E partea unui suflet mărinimos de a nu se lăsa deloc abătut, de a nu deznădăjdui câtuÅŸi de puÅ£in în faÅ£a multelor rele care-l împresoară – de a nu se depărta întru nimic de Dumnezeu, ci prin rugăciuni repetate ÅŸi fără izbăvire, de a stărui până ce El va avea milă, aÅŸa cum zice prea-fericitul David.
Imbrâncindu-ne în deznădejde, diavolul caută să smulgă din inimile noastre nădejdea în Dumnezeu, singura ancoră temeinică, acest susÅ£inător al vieÅ£uirii noastre, care ne duce de mână pe drumul cerului – ÅŸi chezăşuieÅŸte mântuire sufletelor aflate în cădere.
„Prin nădejde – zice Pavel – am fost mântuiÅ£i…” Ca ÅŸi un lanÅ£ trainic coborât ca din cer, nădejdea ne susÅ£ine sufletele. Ea atrage încetul cu încetul către cereÅŸtile înălÅ£imi pe acei care se Å£in bine „legaÅ£i” de ea; ea ne ridică deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia.
Cine slăbeÅŸte ÅŸi se scapă din ancora aceasta sfântă, cade de îndată ÅŸi se îneacă. Cel rău ÅŸtie bine aceasta, când zăreÅŸte că suntem zdrobiÅ£i de gândul relelor noastre fapte, se arată ÅŸi adaogă acestei greutăţi gândurile deznădejdii, mai grele decât plumbul însuÅŸi. Dacă le primim, este cu neputinţă să nu fim târâţi de îndată de această adăugire de greutate, desprinÅŸi cu putere de lanÅ£ ÅŸi aruncaÅ£i în fundul ticăloÅŸiei…
Mulţi oameni, după ce au fost puşi jos şi depărtaţi de calea cea strâmtă a virtuţii, s-au ridicat atât de minunat, încât restul zilelor lor a şters ceea ce fusese mai înainte, primiră premiul, îşi puseră cununa, fiind aşezaţi printre învingători şi număraţi în obştea sfinţilor.
Atâta vreme cât stăm în cuptorul plăcerilor, cu toate multele pilde de acest fel, lucrul ni se pare cu neputinţă. Dar de îndată ce-am făcut cei dintâi paÅŸi ca să ieÅŸim la lumină, lăsăm, treptat, înapoia noastră flăcările cele arzătoare ÅŸi drumul pe care-l vedem deschizându-ni-se înainte ni se arată ca împrospătat de rouă – ÅŸi plin de uÅŸurinţă.
Trebuie să nu ne descurajăm – ÅŸi să nu deznădăjduim, cu privire la această întoarcere. La această întâmplare, de vei avea putere ÅŸi bunăvoinţă – ÅŸi bunăvoinţă ÅŸi putere multă îţi vei dobândi.
Când cineva ÅŸi-a închis sieÅŸi poarta pocăinÅ£ei, – când, ca să zic astfel, ÅŸi-a zidit uÅŸa care duce la mântuire, cum va putea, stând afară, să facă ceva bun? Astfel că cel rău pune totul în lucrare ca să sădească acest gând în noi – căci, pe urmă, nu va mai avea voie, ca să ne biruiască, nici de efort, nici de trudă – la ce bun, dacă stăm căzuÅ£i la pământ, doborâţi, ÅŸi nevrând a ne împotrivi?
Cel ce va fi în stare a se desface din această legătură, îşi va lua din nou tăria ÅŸi nu va înceta, până la cea de pe urmă suflare, de a se împotrivi diavolului. De mii de ori doborât fiind, el se va ridica necontenit ÅŸi-ÅŸi va împovăra duÅŸmanul. Acela care, dimpotrivă, este înlănÅ£uit de gândurile deznădejdii, îşi nimiceÅŸte propria-i putere ÅŸi cum va putea el să izbândească, să se împotrivească, fugind din faÅ£a duÅŸmanului?…
Să nu ziceÅ£i că toate acestea sunt cu privire numai la cei care s-au făcut vinovaÅ£i de greÅŸeli uÅŸoare. PresupuneÅ£i un om plin de toate stricăciunile; că acest om ar fi săvârÅŸit toate greÅŸelile care pot pune pe cineva afară din împărăţie – că nu fusese la început dintre cei necredincioÅŸi, ci că, făcând parte dintre credincioÅŸi, din cei plăcuÅ£i lui Dumnezeu, ar fi ajuns în urmă stricat, desfrânat, poftitor, hoÅ£, beÅ£iv, sodomist, batjocoritor – ÅŸi toate alte culpe pe care le voiÅ£i. Chiar acestui om nu i-aÅŸ îngădui să deznădăjduiască, chiar de ar fi ajuns în cea de pe urmă bătrâneÅ£e, cuprins de această stare de stricăciune tară de nume.
Dacă mânia lui Dumnezeu ar fi o patimă, omul ar avea dreptate să deznădăjduiască, neputând stinge flacăra aprinsă de toate crimele lui. Dar patimile nu sunt cunoscute de Dumnezeu; chiar când el se răzbună şi pedepseşte, este fără mânie, plin de bunătate. Aşa că, se cade să avem temeinic curaj. Şi să fim încrezători în puterea pocăinţei.
Deznădejdea nu are numai această tristă urmare de a ne închide porÅ£ile cetăţii cereÅŸti, de a ne împinge spre multă trândăvie ÅŸi mult dispreÅ£ – ea ne prăbuÅŸeÅŸte, aÅŸadar, în rătăcirea cea diavolească.
Diavolul însuÅŸi nu a ajuns ceea ce este decât deznădăjduind la început – ÅŸi prăbuÅŸindu-se, pe urmă, din deznădejde, spre vorbe ÅŸi fapte potrivnice mântuirii.
Mânioşii, de îndată ce şi-au pierdut sănătatea duhului, nu se mai tem de nimic, nu se mai ruşinează de nimic, chiar de ar fi să se arunce în foc, în mare sau într-o prăpastie.
Asemenea acei care-s cuprinÅŸi de nebunia deznădejdii, ajung de nu mai poÅ£i vorbi cu ei ÅŸi aleargă spre tot felul de păcate. Åži dacă moartea nu vine să pună capăt nebuniei lor, pornirii lor, ei înÅŸiÅŸi îşi fac mulÅ£ime de rele…