din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Iarăşi despre ospitalitate]
„Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinţilor. Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii de la Ierusalim. Căci ei au binevoit şi sunt datori faţă de ei. Căci dacă neamurile s-au împărtăşit de cele duhovniceşti ale lor, datori sunt şi ei să le slujească în cele trupeşti” (Romani 25-27).
Fiindcă a zis: „Nu mai am loc într-aceste laturi, şi dorinţă am de a veni la voi de mulţi ani”, şi fiindcă trebuia să mai întârzie puţin, atunci, ca să nu se creadă că îşi bate joc de ei, arată şi cauza pentru care amână plecarea la ei, şi zice: „Acum însă mă duc la Ierusalim”. S-ar părea că prin aceste cuvinte el indică numai cauza întârzierii; în realitate el pregăteşte aici şi altceva, anume aceea că-i îndeamnă la milostenie, voind a-i face şi mai respectabili. Fiindcă dacă nu ar fi avut acel scop, era de ajuns să spună simplu: „Mă duc la Ierusalim”. Însă el spune şi cauza plecării: „Mă duc la Ierusalim, zice, ca să slujesc sfinţilor”, şi stăruie cu cuvântul, ba încă adaugă şi raţionamente zicând că sunt datori şi că: „dacă neamurile s-au împărtăşit de cele duhovniceşti ale lor, datori sunt şi ei să le slujească în cele trupeşti”, ca să se înveţe şi aceia a-i imita pe aceştia. De aceea este demn de admirat mijlocul pe care l-a inventat cu această ocazie, căci aceste vorbe au fost primite de ei mai cu plăcere decât dacă le-ar fi spus în şirul sfătuirilor. De altfel, poate că ei s-ar fi considerat jigniţi dacă în îndemnul făcut lor aducea aminte de corinteni şi de macedoneni. Pentru aceea pe corinteni astfel îi îndemnă, zicându-le: „Şi vă fac cunoscut, fraţilor, harul lui Dumnezeu cel dăruit în Bisericile Macedoniei” (II Corinteni 8, 1), iar pe macedoneni îi îndemna, zicându-le „Că ştiu bunăvoinţa voastră… şi râvna care a însufleţit pe cei mai mulţi” (II Corinteni 9, 2). Şi cu galatenii tot aşa face, precum zice: „Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi” (I Corinteni 16, 1). Romanilor însă nu astfel, ci cu mai multă sfială. Acelaşi lucru îl face şi în privinţa propovăduirii, căci zice: „Oare de la voi a ieşit cuvântul lui Dumnezeu, sau a ajuns numai la voi?” (I Corinteni 14, 36). Nimic nu este atât de puternic ca o astfel de emulaţie. De aceea de multe ori face aşa, căci şi în alt loc zicea: „Aşa rânduiesc în toate Bisericile” (I Corinteni 7, 17). Şi iarăşi: „Cum învăţ eu pretutindeni, în toată Biserica” (I Corinteni 4, 17). Şi colosenilor le scria: „Precum şi în toată lumea (Evanghelia) aduce roadă şi sporeşte” (Coloseni 1, 6). Aceasta face şi aici pentru milostenie. Dar tu gândeşte-te cu câtă măreţie întrebuinţează el vorbele, căci nu zice: „Merg la Ierusalim ca să duc milostenie sfinţilor”, ci „să slujesc sfinţilor”. Dacă Pavel slujeşte, atunci poţi cugeta singur ce însemnătate avea acest fapt: ca dascălul lumii să se umilească într-atât încât să primească de a duce acolo milostenie, şi încă să prefere a face aceasta mai înainte de a se duce la Roma spre a-i vedea pe ucenici, după cum dorea de mulţi ani!
