din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Cum trebuie să fie un dascăl adevărat]
„Şi, fraţii mei, sunt încredinţat eu însumi despre voi, că şi voi sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoştinţa, putând să vă povăţuiţi unii pe alţii” (Romani 15, 14).
A zis mai sus: „întrucât sunt Apostolul neamurilor, slujba mea o slăvesc”, iar după aceea a spus: „nu cumva oare te va cruţa pe tine?”, şi încă: „nu fiţi înţelepţi întru voi înşivă”, şi: „tu cine eşti, care judeci pe fratele tău?”, şi iarăşi: „tu cine eşti care judeci pe sluga străină?”, şi altele multe, care sunt mai însemnate decât acestea. Deci fiindcă în multe locuri el a făcut cuvântul să li se pară aspru şi supărător, apoi la urmă îi mângâie, şi ceea ce zicea la începutul epistolei, aceeaşi zice şi acum când e pe cale de a o sfârşi. La începutul epistolei zicea: „Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea” (1, 8)”, iar aici zice: „încuviinţat eu însumi despre voi, că şi voi sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoştinţa, putând să vă povăţuiţi unii pe alţii”, ceea ce este mai însemnat decât vorbele de mai sus. Şi nu zice: „am auzit”, ci „sunt încuviinţat”, adică „sunt convins” şi nu am nevoie de a afla de la altul; şi zice: „eu însumi”, adică: „chiar eu, care vă cert, chiar eu care vă învinovăţesc”. „Că sunteţi plini de bunătate”, zice. Aceasta o spune faţă de înfruntarea făcută cu puţin mai înainte, ca şi cum pare că le-ar zice: „nu v-am înfruntat doar ca pe nişte oameni cruzi, şi nici nu v-am spus ca unor oameni urâtori de fraţi, ca să primiţi pe cei slabi şi neputincioşi, să nu-i lăsaţi, nici să stricaţi lucrul lui Dumnezeu, fiindcă ştiu că sunteţi plini de bunătate”. Prin această expresie, mi se pare că el numeşte întreaga virtute. Şi n-a zis „aveţi”, ci „sunteţi plini”. Dar şi ceea ce urmează este tot de aceeaşi putere, căci zice: „plini de toată cunoştinţa”. De ce atunci, dacă erau iubitori, nu ştiau a se purta cu cei ce-i iubeau? De aceea a adăugat: „de toată ştiinţa, putând şi unii pe alţii a vă învăţa”, adică nu numai a afla, ci şi a învăţa.
„Şi v-am scris, fraţilor, mai cu îndrăzneală, în parte” (15, 15).
Vezi înţelepciunea lui Pavel; vezi umilinţă la el, cum, după ce prin cele dinainte le-a dat o lovitură grea, şi a reuşit în ceea ce voia, la urmă iarăşi face uz de blândeţe. Era poate de ajuns ca şi fără cele spuse aici să le slăbească mândria; era poate prisoselnic ca să le mai spună că le-a scris cu îndrăzneală, însă acesta este obiceiul lui. Aceasta o face şi în epistola adresată evreilor, cărora le zicea: „Despre voi, iubiţilor, deşi vorbim astfel, suntem încredinţaţi de lucruri mai bune şi aducătoare de mântuire” (Evrei 6, 9). Şi corintenilor scriindu-le, zicea: „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte…” (I Corinteni 11, 2). Şi galatenilor le spunea: „Am încredere în voi, întru Domnul, că nimic altceva nu veţi cugeta” (Galateni 5, 10), şi, în fine, prin toate epistolele ar putea găsi cineva o asemenea fel de a spune; aici însă este mai bine dezvoltat, fiindcă mulţi dintre ascultători erau în demnităţi înalte, aşa că era nevoie să le înfrunte cugetele adeseori