PREDICA a I-a despre statui

din „Predicile despre statui”

PREDICA a I-a

ŢINUTĂ ÎN ANTIOHIA, ÎN „BISERICA VECHE”, CÂND ERA PREOT, ASUPRA VERSETULUI ACELA AL APOSTOLULUI (I TIM. 5, 23): SĂ TE FOLOSEŞTI DE PUŢIN VIN DIN PRICINA STOMACULUI TĂU ŞI A BETEŞUGURILOR TALE
 

Câteva zile înainte de răscoală, ce are loc la 26 Februarie 387

1. Aţi auzit glasul apostolic, goarna cerească, lyra spirituală? Căci ca şi o goarnă, ea, răsunând cumplit şi războinic, înspăimântă pe duşmani, iar sufletele descurajate alor săi le înaltă şi, umplând de o mare încredere pe acei cari o ascultă îi face să fie nebiruiţi de diavol; şi iarăşi ca o lyră bucurându-i cu multă desfătare, aţipeşte bolile cugetărilor deşarte şi odată cu plăcerea ne aduce un mare folos. L-aţi auzit astăzi vorbind cu Timotei despre multe lucruri trebuincioase. Căci i-a scris despre hirotonisiţi zicând: (I Tim, 5, 22). „Să nu pui asupra nimănui mâinile în pripă, şi să nu te împărtăşeşti de păcate străine”. Şi arată primejdia de nesuferit a unei asemenea nelegiuiri, dovedind că unii pentru  relele săvârşite de alţii,  vor răbda pedeapsa împreună cu aceia înşişi, pentru că  prin hirotonisire le dau putinţa de a păcătui. Şi apoi zice iarăşi:   „Foloseşte-te de puţin vin din pricina stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni” şi ne-a vorbit azi de supunerea slugilor,  de sminteala zgârciţilor, de trufia bogaţilor şi de multe altele. Şi fiindcă nu putem să stăruim asupra tuturor, ce vreţi mai în deosebi să alegem din cele pomenite de el, spre a vorbi dragostei voastre? Căci ca şi într’o livadă văd multe şi felurite flori ale citirii, o mulţime de trandafiri, mulţi toporaşi şi nu mai puţini crini; şi încă văd împrăştiată multă şi felurită roadă a duhului şi multă mireasmă; şi nu numai livadă, ci un paradis e citirea sfintelor Scripturi, căci aceste flori n’au numai miros gol, ci şi roadă care poate hrăni sufletul.

Aşadar care dintre lucrurile pomenite vreţi să le punem azi la mijloc? Vreţi să vorbim de ceea ce pare că e mai uşor şi mai lesne de înţeles? Eu aşa socotesc, şi ştiu bine că şi voi tot astfel. Dar ce e mai uşor decât celelalte? Ce altceva decât aceea ce pare uşor de spus şi de  priceput pentru oricine? Ce anume? „Foloseşte-te de puţin vin din pricina stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni”. Hai să cheltuim toată cuvântarea noastră pentru această zicală. Şi facem asta nu din dorinţa de slavă şi nici din năzuinţa de a-mi arăta talentul de vorbire (căci vorbele  spuse  nu-s ale noastre, ci aceea ce ne va fi insuflat Duhul Sfânt), ci ca să scuturăm pe ascultătorii mai lenevi şi ca să le dovedim cât de mare e comoara Scripturilor şi că nu se poate lăsa ceva la o parte fără a ne primejdui. Căci dacă această zicală e simplă şi scurtă, şi părând multora că nu cuprinde nimic trebuincios, ea, după cum vom vedea, ne dă prilejul multor bogăţii şi pricină de o foarte adâncă filosofie; cu mult mai mult decât acelea, care la prima privire îşi arată belşugul lor, ea va umple de comori nesfârşite pe acei cari vor fi cu luare aminte.

Aşadar să nu nesocotim nici acele spuse din Scriptură, care ne par mai mărunte. Căci şi ele sunt din harul Duhului şi harul Duhului nu e niciodată mărunt şi josnic, ci totdeauna mare şi minunat  şi vrednic de dărnicia celui ce ni-l hărăzeşte. Să nu ascultăm deci cu nepăsare, căci şi acei  cari supun focului zgura după ce au aruncat-o in cuptor, nu culeg numai bucăţile mari de aur, ci şi fărâmiţele cele mai mici cu foarte mare grijă.  Deoarece, aşadar, şi noi supunem focului aurul scos din minereul apostolic, nu aruncându-l în cuptor, ci vârându-l  în  cugetarea sufletului nostru,  nu aprinzând flăcări,  ci stârnind focul spiritului, să culegem şi  firişoarele   cele  mici cu mare hărnicie. Căci deşi cuvântul e mic, virtutea lui e mare;  ca şi nestimatele care şi-au preţul nu după mărimea trupului, ci după frumuseţea firii lor, tot aşa şi citirea Sfintelor Scripturi, învăţătura din afară (1) întinzându-ne înainte multe vorbe goale, şi vârând în urechile ascultătorilor multe  nimicuri, îi trimete cu mâinile goale fără ca aceştia să se fi ales cu vreun folos, nici mare, nici mic; Harul Duhului nu astfel, ci cu totul dimpotrivă, prin cuvinte mărunte, aduce celor ce-i ies în cale, filosofia, şi adesea e deajuns să culegem de aici un singur cuvânt ca să avem merinde pentru întreaga  vieaţă.

2. Pentru că atât de mare e bogăţia, să ne desmeticim, şi cu minte trează să primim cele spuse, căci mă pregătesc să cobor cuvântarea la o mare adâncime. Această predică li s’a părut multora oarecum de prisos şi netrebuincioasă şi ei spun astfel: Timotei nu putea să priceapă de la sine că trebuie să se folosească de vin, ci a aşteptat ca să înveţe acest lucru de la un învăţător? Dar învăţătorul nu numai i-a poruncit acest lucru, ci l-a pus şi în scris ca să-l sape ca şi într’un stâlp de aramă în scrisoarea trimisă către el; şi nu s’a sfiit să scrie aşa ceva într’o scrisoare deschisă către şcolarul său? Prin urmare, ca să afli că acest sfat nu e de prisos dar e chiar trebuincios şi foarte folositor, şi că nu de către Pavel, ci de harul Duhului Sfânt s’a făcut ca acest lucru, nu numai să se spuie, dar chiar să fie pus în scris ca prin scrisoare să ajungă la toţi urmaşii; vom veni la dovada însăşi, căci — după cele spuse — unii se îndoiesc şi de alt lucru nu mai puţin însemnat, întrebându-se pe sine de ce a îngăduit Dumnezeu ca un om ce avea o astfel de putere şi ale cărui oase şi moaşte alungau pe demoni, să ajungă la o aşa mare mâhnire? Şi el nu bolea uşor, ci mereu ş fără încetare, iar suferinţele lui erau continue şi urmându-se una după alta, nelăsându-i nici măcar răgaz să răsufle. Şi de unde  se vede   aceasta? Din ceea ce a scris Pavel Căci n’a zis: „Din pricina suferinţei”, ci „din pricina suferinţelor”, Şi n’a spus numai: „Din pricina suferinţelor” ci arătând neîncetarea lor zicea: „Desele tale suferinţe”. Să audă aceia cari, pradă fiind unei lingori îndelungate, se mâhnesc şi se desnădăjduesc. Şi aici nu cercetăm numai, de ce el, care era sfânt, bolea, şi bolea aşa de des, dar şi pentru că treburile obşteşti ale întregului pământ îi erau lui încredinţate; căci, dacă el ar fi unul din aceia, cari s’au retras pe vârful munţilor, şi care în singurătate şi-au durat chiliile lor, alegându-şi o vieaţă slobodă de trebi, nu ar fi aşa de grea întrebarea, dar că el, fiind în mijlocul treburilor, fiindu-i încredinţată grija atâtor Biserici, şi cârmuind cu hărnicie şi zel atâtea neamuri şi cetăţi şi întreg pământul, a fost supus nevoii de a suferi, aceasta e ceea ce poate să umple de uimire pe cei ce nu iau seama. Căci, zic ei, el trebuia să fie sănătos, dacă nu pentru sine, cel puţin pentru alţii. El era un foarte bun voevod; războiul era purtat de el, nu numai împotriva necredincioşilor, ci şi împotriva demonilor şi a diavolului însuşi. Toţi duşmanii îl încolţeau cu mare turbare din toate părţile, risipindu-i oastea şi pe mulţi luându-i robi; şi el trebuia pe nenumăraţi oameni să-i aducă înapoi la adevăr: şi el bolea. Căci chiar dacă, zice-se, prin aceasta nu se aducea treburilor nici o pagubă, dar boala singură era de ajuns ca să facă pe credincioşi mai nepăsători şi mai leneşi. Căci dacă ostaşii, văzând pe generalul lor ţintuit la pat, pregetă şi sunt mai zăbavnici la luptă, era cu mult mai firesc ca credincioşii, văzând pe învăţătorul lor, care făcuse atâtea minuni, bolind întruna şi suferind de beteşug trupesc, să cadă în păcat omenesc. Şi nu numai atât, dar pe lângă cele spuse, cei cari se îndoiesc îşi mai pun o întrebare: din ce pricină nici el însuşi, când s’a văzut în aşa stare, şi nici învăţătorul lui nu l-a vindecat? Ci ei înviau pe morţi, alungau demonii, biruiau lesne moartea, numai trupul suferind nu îl îndreptau, iar cei cari faţă de trupurile străine, şi ca vii şi ca morţi, au arătat atâta virtute, nu puteau să-şi lecuiască stomacul bolnav; şi ceea ce e mai mult, Pavel nu se sfieşte şi nu se ruşinează, după atât de multe şi mari minuni, pe care le-a săvârşit chiar cu vorba goală, să scrie lui Timotei, ca să caute leacul în vin. Nu că ar fi ruşine să bei vin: oh, nu! astea sunt învăţături de eretici, dar pentru că nu socotea că e o ruşine să nu poţi întrema un mădular bolnav fără ajutorul vinului. Ba încă aşa de puţin s’a ruşinat, că a făcut acest lucru limpede şi pentru toţi urmaşii. Vedeţi la ce adâncime am ajuns cu cuvântarea? Cum se face că ceea ce pare aşa de neînsemnat, stârneşte atâtea întrebări nenumărate?