„Căci Macedonia şi Ahaia au binevoit – adică au judecat că e bine şi au avut dorinţă tare – să facă o strângere de ajutoare”. N-a zis „milostenie”, ci „împărtăşire” („strângere de ajutoare”), iar particula „o” sau „oarecare” n-a pus-o la întâmplare, ci ca să nu se creadă că el îi ia în bătaie de joc. Şi n-a zis simplu: „pentru săraci”, ci „pentru săracii dintre sfinţi”, cu care ocazie şi recomandarea e îndoită: şi spre virtute, şi cea spre sărăcie. Şi nici cu atâta nu s-a mulţumit, ci a adăugat: „şi sunt datori”. Apoi arată şi cauza pentru care sunt datori: „Căci dacă neamurile s-au împărtăşit de cele duhovniceşti ale lor, zice, datori sunt şi ei să le slujească în cele trupeşti”. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: „Pentru ei a venit Hristos, şi lor, adică iudeilor, le-au fost date toate făgăduinţele, dintre dânşii a fost şi Hristos, precum zice: Pentru că mântuirea din iudei este (Ioan 4, 22), de acolo sunt şi apostolii, de acolo au fost proorocii, de acolo, în fine, sunt toate bunurile; dar de toate acestea s-a împărtăşit lumea întreagă. Deci dacă în cele mari v-aţi împărtăşit, şi v-aţi bucurat de ospeţele pregătite acelora, după parabola din Evanghelie, sunteţi datori – zice – a-i împărtăşi şi în cele trupeşti”. Şi n-a zis: „să-i împărtăşească”, ci „să le slujească”, punându-se în rândul slujbaşilor care strâng dările împăratului. Nici n-a zis: „în cele trupeşti ale voastre, precum şi în cele duhovniceşti ale acelora”, căci cele duhovniceşti sunt numai ale acelora, pe când cele trupeşti sunt comune tuturor, fiindcă banii şi averile a poruncit a fi ale tuturor, iar nu numai ale celor ce le-au câştigat.
„Săvârşind deci aceasta şi încredinţându-le roada aceasta…” (15, 28), adică punând banii în siguranţă, ca într-o vistierie împărătească, ca într-un loc de încredere. N-a zis apoi „milostenie”, ci iarăşi o numeşte „roadă”, arătând prin aceasta că cei ce-au câştigat-o sunt acei ce se şi folosesc.
„… voi trece pe la voi, în Spania”. Iarăşi aminteşte de Spania, arătând prin aceasta dragostea lui cea fierbinte către aceia.
„Şi ştiu că, venind la voi, voi veni cu deplinătatea binecuvântării lui Hristos” (15, 29). Dar ce va să zică oare aceasta: „cu deplinătatea binecuvântării”? Sau că spune aici de banii strânşi ca milostenie, sau că vorbeşte pe scurt de toate izbânzile lor. Sub denumirea de „binecuvântare” el obişnuieşte în cele mai multe cazuri să numească milostenie, precum de pildă: „ca un dar, nu ca o faptă de zgârcenie” (II Corinteni 9, 5). Dar apoi era şi un obicei vechi ca milostenia să se numească binecuvântare, şi fiindcă aici a adăugat: „lui Hristos” (Evangheliei), de aceea zicem că această expresie se poate atribui nu numai banilor strânşi ca milostenii, ci în genere tuturor faptelor bune, ca şi cum pare că ar fi zis: „Ştiu, că venind la voi vă voi vedea progresând în toate, înverziţi în cele bune, şi vrednici de mii de laude, după cuvântul Evangheliei”. Dar şi aceasta este un fel de sfat admirabil ca să apuce mai înainte cu laudele. Când el trece cu vederea de a face aceasta în şirul sfaturilor şi poveţelor ce le dă, apoi vine de a îndrepta aceasta în modul arătat mai sus.
„Dar vă îndemn, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului Sfânt…” (15, 30).
Şi aici iarăşi pune înainte pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, iar de Tatăl nu pomeneşte nimic. Dar Apostolul a făcut aceasta ca atunci când îl vei vedea că el pomeneşte numai de Tatăl şi de Fiul, sau numai de Tatăl singur, tu să nu împuţinezi nici pe Fiul şi nici pe Duhul Sfânt. Şi n-a zis simplu „Duhului”, ci „iubirea Duhului Sfânt”, căci după cum Hristos şi Tatăl au iubit lumea, tot aşa a iubit-o şi Duhul Sfânt. Dar spune-mi, pentru ce-i rogi?
„…ca împreună cu mine să luptaţi în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine, ca să scap de necredincioşii din Iudeea” (15, 30, 31).