îngâmfate, ca astfel nu numai să nu se întărească această patimă printre ei, ci chiar să slăbească cu desăvârşire, pentru care şi întrebuinţează felurite mijloace. De aceea şi aici zice: „mai cu îndrăzneală am scris vouă”. Şi nu a rămas doar la aceste spuse, ci a adăugat: „în parte”, adică puţin de tot. Şi nici aici nu s-a oprit, ci mai spune: „ca să vă amintesc”. Şi n-a zis: „învăţându-vă” sau „amintindu-vă [ajnamimnhvskwn]”, ci ejpanamimnhvskwn, adică „aducându-vă amănunţit aminte” de ceva mic şi nebăgat în seamă. Ai văzut acum ce fel este sfârşitul exordiului? După cum acolo zicea: „credinţa voastră se vesteşte în toată lumea”, tot aşa şi la sfârşitul epistolei, unde zice: „Că ascultarea voastră este cunoscută de toţi” (Romani 16, 19). Şi după cum începând epistola zicea: „Doresc mult să vă văd ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră” (Romani 1, 11), tot aşa zice şi aici, prin expresia „ca să vă aduc aminte”. Aşadar, pogorându-se de pe tronul lui de dascăl, şi acolo ca şi aici el le vorbeşte ca la nişte fraţi deopotrivă cinstiţi, ceea ce mai ales este de datoria dascălului adevărat, ca să-şi varieze cuvântul, spre folosinţa ascultătorilor. Priveşte, deci, cum zicând el: „mai cu îndrăzneală, v-am scris” şi: „în parte, ca să vă amintesc”, nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci făcându-şi vorba mai smerită, a adăugat: „despre harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu”, ceea ce spunea şi la începutul epistolei, când zicea: „Că dator sunt” (Romani 1, 14), ca şi cum pare că ar fi zis: „Nu am răpit această cinste cu de la sine-mi putere, şi nici n-am alergat eu întâi spre ea, ci Dumnezeu a poruncit aşa, şi aceasta după har, iar nicidecum că aş fi fost rânduit după vrednicie. Deci nu vă întărâtaţi, căci nu eu mă răscol asupra voastră, ci Dumnezeu este Care-mi porunceşte aşa”. Şi după cum acolo zicea: „Căruia slujesc întru Evanghelia Fiului Său”, tot aşa şi aici: „Prin harul ce mi-a fost dat de la Dumnezeu ”, după care adăugă imediat: „ca să fiu slujitor al lui Iisus Hristos la neamuri, slujind Evanghelia lui Dumnezeu” (15, 16).
După ce dă dovada cea mai mare a celor spuse, el îşi întoarce cuvântarea la ceva mai însemnat, căci nu spune simplu „slujbă”, ca la început, ci „slujbă sfântă”. „Aceasta – zice – este preoţia mea, aceasta este slujba mea cea sfântă, ca eu să propovăduiesc şi să vestesc Evanghelia lui Dumnezeu, şi această propovăduire eu o aduc Lui ca jertfă. Nimeni nu ar putea să învinovăţească pe preotul, care lucrează ca să aducă lui Dumnezeu jertfa fără de prihană”. Acestea le zicea, pe de-o parte ca să înaripeze cugetele lor, arătând ce fel de jertfă sunt ei, iar pe de altă parte apărându-se pentru cele ce le-a fost zis, căci aşa i s-a poruncit. „Că arma mea – zice – este Evanghelia, este cuvântul propovăduirii. Şi cauza nu este ca eu să mă slăvesc, ca eu să mă arăt strălucit, ci «ca să fie jertfa neamurilor bine primită, sfinţită întru Duhul Sfânt»”, adică spre a primi sufletele celor învăţaţi propovăduirea Evangheliei. „Nu doar pentru că Dumnezeu m-a cinstit pe mine încredinţându-mi această slujbă, ci pentru că S-a îngrijit de voi”.