3. Haide să aducem acum şi deslegarea. Căci de aceea ne-am scoborît la aşa adâncime, ca trezind mintea noastră, să vă punem cugetul la adăpost Insă, mai înainte de a da un răspuns acestor întrebări, să-mi daţi voie să vă vorbesc ceva despre virtuţile şi grija lui Pavel. Cine a fost mai plin de dragoste ca acela care, deşi era despărţit prin o aşa mare  depărtare şi împresurat de atâtea trebi, purtă atâta grijă de sănătatea stomacului prietenului său şi îi scrise cu atâta luare aminte despre felul cum trebue să vindece boala? Şi ce se poate potrivi cu virtutea lui Timotei, care atât dispreţuia moliciunea şi îşi râdea de masa bogată, încât a căzut la boală din pricina prea marei asprimi a traiului şi a postului prea îndelungat? Şi că nu din firea lui era astfel, ci că din pricina postului şi a apei ajunsese aşa, puteţi să-l auziţi pe Pavel care spune limpede aceasta. Căci n’a zis numai: „Bea puţin vin”, ci după ce a spus mai întâi: „Nu mai bea apă”, apoi i-a dat sfatul să bea vin. Şi acest „mai” înseamnă că până atunci (Timotei) băuse apă, şi de aceea se betejise. Cine nu s’ar minuna de înţelepciunea şi luarea lui aminte? Atinsese chiar cerurile, ajunsese la culmea virtuţii; şi despre aceasta dă mărturie învăţătorul lui când spune: „v’am trimes pe Timotei, care e fiul meu iubit şi credincios întru Domnul” (I Cor. 4, 17). Şi când Pavel îl numeşte fiu, şi încă fiu iubit şi credincios, aceste vorbe sunt de ajuns ca să-i dovedească virtutea. Căci judecăţile sfinţilor nu se fac nici din ură, nici din părtinire, slobode fiind de orice părere dinainte făcută.

Timotei n’ar fi fost aşa de fericit dacă de la natură ar fi fost fiul lui Pavel, pe cât e acum de vrednic de mirare, pentru că, nefiind legat de dânsul prin nici o legătură a cărnii, a făcut să fie înfiat de către el prin înrudirea după religie, păzind cu luare aminte, întru toate, deprinderile înţelepciunii aceluia (a lui Pavel). Şi precum viţelul înjugat cu taurul trage jugul, aşa trăgea el jugul împreună cu acela pe toată faţa pământului, şi nu se da nicăieri înapoi din pricina vârstei, ci năzuia, ca să se întreacă in râvnă cu râvna învăţătorului. Şi mărturie despre aceasta ne dă iarăşi Pavel când spune: (I Cor, 16,10—11). „Nimeni să nu-l nesocotească pe el căci el împlineşte, ca şi mine, munca Domnului.” Vedeţi cum spune că râvna lui e la fel cu a sa? Şi apoi, ca să nu pară că spune aceasta din părtinire, ia ca mărturii despre virtutea fiului său pe chiar ascultători, zicând astfel: „Adeverinţa Iui o cunoaşteţi, pentru că a slujit cu mine în Evanghelie, cum slujeşte un fiu tatălui; voi aţi avut prilej să cunoaşteţi virtutea Iui şi sufletul lui încercat.”

Şi cu toate că se suise la o aşa înălţime de virtuţi, totuşi nu se încredea, ci era cuprins de teamă şi îngrijorare; de aceea postea cu luare aminte şi n’a păţit ca mulţi alţii, cari după ce s’au dedat postului zece sau douăzeci de luni, deodată se lasă în totul moliciunii. Dar el n’a păţit nicidecum aşa ceva şi nici n’a zis in sine: Ce mai am acum nevoie de post? Am ieşit biruitor, am invins dorinţele, mi-am ucis trupul, am înspăimântat pe demoni, am alungat pe diavol, am înviat pe morţi, am vindecat pe leproşi, sunt groaznic pentru puterile duşmane: ce mai am nevoie de post şi îndreptare de aci încolo? N’a zis şi nici n’a cugetat aşa ceva, ci cu cât îşi sporea mai mult meritele, cu atât se temea şi tremura mai mult şi aceasta era înţelepciunea pe care o învaţă de la dascălul său. Căci el, fiind răpit în al treilea cer, şi, dus fiind în paradis, după ce a auzit cuvintele nespuse şi a luat parte la astfel de taine, străbătând tot pământul ca şi cum ar fi avut aripi, astfel scria către Corinterii (I Cor. 9, 27): „Mi-e teamă, că după ce voiu fi propovăduit altora, să n1ajung eu însumi nevrednic.” Dacă deci chiar Pavel după atât de multe şi mari merite se temea, el care a putut spune: „Lumea s-a răstignit pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14), cu mult mai mult trebuie să ne temem noi, şi cu atât mai mult, cu cât vom fi cules mai multe merite, căci cu atât mai aprig se face diavolul şi mai sălbatic, culcat ne va vedea orânduindu-ne vieaţa cu mat multă hărnicie; când va vedea strânse greutatea şi marea mulţime a virtuţii noastre, atunci va năzui mai mult să ne pregătească pieirea. Căci când un om de rând şi josnic se poticneşte şi cade, nu aduce aşa de mare pagubă vieţii obşteşti; însă cel aşezat ca într’un vârf înalt al virtuţii, şi cunoscut şi văzut de toţi şi de toţi admirat, când cade ispitit fiind, aduce după sine mare pierdere şi ruină, nu atât fiindcă a căzut din înălţime, ci fiindcă a făcut să pregete pe mulţi alţii care-şi aveau privirile ţintite către dânsul. Şi precum în trup, orice alt mădular, vătămat fiind, nu aduce prea mare pagubă, însă dacă orbesc ochii sau se vatămă capul, întreg trupul ajunge nefolositor; tot astfel trebuie să spunem despre sfinţi şi cei cari şi-au câştigat mari merite: când ei se sting, când se întinează cu vreo pată, aduc o pagubă de nesuferit întreg trupului celuilalt (obştesc).

4. Cunoscând Timotei toate acestea, din toate părţile se întărea. Ştia că tinereţea e un lucru greu, că se avântă uşor, că uşor se lasă amăgită, e alunecătoare, şi că are nevoie de frâu tare, căci ea e ca şi o văpaie care cuprinde toate cele din afară şi se aprinde lesne şi repede. De aceea o împresură din toate părţile ca s’o domolească, şi caută în tot chipul să potolească această flacără. Şi în strana cu străşnicie calul neinfrânat, care abia ascultă de zăbale, ca să micşoreze zbenguirile lui, să-l facă ascultător şi supus poruncii judecăţii care îl conduce. „Să se slăbească, zise el, trupul, şi să nu se slăbească duhul; să se înfrâneze carnea, şt să nu se împiedice avântul sufletului către cer.”