Aşadar era vorba de o luptă mare din partea lui, pentru care cheamă în ajutor şi rugăciunile lor. Şi n-a spus „să mă iau la ceartă cu dânşii”, ci „ca să scap”, după cum şi Hristos a poruncit de a ne ruga ca să nu intrăm în ispite. Zicând aceste vorbe, Apostolul ne arată că erau acolo oarecare lupi ce urmau a se arunca asupra lui: mai mult fiare sălbatice, decât oameni.
De aici, apoi, el mai pregăteşte şi altceva, adică voieşte să arate că după dreptate şi-a luat el sarcina de a sluji sfinţilor, că erau aşa de mulţi neascultători în Iudeea, încât era nevoie şi de rugăciunile lor, ca el să poată scăpa de aceia. Cei ce se găseau dar printre nişte astfel de duşmani, desigur că erau ameninţaţi a pieri şi de foame, şi de aceea era necesar să li se ducă ajutoare şi din altă parte.
„Şi ca ajutorul meu la Ierusalim să fie bine primit de către sfinţi”, adică: „jertfa mea să fie primită cu bunăvoinţă, să fie primite cele hărăzite lor”.
Ai văzut cum a înălţat demnitatea celor ce urmau a primi, dacă era nevoie chiar de rugăciunile întregii adunări ca ei să primească cele trimise? De aici mai arată şi altceva, şi anume că nu e de ajuns numai a da milostenie pentru ca ea să fie primită. Când cineva face milostenie din vreo obligaţie oarecare, sau din vreo nedreptate, sau din slavă deşartă, atunci este pierdută roadă acelei milostenii.
„Ca să vin la voi cu bucurie, zice, prin voia lui Dumnezeu…” (15, 32).
Precum la începutul epistolei zicea: „Ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi” (Romani 1, 10), tot aşa şi aici aleargă la aceeaşi voinţă a lui Dumnezeu şi zice: „Că de aceea mă grăbesc, şi mă rog ca să mă izbăvesc, adică să scap cu bine de acolo, şi ca degrabă să vă pot vedea cu plăcere, neaducând cu mine de acolo nici o nemulţumire”.
„… şi să-mi găsesc liniştea împreună cu voi”. Priveşte iarăşi cum şi aici arată smerenia lui, căci n-a zis: „să vă învăţ şi să vă catehizez pe voi”, ci „să-mi găsesc liniştea împreună cu voi”. Dar dacă el era acela care se lupta, şi se apăra din toate părţile, atunci cum se zice aici: „să-mi găsesc liniştea împreună cu voi”? Prin această expresie el le hărăzeşte şi lor acest lucru, ca să-i facă mai cu bună voinţă la lupte, să-i facă părtaşi cununilor, în acelaşi timp îi arata şi pe dânşii luptându-se şi nevoindu-se pentru credinţă. Apoi după cum obişnuieste totdeauna a face, după sfătuire pune şi rugăciune, zicând: „Iar Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi. Amin” (15, 33).
„Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea” (16, 1). Priveşte prin câte cuvinte măreţe o cinsteşte, ba încă pomeneşte de ea înaintea tuturor celorlalţi, şi a numit-o soră, ceea ce nu e puţin lucru, ca Pavel să o numească soră a sa. Apoi arată şi demnitatea acestei femei, spunând că „este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea”.
„Ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinţilor…” (16, 2), adică: pentru Domnul, ca să se bucure din partea voastră de cinste. Cel ce primeşte pentru Domnul, chiar de nu ar primi vreun om mare, totuşi îl primeşte cu grabă; dar încă dacă este şi sfânt, apoi îţi poţi închipui de ce fel de îngrijire se va bucura, după dreptate! De aceea a adăugat: „cu vrednicia cuvenită sfinţilor”, adică după cum trebuie a-i primi pe aceştia. „Are îndoit drept – zice – de a fi îngrijită şi primită de voi: întâi, să o primiţi pentru Domnul, şi al doilea, fiindcă este sfântă”.
