PREDICA a VII-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a VII-a
 
ÃŽNTRISTAREA E FOLOSITOARE NUMAI CA SÄ‚ DESFIINÅ¢EZE PÄ‚CATUL; DESPRE CUVINTELE: „LA ÃŽNCEPUT A FÄ‚CUT DUMNEZEU CERUL ÅžI PÄ‚MÂNTUL”, CÄ‚ ISTORIA CREAÅ¢IUNII E FOARTE BUN PRILEJ DE MÂNGÂIERE; APOI DESPRE VORBELE: „ADAME, UNDE EÅžTI?” ÅžI DESPRE JURÄ‚MÂNT

Ţinută în ziua de 11 Martie

1. Multe ÅŸi despre multe lucruri am vorbit ieri dragostei voastre; ÅŸi din acestea multe, dacă nu vă e uÅŸor să le păstraÅ£i pe toate, vi rog mai ales să Å£ineÅ£i minte, că Dumnezeu nu de alta ne-a dat întristarea, ci numai din pricina păcatului, ÅŸi EI a dovedit aceasta prin însăşi experienÅ£a lucrurilor. Când e vorba de pierdere de bani, de moarte, de boală, sau când dau peste noi alte necazuri, noi, mâhnindu-ne ÅŸi îndurerându-ne, nu numai că nu scoatem nici o mângâiere din întristare, ci ne sporim ÅŸi mai mult nenorocirea; în păcate însă, dacă ne îndurerăm ÅŸi ne ÃŽntristăm, micÅŸorăm mărimea păcatului ÅŸi facem mic ceea ce era mare; adesea îl desfiinţăm chiar cu totul. Să vă aduceÅ£i mereu aminte de aceasta, ca să vă mâhniÅ£i numai din pricina păcatului, ÅŸi de nici un alt lucru; ÅŸi după aceasta ÅŸi de aceea, că păcatul aducând în vieaÅ£a voastră mâhnirea ÅŸi moartea, Ia rândul lui e desfiinÅ£at de acestea două: ceea ce am dovedit mai lămurit nu de mult. Deci de nimic să nu ne temem aÅŸa de mult ca de păcat ÅŸi de nelegiuire. Să nu ne temem de pedeapsă ÅŸi să fugim de pedeapsă; precum nici acei trei tineri nu s’au temut de cuptor, ÅŸi au scăpat de cuptor; aÅŸa se cade să fie slugile lui Dumnezeu. Dacă ei, fiind crescuÅ£i în Vechiul Testament, când nici moartea nu fusese omorîtă, nici porÅ£ile de aramă sfărâmate, nici zăvoarele de fier sparte, ÅŸi au arătat totuÅŸi o aÅŸa de mare bărbăţie în faÅ£a morÅ£ii, ce îndreptăţire sau iertare vom avea noi, care am căpătat aÅŸa har ÅŸi nu ajungem nici măcar la aceeaÅŸi măsură de virtute, ca dânÅŸii, când moartea e doar un cuvânt fără nici un cuprins? Căci moartea nu e altceva decât un somn, o călătorie, o mutare, o odihnă, un vad liniÅŸtit, o scăpare ÅŸi liberare de grijile vieÅ£ii. Dar aici să isprăvim cuvântarea, despre mângâiere; căci asta e a cincia zi de când mângâiem dragostea voastră ÅŸi se pare că vă plictisim. Pentru cei cu luare aminte ajung cele spuse, iar pentru cei mărunÅ£i la suflet, chiar dacă am spune ÅŸi mai multe decât până acum, nu vor fi de nici un folos. Acum e vremea să îndreptăm învăţătura spre lămurirea Sfintelor Scripturi: căci precum, dacă n’am fi vorbit deloc de această nenorocire, cineva ne-ar fi învinovăţit de cruzime ÅŸi de sălbăticie dacă am vorbi mereu de acelaÅŸi lucru, ne-ar osândi că am fi mici la suflet. Ci voi încredinţându-vă sufletele lui Dumnezeu, care poate să vorbească în cugetul nostru ÅŸi să alunge din piept orice mâhnire,  să trecem acum la învăţătura obiÅŸnuită Lui, mai ales că orice lămurire a Scripturii e o mângâiere ÅŸi un îndemn. Åži astfel, deÅŸi se pare că ne-am lăsat de mângâiere, totuÅŸi prin povestirea Scripturii am dat de acelaÅŸi lucru. Åži cum că pentru cei ce sunt cu luare aminte toată Scriptura e o mângâiere, vă voiu dovedi numai decât. Căci nu voiu încerca să caut câteva cuvântări mângâietoare, colindând prin Scripturi; dar ca să dau o dovadă mai limpede de ce am făgăduit, azi mă voiu îndeletnici cu cartea citită înaintea voastră; ÅŸi dacă vreÅ£i, voiu arăta ce vreau să spun, punând înainte însuÅŸi începutul, care pare că nu cuprinde nici o urmă de mângâiere, ci e cu totul străin de cuvinte mângâietoare. Care e acest început? „La început Dumnezeu a făcut cerul ÅŸi pământul: pământul însă era gol ÅŸi neîntocmit, iar întunerecul era deasupra adâncului” (Fac. 1, 1-2). Oare aceste vorbe vă par la unii din voi că cuprind ceva mângâietor? Nu e povestirea lucrului   ÅŸi învăţătura despre facere ?