Pe lângă aceasta, la dânsul  mai e vrednic de mirare şi aceea  că  el  suferind de o asemenea meteahnă şi luptându-se cu asemenea beteşug, nu nesocotea treburile lui Dumnezeu, ci pretutindeni zbura mai mult decât cei sănătoşi şi teferi la trup, arătându-se când la Efes, când la Corint, adesea în Macedonia, în Italia, peste tot locul şi toate mările,   împreună cu dascălul său, împărtăşind peste tot primejdiile şi luptele cu dânsul; şi slăbiciunea trupului n’a ştirbit înţelepciunea sufletului său;   atât   de mare e   puterea   vredniciei  întru   Domnul, şi atât de sprintene ne face ea aripele. Căci precum pentru cei ce au trupuri sănătoase şi tefere, sănătatea nu va fi de nici un folos, dacă  sufletul va fi  descurajat,   trândav şi  leneş, tot astfel şi pentru cei bolnavi, slăbiciunea nu va fi o vătămare, dacă sufletul e trezit şi e vrednic.

Dar unora li se pare că  acest  sfat, acest îndemn, dă voie să se bea vin fără sfială. Însă nu e aşa: căci dacă cercetează cineva mai cu luare aminte această spusă, vede că aici e mai de grabă un sfat către cumpătare. Gândeşte-te cum Pavel, nu de la început,  nici  de  prima dată nu dă acest  sfat, ci l-a dat după ce a văzut că puterea trupului e cu totul ştirbită şi nu I-a dat aşa simplu, ci cu oarecare mărginire ; căci n’a zis doar:  Bea vin, ci „puţin vin, nu că Timotei ar fi avut nevoie de acest sfat şi îndemn, dar pentru că noi avem nevoie.

Astfel că, scriindu-i  lui,   ne-a  hotărît nouă mai de grabă  măsura şi hotarul  băutului de vin, îmbiindu-ne să bem numai atât cât avem nevoie să ne întremăm  sănătatea, cât să dăm trupului o bună stare, nu altă boală. Căci băutul  necumpătat al vinului  dă naştere nu la mai puţine  boale ca băutul apei, ci la mult mai  multe şi mai  grele  boale ale trupului şi ale sufletului, stârnind în cuget  răsboiul patimilor, furtuna  gândurilor nesăbuite, şi făcând mai slabă şi mai şubredă puterea trupului. Firea pământului nu se destramă atât de mult când e vătămată de belşugul prea mare de ape, cât se slăbeşte, se destramă şi piere puterea trupului din pricina necurmatei băuturi de vin.   Să  fugim  deci şi din o parte şi din alta  de  necumpătare, îngrijind  de sănătatea trupului  şi  potolindu-i desmăţările lui. Vinul ni s’a dat de Dumnezeu nu ca să ne îmbătăm. „Căci vinul înveseleşte, spune David, (Psalm 103, 15) inima omului”. Iar tu faci din el pricină de mâhnire. Căci cei cari se îmbată peste măsură, sunt cu sufletul îngreunat şi cu mintea întunecată de mult întunerec. El e un leac foarte bun, când păzeşte cea mai bună măsură şi fel.

Acest Ioc (din Psalm) ne este folositor şi împotriva ereticilor cari învinovăţesc făptura lui Dumnezeu: căci dacă vinul ar fi fost dintre lucrurile oprite, Pavel nu l-ar fi îngăduit, nici n’ar fi zis că trebuie să ne slujim de el. Şi nu numai împotriva ereticilor, dar chiar împotriva acelor fraţi cari după ce au văzut pe alţii înjosindu-se din pricina băuturii, în loc să-i ocărască pe aceia, ponegresc poama dată de Dumnezeu, zicând: Să nu fie vin. Iar noi să le răspundem: Sâ nu fie beţie. Căci vinul e lucrul lui Dumnezeu, iar beţia e lucrul diavolului, nu vinul face beţia, ci necumpătarea face beţia; nu învinovăţi făptura lui Dumnezeu, ci sminteala tovarăşului tău de robie. Ci tu, nevoind să pedepseşti şi să îndrepţi pe cel care păcătuieşte, batjocoreşti pe binefăcătorul (tău).

5. Aşadar când auzim pe unii vorbind astfel, să-i facem să amuţească, căci nu întrebuinţarea vinului, ci necumpătarea dă naştere beţiei; beţiei, zic, care e mama tuturor relelor. Vinul a fost dat ca să întremeze trupul lâncezit, nu ca să prăpădească tăria sufletului; ca să alunge slăbiciunea cărnii, nu ca să strice sănătatea sufletului. Drept aceea nu te sluji de vin fără cumpătare, ca să nu dai neghiobilor şi celor slabi cu duhul prilej de mustrare. Căci ce e mai de plâns ca beţia? Un om beat e ca un mort însufleţit, ca un demon primit de bunăvoie, ca o boală care n’are iertare, un prăpăd ce nu se poate îndreptăţi, o ruşine îndeobşte a neamului nostru. Omul beat e nefolositor nu numai în adunări sau la treburile obşteşti  sau ale fiecăruia în parte, dar chiar la privire e cel mai urîcios  din toţi, duhnind a mirosuri nesuferite, iar râgâiturile şi căscăturile beţivilor cât şi vorbele lor necuviincioase şi supărătoare, umplu de scârbă grozavă pe cei cari îi primesc şi stau în tovărăşia lor. Şi ceea ce e culmea răului, boala aceasta face ca cerul să nu poată fi atins de beţivi, şi nici nu le îngăduie să ajungă la bunurile veşnice,, dar pe lângă ruşinea din vieaţa aceasta, pe cei cari suferă de o asemenea boală, îi aşteaptă chiar pe ceea lume o pedeapsă cumplită.  Să ne desbărăm deci de acest obicei urît, şi să auzim pe Pavel care spune: „Bea puţin vin”: căci el a îngăduit să se bea puţin din pricina boalei; căci dacă nu l-ar fi supărat (pe Timotei) slăbiciunea,  Pavel nu l-ar fi silit pe ucenicul lui să bea nici chiar puţin.

Căci trebuie negreşit ca întotdeauna când ne înfruptăm cu băuturile şi mâncările date nouă de Dumnezeu, să le măsurăm după timpuri şi după nevoile noastre, şi să nu trecem întru nimic hotarul nevoii, nici să nu facem aşa la întâmplare şi fără chibzuinţă.

Dar după ce am aflat care a fost grija lui Pavel şi virtutea lui Tirnotei, să purceadă cuvântarea noastră la însăşi deslegarea întrebărilor. Şi ce întrebări ne puneam? Căci trebuie să le pomenim iarăşi ca mai limpede să se facă deslegarea. De ce a îngăduit Dumnezeu ca să cadă la boală un sfânt aşa de mare, care era împresurat de atât de multe treburi, şi nici el, nici învăţătorul lui nu l-a putut lecui de suferinţă, ci a avut nevoie să bea vin? Aceasta era întrebarea. Şi trebuie să-i dăm deslegarea, pentru ca să puteţi găsi din cele ce se vor spune azi o apărare potrivită şi limpede împotriva celor ce ar vrea să învinovăţească nu numai pe cei cari ar cădea la boală şi suferinţă, dar şi pentru acei bărbaţi sfinţi vrednici de admiraţie care ar cădea în sărăcie, foamete, lanţuri, chinuri, asupriri şi defăimări şi celelalte neajunsuri ale vieţii de azi. Căci aud pe mulţi întrebând: De ce omul acela blajin şi de treabă e târît în fiecare zi la judecată de un alt om nelegiuit şi necinstit, şi de ce îngăduie Dumnezeu ca el să rabde nenumărate necazuri? De ce altul pe nedrept învinovăţit de crimă, a fost osândit la moarte fără vină? Cutare a fost înnecat, zice, cutare aruncat în prăpastie; şi am putea să pomenim pe mulţi sfinţi care şi în timpurile noastre şi ale străbunilor noştri au suferit multe obijduiri deosebite şi felurite. Şi pentru ca să cunoaştem rostul tuturor acestora, şi să nu ne lăsăm turburaţi şi nici să nu trecem cu vederea pe alţii cari se scandalizează, să fim cu cea mai mare luare aminte  la cele ce  se vor spune acum.