,,… şi să-i fiţi de ajutor la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru”. Ai văzut dulceaţa vorbelor lui? Căci n-a zis: „să o izbăviţi pe ea”, ci „să-i fiţi de ajutor”, să-i daţi cele ce se cuvin din partea voastră, să-i întindeţi mâna de ajutor, şi „la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru”, adică nu numaidecât în toate, ci numai în acelea de care ar avea nevoie de voi. Şi va avea nevoie de acelea, asupra cărora voi sunteţi stăpâni”. Apoi şi lauda pe care i-o aduce este negrăită, căci zice: „Căci şi ea a ajutat pe mulţi şi pe mine însumi”.
Ai văzut înţelepciunea lui? Mai întâi a pus laudele aduse acestei diaconiţe, la mijloc a pus rugămintea sa de a o primi cu vrednicie, iar la urmă pune din nou laude şi, în fine, din toate părţile împodobeşte, aşa zicând, cu laude pe acea sfântă şi fericită femeie! Şi cum să nu fie fericită, când ea s-a bucurat de o astfel de mărturie din partea lui Pavel, ea, care a putut să ajute pe cel care a îndreptat lumea întreagă? Aceasta este încununarea tuturor bunurilor ei! De aceea a şi însemnat Apostolul mai la urmă acest fapt, zicând: „şi mie însumi”. Şi ce înseamnă acest „şi mie însumi”? Adică: „Chiar mie mi-a ajutat, mie, propovăduitorului omenirii întregi, mie, care am pătimit atâtea şi care sunt alungat de mii de duşmani”.
„Îmbrăţişaţi, zice, pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus…” (16, 3).
Virtutea şi vrednicia acestora o mărturiseşte şi Luca, când zice: „Şi pentru că erau de aceeaşi meserie, a rămas (Pavel) la ei şi lucrau, căci erau făcători de corturi” (Faptele Apostolilor 18, 3). Aceasta mai ales o arată Luca când spune cum această femeie, Priscila, a luat pe lângă ea pe Apolo, acel învăţat alexandrin, şi l-a catehizat, adică l-a învăţat mai lămurit calea Domnului. Mari, desigur, sunt faptele spuse de Luca, însă cu mult mai mari sunt cele spuse de Pavel, căci ce zice el? Mai întâi îi numeşte „împreună-lucrători” cu el, arătându-i prin aceste cuvinte părtaşi ai acelor necazuri nespuse şi ai tuturor primejdiilor, iar după aceea zice: „… care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea” (16, 4).
Ai văzut că aceştia au fost mucenici desăvârşiţi? Căci era firesc lucru ca în timpul lui Nero să fie mii de primejdii, mai ales că poruncise de a fi alungaţi toţi iudeii din Roma.
„Cărora nu numai eu le mulţumesc, zice, ci şi toate Bisericile dintre neamuri”.
Aici el face aluzie la ospitalitatea lor, şi la ajutorul bănesc, admirându-i că şi sângele lor şi l-ar fi vărsat, şi că averea lor o au pus întreagă spre folosinţa obştească. Ai văzut femei curajoase, care nimic din natura lor cea slabă nu le-a putut împiedica în calea virtuţii? Şi cu drept cuvânt, căci: „În Hristos Iisus nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). Şi ceea ce a spus de cea dintâi, aceeaşi o spune şi de aceasta. Ce-a fost spus el de cea dintâi? „Căci şi ea (Febe) a ajutat pe mulţi şi pe mine însumi”, zice. Şi ce spune de aceasta de pe urmă? „Cărora nu numai eu le mulţumesc, zice, ci şi toate Bisericile dintre neamuri”. Dar ca nu cumva să se creadă că el îi linguşeşte prin aceste vorbe, iată că mai jos aduce ca martori mai multe femei: „Şi biserica din casa lor” (16, 5), zice.
