnezeiasca rugăciune; numai ea poate păzi cu tărie pe cei ce se tem de Dumnezeu. Adeseori privirile duşmanilor, curajul potrivnicilor şi alte multe pe lângă acestea, fac zadarnice tăria şi destoinicia ostaşilor, dibăcia şi viclenia arcaşilor; rugăciunea însă este armă de nebiruit, pavăză sigură, care pune pe fugă nu numai pe un duşman, ci multe zeci de mii de duşmani. Pentru că şi David cel minunat n-a biruit pe Goliat cel vestit, care venea asupra lui ca un demon înfricoşător, cu arme, nici cu săbii, ci cu rugăciunea .
Deci puternică armă este pentru împăraţi rugăciunea în lupte; dar puternică este şi pentru noi rugăciunea în lupta cu demonii. Tot aşa şi împăratul Iezechia a fost biruitor în războiul cu perşii; nu a înarmat oştire, ci punând numai oştirile în faţa vrăjmaşului ; la fel a scăpat (regele) şi de moarte când a căzut înaintea lui Dumnezeu cu evlavia cuvenită şi numai rugăciunea i-a lungit viaţa .
Vameşul ne învaţă apoi că rugăciunea curăţă uşor sufletul care a păcătuit; s-a rugat lui Dumnezeu să capete iertare, şi a căpătat . Ne învaţă şi leprosul, care s-a curăţit îndată ce a căzut înaintea lui Dumnezeu . Dacă Dumnezeu a curăţit iute un trup stricat de boală, cu mult mai iute va vindeca, prin iubire de oameni, un suflet bolnav. Cu cât e mai de preţ sufletul decât trupul, cu atât mai multă grijă va avea şi Dumnezeu de el. Ţi-aş putea da nenumărate exemple şi din Vechiul, şi din Noul Testament, dacă aş vrea să înşir pe toţi cei mântuiţi prin rugăciune.
Dar poate că unul din oamenii trândavi, din cei care nu vor să se roage cu râvnă şi cu osârdie, mi-ar pune împotrivă cuvintele rostite de Dumnezeu: Nu tot cel ce-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri! S-ar putea îndreptăţi prin aceasta, dacă aş socoti că este de-ajuns numai rugăciunea pentru mântuirea noastră. Dar nimeni să nu se folosească de cuvintele mele pentru îndreptăţirea trândăviei lui, pentru că am spus că rugăciunea este temeiul bunătăţilor, temelia şi rădăcina unei vieţi îmbunătăţite! Nici curăţia nu poate mântui fără celelalte fapte bune, nici grija faţă de săraci, nici bunătatea, nici altă faptă bună! Ci trebuie să-şi dea mâna toate în sufletele noastre. Dedesubtul lor însă stă rugăciunea ca o temelie, ca o rădăcină. După cum temeliile fac puternice casele şi corăbiile menţinându-le trăinicia, tot aşa şi rugăciunile menţin trăinicia vieţii noastre. Fără rugăciune nu avem niciun bine, nici nu ne mântuim. Pentru aceea Pavel stăruie mereu, poruncindu-ne şi zicându-ne: Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire! ; iar în altă parte spune: Rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi întru toate; că aceasta este voia lui Dumnezeu! ; iar în altă parte, iarăşi: În toată vremea rugându-vă întru Duhul…; şi întru aceasta privegheaţi cu toată răbdarea şi rugăciunea! Astfel, căpetenia apostolilor, cu multe şi dumnezeieşti cuvinte, ne cheamă mereu la rugăciune. Se cuvine dar ca, povăţuiţi de el, să însoţim viaţa noastră cu rugăciunea şi cu ea să ne udăm necontenit sufletul. Nu mai puţină nevoie au semenii de rugăciune decât pomii de apă. Nici pomii nu pot da roade dacă nu sug apa prin rădăcini, nici noi nu vom putea da fructele de mult preţ ale dreptei credinţe dacă nu adăpăm sufletul nostru cu rugăciunile. Pentru aceea trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu când ne sculăm din pat, luându-o totdeauna înaintea răsăritului soarelui, când ne aşezăm la masă, când ne ducem la culcare; dar, mai bine spus, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în fiecare ceas, făcând aceasta în tot timpul zilei. În vreme de iarnă să cheltuim cea mai mare parte din noapte în rugăciune, plecându-ne cu multă frică genunchii noştri, cu luare-aminte la rugăciune, fericindu-ne pe noi prin slujirea lui Dumnezeu. Spune-mi: cum vei privi soarele dacă nu te-ai închinat Celui Ce a trimis ochilor tăi prea dulcea lumină? Cum te vei bucura de masă dacă nu te-ai închinat Dătătorului şi Împărţitorului atâtor bunătăţi? Cu ce nădejde vei întâmpina vremea nopţii? Ce vise te aştepţi să ai, dacă nu te îngrădeşti cu rugăciuni, ci te laşi fără pază în voia somnului? Vei ajunge uşor batjocura duhurilor celor rele, vei fi uşor biruit de demonii care ne dau târcoale mereu, pândindu-ne ca să răpească iute pe cel pe care-1 găsesc fără rugăciune. Dacă însă ne văd întăriţi cu rugăciuni, fug îndată, ca nişte tâlhari şi răufăcători, că văd atârnată deasupra lor sabia ostaşului. Dacă se întâmplă ca cineva să nu-şi fi făcut rugăciunea, acela e luat cu forţa de duhurile rele şi împins la păcate, necazuri şi răutăţi. Temându-ne de toate acestea, să ne îngrădim totdeauna cu rugăciuni şi cu cântări duhovniceşti; ca milostivindu-Se Dumnezeu spre noi toţi, să ne facă vrednici de împărăţia cerurilor, prin Unul-Născut Fiul Lui, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.