6. Opt sunt pricinile obijduirii nespus de felurite a sfinţilor, pe care pricini le pot spune dragostii voastre. De aceea să fiţi toţi cu luare aminte, ştiind că de acum înainte nu mi se va mai da nici o iertare şi slobozenie, dacă ne vom scandaliza de cele ce se întâmplă, de vreme ce  noi ne turburăm şi ne frământăm ca şi când na-r fi nici o pricină, măcar că sunt atât de multe. Şi astfel pricina dintâi pentru care Dumnezeu îngăduie ca ei să fie asupriţi, e ca să nu se trufească pentru meritele lor şi mărimea minunilor pe care le fac. A doua e ca ceilalţi să nu-şi facă despre dânşii o părere mai mare decât îngăduie frica omenească, şi să nu se creadă nişte zei când ei sunt numai oameni, A treia e, ca prin cei suferinzi să iasă la iveală puterea lui Dumnezeu care biruieşte şi răpune prin cei înlănţuiţi, sporind lauda sa. A patra, ca să se vadă răbdarea acelora care nu pentru plată îi slujesc lui Dumnezeu, ci arată o aşa de mare cucernicie, încât bunăvoinţa lor curată faţă de dânsul se vede chiar şi după atâtea încercări. A cincea, e ca să cugetăm la învierea morţilor: căci văzând pe omul drept şi plin de multă virtute că sufere atâtea rele nespuse, şi astfel pleacă din această lume, chiar fără să vrei, trebuie să te gândeşti la acea judecată viitoare. Dacă omul nu lasă să plece de la sine fără să dea plată şi răsplată celor ce se ostenesc pentru el, cu atât mai mult cuvânt nu va îngădui Dumnezeu să lase neîncununaţi pe acei cari pentru dânsul atât s’au ostenit. Iar dacă el nu vrea să-i lipsească pe ei de plata lor, e numai decât de nevoie ca după timpul de faţă, să fie un alt timp în care ei primesc răsplata pentru ostenelile din vieaţa aceasta. A şasea pricină e ca toţi cei cari ajung în nenorocire să aibă * o mângâere îndestulătoare, privind la aceia, şi aducându-şi aminte de relele pe care ei le-*u indurat.

A şaptea, pentru ca nu cumva, atunci când vă îndemnăm să luaţi ca pildă virtutea acelora, zicând fiecăruia: Fă ca Pavel, fă ca Petru, voi să socotiţi că ei, din pricina măreţiei faptelor lor, au fost înzestraţi cu altă fire decât a voastră, şi astfel să pregetaţi de a-i lua ca pildă. A opta, ca atunci când e vorba să socotim pe cineva fericit sau nenorocit, noi să învăţăm pe care trebuie să-i socotim fericiţi şi pe care nenorociţi. Acestea sunt pricinile, dar pe acestea toate trebuie să le luminăm cu pilde din Scripturi, şi să dovedim cu hărnicie că tot ceea ce s’a spus mai sus nu e născocirea minţii omeneşti, ci e părerea Sfintelor Scripturi. În felul acesta şi cuvântarea noastră va fi mai vrednică de credinţă şi se va încuiba mai bine în sufletele voastre. Şi ca să vedeţi cât le ajută sfinţilor obijduirea, ca să fie cumpătaţi şi smeriţi şi ca să nu se îngâmfeze din pricina isprăvilor şi minunilor lor, şi că de aceea Dumnezeu îngăduie ca ea (obijduirea) să aibă loc, să auzim pe prorocul David şi pe Pavel spunând acelaşi lucru. Căci acela spune (Psalm 118, 71): „E bine pentru mine, Doamne, că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările tale”, iar acesta, spunând (II Corint 12, 2, 4, 7): „Am fost răpit în al treilea cer şi înălţat în Paradis”, adaugă „şi ca să nu mă umplu de mândrie din pricina măreţiei acestor destăinuiri, mi-a fost pus în carne un ţepuş, un înger al satanei ca să mă pălmuiască”. Ce poate fi mai desluşit ca aceasta? Dumnezeu a îngăduit îngerilor satanei să mă pălmuiască, ca să nu mă trufesc, zice el. Iar prin îngeri ai satanei, nu înţelege  cine  ştie ce demoni, ci pe oamenii care slujesc diavolului, necredincioşi, tirani, păgâni, care fără preget ii asupreau şi îi obijduiau. Şi iată ce vrea să zică el: Dumnezeu putea să contenească prigonirile şi mâhnirile necurmate ; dar pentru că am fost răpit în al treilea cer şi Înălţat în Paradis, ca nu cumva din pricina acestor destăinuiri să mă ingâmfez şi să mă umplu de mândrie, a îngăduit aceste prigoniri şi i-a îngăduit îngerului satanei să mă pălmuiască prin prigoniri şi asupriri, ca să nu mă semeţesc. Căci cu toate că Petru şi Pavel sunt sfinţi şi vrednici de admiraţie şi de asemenea toţi cei deopotrivă cu ei, totuşi sunt şi ei oameni, şi au nevoie de multă pază ca să nu se mândrească lesne, şi mai mult ca oricare alţii, sfinţii; căci nimic nu face pe careva să se îngâmfeze mai mult ca deplina conştiinţă a meritelor şi sufletul care trăieşte plin de încredere în sine. Şi pentru ca aceia să nu păţească aşa ceva, a îngăduit să fie pe lume ispite şi prigoniri, care să-i poată ajunge pe ei şi să-i înveţe ca în toate să lucreze cumpătat.

7. Şi că acest lucru foloseşte mult ca să dovedească puterea lui Dumnezeu, se poate afla de la acelaşi apostol, care spusese şi mai înainte aceasta. Căci să nu spui, ca necredincioşii, că Dumnezeu e slab fiindcă îngăduie asemenea lucruri, şi lasă ca ei să fie asupriţi pentru că nu poate să-i scoată din primejdie. Ci gândeşte-te cum Pavel prin acestea a dovedit că cele ce se intâmplă nu arată slăbiciunea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă ne lămuresc şi mai mult puterea lui. Căci când a zis: „Mi s-a înfipt în carne un ţepuş, un înger al satanei să mă pălmuiască” şi a arătat prin aceasta desele ispite, a adăugat: „De trei ori l-am chemat pe Domnul ca să mi-l îndepărteze. Şi El mi-a zis: „Harul meu îţi este deajuns, căci puterea mea în slăbiciune se vede în chipul cel mai lămurit” (II Corint 12, 8. 9). Atunci, zice el, se dovedeşte puterea mea, când voi sunteţi în slăbiciune, şi prin voi, cari păreţi slabi, sporeşte cuvântul propovăduirii şi se răspândeşte pretutindeni. Când a fost dus în închisoare,  după ce a căpătat nenumărate lovituri, a fost legat de paznicul închisorii (Fapt. Apost. 16); picioarele îi erau în butuci, mâinile în lanţuri, iar închisoarea se cutremura în miez de noapte, când ei slăveau pe Domnul. Vezi cum puterea lui se împlinea în slăbiciune? Dacă Pavel ar fi fost deslegat, şi atunci s’ar fi clătinat acel locaş, minunea n’ar fi fost aşa de mare. De aceea, zice el, să rămână în lanţuri şi să se clatine pereţii din toate părţile, şi să fie deslegaţi cei înlănţuiţi, pentru ca mai limpede să se arate puterea mea, când prin tine, care eşti ferecat şi legat, toţi vor fi deslegaţi. Tocmai aceasta l-a uluit şi pe  paznicul închisorii, că Pavel,  deşi era păzit cu atâta străşnicie, numai cu cuvântul a putut să zgâlţâe temeliile şi să deschidă uşile închisorii, şi să deslege pe toţi cei legaţi. Şi acest lucru se poate vedea că s’a întâmplat nu numai aci, ci şi lui Petru, şi chiar lui Pavel şi altor apostoli, necurmat, cum harul lui Dumnezeu înflorea în prigoniri, se ivea în asupriri, preaslăvind astfel puterea lui. Drept aceea zicea: „Harul meu îţi e deajuns: căci tăria mea în slăbiciune se împlineşte”. Şi acum auzi pe Pavel cum s’a temut că mulţi aveau să se creadă mai mult decât se cuvine unui om, dacă ei n’ar fi văzut pe unii păţind asemenea lucruri.

„Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, n’aş fi un neghiob; dar mă feresc de laudă ca să n’aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine” (II Cor. 12, 6). Ce vrea să zică? Puteam să spun minuni mult mai mari, zice el, dar nu vreau; ca nu cumva mărimea minunilor să dea oamenilor o părere prea înaltă despre mine. De aceea şi Petru, după ce a lecuit pe şchiop, şi toţi priveau plini de mirare la dânsul, ca să-i împiedice pe ei şi ca să-i încredinţeze că n’a făcut nimic prin propriile-i puteri, zice: „Ce vă uitaţi la noi ca şi cum l-am fi făcut pe acesta să umble, prin propria noastră putere sau credinţă?” (Faptele Ap. 3, 12).

