Să cugetăm la tot binele ce s-ar săvârşi dacă dragostea ar fi stăpâni peste tot…
N-ar mai fi trebuinţă de legi, de tribunale, de pedepse, de temniţe – şi de toate de felul acesta.
Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, nimeni nimănui n-ar face vreun rău. Ucideri, vrajbe, războaie, tâlhării, ruperi, zgârcenii, tot răul s-ar mistui. Chiar numele răutăţii n-ar mai fi.
Dragostea are acest ascendent: în vreme ce altor merite li s-au adăugat şi unele defecte – sărăciei, mândria de a fi sărac; vorbirii alese, patima bolnăvicioasă a slavei; umilinţei, o mândră îndestulare lăuntrică -dragostea se detaşează de toate aceste neajunsuri; căci nimeni nu s-ar putea ridica împotriva a ceea ce iubeşte.
Ca să apreciem virtutea dragostei, să presupunem că nu numai o fiinţă, ci că toată lumea iubeşte. Sau, mai degrabă – dacă vreţi – „presupuneţi” o fiinţă iubită şi una care iubeşte, dar care iubeşte cum trebuie să iubească.
Fiinţa aceea va trăi pe pământ întocmai ca în cer; va gusta o pace netulburată, împletindu-şi mii de cununi, îşi va păstra inima neîntinată de ură, de mânie, de invidie, de trufie, de deşartă slavă, de năzuinţe ticăloase, de toată dragostea cea rea şi de toată stricăciunea. După cum sieşi nu ar vrea să-şi facă rău, tot asemenea altuia. Arhanghelul Gavriil va sta alături de ea – şi-o va întovărăşi pe pământ.
Astfel este acela care are cu sine dragostea. Cel ce ar săvârşi minuni, cel a cărui cunoaştere ar fi desăvârşită, dar care n-ar avea dragoste, chiar de ar scula mii de oameni din morţi, la nimic de seamă nu va ajunge, despărţit fiind de toţi şi nu se va putea apropia niciodată din semenii lui. De aceea Domnul Hristos a zis că semnul dragostei desăvârşite pentru El, este dragostea aproapelui.
Paiul mai degrabă s-ar împotrivi să nu fie ars de focul în care l-am aruncat, decât diavolul la flacăra dragostei.
Dragostea e mai trainică decât un zid, mai tare ca diamantul; şi dacă am putea închipui un lucru şi mai tare încă, dragostea îl întrece şi pe acela în tărie.
Nici sărăcia, nici bogăţia n-o biruiesc – iar de ar fi dragoste, n-ar fi nici sărăcie şi nici bogăţie peste măsură, ci numai foloasele amândurora.
Din bogăţie am folosi bunăstarea, din sărăcie lipsa de grijă, fără să avem de îndurat temerea pe care-o dă sărăcia şi nici neliniştile pe care ni le dă bogăţia. Dar ce vorbesc eu despre foloasele dragostei?
Să ne gândim cât e de bună ea însăşi, câtă bucurie ne prilejuieşte, în ce stare de vrajă ne ţine sufletul; acestea sunt însuşirile ei neasemuite. Celelalte înfăţişări ale virtuţii aduc cu ele unele îngreuieri: postul, cumpătarea, veghea sunt întovărăşite de invidie, de pofte, de dispreţ; dragostea, ea, în afară de folos, e întovărăşită de plăcere, fără împovărare; ca o albină harnică, ea culege de pretutindeni ce este bun şi-1 aşează în sufletul celui care iubeşte.
Ea preface firea lucrurilor, cele mai grele sarcini le face uşoare şi plăcute, ea ne înfăţişează virtutea ca uşor de săvârşit, iar viciul mai amar ca orice…
Să cugetăm: a cheltui se pare lucru supărător, dragostea îşi face din aceasta o plăcere.
A vorbi de rău pe altul pare multora lucru dulce, dragostea îl găseşte amar, găsind dulce a vorbi bine de cineva.
Nimic nu ne este mai plăcut decât să lăudăm pe cel pe care-1 iubim. De vedem pe cel pe care-1 iubim săvârşind o greşeală, ne întristăm, dar chiar mâhnirea aceasta cuprinde în sine o dulceaţă. Lacrimile şi tristeţea dragostei sunt mai dulci decât bucuria şi râsul. Cei ce râd nu se uşurează, cât cei ce plâng pentru prietenii lor.
Credinţa şi nădejdea sunt hărăzite să înceteze, când avem ceea ce credem, ceea ce nădăjduim. Este ceea ce Pavel arăta prin cuvintele: „Ţelul nădejdii pe care-1 vedem nu mai este ţel al nădejdii – cum să nădăjduim dar, ceea ce şi vedem?” sau: „Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor ce nu se văd”.
Aceste virtuţi vor trece când ţelurile lor s-au atins. Dragostea, dimpotrivă, se încălzeşte atunci, cât se poate de mult şi începe să ardă. Aceasta-i o nouă laudă adusă dragostei.
Pavel nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci vrea cu dinadinsul să caute încă o laudă. S-a zis că dragostea este un mare dar, o cale aleasă către cer – s-a zis că, fără ea, celelalte daruri sunt zadarnice, îi înfăţişase icoana cu multe amănunte -acum el vrea s-o proslăvească şi altfel – şi să-i arate măreţia, ieşită din nepierirea ei. De aceea, a zis: „Acum, acestea trei rămân: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare este dragostea”.
De ce, oare, dragostea este mai mare decât toate celelalte? Pentru că toate celelalte vor trece…