Atât de cinstiţi şi de lăudaţi erau de toţi, încât chiar şi casa lor o făcuseră biserică, pe de o parte fiindcă îi făcuse pe toţi credincioşi, iar pe de alta, spre a o deschide şi a fi la îndemână tuturor străinilor. Nu ar fi numit el casele „biserici”, dacă cei ce locuiau în ele nu ar fi avut o mare evlavie, şi dacă frica de Dumnezeu n-ar fi fost înrădăcinată în ei. De aceea şi corintenilor le scria: „Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). De asemenea şi în epistola cea către Filimon, scriindu-i de Onisim, zicea: „Pavel… iubitului Filimon… şi surorii Apfia,… şi bisericii din casa ta” (Filimon 1, 2). Este dar cu putinţă ca şi însurat fiind cineva, să fie admirat şi minunat în cele duhovniceşti, căci iată pe aceştia că fiind în căsătorie au strălucit foarte mult, deşi breasla lor nu era atât de strălucită, de vreme ce erau făcători de corturi. Cu toate acestea vrednicia lor totul a astupat, şi i-a arătat mai presus de soare. Nici meşteşugul lor, şi nici căsătoria nu i-au împiedicat, sau i-a vătămat cu ceva, ci au arătat dragostea aceea, pe care Hristos a cerut-o. „Mai mare dragoste decât aceasta, zice, nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Aşadar, ceea ce face semnul distinctiv al ucenicului lui Hristos, aceea dânşii au avut, adică au luat crucea şi i-a urmat lui. Dar dacă ei s-au obosit atâta pentru Pavel, apoi cu atât mai mult pentru Hristos ar fi arătat o asemenea bărbăţie.
Acestea audă-le şi cei bogaţi, şi cei săraci. Căci dacă cei ce trăiau cu mâinile şi din meşteşugul lor, şi dau dovadă de o atât de mare dărnicie, şi erau folositori Bisericilor, apoi ce iertare vor avea cei bogaţi, care trec cu vederea pe cei săraci? Aceia, pentru ca să placă lui Dumnezeu, nu cruţau nici chiar sângele lor; şi tu cruţi puţini bani, în timp ce de multe ori nu-ţi cruţi sufletul? Pentru dascăl astfel erau aceia; apoi pentru ucenici oare nu erau tot aşa? Nici aceasta nu se poate spune, căci „şi toate Bisericile dintre neamuri, zice, le mulţumesc”. Deşi ei erau dintre iudei, cu toate acestea crezuse cu atâta nevinovăţie cuvântului Evangheliei, încât şi neamurilor slujeau cu toată bunăvoinţa. Astfel trebuie să fie femeile, „nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ” (I Timotei 2, 9), ci împodobite cu astfel de succese. Care împărăteasă a strălucit atâta, spune-mi, ca această femeie a făcătorului de corturi? Ea este în gurile tuturor, şi toţi vorbesc cu drag de ea, nu în timp de zece sau douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos, şi toţi o laudă pentru aceasta, ceea ce o împodobeşte mai mult decât o diademă împărătească. Ce poate fi mai mare? Ce poate fi deopotrivă cu a deveni apărătoarea şi sprijinitoarea lui Pavel, şi cu propria sa primejduire să apere pe dascălul lumii? Căci tu gândeşte-te: câte împărătese sunt date uitării, şi nu se mai vorbeşte nimic despre ele, pe când femeia făcătorului de corturi pretutindeni este purtată împreună cu bărbatul ei, şi pe cât timp soarele va privi pământul, pe atâta şi slava acelei femei va înconjura lumea întreagă! Şi perşii, şi sciţii, şi tracii, şi cei ce locuiesc pe la marginile pământului, cu toţii cântă şi fericesc înţelepciunea acestei femei. Câtă bogăţie, câte diademe şi porfire împărăteşti nu ai arunca de la tine, numai ca să poţi lua o astfel de mărturie? Şi nici nu poate spune cineva că dacă în primejdii erau atât de curajoase şi atât de darnice în bani, nu erau tot aşa şi în propovăduire, fiindcă Apostolul le numeşte împreună-slujitoare şi împreună-lucrătoare cu dânsul. Şi nu se ruşinează vasul alegerii de a le numi împreună cu el, ci încă se şi mândreşte cu aceasta. Ce poate fi oare deopotrivă cu o asemenea nepreţuită podoabă?