Şi iarăşi la Lystra, nu numai că s’au minunat, dar au adus şi tauri încununaţi şi voiau să-i jertfească lui Pavel şi lui Varnava. Vezi viclenia diavolului? Prin aceia prin cari Domnul căuta să cureţe necredinţa de pe pământ, prin aceştia diavolul se căsnea s’o aducă înapoi, înduplecând iarăşi pe norod ca să ia drept zei pe nişte oameni, aşa cum a făcut şi în timpurile dinainte. Mai ales aceasta a adus rădăcina şi începutul închinării la idoli: căci mulţi cari purtaseră răsboaie norocoase, ridicaseră trofeie şi clădiseră oraşe, prin astfel de binefaceri faţă de cei de atunci ajunseseră să fie socotiţi ca zei de către mulţime şi erau cinstiţi cu temple şi cu altare; tot numărul de zei păgâneşti s’a strâns din astfel de oameni. Şi ca să nu se întâmple acest lucru şi cu sfinţii, Dumnezeu a îngăduit ca ei să fie într’una alungaţi, bătuţi, şi să cadă la felurite boale; pentru ca prea marea slăbiciune a trupului, cât şi mulţimea ispitelor să încredinţeze pe cei de faţă, că sunt oameni cei ce fac asemenea minuni, şi că nu pun nimic de la dânşii, ci numai harul săvârşeşte totul prin dânşii. Căci dacă pe unii, cari au săvârşit lucruri mărunte şi josnice, i-au socotit drept zei, cu atât mai mult pe aceştia, dacă n’ar fi îndurat nici un rău omenesc, mulţimea i-ar fi socotit ca zei, pentru că făceau lucruri, pe care nimeni nu le văzuse şi nu le auzise până atunci. Căci dacă unii dintr-ânşii,, măcar că erau bătuţi, aruncaţi tn prăpastie, legaţi, alungaţi, şi primejduiţi zilnic, totuşi au ajuns Ia această credinţă nelegiuită, cu atât mai mult s’ar fi lăsat să alunece la o asemenea părere, dacă n’ar fi păţit niciunul din relele firei omeneşti.

8. Aceasta e a treia pricină de obijduire; a patra e ca sfinţii să nu fie socotiţi că slujesc lui Dumnezeu în nădejdea fericirii de faţă. Căci mulţi din cei cari trăiesc în desfrâu, fiind învinovăţiţi adesea de mulţi şi chemaţi la ostenelile virtuţii, şi auzind că sfinţii sunt lăudaţi că rabdă cu voie bună asupririle, tocmai din această pricină încearcă să-i învinovăţească (pe sfinţi); şi nu numai oamenii, ci însuşi diavolul a bănuit aceasta. Căci pe când Iov era Împrejurat de multe bogăţii şi era stăpân pe multă avere, răul acela demon fiind mustrat de Dumnezeu din pricina lui (Iov), şi neavând ce să spună şi nici cum să se desvinovăţească de învinuirile ce i se aduceau şi nici cum să clatine virtuţile dreptului, îndată a alergat la această apărare, zicând: „Oare Iov îţi slujeşte fără plată? N’ai întărit tu cele dinăuntru şi cele dinafară ale sale?” (Iov 1, 9-10). „De hatârul plăţii, zise diavolul, urmează acela calea virtuţii, bucurându-se de atâta bogăţie”.

Ce a făcut atunci Dumnezeu? Ca să-i arate că sfinţii nu de dragul răsplăţii îi slujesc lui Dumnezeu, i-a luat lui Iov toată averea, l-a lăsat în sapă de lemn, şi a lăsat ca el să cadă la boală grea. Şi apoi înfruntându-l pe el (pe diavol), cum că bănuiala i-a fost neîntemeiată, zice : „Încă îşi păstrează curăţenia; tu degeaba m’ai îndemnat să-i prăpădesc averea1* (Iov 2, 3). Căci sfinţilor drept răsplată şi simbrie le e de ajuns să cinstească pe Domnul; pentru că şi celui care iubeşte, îi e destulă răsplată ca să iubească pe prietenul său, şi nu cere nimic în schimb, nici nu crede că e ceva mai presus de acest lucru. Şi dacă acest lucru se găseşte la oameni, cu atât mai mult la Dumnezeu; şi ca să dovedească aceasta, Dumnezeu i-a îngăduit diavolului mai mult decât a cerut. Căci acesta a zis: (Iov 2, 5. 6). „Trimete mâna ta şi îl atinge pe dânsul”. Dar Domnul nu făcu aşa, ci îi răspunse: „Ţi-l dau pe mâna ta”. Căci precum în luptele din afară atleţii zdraveni la trup şi bine făcuţi nu se văd astfel când sunt îmbrăcaţi cu veşmântul năclăit din toate părţile cu untdelemn, ci când se duc goi în stadiu după ce-l leapădă, atunci minunează pe privitori prin proporţia desăvârşită a membrelor, pe care acum nimic nu o mai poate întuneca; tot astfel şi Iov, câtă vreme a fost înconjurat de acele multe bogăţii, nu apărea pentru mulţi aşa cum era; însă după ce le-a lepădat precum un luptător îşi leapădă veşmântul, şi a păşit gol la lupta evlaviei, astfel despuiat a minunat pe toţi privitorii, încât chiar şi mulţimea de îngeri aplaudă călduros văzând răbdarea sufletului său, şi îl lăudau pe acel învingător încununat. Căci, cum am spus mai sus, când era împresurat de toate acele bogăţii, nu apărea oamenilor ca atunci  când  lepădându-le  pe   toate acelea ca pe o mantie, a păşit gol în mijloc, ca la teatru şi toţi s’au minunat de tăria sufletului său, care se vedea nu numai după pierderea bunurilor sale, ci şi din lupta şi răbdarea lui în timpul suferinţei. Şi, precum am spus mai sus, nu l-a lovit pe el Dumnezeu însuşi, pentru ca diavolul să nu poată spune:  „L-ai cruţat, şi nu l-ai ispitit atât cât trebuia”,  ci i-a dat însuşi diavolului puterea ca să-i prăpădească turmele şi să-i vatăme trupul. „Am încredere în acest luptător”, a zis Domnul; „de aceea nu te împiedic să dai împotriva lui orice luptă vrei”. Ci, după cum luptătorii vestiţi, bizuindu-se şi pe meşteşugul lor şi pe vârtoşenia trupului, nu se încaieră cu protivnicii, stând drepţi, nici deopotrivă, ci îi lasă să îi apuce de mijloc, pentru ca să aibă o biruinţă cu atât mai strălucită; tot astfel şi Dumnezeu l-a lăsat pe sfânt ca să fie apucat de mijloc de către diavol, pentru ca astfel fiind apucat, după ce va fi trântit la pământ pe protivnic, cu toate că lupta era mai priincioasă pentru acesta, cununa să fie cu atât mai strălucită. Aurul a fost pus la încercare: încearcă-l cum pofteşti, cercetează-l cum vrei; n’o să găseşti în el nici o pată. Nu ne arată nouă numai tăria unora, ci aduce şi altora o mare mângâiere. Căci ce spune Hristos? „Veţi fi fericiţi, când oamenii vă vor blestema, şi vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de vorbe rele împotriva voastră minţind din pricina mea: bucuraţi-vă şi vă veseliţi, fiindcă plata voastră cea multă e în ceruri căci aşa au făcut şi părinţii lor cu prorocii” (Mat. 5, 11-12), Şi iarăşi Pavel, când vrea să mângâie pe Macedoneni, zice: „Căci voi aţi făcut ca fraţii Bisericilor lui Dumnezeu cari sunt în ludeea; pentru că voi aţi păţit de Ia cei de un neam cu voi, ceea ce au păţit şi ei de la Iudei” (I Tes. 2, 14). Şi pe Iudei iarăşi îi mângâie astfel, (Ebrei, 11, 36—38) pomenind de toţi drepţii cari stau în cuptoare, în gropi, în deşerturi, în munţi, în peşteri, în foamete şi strâmtorare, căci pomenirea despre suferinţele altora aduce oarecare mângâiere celor scăpătaţi.