2. Atunci vreţi să vă arăt mângâierea ascunsă în aceste cuvinte ? Învioraţi-vă deci şi cu osârdie luaţi seama la ce se va spune.

Când auzi că cerul, pământul, marea, văzduhul, apele, stelele cele multe, cei doi mari luminători, plantele, lighioanele cu patru picioare, animalele care ]nnoată ÅŸi care sboară, ÅŸi îndeobÅŸte toate cele ce se văd, le-a făcut Dumnezeu pentru tine ÅŸi pentru mântuirea ÅŸi cinstea ta, nu capeÅ£i o mare mângâiere, ÅŸi iei aceasta ca o foarte mare dovadă de dragostea lui Dumnezeu, când te gândeÅŸti că această lume atât de mare, de frumoasă ÅŸi de minunată, a pus-o El la mijloc pentru tine, fiinţă măruntă ? Drept aceea când auzi că „Dumnezeu a făcut la început cerul ÅŸi pământul”, să nu treci repede peste vorbele acestea, ci străbate cu mintea mărimea pământului ÅŸi gândeÅŸte-te ce masă aleasă ÅŸi bogată ne-a pus înainte, ÅŸi ne-a hărăzit multe ÅŸi mari desfătări ÅŸi ceea ce e mai de seamă e că El ne-a dat o lume aÅŸa de mare ÅŸi de măreaţăL nu ca răsplată pentru osteneli, nici ca o plată pentru meritele noastre; ci îndată ce ne-a plăsmuit, ne-a ÅŸi cinstit cu această împărăţie. Căci a zis: „Să facem pe om după chipul ÅŸi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Ce înseamnă „după chipul Nostru”? Vrea să zică, chipul întâietăţii, adică, precum nimeni în cer nu e mai presus de Dumnezeu, tot astfel ÅŸi pe pământ nimeni să nu fie mai presus ca omul. Cu acest singur ÅŸi cel dintâiu lucru ne-a cinstit mai întâi, că ne-a făcut după chipul Lui; al doilea, că ne-a dat domnia nu ca o răsplată a muncilor noastre, ci ca un curat har al bunătăţii Lui, ÅŸi în al treilea rând, că ne-a dat-o (domnia) firească. Căci domniile sunt sau fireÅŸti, sau prin alegere; fireÅŸti sunt, cum este, de pildă, a leului peste celelalte dobitoace, sau a vulturului peste pasări; prin alegere, cum e de pildă a împăratului nostru. Acesta porunceÅŸte tovarăşilor lui de robie nu prin firea lucrurilor; de aceea ÅŸi pierde domnia adesea. Căci cele ce nu vin de la fire, sunt astfel că uÅŸor îngăduesc pierdere sau schimbare.

Dar nu tot aÅŸa leul, căci el de la fire stăpâneÅŸte dobitoacele, precum de asemenea vulturul peste sburătoare. Căci întotdeauna felul domniei e împreunat cu neamul, (specia), ÅŸi nimeni n’o să vadă niciodată pe leu pierzând această domnie. O astfel de domnie ne-a hărăzit ÅŸi nouă Dumnezeu de la început, ÅŸi ne-a pus peste toate; ÅŸi a împodobit firea noastră nu numai cu aceasta, ci ÅŸi prin întâietatea locului, hotărând raiul ca locuinţă aleasă pentru noi, ÅŸi dându-ne judecată ÅŸi dăruindu-ne un suflet nemuritor.