Şi cum ar putea fi bine primiţi? „Întru Duhul Sfânt”, zice. Nu este nevoie numai de credinţă, ci şi de o viaţă duhovnicească, pentru ca astfel să putem ţine pe Duhul Ce ni s-a dat odată. Căci la noi nu mai sunt acum lemne şi foc, nu mai este altar şi cuţit de jertfă, ci Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. „De aceea – zice – toate le fac ca să nu se stingă focul Duhului, căci aceasta mi s-a poruncit”. Dar de ce le spui acestea celor care n-au trebuinţă? „Tocmai pentru aceasta – zice – le spun, nu ca să-i învăţ, ci ca să le aduc aminte. După cum preotul prezintă focul arzând, spre a mişca pe cei de faţă, aşa şi eu vă aţâţ, vă deştept bunăvoinţa voastră”. Şi bagă de seamă că el n-a spus „ca să fie jertfa voastră”, ci „prinosul neamurilor”; şi când zice „prinosul neamurilor”, el numeşte prin aceste vorbe întreaga lume, pământul şi marea, potolindu-le pornirile pătimaşe ale cugetelor, ca să nu nesocotească – adică să nu creadă că este nedemn de ei – de a avea de dascăl al lor pe cel ce este hotărât a merge până la marginile lumii, ceea ce zicea şi la începutul epistolei: „Dator sunt şi elinilor, şi barbarilor, şi învăţaţilor, şi neînvăţaţilor” (Romani 1, 14).
„Aşadar, în Hristos Iisus am laudă, în cele către Dumnezeu” (15, 17).
Fiindcă mai sus n-a fost smerit foarte tare înaintea lor, acum iarăşi înalţă cuvântul; iar aceasta o face pentru ei, ca să nu se arate cumva vrednic de dispreţul lor. Dar şi atunci când cu temei se înalţă pe sine, el îşi aminteşte, de obiceiul său, zicând: „am laudă”, adică: „eu unul mă laud nu în mine însumi, şi nici în râvna noastră, ci în harul lui Dumnezeu”.
„Căci nu voi cuteza să spun ceva din cele ce n-a săvârşit Hristos prin mine, spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă, prin puterea semnelor şi a minunilor, prin puterea Duhului Sfânt” (15, 18-19).
„Nici nu poate spune cineva – zice – că vorbele mele sunt din mândrie, căci ca simbol al slujbei mele celei sfinte, şi al hirotoniei mele, eu multe dovezi am a vă arăta. Nu mantie lungă [podhvrh”], nici clopoţei pe ea – după cum aveau arhiereii cei din vechime – şi nici mitră [kivdari”], ci semne şi minuni cu mult mai înfricoşate decât toate acestea. Şi nici nu se poate zice că mi s-a încredinţat această slujbă şi eu n-am făcut ceea ce mi s-a poruncit; sau, mai bine zis, nu eu am făcut, ci Însuşi Hristos. De aceea mă şi laud, şi nu pentru fapte oarecare, ci pentru cele duhovniceşti. Aceasta este ceea ce zic: «întru cele ce sunt către Dumnezeu». Eu am săvârşit lucrul pentru care am fost trimis, şi cuvintele mele nu sunt de laudă deşartă, iar aceasta o dovedesc minunile şi ascultarea neamurilor. Că nu vreau să cutez a zice ceva din cele ce n-a lucrat Hristos prin mine, spre ascultarea neamurilor, cu cuvântul şi cu fapta, întru puterea semnelor şi a minunilor, întru puterea Duhului lui Dumnezeu”.