9, Şi cum că aduce vorba şi despre învierea morţilor, auzi pe acelaşi Pavel când zice: „Dacă, pe cât e în puterea omului, rn’am luptat cu fiarele la Efes, ce îmi foloseşte mie aceasta dacă morţii nu înviază?” (I Cori. 15, 32). Şi iarăşi: „Dacă numai în vieaţa aceasta am nădăjduit în Hristos suntem mai de plâns de cât toţi oamenii” (l Corint. 15,19). În vieaţa asta, spune el, suferim nenumărate rele; dacă deci nu avem nădejde în o altă vieaţă, ce poate fi mai de plâns ca noi? De unde se vede limpede că lucrurile noastre nu sunt cuprinse numai în marginile hotarelor acestei vieţi. Şi acest lucru se vede din ispitiri: căci Dumnezeu n’ar răbda ca unii să îndure atât de multe şi mari rele şi ca acei cari îşi petrec toată vieaţa de faţă în ispite şi în primejdii fără sfârşit, să nu fie răsplătiţi cu răsplată mult mai mare. Dacă aşadar nu poate suferi aceasta, e sigur că a pregătit o vieaţă mai bună şi mai strălucită, în care cei ce au luptat pentru evlavie să fie încununaţi în văzul lumii întregi. De aceea când vezi că cel drept işi sfârşeşte vieaţa în strâmtorare, în mâhnire, în boală, în sărăcie şi în nenumărate alte supărări, zi în tine însuţi; Dacă n’ar fi înviere şi judecată, Dumnezeu n’ar fi îngăduit ca să plecăm de aci fără să fi avut parte de vreun bine ; de unde se vede că el le-a pregătit o altă vieaţă mai plăcută şi cu mult mai bună decât cea de faţă. Căci dacă n’ar fi aşa, el n’ar fi ingăduit niciodată ca mulţi nelegiuiţi să se bucure în vieaţa asta, iar cei drepţi să trăiască împresuraţi de atâtea necazuri, dar fiindcă s’a pregătit un alt veac, în care se va da fiecăruia răsplată, unuia după nelegiuirea lui, iar altuia după virtutea lui, de aceea îngădue ca acesta să fie asuprit, iar acela să se scalde în bunătăţi. Şi mă voiu sili să arăt din Scripturi şi altă pricină. Care anume? Pentru ca, atunci când noi suntem îmbiaţi să îmbrăţişăm acelaşi fel de vieaţă, să nu spunem că ei au fost înzestraţi cu altă fire, Sau că n-au fost oameni. De aceea, cineva vorbind de marele Ilie zice: (Iacob 5, 17). „Ilie era un om supus aceloraşi patimi ca şi noi”. Vezi că din această împărtăşire a patimilor, dovedeşte că şi el era om ca şi noi? Şi iarăşi: „Căci eu în slăbiciuni sunt asemenea vouă” (Înţelep. 7, 1). Şi aceasta ne dă chezăşie de o fire asemănătoare. Şi ca să afli că aci el ne învaţă pe care trebue să-i socotim fericiţi, acest lucru se desluşeşte de aici: căci când vei auzi pe Pavel zicând (II Corint. 12, 19): „De aceea mă voiu lăuda cu slăbiciunile mele, cu strâmtorările mele” şi (I Corint. 4, 11); „Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, pălmuiţi, ne ostenim şi umblăm din loc în loc” şi (Ebrei 12, 6): „Pe cine îl iubeşte Dumnezeu, îl mustrează, şi biciueşte pe tot fiul pe care îl ia la sine”, e sigur că noi vom lăuda, nu pe acei care-şi duc traiul în tihnă, ci pe acei cari sunt obişnuiţi şi asupriţi din pricina lui Dumnezeu, şi vom lua drept pildă pe cei cari trăiesc în virtute, şi umblă pe căile cucerniciei. Aşa spune şi Prorociri (Ps. 143, 11-15): „Dreapta lor, dreapta nedreptăţii, fetele lor gătite şi dichisite ca asemănarea templului* Cămările lor pline, vărsând belşugul din una în alta; oile lor prăsitoare, îmbelşugate în ieşirile lor, vacile lor grase. În pieţele lor nu e nici prăbuşire de garduri, nici trecere, nici strigăt în pieţele lor. Au fericit poporul, care are toate acestea”. Dar tu ce spui, Proorocule ? „Fericit”, zice el (v. 15), „poporul al cărui Domn e Dumnezeul lui”. Nu pe cel care are bani din belşug, zice Prorocul, ci pe cel împodobit cu evlavie, îl socotesc fericit, chiar de ar îndura nenumărate rele. Iar dacă e vorba  să spunem şi pricina a noua, putem să adăogăm că asuprirea face mai încercaţi pe cei încercaţi. „Căci asuprirea aduce răbdare, iar răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde, care nădejde nu ne face de ruşine”. (Rom. 5, 3—5) Vezi cum din asuprire încercarea ne aduce nădejdea în cele viitoare, şi ne face să fim statornici în ispite, şi să avem bună nădejde despre cele viitoare? Aşa că nu zadarnic spuneam că aceste asupriri ne însemnează nădejdea, şi face mai buni pe cei încercaţi. „Căci precum aurul”, zice, „se lămureşte în cuptor, tot astfel şi omul primit în cuptorul umilinţii” (Isus Sirah 2,5). Putem să spunem şi a zecea pricină. Care e aceea? Pe care am spus-o adesea şi mai sus, că adică dacă avem ceva pete, le lăsăm şi pe acelea aici. Aceasta spunea patriarhul zicând bogatului: „Lazăr a primit relele lui, şi de la ele capătă mângâiere” (Luca 16, 25). Şi pe lângă aceasta vom mai găsi şi alta. Pe care ? Ca adică să ni se sporească cununile şi premiile noastre; căci cu cât asupririle sunt mai mari, cu atâta sporeşte şi răsplata, ba încă chiar cu mult mai mult; „Suferinţele din vremea de acum nu pot deloc să fie puse alături cu slava viitoare care are să ni se destăinuiască nouă” (Rom. 8, 18).

10. Aşadar când putem pomeni atâtea pricini despre obijduirea sfinţilor, să nu ne necăjim în mijlocul încercărilor, să nu ne lăsăm strâmtoraţi, să nu ne turburăm, ci să ne întărim sufletele cu învăţătură, şi să învăţăm acest lucru şi pe alţii. Şi dacă vezi că un om, trăind în virtute, urmând o vieaţă plină de înţelepciune, şi plăcută lui Dumnezeu, sufere totuşi nenumărate rele, să nu te scandalizezi, iubitule şi dacă vezi pe unul care se osteneşte întru cele duhovniceşti, gata să isprăvească ceva de folos şi apoi deodată poticnindu-se, să nu te turburi. Căci am cunoscut mulţi cari adesea puneau astfel de întrebări: Cutare, zic ei pe când se ducea la biserica mucenicului, ducând cu sine bani pentru săraci, a suferit  naufragiu  şi a pierdut totul;  altul tot astfel,  făcând acelaşi lucru, a dat peste tâlhari, şi abia a scăpat cu vieaţa, fugind gol de acolo. Ce vom zice aşadar? Că nu trebuie să ne mâhnim de nici unul din aceştia. Căci măcar că s’a cufundat vasul pe care mergea, el s’a ales totuşi cu roadă desăvârşită a milei lui: căci el şi-a împlinit toate datoriile,  a strâns  bani, i-a  pus în păstrare, după ce  i-a luat înapoi, a plecat,  a început călătoria, iar naufragiul apoi nu s’a întâmplat după cugetul lui. Dar de ce a îngăduit Dumnezeu acest lucru? Ca să îl arate pe acesta şi mai încercat. Dar săracii, vor zice ei, au fost lipsiţi de aceşti bani. Dar grija ta pentru săraci nu e aşa de mare ca a lui Dumnezeu care i-a făcut: căci deşi au fost lipsiţi de aceşti bani, El le poate da lor un prilej ca să capete încă şi mai mulţi. Aşadar să nu cerem de la ei socoteala faptelor lor, ci  să-l slăvim pentru toate acestea; căci el nu îngăduie în chip nechibzuit  şi  zadarnic să  se  întâmple  adesea aceste lucruri, ci nu numai că nu nesocoteşte pe cei cari aveau să găsească o mângâiere în aceşti bani, dar El le mai dă în locul acestora şi alt prilej de hrană, iar pe cel  ce a suferit naufragiu îl arată şi mai încercat şi îi pregăteşte o răsplată mai mare: căci a mulţumi lui Dumnezeu,  când ai căzut în  asemenea primejdii, e un lucru cu mult mai însemnat, decât să faci milostenie. Căci nu numai cele ce dăm ca milostenie, ci şi acelea de care răbdăm cu tărie ca să fim jefuiţi de alţii, ne aduc roadă îmbelşugată. Şi ca să te încredinţezi că lucrul e astfel, voiu aduce o pildă limpede din vieaţa lui Iov. Acesta, când avea avere, a ţinut casa deschisă pentru săraci, şi dăruia tot ce avea; dar el n’a fost aşa de vestit când ţinea casa deschisă săracilor, ca atunci când a răbdat cu tărie vestea că i s’a năruit casa. Nu era atât de strălucit când cu lâna tunsă de pe oile lui îmbrăca pe săraci, cât a fost de vestit şi cunoscut atunci când, auzind că a căzut foc şi i-a mistuit toate turmele, a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci fusese iubitor de oameni, acum era înţelept; atunci îi era milă de săraci, acum aducea mulţumiri lui Dumnezeu.