Dar să nu spun aceasta: căci eu zic că dragostea lui Dumnezeu e aÅŸa de îmbelÅŸugată, încât putem deopotrivă să dovedim bunătatea ÅŸi dragostea Lui nu numai din acelea cu care ne-a cinstit,  ci chiar ÅŸi din acelea prin care ne-a mustrat. Åži vă sfătuesc să luaÅ£i seama cu cea mai mare râvnă mai ales la aceasta: că Dumnezeu e deopotrivă de bun, nu numai când ne cinsteÅŸte ÅŸi ne face bine, ci chiar ÅŸi când ne mustrează ÅŸi ne pedepseÅŸte; ÅŸi chiar dacă am avea lupte ÅŸi certuri, cu   păgânii  sau cu ereticii despre bunătatea lui Dumnezeu, vom dovedi   bunătatea   Lui nu numai  din   darurile,   cu   care   ne-a cinstit,  ci ÅŸi din   relele cu   care   ne-a pedepsit. Căci dacă ar  fi bun  numai   când ne  cinsteÅŸte, ÅŸi ar fi bun ÅŸi când ne pedepseÅŸte, atunci ar fi bun numai pe  jumătate;  dar,   departe  de  mine gândul acesta. La  oameni e firesc  să se  întâmple aceasta, pentru că ei pedepsesc în mânie ÅŸi patimă;  dar Dumnezeu   nefiind supus la nici o patimă, e deopotrivă de bun, fie că face bine, fie că pedepseÅŸte, iar ameninÅ£area cu gheena, nu ne arată bunătatea Lui mai puÅ£in decât făgăduinÅ£a împărăţiei (viitoare); voiu spune cum vine aceasta. Dacă nu ne-ar fi ameninÅ£at cu gheena,  dacă   n’ar fi pregătit  pedeapsa,   nu mulÅ£i ar fi putut dobândi împărăţia. Căci pe cei mai mulÅ£i nu îi mână spre virtute atât de mult făgăduinÅ£a celor bune, cât îi sgudue prin teamă ameninÅ£area relelor, ÅŸi îi trezeÅŸte spre grija sufletului.   Astfel că, deÅŸi gheena e potrivnică   împărăţiei cerurilor, dar amândouă au  aceeaÅŸi Å£intă;  mântuirea oamenilor;  una momeÅŸte spre sine, iar cealaltă împinge spre ea, ÅŸi prin teamă îndreptează pe cei mai nepăsători.

3. Şi nu de-a-surda lungesc această vorbire, ci pentru că adesea,  venind foamete şi secetă şi războaie şi năpădindu-ne mânia împărătească şi alte multe lucruri neaşteptate de felul acesta, mulţi mai slabi  cu duhul se înşeală  spunând că asemenea lucruri nu sunt vrednice de pronia Iui Dumnezeu. Şi ca să nu ne înşelăm deci, ci să ştim bine că, fie că ne trimete foamete sau război sau vreo altă năpastă, o face din bunătate şi din mare grijă pentru noi; de aceea mă văd silit să stărui asupra acestei chestiuni. căci şi părinţii cei mai iubitori opresc pe fiii lor de a mânca şi le dau bătaie şi ii pedepsesc spre ruşinea lor, şi dojenesc în multe alte asemenea feluri pe băieţii svăpăiaţi, şi totuşi rămân părinţi, nu numai când îi cinstesc, ci şi când fac astfel de lucruri, şi mai ales când fac asemenea lucruri, se dovedesc a fi părinţi adevăraţi. Însă dacă oamenii, cari adesea din pricina mâniei şi a aprinderii se îndepărtează de la ce-i folositor, sunt socotiţi că pedepsesc pe aceia la care ţin, nu din cruzime şi neomenie, ci din grijă şi dragoste pentru ei; cu atât mai mult trebue să avem această părere despre Dumnezeu, care, prin belşugul bunătăţii Lui, întrece orice dragoste părintească.