Ai văzut cum se grăbeşte de a arăta că totul este al lui Dumnezeu şi nimic al său? „Nu eu sunt care vorbesc, zice, sau fac ceva, sau săvârşesc minuni, ci totul face Dumnezeu, totul Duhul Sfânt”. Acestea le spune ca să arate şi demnitatea Duhului. Ai văzut cum acestea sunt mai minunate şi mai înfricoşate decât cele din Legea veche, ca de pildă jertfa şi cele puse înainte? Când el zice: „prin cuvânt şi prin faptă, prin puterea semnelor şi a minunilor”, aceasta o spune: învăţătura despre împărăţia cerurilor, despre faptele credinţei, despre morţii cei înviaţi, despre demonii cei alungaţi, despre orbii cei vindecaţi, despre şchiopii cei îndreptaţi, şi toate celelalte minuni pe care le-a lucrat Duhul Sfânt prin noi. Şi fiindcă toate acestea erau mai mult decât o părere a sa, apoi ca o dovadă palpabilă de adevăr arată mulţimea ucenicilor, pentru care a şi adăugat: „Aşa încât de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur, până în Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos”. Aşadar el numără aici şi oraşe, şi ţări, şi neamuri, şi popoare, şi nu numai pe cei de sub stăpânirea romanilor, ci şi pe cei de sub barbari. „Să nu-mi spui numai de calea Feniciei şi a Siriei, a Ciliciei şi a Capadociei, ci preţuieşte-le şi pe cele din părţile de dinapoi, ca ale saracinilor, perşilor şi armenilor, şi ale altor barbari”. De aceea a şi zis el: „de primprejur”, ca nu care cumva să mergi numai pe drumul drept, ci să treci cu cugetul şi prin Asia de miazăzi. Şi ca un vifor de minuni, printr-un singur cuvânt: „prin puterea semnelor şi a minunilor”, el a trecut peste tot locul. Tot aşa şi prin expresia „de primprejur” el a trecut şi peste oraşe mari, peste neamuri şi ţări, căci pe toate le-a concentrat în această expresie. Aşadar, departe era el de orice mândrie, iar acestea le spunea numai pentru ei, ca să nu cugete lucruri mari de mândrie.
Începând epistola, zicea el: „ca să am roadă şi întru voi, precum şi întru celelalte neamuri”, iar aici el vorbeşte de preoţie. Fiindcă mai înainte le-a grăit foarte aspru, de aceea aici mai limpede le arată şi puterea ce o avea asupra lor. De aceea acolo el zice simplu: „precum şi întru celelalte neamuri”, pe când aici arată întregul loc pe unde s-a propovăduit Evanghelia, aşa că din toate părţile el are grijă de a le reteza mândria şi a le înfrâna cugetele. Şi ia aminte că el n-a spus pur şi simplu că a propovăduit Evanghelia, ci că „am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos”.
„Râvnind astfel să binevestesc acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină…” (15, 20).
Iată aici o altă exagerare în vorbă, că nu numai a binevestit şi a convins pe atâţia, ci încă nici nu s-a dus măcar pe la cei învăţaţi deja de alţii. Atât de departe era el de a se arunca asupra ucenicilor învăţaţi, şi a face aceasta pentru slava sa, încât el caută să înveţe pe cei ce nu auziseră de Hristos. Nici n-a zis: „unde nu au crezut”, ci „unde nici nu s-a numit Hristos”, ceea ce e mai mult. Şi pentru ce a făcut el aşa? „Ca să nu zidesc, zice, pe temelie străină”. Acestea spunându-le, el se arată a fi cu totul străin de orice slavă deşartă, şi-i înştiinţează că el s-a hotărât a le scrie nu împins de dragoste către slava deşartă, sau pentru cinstea cea din partea lor, ci ca unul ce-şi împlineşte slujba sa, ca săvârşind o lucrare sfinţită, ca dorind mântuirea lor.
După aceea arată şi proorocia care s-a împlinit, zicând: „Ci precum este scris: «Cărora nu li s-a vestit despre El, aceia Îl vor vedea ; şi cei ce n-au auzit Îl vor înţelege»” (15, 21). Ai văzut cum el aleargă acolo unde este mai mult necaz, unde sudoarea e mai mare?
„De aceea am şi fost împiedicat, de multe ori, ca să vin la voi” (15, 22).
Acum tu gândeşte-te cum el iarăşi concepe sfârşitul epistolei la fel ca şi începutul ei; căci începând epistola zicea: „Că de multe ori m-am gândit ca să vin la voi, şi am fost oprit până acum”, pe când aici pune şi cauza pentru care a fost oprit, şi nu o dată, nici numai de două ori, ci „de multe ori”. Precum acolo zice că „de multe ori” îşi pusese în gând să se ducă la ei, aşa şi aici zice: „Că de multe ori am fost oprit să vin la voi”, ceea ce mai cu seamă arată râvna lui, căci se străduise în multe rânduri a face aceasta.