Şi nu şi-a zis în sinea lui: „Dar ce e asta? Au fost mistuite turmele de pe urma cărora se hrăneau atât de mulţi săraci; şi dacă eu am fost nevrednic să mă bucur de belşugul acestor lucruri, ele puteau fi cruţate măcar pentru acei cari se înfruptau din ele”. Dar el nici n’a grăit, nici n’a cugetat aşa ceva, căci ştia că Dumnezeu împarte totul cu folos. Şi ca să vezi că el i-a făcut diavolului o rană mai adâncă atunci când fiind lipsit de ale sale a mulţumit Domnului, decât atunci când, fiind bogat îşi arăta mila lui faţă de alţii, ia seama că în timp ce Iov era bogat, diavolul a avut o oarecare bănuială, măcar că  neîntemeiată, dar totuşi a avut; şi de aceea i-a   spus   lui Dumnezeu;   „Oare Iov de geaba îţi slujeşte?”  Dar după ce i-a luat totul şi l-a jefuit de toate, şi el totuşi a păstrat faţă de Dumnezeu   aceeaşi bunăvoinţă, atunci în sfârşit a fost închisă gura neruşinată (a diavolului), şi n’a mai avut ce să zică, căci acel bărbat drept era acum şi mai strălucitor ca mai înainte. Căci a  răbda cu bărbăţie să fii lipsit de toate, şi după asta să mai aduci şi mulţumiri, este o faptă cu mult mai mare decât a da de pomană când eşti bogat, după cum văzurăm şi cu prilejul acestui om drept. Atunci şi-a arătat bunătatea faţă de tovarăşii săi de robie; acum şi-a dovedit marea lui dragoste pentru Dumnezeu. Şi nu în zadar lungesc această cuvântare, ci fiindcă adesea mulţi făcând milostenie şi hrănind pe văduve, au fost jefuiţi de toată averea lor; alţii au pierdut totul prin foc, alţii prin naufragiu, alţii, după multe milostenii, au ajuns în sapă de lemn în slăbiciune şi suferinţă din pricina defăimărilor şi altor nedreptăţi de felul acesta, şi n’au căpătat nici un ajutor de la nimeni.

Şi ca să nu spunem aşa dar ceea ce spun adesea mulţi: „Nimeni nu ştie nimic”, sunt de ajuns toate cele spuse mai sus ca să alungăm o asemenea temere. Acela, spune unul, deşi a făcut atâtea milostenii, a pierdut totul. Şi ce înseamnă acest: A pierdut tot? Dacă el va mulţumi pentru această pierdere, îşi va câştiga de la Dumnezeu o mult mai mare bunăvoinţă, şi la vieaţa viitoare nu va căpăta îndoit, ca Iov, ci însutit. Dacă aici îndură rele, chiar aceasta îi va aduce acolo o mai mare comoară, pentru că rabdă toate cu bărbăţie; căci chemându-l pe el de aici la osteneli şi lupte mai grele, Dumnezeu a îngăduit ca să ajungă din belşug în sărăcie. Focul năpădind adesea a mistuit casa ta şi ţi-a prăpădit toată averea? Adu-ţi aminte de ce i s’a întâmplat lui Iov; mulţumeşte lui Dumnezeu care putea să împiedice aceasta şi totuşi n’a împiedicat-o. Şi vei primi atâta răsplată ca şi cum ai fi dat toate astea în mâna săracilor. Trăieşti în sărăcie, în foamete şi primejdii nesfârşite? Adu-ţi aminte de Lazăr, care se muncea cu lipsa, cu sărăcia şi cu alte nenumărate necazuri, şi care avea totuşi o aşa de mare virtute; adu-ţi aminte de apostoli cari îşi duceau vieaţa în foamete, în sete şi goliciune, adu-ţi aminte de proroci, de patriarhi şi de oamenii drepţi şi vei vedea că toţi au fost, nu dintre cei bogaţi şi cei cari huzureau, ci dintre sărmani, obijduiţi şi strâmtoraţi.

11. Chibzuind la acestea, mulţumeşte lui Dumnezeu, că ţi-a făcut parte de o asemenea soartă, nu din ură, ci din foarte mare dragoste; căci dacă a îngăduit ca şi aceia să îndure atâtea necazuri, n’a făcut-o din ură, ci pentru că ţinea mult la ei, şi astfel îi făcea să fie mai vestiţi. Nici un bun nu e deopotrivă cu aducerea de mulţumire, precum nimic nu e mai rău ca hula. Să nu ne mirăm, că umblând după cele duhovniceşti, răbdăm atâtea nenorociri. Căci precum tâlharii nu sapă unde e fân, paie şi nutreţ, ci unde e aur şi argint veghează necurmat; tot astfel şi diavolul se ţine mai ales de cele duhovniceşti. Unde-i virtute multă, sunt şi multe ispite; unde e milostenie, e şi pizmă. Dar avem o armă foarte puternică, care poate să împingă îndărăt toate aceste uneltiri; anume ca în mijlocul tuturor acestor (necazuri) să aducem mulţumire lui Dumnezeu. Ia spune-mi: Abel n’a căzut de mâna fratelui său când aducea jertfă din pârga roadelor sale? Şi totuşi Dumnezeu a îngăduit acest lucru, nu din ură pentru cel care l-a cinstit, ci din mare dragoste, dându-i pe lângă cununa acelei foarte frumoase jertfe, şi cununa muceniciei. Moise, voind să vie în ajutorul unui asuprit, s’a băgat în primejdie de moarte, şi a fost nevoit să iasă din ţara lui; iar Dumnezeu a îngăduit acest lucru, ca tu să poţi învăţa răbdarea sfinţilor. Dacă ne-am apuca de cele duhovniceşti, ştiind dinainte că nu vom avea de suferit nici un rău, nu am părea că facem cine ştie ce mare ispravă, având o astfel de chezăşie; aşa însă sunt tare vrednici de admiraţie cei ce fac asemenea lucruri, fiindcă, măcar că prevăd primejdii, pagube, morţi şi rele nesfârşite, totuşi nu se leapădă de aceste căi ale îndreptării, nici nu pregetă de teama nenorocirilor aşteptate.

Aşadar, precum spuneau cei trei copii (Daniel 3, 17-18): „Este în cer un Dumnezeu care ne poate scăpa; şi dacă nu, află, o rege, ci noi nu slujim zeilor tăi, şi nu ne vom închina idolului de aur pe care l-ai înălţat”: şi tu deci, când ai de gând să săvârşeşti ceva bun întru Domnul, să prevezi multe primejdii, multe pagube, multe morţi, şi să nu te miri, nici să nu te turburi, dacă se întâmplă aşa ceva. „Fiule”, zice (Ecles, 2, 1), „când purcezi la slujba lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercare”.