Åži ca să nu crezi că acestea au fost spuse ca o presupunere, să ne întoarcem iar la Sfânta Scriptură. Căci după ce omul a fost amăgit ÅŸi momit de Cel Viclean, să vedem cum s’a purtat Dumnezeu faţă de un asemenea păcat săvârÅŸit de el. Oare l-a dat pe el cu totul pierzării? Åži rostul dreptăţii a cerut neapărat aceasta, adică cel care nu făcuse nici un bine ÅŸi a avut parte de atâta bunătate, dar totuÅŸi de la început s’a dat sburdăciunii (în rău), să fie desfiinÅ£at ÅŸi de istov prăpădit. Dar Dumnezeu n’a făcut aÅŸa, ÅŸi nu s’a scârbit de el, ÅŸi nu ÅŸi-a întors faÅ£a de la el, care se arătase faţă de Binefăcătorul său aÅŸa de nerecunoscător, ci a venit la el ca doftorul la un bolnav. Åži să nu treci cu uÅŸurinţă peste această vorbă, prea iubitule, ci gândeÅŸte te ce înseamnă că n’a trimes la el un înger, nici un arhanghel, nici pe vreun altul din tovarăşii lui de robie, ci s’a coborit însuÅŸi Domnul ia cel căzut ÅŸi l-a ridicat pe cel ce zăcea jos, ÅŸi S’a apropiat El singur de el singur, precum vine un prieten la prietenul căzut la mare năpastă. Åži că a făcut aceasta din multa Lui dragoste, chiar vorbele, pe care i Ie-a spus, arată dragostea cea nespusă. Åži ce-i nevoie să mai  spun toate vorbele Lui? Chiar cel dintâiu cuvânt arată marea Sa iubire. Căci n-a grăit, cum ar fi fost drept să   grăiască cel   căruia i   s’a făcut   o nedreptate:   „O, nelegiuitule   ÅŸi  blestematule,   după ce   te-ai înfruptat din  bunăvoinÅ£a  mea ÅŸi   ai fost  învrednicit de astfel de ÃŽmpărăţie, pus în fruntea tuturor celor de pe pământ, fără niciun merit din parte-Å£i, ÅŸi după ce ai dobândit aievea chezăşia dragostei mele ÅŸi dovada adevărată a proniei mele, ai socotit pe demonul viclean   ÅŸi stricător, pe duÅŸmanul mântuirii tale, mai vrednic de încrederea ta decât pe Domnul care are grijă de tine? A făcut el ceva pentru tine aÅŸa cum am făcut Eu? N’am făcut cerul pentru tine? Pământul, marea, soarele, luna ÅŸi toate stelele? Nici un înger nu avea nevoie de această făptură, ci pentru tine ÅŸi pentru odihna ta am făcut lumea aceasta aÅŸa de mare; ÅŸi socotind vorbele   goale ÅŸi făgăduiala mincinoasă ÅŸi momeala plină de înÅŸelăciune, mai vrednice de crezare decât binefacerea mea, dovedită prin fapte, ÅŸi decât pronia mea, te-ai dat pe mâna aceluia ÅŸi ai călcat legile mele?” AÅŸa era firesc să   grăiască cel nedreptăţit (Dumnezeu). Dar nu aÅŸa a grăit Dumnezeu, ci tocmai dimpotrivă. Căci de la cel dintâiu cuvânt l-a ridicat pe cel care zăcea, a dat curaj celui care se temea ÅŸi tremura, chemându-l El mai întâi ÅŸi nu numai chemându-l întâi, ci chemându-l chiar pe nume ÅŸi zicându-i: „Adame, unde eÅŸti?”  (Fac 3. 9), a arătat dragostea Sa ÅŸi marea Sa grijă pentru dânsul. ÅžtiÅ£i cu toÅ£ii că acesta e semnul neîndoielnic al prieteniei. AÅŸa fac de obiceiu ÅŸi cei cari chiamă chiar pe morÅ£i având mereu în gură numele lor, precum pe de altă parte cei care urăsc pe cineva nici nu rabdă să pomenească numele acestora care i-au mâhnit. De aceea Saul, deÅŸi n’a suferit nici o nedreptate, a urzit multe ÅŸi mari nedreptăţi împotriva lui David, pentru că nu-l putea vedea în ochi ÅŸi îl ura, ÅŸi nici n’a putut să pomenească numele lui, ci, pe când ÅŸedeau toÅ£i în jurul său, văzând că nu vine, ce a zis?! „N’a zis: Unde e David? ” Ci (I, Reg. 20, 27) „Unde e fiul lui Iesse?” numindu-l după numele tatălui lui. AÅŸa fac ÅŸi Iudeii cu Hristos: pentrucă nu-L puteau suferi ÅŸi-L urau, n’au zis: Unde e Hristos, ci (Ioan, 7. 11): „Unde e el?”