„Dar acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi…” (15, 23). Ai văzut cum a arătat că nu pentru iubirea de slavă le-a scris această epistolă?
„… şi având dorinţa de mulţi ani să vin la voi, când mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi de către voi să fiu însoţit până acolo, după ce mă voi bucura întâi, în parte, de voi” (15, 23-14).
Ca să nu se creadă că-i dispreţuieşte când zice aceste vorbe, adică să nu-şi închipuie că aceasta e ca şi cum ar fi zis: „Fiindcă acum n-am ce face, de aceea vin la voi”, apoi el iarăşi vorbeşte despre dragoste, zicând: „Şi având dorinţa de mulţi ani să vin la voi”. „Nu fiindcă n-am ce face vin la voi – zice –, ci dorinţa cea veche pe care o aveam, aceea am îndeplinit-o acum”. Apoi iarăşi, ca nu cumva aceasta să-i îngâmfe, priveşte cum îi ponderează, zicând: „Când voi merge în Spania, voi veni la voi, că nădăjduiesc trecând pe acolo, să vă văd şi pe voi”. De aceea, a spus aceste cuvinte, ca să nu cugete aceia cu semeţie; cu alte cuvinte, el voieşte a arăta şi dragostea lui către ei, dar în acelaşi timp voieşte ca şi pe ei să-i împiedice de a se îngâmfa. Tot acest lucru îl face şi în cele ce urmează, schimbând doar cuvintele întrebuinţate. De aceea tocmai, ca să nu zică ei: „Dar în treacăt vrei să ne vezi pe noi?”, imediat a spus: „şi de voi să fiu însoţit până acolo”, adică „Voi înşivă să mărturisiţi pentru mine, că trec pe alături de voi, nu pentru că v-aş dispreţui, ci fiind silit de nevoie”.
Dar fiindcă chiar şi aceste vorbe mâhnesc pe cineva, apoi îndreaptă vorba şi o face mai plăcută oarecum, zicând: „După ce mă voi bucura întâi, din parte, de voi”. Când zice: „când voi merge”, prin aceasta arată că el nu umblă după slava lor, iar prin expresia „după ce mă voi bucura” arată dragostea cea mare către ei. Şi încă nu o dragoste oarecare, ci foarte fierbinte, căci n-a spus numai „după ce mă voi bucura”, ci a adăugat: „în parte”. „Nici un timp – zice – nu mă poate sătura şi nici nu-mi poate face vreo greutate să stau lângă voi”. Ai văzut cum arată dragostea lui, când cu toate că era grăbit, totuşi nu putea trece pe lângă ei mai înainte de a se bucura de ei? Dar chiar aceste cuvinte, pe care el le întrebuinţează cu atâta căldură, încă sunt un semn văzut al dragostei lui părinteşti, căci n-a zis numai „să vă văd”, ci a mai spus: „după ce mă voi bucura”, cuvinte care sunt ale celui mânat de dragostea către alţii. Pe de o parte şi lauda lor era mare, căci ei prezentau lui un rod atât de plăcut al ascultării lor, iar pe de-alta şi venirea lui acolo era un semn văzut al dragostei ce-o avea faţă de ei. Şi corintenilor scriindu-le, zicea: „la voi mă voi opri, poate, sau voi şi ierna, ca să mă petreceţi în călătoria ce-o voi face” (I Corinteni 16, 6), prin care cuvinte el arată dragostea lui către ucenici, dragoste care nu are nimic deopotrivă. De aceea, când el începea epistolele, totdeauna le începea de aici, adică de la dragoste, şi când le sfârşea, tot cu dragostea încheia. După cum un părinte îşi iubeşte pe unicul său fiu, întocmai aşa îşi iubea el pe toţi ucenicii, pentru care şi zicea: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).