La ce vă slujeşte bogăţia ce se împrăştie de către voi pretutindeni? La ce împodobirea voastră de pe dinafară? La ce slava aceea deşartă? Află acum care este adevărata podoabă a unei femei: este acea podoabă care nu stă pe trup, nu înfăşoară trupul, ci împodobeşte sufletul; acea podoabă care nu se leapădă niciodată, care nu se strânge în ladă, ci este hotărâtă mai dinainte să stea în cer. Uită-te la truda lor pentru propovăduirea Evangheliei, uită-te la cununa lor mucenicească, la dărnicia lor în bani, la dragostea lor către Pavel, la dragostea lor cea nemărginită către Hristos. Acum tu compară cele ale tale cu faptele acelor fericite suflete; compară osârdia ta pentru bani, întrecerea cu femeile cele desfrânate, ambiţia şi pofta ta pentru lucruri de nimic, şi atunci vei vedea cine au fost aceia şi cine eşti tu. Sau, mai bine zis, nu numai să te compari, ci imită pe o asemenea femeie, lepădând de pe tine acea sarcină de uscături – căci aceasta înseamnă luxul în materie de veşminte – şi luând podoaba aceea din ceruri, şi caută să afli cum de au devenit aşa cei de pe lângă Priscila.
Deci cum au devenit aşa? Doi ani întregi au ospătat în casa sa pe Pavel, şi în timp de doi ani cum n-ar fi îmbunătăţit sufletul lor? „Dar ce să fac – zici tu – dacă nu am şi eu pe Pavel?”. Dacă voieşti, mai mult îl vei avea decât aceia, căci nici pe dânşii nu i-a făcut aşa privirea lui Pavel, ci cuvintele lui. Aşa că dacă ai voi, ai putea avea şi pe Pavel, şi pe Petru, şi pe Ioan, şi pe prooroci, şi în fine pe întreaga ceată a apostolilor ai putea-o avea, vorbind cu tine necontenit. Ia, deci, cărţile acestor fericiţi, şi îndeletniceşte-te necontenit cu scrierile lor, şi vor putea să te facă şi pe tine, ca şi pe femeia făcătorului de corturi. Şi ce spun eu de Pavel? Dacă voieşti, vei avea chiar şi pe Stăpânul lui Pavel, căci prin limba lui Pavel şi Acela va vorbi cu tine. Dar şi în alt mod ai putea să-L primeşti pe Hristos. Când tu vei primi în casa ta pe sfinţi, când vei sluji celor ce au crezut întru El, pe El L-ai primit; iar după plecarea acelora de la casa ta, multe amintiri de evlavie vei avea. Şi masa pe care a mâncat sfântul, şi scaunul pe care a stat, şi patul pe care s-a culcat, toate vor inspira evlavie celui ce a primit şi ospătat pe sfânt, chiar şi după plecarea lui. Ce zici de sunamiteanca aceea (IVRegi 4, 8 ş.u.) care, intrând în foişorul unde stătuse Elisei, şi văzând masa, scaunul şi patul pe care acel sfânt dormise, s-a umplut de acea evlavie şi credinţă nestrămutată? Dacă n-ar fi fost aşa, dacă nu ar fi ştiut că va trage mult folos de acolo, nu ar fi aruncat ea copilul mort pe patul sfântului. Dacă după atâta vreme şi noi ne-am înaripa, intrând în casa aceea unde a stat Pavel, unde a fost legat, sau unde a şezut şi a vorbit cu ucenicii, şi din acele locuri ne-am strămuta cu gândirea la amintirea lui, n-ar fi minunat lucru? Apoi ce nu ar simţi oare în sufletul său cel ce primeşte şi acum cu evlavie şi ospătează pe sfinţii lui Dumnezeu, cu toate că sunt altfel de împrejurări în timpul de faţă?