4. Dar Dumnezeu ÅŸi prin aceasta voind să arate că păcatul n’a stins dragostea Sa, ÅŸi că nici nesupunerea n’a făcut să piară bunătatea Sa, ci continuă să se gândească ÅŸi să poarte de grijă celui căzut, a zis: „Adame, unde eÅŸti?”, nu că n’ar fi ÅŸtiut unde se găseÅŸte acesta, ci fiindcă gura celor ce au păcătuit e ca ÅŸi cusută. Pentru că păcatul urăşte limba iar conÅŸtiinÅ£a îi apasă; deoarece aÅŸadar ei rămân muÅ£i, stăpâniÅ£i de tăcere ca de un lanÅ£, Dumnezeu voind să-l îndemne a vorbi  fără sfială ÅŸi să-i dea curaj ÅŸi să-l facă să  se desvinovăţească de păcatul lui, ca să poată avea parte de iertare, l-a strigat El întâi, prin   această  chemare  micÅŸorându-i mult teama, alungându-i frica ÅŸi fâcându-l să-ÅŸi deschidă gura. De aceea a ÅŸi zis;   „Adame, unde eÅŸti?”. ÃŽntr’un loc adică te-am lăsat, ÅŸi acum te găsesc în alt loc; te-am lăsat în bucurie ÅŸi in slavă, ÅŸi acum te găsesc în tăcere ÅŸi în necinste. Åži ia gândeÅŸte-te acum la grija lui Dumnezeu: n’a chemat pe Eva, n’a chemat pe ÅŸarpe, ci pe acel care păcătuise mai puÅ£in dintre toÅ£i, pe acesta l-a chemat mai întâi la judecată, pentru ca, începând de la cel care putea să capete oarecum iertare, El  să dea o  hotărîre mai blândă. Chiar judecătorii lumeÅŸti nu rabdă ca să cerceteze ei înÅŸiÅŸi pe tovarăşii lor de robie, cari au aceeaÅŸi fire ca ÅŸi dânÅŸii,  ci aducând pe unul din slujitorii lor îi poruncesc acestuia ca să ducă celui învinovăţit întrebările lor, ÅŸi prin acest slujitor spun ÅŸi ascultă tot ce doresc, când cercetează pe vinovat; dar Dumnezeu n’a avut nevoie  de   nici un mijlocitor faţă de om, ci El prin El însuÅŸi îl judecă ÅŸi îl mângâie. Åži nu numai  lucrul acesta e vrednic de mirare, ci ÅŸi aceea că Dumnezeu   îndreaptă  greÅŸelile. Judecătorii, când prind pe tâlhari ÅŸi spărgători, nu cată, cum   să-i   facă   mai   buni, ci în ce chip să le  dea  pedeapsa cerută de lege; Dumnezeu însă dimpotrivă, când a prins pe un păcătos, nu se gândeÅŸte  cum să-l pedepsească, ci  cum să-l îndrepte ÅŸi să-l facă mai bun ÅŸi nebiruit pentru viitor. Astfel Dumnezeu e în acelaÅŸi timp ÅŸi doctor  ÅŸi învăţător; căci El cercetează ca un judecător, ÅŸi tămădueÅŸte ca un doctor ÅŸi învăţător, ducând spre înÅ£elepciune pe cei ce s’au făcut vinovaÅ£i de vreo abatere. Dacă deci o singură vorbă scurtă arată cât e de mare grija lui Dumnezeu, ce ar fi, dacă am citi întreaga Lui judecată ÅŸi am desluÅŸi toate sfaturile Lui? Vezi cum întreaga Scriptură e o mângâiere ÅŸi un îndemn?

Dar acestea le vom spune la timpul nemerit; înainte de aceasta însă e nevoie să spun când a fost dată la iveală această carte; nu de la început, nu s’au scris acestea îndată după facerea lui Adam, ci după multe vârste de oameni; ÅŸi merită să ne dăm osteneala să cercetăm, de ce după multe vârste de oameni, ÅŸi de ce numai Iudeilor, ÅŸi nu tuturor oamenilor? De ce în limba ebraică, de ce în deÅŸertul Sinai? Căci Apostolul n’a trecut cu uÅŸurinţă peste această parte, ci ÅŸi aci ne deschide o mare priveliÅŸte, zicând: „Acestea sunt două testamente, unul de pe muntele Sinai, născând pentru robie” (Gal. 4, 24).

5. Ar fi nevoie să mai cercetăm şi multe altele, dar văd că timpul nu îngădue ca să îndreptăm vorbirea către acest ocean; de aceea, amânându-le pentru timpuri mai potrivite, vă vom vorbi iarăşi de lepădarea de jurăminte, şi vom ruga dragostea voastră să fie cu multă râvnă faţă de acest lucru.