Înainte de toate celelalte, dascălul adevărat trebuie să aibă dragoste. De aceea şi zicea Hristos lui Petru: „De Mă iubeşti, paşte oile Mele” (Ioan 21, 16), fiindcă cel ce iubeşte pe Hristos, acela iubeşte în acelaşi timp şi turma Lui. Şi pe Moise atunci l-a pus Dumnezeu peste poporul iudeilor, când el a arătat dragoste către ei. Şi David a luat împărăţia numai după ce s-a arătat mai întâi iubitor către iudei, căci fiind încă tânăr, el a simţit durere pentru popor, încât îşi pusese la mijloc chiar viaţa lui, când a ucis pe acel barbar [Goliat]. Dar dacă zicea: „Ce se va face aceluia care va ucide pe acest filistean şi va şterge ocara de pe Israel?” (I Regi 17, 26), el nu spunea aceste vorbe ca şi cum ar fi pretins plată ca să-l omoare, ci voia ca să i se încredinţeze lui lupta cu acel barbar. Iar când s-a prezentat înaintea regelui, după uciderea lui Goliat, n-a vorbit nimic de biruinţa lui. De asemenea şi Samuil era foarte iubitor, căci zicea: „Şi eu de asemenea nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi şi vă voi povăţui pe căi bune şi drepte” (I Regi 12, 23).
Tot aşa şi Pavel ardea de dragostea către ucenici, ba încă mai mult chiar decât toţi. Şi ne amintim cum şi Dumnezeu, învinovăţind pe dascălii iudeilor, aceasta o spune înaintea tuturor celorlalte: „Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuiau ei oare să păstorească turma?” (Iezechiel 34, 2). Dar ei făceau cu totul dimpotrivă, căci zice: „Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o” (Iezechiel 34, 3). Dar şi Hristos făcând icoana păstorului celui bun, zicea: „Păstorul cel bun îşi pune îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Aceasta a făcut-o şi David de multe ori, şi chiar şi atunci când venise de sus urgia dumnezeiască asupra întregului popor, când toţi fuseseră sfâşiaţi, el zicea: „Iată eu am păcătuit! Fărădelegea am făcut-o eu. Dar aceste oi ce-au făcut?”(II Regi 24, 17). De aceea în alegerea pedepselor el nu a ales nici foamea, nici prigonirea duşmanilor lui, ci moartea trimisă de Dumnezeu, prin care nădăjduia că pe alţii îi va pune în siguranţă, iar el se va nimici înaintea tuturor celorlalţi. Dar fiindcă aceasta nu s-a petrecut, apoi el plânge şi zice: „Să fie dar mâna Ta peste mine”, şi dacă poate nu e de ajuns, adaugă: „şi peste casa tatălui meu” (ibidem). „Eu sunt, zice, păstorul care a păcătuit”, ca şi cum pare că ar fi zis: ,,Dacă aceştia au păcătuit, apoi eu sunt răspunzător de pedeapsă, eu, care nu i-am îndreptat; şi când păcatul este şi al meu, atunci este drept ca eu să primesc pedeapsa”. Voind ca să mărească vinovăţia, el a pus de faţă numele păstorului. Şi numai aşa a încetat urgia lui Dumnezeu, numai aşa şi-a retras hotărârea dată mai înainte contra lor. Atât de mare lucru este mărturisirea păstorului celui bun, încât după spusele înţeleptului Solomon „Dreptul singur este pârâşul său în cuvântarea cea dintâi” (Pildele lui Solomon 8, 17). Când el a văzut pe toţi aceia ucişi, i s-au tulburat toate ale sale, ca şi după copiii săi adevăraţi ucişi de alţii, şi de aceea cerea ca urgia lui Dumnezeu să vină asupra lui. Chiar şi la începutul uciderii ar fi făcut aceasta, dacă nu ar fi fost sigur că i se va întâmpla şi lui ca şi celor ucişi. Dar când a văzut că aceasta nu s-a întâmplat, şi că nenorocirea a căzut numai asupra acelora, atunci n-a mai putut răbda, ci s-a aprins mai mult chiar decât atunci când i s-a ucis cel întâi fiu al său, Amnon. Atunci nu şi-a cerut moartea de la Dumnezeu, pe când de astă-dată cere să cadă înaintea tuturor celorlalţi.