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să primim pe sfinţi, ca astfel să lumineze casele noastre, să se cureţe de spini, şi ca camera noastră să devină liman de adăpost. Să-i primim, şi să le spălăm picioarele. Nu eşti tu mai bună de cât Sara, nici mai nobilă, şi nici mai îmbelşugată ca ea, chiar de ai fi şi împărăteasă. Aceea avea sub stăpânire trei sute optsprezece capi de familie, pe când chiar de ar avea cineva numai două slugi, şi încă e bogăţie. Şi ce spun eu de trei sute optsprezece slugi? Întru sămânţa sa şi în făgăduinţele luate, ea a câştigat lumea întreagă, a avut ca bărbat pe prietenul lui Dumnezeu, ba încă pe Însuşi Dumnezeu ca apărător, ceea ce e mai mult decât orice împărăţie. Şi cu toate acestea, deşi se găsea într-o astfel de cinste şi slavă, ea singură frământă aluatul de pâine, şi celelalte slujbe ale casei pe toate le făcea tot ea, şi celor ce stau la masa ei, tot dânsa le slujea în rândul slugilor. Nu eşti tu mai nobil ca Avraam, care făcea treburile slugilor, chiar şi după biruinţele acelea, şi după trofeele luate în război, şi după cinstea din partea împăratului Egiptului, chiar şi după alungarea împăraţilor perşilor, şi după trofeele luate de la dânşii. Să nu te uiţi nici la aceasta, că sfinţii care vin la tine sunt în aparenţă proşti, săraci şi de multe ori înfăşuraţi în zdrenţe, ci adu-ţi aminte de acel glas care zice: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40), şi: „Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10), şi primeşte-i cu bunăvoinţă, şi îţi vor aduce mii de bunuri prin urarea de pace ce-ţi vor adresa. Împreună cu Sara gândeşte-te şi la Rebeca, care singură scotea apă, şi adăpa, şi chema pe străin înăuntrul casei, cum şi aceasta călcase în picioare orice mândrie. Tocmai de aceea şi primeau mare răsplată pentru ospitalitatea lor. Dar tu, dacă ai voi, şi mai mare răsplată ai lua, căci Dumnezeu ţi-ar da roadă nu numai în copii, ci ţi-ar da şi cerul cu bunătăţile de acolo; te-ar izbăvi şi de gheena, ţi-ar da şi iertarea păcatelor. Mare este cu adevărat, şi încă foarte mare, roada ospitalităţii sau a primirii de străini. Astfel şi Ietro (Ieşirea 3, 1), cu toate că era barbar, a luat ca sprijinitor şi protector al său pe cel ce a poruncit mării cu atâta putere încât s-a despărţit în două, căci fetele lui i-au prins în cursă un astfel de vânat ales.
Toate acestea cugetându-le, şi meditând la voinicia acelor femei, şi la înţelepciunea lor, calcă în picioare mândria de faţă, calcă şi podoabele hainelor, şi luxul aurăriilor, şi ungerea cu mirodenii, şi după ce pe toate acestea le vei rupe şi le vei fărâma, vei lăsa ca trupul să păşească cu rânduială, şi toată îngrijirea ce o ai acum de trup vei îndrepta-o spre suflet. Cu alte cuvinte, aprinde-te de dorul cerului, şi în acea parte îndreaptă-ţi cugetul! Dacă vei prefera o astfel de dragoste, apoi singură vei vedea mocirla şi glodul în care ai stat până atunci, şi vei râde de toate cele iubite şi admirate acum de cei mai mulţi. Nici că se poate ca o femeie împodobită cu cele duhovniceşti să umble după astfel de lucruri de râs. Aşadar, aruncând de la tine toate acestea, care sunt ale femeilor de rând, ale acelor din orchestră, ale acelor ce cântă cu naiul şi cu fluierul, îmbrăcă-te cu înţelepciunea, cu ospitalitatea, cu protecţia sfinţilor, cu evlavia şi cu rugăciunea cea neîncetată. Acestea sunt cu mult mai bune decât hainele aurite, sunt cu mult mai cinstite decât pietrele cele preţioase şi decât mărgelele de la gât; acestea te fac de a fi cinstită şi de oameni, iar de la Dumnezeu îţi aduc o mare răsplată. Aceasta este podoaba Bisericii, pe când aceea este a teatrelor. Această podoabă este vrednică de ceruri, iar aceea este vrednică de cai şi catâri. Aceea se pune şi pe trupurile moarte, pe când aceasta străluceşte numai într-un suflet bun, în care locuieşte Hristos. Să ne agonisim deci această podoabă, ca astfel să cântăm şi noi şi să mulţumim lui Hristos, prin Care şi cu Care se cade slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.