Căci nu este un lucru nesăbuit, ca sluga să nu îndrăsnească a numi pe stăpânul său pe nume, fără ocol ÅŸi la întâmplare, iar pe Stăpânul îngerilor să-L porÅ£i tu oriunde în gură fără sfială, ba încă cu nesocotinţă multă? Åži când e vorba să iei Evanghelia, îţi speli întâi mâinile,  ÅŸi cu multă   evlavie ÅŸi  cucernicie o iei tremurând ÅŸi temător, iar pe Stăpânul  Evangheliei îI porÅ£i peste tot în gură fără sfiială? Vrei să ÅŸtii cum ÃŽI numesc pe Dânsul Puterile cele de sus, ÅŸi cu câtă frică, cu câtă  temere ÅŸi cu câtă admiraÅ£ie? „Am văzut pe Domnul ÅŸezând pe un tron înalt ÅŸi măreÅ£, ÅŸi Serafimi stăteau în jurul Lui, ÅŸi striga unul către altul, zicând: Sfânt,  Sfânt, Sfânt Domnul  Savaot, plin e tot  pământul de slava  Lui”   (Isaia 6, 1—3). Vezi cu câtă  teamă,  cu câtă frică ÃŽl numesc  slăvindu-L ÅŸi  lăudându-L? Iar tu în veghi ÅŸi rugăciuni ÃŽl chemi cu multă nepăsare, când ar trebui să te cutremuri, să veghezi ÅŸi să fii treaz. Åži în jurăminte, când nu trebuia nicidecum să te slujeÅŸti de numele Lui minunat, … îndrugi felurite jurăminte unul după altul! Åži ce iertare sau îndreptăţire vom avea, chiar dacă de o mie de ori ne vom desvinovăţi spunând că aÅŸa ne e obiceiul? Se  zice că unul (Demostene) din oratorii păgâni, când umbla, din pricina unei deprinderi nesocotite, miÅŸca umărul drept, dar totuÅŸi ÅŸi-a  biruit  deprinderea, punându-ÅŸi săbii ascuÅ£ite ÅŸi de o parte ÅŸi de alta deasupra umerilor, ca, de teama rănii, să se vindece de cusurul pe care-l avea de a-ÅŸi miÅŸca umerii fără rost. AÅŸa să faci ÅŸi tu cu limba ÅŸi pune-i  deasupra, în loc de sabie,   teama  de pedeapsa dumnezeiască, ÅŸi astfel te vei vindeca de tot. Căci e peste putinţă, e peste  putinţă, zic, ca să fiÅ£i vreodată biruiÅ£i, dacă vă gândiÅ£i la acest lucru, dacă îl râvniÅ£i ÅŸi îl faceÅ£i. Acum lăudaÅ£i vorbele mele, dar când vă veÅ£i fi îndreptat, ne veÅ£i lăuda ÅŸi mai mult, ÅŸi nu numai pe noi, ci ÅŸi pe voi ÃŽnÅŸivă, ÅŸi veÅ£i asculta cu ÅŸi mai mare plăcere cele spuse, ÅŸi veÅ£i chema cu cuget curat pe Dumnezeu, care te cruţă într’atâta, că zice: „Nici pe capul tău să nu juri” (Mat. 5, 36); iar tu astfel îl nesocoteÅŸti, că juri ÅŸi pe slava Lui! „Dar ce pot face”, zici tu, „dacă sunt silit?” —Ce silă, omule? Să ÅŸtie toÅ£i că tu vrei mai bine să rabzi orice decât să calci legea Domnului, ÅŸi atunci nu-Å£i vor mai face silă. Åži cum că nu jurământul face pe om vrednic să fie crezut, ci mărturia vieÅ£ii sale ÅŸi curăţenia moravurilor, ÅŸi cugetul bun, se vede de acolo că mulÅ£i au jurat de s-au rupt ÅŸi tot n’au fost crezuÅ£i; iar alÅ£ii numai dând din cap, au părut mult mai vrednici de încredere decât cei ce juraseră. Åžtiind toate acestea, ÅŸi punându-ne in faÅ£a ochilor pedepsele hotărîte atât pentru cei ce jură cât ÅŸi pentru cei ce-ÅŸi calcă jurământul, să ne lăsăm de răul obiceiu, pentru ca păşind de aci ÅŸi la celelalte fapte ale virtuÅ£ii, să dobândim bunurile viitoare, de care fie ca noi toÅ£i să ne învrednicim prin harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care ÅŸi cu care se cuvine Tatălui împreună ÅŸi Duhului Sfânt cinste, putere ÅŸi slavă acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.