Astfel trebuie a fi stăpânitorul, şi el mai mult trebuie să se scârbească de nenorocirile altora decât de ale familiei sale. Acelaşi lucru a pătimit şi cu fiul său Abesalom, ca astfel să afli tu că el nu iubea mai mult pe fiul său decât pe supuşii săi. Deşi acel tânăr era desfrânat şi chiar avea gând să ucidă pe tatăl său, cu toate acestea zicea: „Mai bine muream eu în locul tău!”(II Regi 18, 33). Dar ce spui, o, fericite şi mai blândule decât toţi oamenii? Fiul tău îşi pusese în minte să te ucidă, şi te îngrădise cu o mulţime de curse, şi tocmai când ai scăpat de el, tocmai când trofeul îţi stă la picioare, tu te rogi să mori? „Da!”, răspunde el; „Armata nu m-a învins pe mine, dar port război mai grozav ca mai înainte, cu cele dinlăuntru ale mele, căci ele mai mult mă tulbură acum”.
Toţi aceştia, deci, se îngrijau mai mult de cei încredinţaţi lor decât de cei mai de aproape ai lor. Dar apoi şi fericitul Avraam avea îngrijire până chiar şi de cei ce nu erau încredinţaţi lui, şi încă atâta îngrijire că s-a pus singur în primejdii foarte mari. Cum el a pătimit nu numai pentru nepotul său Lot, ci şi pentru locuitorii Sodomei, se vede din faptul că n-a încetat a alunga pe acei perşi, până ce nu a eliberat pe toţi cei duşi în robie. Deşi el putea să se întoarcă înapoi de îndată ce a eliberat pe nepotul său Lot, totuşi n-a voit, căci el de toţi se îngrijea în aceeaşi măsură. Tot acest fapt îl vedem petrecându-se şi după aceea. Când de pildă urgia dumnezeiască surpă cetăţile din temelie, căci nu era doar armata barbarilor care ameninţa să le împresoare, şi când nu era timp nici de arme, nici de înfruntare cu duşmanii, ci timp de rugăciune, el atâta râvnă a pus pentru ei, ca şi cum urma ca însuşi el să piară cu aceia. De aceea el nu o dată, nici numai de două sau trei ori, ci de multe ori s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Eu, care sunt pulbere şi cenuşă” (Facerea 18, 27). Apoi, fiindcă i-a văzut pedepsiţi de Dumnezeu din cauza purtării lor, el se ruga ca măcar pentru alţii să-i mântuiască. De aceea şi Dumnezeu zicea: „Tăinui-voi Eu oare de Avraam, sluga mea, ceea ce voiesc să fac?” (Facerea 18, 17), ca noi să aflăm cum dreptul înaintea lui Dumnezeu este totdeauna şi iubitor de oameni în acelaşi timp. Şi nici n-ar fi încetat de a se ruga, dacă mai întâi n-ar fi încetat urgia lui Dumnezeu. S-ar părea că el se roagă pentru cei drepţi; în realitate, însă, el făcea totul pentru cei nedrepţi. Căci aşa sunt sufletele sfinţilor lui Dumnezeu; ele sunt iubitoare de oameni şi blânde, atât către cei de aproape al lor, cât şi către cei străini; ba încă blândeţea lor se întinde până şi asupra animalelor necuvântătoare. De aceea şi zicea un înţelept: „Cel drept are milă de vite, iar inima celui rău este fără îndurare” (Pildele lui Solomon 12, 10); şi dacă el are milă de vite, apoi câtă milă nu va avea de oameni?