De bună seamă, nimeni nu se aşteaptă să câştige cununa fără răni, când se hotărăşte să lupte. Drept aceea şi tu, prea scumpule, când te-ai pregătit să lupţi din răsputeri  cu diavolul, să nu umbli după o vieaţă tihnită şi plină de huzur. Căci răsplata şi făgăduiala, şi toate strălucirile, nu pentru aici ţi le-a făgăduit Dumnezeu, ci pentru veacul viitor. De aceea, când tu ai făcut bine şi te-ai  ales cu rău, sau când ai văzut pe altul că păţeşte astfel, bucură-te şi te veseleşte;  căci asta va fi pentru tine prilej de mai mare răsplată. Astfel că nu trebuie să te descurajezi, să te laşi abătut, nici să pregeţi, ci stăruie încă cu mai multă  tragere de inimă;  fiindcă şi apostolii, când propovăduiau, măcar că erau biciuiţi, bătuţi cu pietre, şi stăteau veşnic la închisoare, vesteau cuvântul adevărului cu mai multă voioşie, nu numai după ce scăpau din primejdie, ci chiar fiind în mijlocul primejdiilor. Şi poţi să vezi pe Pavel învăţând şi catehisind chiar în închisoare şi în lanţuri, şi făcând acelaşi lucru în piaţa judecăţii, şi în naufragiu, şi în furtună şi în alte nenumărate primejdii. Ia-te şi tu după pilda acestor sfinţi, şi îndeletniceşte-te cu fapte bune, cât timp trăieşti şi mai ai suflare; şi nu te lăsa, chiar dacă ai vedea că diavolul te vatămâ de o mie de ori. Poate că, ducând odată bani cu tine, s’a scufundat vasul ce te purta; dar Pavel, care ducea cu sine cuvântul, mai preţios de cât toate averile, pe când mergea spre Roma, s’a spart corabia cu dânsul, şi a suferit nesfârşite neajunsuri. Şi acest lucru îl mărturiseşte şi el când spune : (I Tes. 2, 18): „De mai multe ori am vrut să viu la voi, dar m’a împiedicat Satana”. Şi Dumnezeu a îngăduit acest lucru, dovedind belşugul puterii sale, şi arătând că, cu toate că diavolul se făcea luntre şi punte ca să-l împiedice pe Pavel, totuşi, din pricina aceasta, propovăduirea de loc nu era stânjenită sau ştirbită. De aceea Pavel îi mulţumea lui Dumnezeu de toate, ştiind că prin aceasta Dumnezeu îl făcea mai încercat (în biruinţă); iar el arăta întru toate străşnicia tragerii lui de inimă, nelăsându-se împiedicat de nimic. Aşadar, de câte ori nu izbutim, de atâtea ori să ne apucăm din nou de lucrurile duhovniceşti şi să nu spunem: „De ce a îngăduit Dumnezeu aceste piedici?”, căci el de aceea le-a îngăduit, ca prin ele tu cu atât mai vârtos să-ţi arăţi râvna ta şi marea ta dragoste către dânsul. Căci e în firea iubitorului, să nu se lepede niciodată de acelea ce plac iubitului. Cel care e molâu şi nepăsător se va descuraja de la cea dintâi încercare; însă cel ager şi năprasnic, măcar că e stânjenit, cu atât mai mult va stărui în lucrurile cele dumnezeeşti, săvârşind totul pe cât îi stă în putinţă, şi aducând mulţumire pentru toate. Mare comoară e aducerea de mulţumire, mare bogăţie, bun nemistuit, pavăză puternică; după cum pe de altă parte hula sporeşte paguba de faţă şi încă face să se prăpădească şi mai multe lucruri decât am pierdut. Ai pierdut bani? Dacă ai mulţumit pentru aceasta, ţi-at câştigat sufletul, şi ai dobândit bogaţii mai mari, pentru că ţi-ai câştigat bunăvoinţa lui Dumnezeu; dacă însă ai hulit, ai mai pierdut pe deasupra şi mântuirea ta, şi nici nu le-ai căpătat înapoi pe acelea, ci ţi-ai ucis şi sufletul.

12. Dar pentru că a venit acum vorba despre hulă, vreau să cer de la voi toţi o singură răsplată pentru această cuvântare: ca să-mi mustraţi pe cei care hulesc în cetate. Dacă auzi pe cineva hulind la răspântie sau în for, du-te la el şi dojeneşte-l; şi chiar dacă trebuie să-l loveşti, nu pregeta: isbeşte faţa lui cu palma, loveşte gura lui, şi sfinţeşte-ţi mâna ta prin această lovitură. Şi dacă te va învinovăţi cineva şi te va duce la judecată, nu te împotrivi; şi dacă judecătorul de pe tribunalul lui îţi va cere socoteală, spune-i fără sfială, că a hulit pe Regele îngerilor. Căci dacă trebuie pedepsiţi cei cari hulesc pe regele pământului, cu atât mai vârtos cei cari îl batjocoresc pe acela (al cerului). Este o fărădelege obştească, este o nedreptate care-i priveşte pe toţi şi îi e îngăduit orişicui să fie pârîtor. Să afle şi creştinii şi păgânii, că creştinii sunt mântuitorii cetăţii, epitropii, supraveghetorii şi învăţătorii ei, şi să afle acest lucru şi cei desfrânaţi şi stricaţi, că trebuie să se teamă de slujitorii lui Dumnezeu, pentru că, dacă altă dată mai încearcă să grăiască aşa ceva, să se uite mai întâi în toate părţile şi să se teamă şi de umbra lor, de frică să nu-i auză vreun creştin şi apoi să sară asupra lor şi să-i pedepsească cu străşnicie, N’ai auzit ce a făcut loan? A văzut pe un tiran stricând legea căsătoriei, şi fără sfială i-a spus în mijlocul pieţei: „Nu ţi-e îngăduit să ţii soţia fratelui tău Filip” (Marcu 6, 18). Eu însă nu te-am dus la tiran, nici la judecător, nici despre căsătorie nelegiuită, nici fiind vorba de tovarăşi de robie batjocoriţi, ci despre hulă faţă de Domnul pentru care îţi cer să pedepseşti pe cel de un rang cu tine. Dacă ţi-aş fi zis: „Pedepseşte şi îndreaptă pe regii sau judecătorii ce calcă legea, n’ai spune oare că am înnebunit? Şi totuşi loan a făcut aceasta, ceea ce înseamnă că lucrul nu e de loc peste puterile noastre. Acum cel puţin îndreaptă pe tovarăşul tău de robie, sau pe cel deopotrivă cu tine; chiar dacă e nevoie să mori, nu pregeta să îl dojeneşti; aceasta va fi pentru tine o mucenicie, pentru că şi loan a fost mucenic. Nu i s’a poruncit să aducă jertfă, nici să se închine la idol, ci şi-a pus capul pentru legile  călcate în picioare; deci şi tu luptă-te pentru dreptate până la moarte, şi Dumnezeu se va lupta pentru tine. Sâ nu-mi spui vorba aceea răsuflată: „Ce are asta de-a face cu mine? Nu e nimic între mine şi el”. Numai cu diavolul n’avem a împărţi nimic, însă cu toţi ceilalţi oameni avem multe lucruri care ne leagă laolaltă. Căci ei se împărtăşesc din aceeaşi fire ca şi noi locuiesc acelaşi pământ, se hrănesc cu aceleaşi mâncări, au acelaşi Stăpân, au primit aceleaşi legi, sunt îmbiaţi la aceleaşi tunuri ca şi noi. Vorba ta e o vorbă satanică, o cruzime diavolească. Deci să nu spunem aşa ci să arătăm fraţilor grija care se cuvine. Eu însă un lucru vă fâgăduiesc şi vă chezăşuiesc vouă cu tot dinadinsul: dacă voi toţi, ce sunteţi de faţă, aţi vrea să vă îngrijiţi de mântuirea cetăţenilor oraşului acestuia, în scurtă vreme se va îndrepta toată cetatea, deşi numai foarte mică parte din ea e acum aici, o parte foarte puţin numeroasă ca mulţime, însă cuprinsă de cea mai mare evlavie. Să împărţim deci mântuirea fraţilor noştri; căci e de ajuns un singur om înflăcărat de râvna (credinţei), ca să îndrepte tot poporul Dar fiindcă acum nu e aici numai unul, nici doi sau trei, ci o mulţime aşa de mare, care ar putea să se îndeletnicească cu îngrijirea celor cuprinşi de nepăsare, nu din pricina slăbiciunii lor, cât din pricina trândăviei noastre pier şi scapătă cei mai mulţi dintr-ânşii. Dar nu e ciudat, când vedem o bătaie în piaţă, să ne ducem acolo şi să împăcăm pe cei ce se bat: (dar ce vorbesc de bătaie? dacă am vedea că a căzut un măgar, toţi punem mâna şi deopotrivă ne grăbim să-l ridicăm în picioare), iar de fraţii, cari pier să nu avem nici o grijă? Măgarul e hulitorul, care neputând duce povara mâniei sale, s’a poticnit; du-te, ridică-l cu vorba, cu fapta, cu blândeţea, cu străşnicia; să fie leacul felurit. Şi dacă în astfel vom orândui ale noastre, şi ne vom îndeletnici cu îndreptarea semenilor noştri, în curând, când se vor fi învăţat şi ei să primească dojenile noastre, le vom fi plăcuţi şi ne vor simţi lipsa, şi ceea ce e mai presus de toate, ne vom înfrupta din bunurile puse la păstrare, de care deie Domnul să avem cu toţii parte, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care se cuvine Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi mărire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.