Dar fiindcă am amintit de dobitoace, să ne gândim şi la păstorii oilor celor din Capadocia, câte suferinţe întâmpină în apărarea acelor dobitoace. De multe ori stau câte trei zile în şir îngropaţi în zăpadă. Se spune că şi cei din Libia nu îndură suferinţe mai mici ca aceia, căci în timp de luni întregi îşi păstoresc oile prin acele pustietăţi întinse şi pline de fiare sălbatice.
Deci, dacă avem o astfel de îngrijire pentru animalele necuvântătoare, apoi ce îndreptare vom avea pentru sufletele încredinţate nouă spre păstorire, când noi dormim somnul cel mai adânc? Avem oare timpul de a trândăvi? Avem timpul de a ne linişti? Oare nu este nevoie de multe ori de a ne învârti în jurul lor, şi a ne pune pe noi în pericol de moarte pentru aceste oi? Sau poate nu ştiţi care este însemnătatea şi vrednicia acestei turme? Oare nu pentru ea Stăpânul tău a săvârşit mii de fapte, şi la urmă şi-a vărsat şi sângele Său? Şi tu cauţi odihnă? Dar ce ar putea fi mai rău ca asemenea păstori? Nu înţelegi că în preajma acestor oi stau lupi cu mult mai sălbatici şi mai iuţi decât cei de prin pustiuri? Nu te gândeşti în sinea ta ce fel de suflet trebuie să aibă cel ce voieşte să-şi ia asemenea stăpânire? Oamenii cei care conduc se sfătuiesc şi chibzuiesc pentru lucruri de puţină însemnătate, zi şi noapte la un loc priveghind, şi noi care purtăm lupta pentru cele cereşti, dormim chiar şi în timpul zilei? Dar atunci cine ne va scăpa de osânda pentru asemenea trândăvie? Dacă trebuie de a ne munci trupul şi a suferi mii de rele, apoi oare nu este nevoie de a priveghea neîncetat? Acestea să le audă nu numai păstorii, ci şi oile, ca astfel şi păstorii să se facă mai harnici, iar în acelaşi timp şi păstoriţii să arate toată supunerea şi ascultarea, căci numai acestea vor putea încă mai mult să-i încurajeze pe păstori şi să-i atragă la lucru. Tot aşa şi Pavel a poruncit, zicând: „Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17). Când el zice: „priveghează”, prin această expresie arată şi miile de osteneli, precum şi grijile şi primejdiile prin care trec, căci păstorul cel bun trebuie a fi aşa, după cum şi Hristos îl voieşte; adică să se întreacă cu miile de mucenici care au pătimit pentru El. Păstorul care o dată a murit pentru El, pentru turmă va muri de mii de ori, dacă va fi păstor aşa după cum trebuie a fi. Un asemenea păstor poate să moară în fiecare zi.
De aceea şi voi, cunoscând necazul şi oboseala păstorului, ajutaţi-l cu rugăciunile voastre, cu sârguinţa, cu bunăvoinţa, cu dragostea, ca astfel şi noi să fim lauda voastră, iar în acelaşi timp şi voi să fiţi lauda şi mândria noastră. De aceea şi corifeului Apostolilor, care Îl iubea mai mult decât ceilalţi, aceasta i-a încredinţat, după ce mai întâi a fost întrebat dacă Îl iubeşte, ca tu să afli că înaintea tuturor celorlalte el a pus ca dovadă a dragostei îngrijirea de păstoriţi, căci această îngrijire are nevoie de un suflet tânăr şi sprinten în luptă.
Acestea sunt zise pentru păstorii cei buni, nu însă pentru mine şi cei ca mine, ci pentru păstori dintre aceia ca Pavel, Petru, Moise şi alţii. Pe aceştia deci să-i imităm, şi cei ce stăpânesc, şi cei stăpâniţi, căci este cu putinţă ca şi cel stăpânit să fie în parte păstor – al casei sale, al prietenilor, al femeii, al copiilor. Şi când noi vom face toate acestea, atunci ne vom împărtăşi de toate bunurile. Cărora fie cu toţii a ne învrednici, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci şi vecii vecilor. Amin.