din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Sf. Scriptură e călăuza cea mai sigură a vieţii creştine]
„Căci spun: Că Hristos S-a făcut slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele date părinţilor” (Romani 15, 8).
Iarăşi ne vorbeşte de îngrijirea lui Hristos, agăţându-se tot de acelaşi subiect şi arătându-ne câte a făcut Hristos pentru noi, iar nicidecum spre plăcerea Lui. Pe lângă acestea, apoi, mai evidenţiază şi o altă idee, anume că cei dintre neamuri sunt datori lui Dumnezeu de mai mari binefaceri. Deci, dacă ei sunt datori de mai mari binefaceri, apoi ar fi drepţi dacă ar suferi pe cei slabi dintre iudei. Fiindcă mai înainte s-a atins de dânşii cu multă putere, iar apoi, ca nu cumva aceasta să îngâmfe pe cei dintre neamuri, iarăşi le înfrânează mândria, arătând că bunurile hărăzite au fost acordate acelora din făgăduinţa dată de Dumnezeu părinţilor lor, pe când neamurilor numai din mila şi iubirea Lui de oameni. De aceea şi spune: „Iar neamurile să slăvească pe Dumnezeu pentru mare mila Lui” (15, 9).
Dar pentru ca să fie mai clare cele spuse aici, este bine a auzi din nou aceste cuvinte, ca astfel să afli tu ce voieşte să zică: „Că Hristos S-a făcut slujitor al tăierii împrejur pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele date părinţilor”.
Aşadar ce înseamnă aceste vorbe? Făgăduinţa dată lui Avraam este aceea care zice: „Ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi… şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului” (Facere 12, 7; 22, 18), însă după aceasta toţi cei din sămânţa lui Avraam au devenit răspunzători de pedeapsă. Legea călcată a adus mânie asupra lor, şi deci îi lipsea de făgăduinţa dată părinţilor lor. Dar venind Fiul lui Dumnezeu, a lucrat împreună cu Tatăl ca acele făgăduinţe să se adeverească. Astfel că împlinind toată Legea (între ale cărei porunci era şi tăierea împrejur), iar prin moartea Lui pe cruce izbâvindu-i de blestemul pentru călcarea ei, n-a lăsat ca făgăduinţa să cadă. Deci când Apostolul zice: „slujitor al tăierii împrejur”, aceasta înseamnă: venind Hristos şi împlinind toată Legea, fiind tăiat împrejur şi fiind şi sămânţa lui Avraam după trup, a dezlegat blestemul, a pus capăt mâniei lui Dumnezeu şi i-a făcut vrednici pe cei ce urmau a primi făgăduinţa, de îndată ce fuseseră izbăviţi de ceea ce îi împiedicase. Şi ca să nu zică cei ce învinovăţeau pe alţii pentru nepăzirea Legii: „Dar cum de S-a tăiat împrejur Hristos şi a păzit toată Legea?”, iată că Apostolul întoarce cuvântul la ceea ce este cu totul contrar. „N-a făcut aceasta – zice – pentru ca Legea să rămână, ci pentru a o dezlega, pentru a o desfiinţa, iar pe tine să te scape de blestemul cel vechi şi să te elibereze cu totul de puterea ei. Fiindcă tu ai călcat Legea, de aceea El a împlinit-o, iar nu ca şi tu să o împlineşti, ci ca El să întărească sau să adeverească făgăduinţele date părinţilor, pe care Legea le făcea să cadă, arătându-te pe tine îndepărtat şi nevrednic de moştenire. Astfel, deci, şi tu te-ai mântuit după har, căci şi tu erai scos afară şi depărtat. Deci nu te împotrivi, nici te certa ţinându-te cu încăpăţânare de Lege, fără nici un temei, fiindcă Legea te-ar fi scos cu totul din făgăduinţă, dacă n-ar fi pătimit Hristos atâtea pentru tine. Şi a El pătimit acestea toate nu doar pentru că tu erai vrednic de mântuire, ci pentru ca să se adeverească întocmai cuvintele lui Dumnezeu”.
Apoi, ca nu cumva aceasta să-l îngâmfe pe cel dintre neamuri, zice: „Iar neamurile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru mare mila Lui”. Ceea ce el spune aici, aceasta înseamnă: iudeii cel puţin au avut cu dânşii făgăduinţele, deşi au fost nevrednici; tu, însă, nici măcar aceasta nu ai avut, ci te-ai mântuit numai prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Deşi chiar iudeilor nu li s-ar fi îndeplinit nimic mai mult din acele făgăduinţe, dacă nu ar fi venit Hristos, cu toate acestea Apostolul, pentru ca să-i amestece la un loc cu neamurile şi să-i oprească de a se scula contra celor slabi, le aduce aminte de făgăduinţe. Despre neamuri zice că s-au mântuit numai prin milă, şi de aceea ar fi drepţi dacă L-ar slăvi pe Dumnezeu. Slăvirea lui Dumnezeu stă în a se uni oamenii la un loc, a-L lăuda pe El într-un cuget şi într-un duh, a fi îngăduitor celui mai slab şi a nu trece cu vederea mădularul rupt din trup.
Apoi adaugă şi mărturii, prin care se arată că trebuie a se uni iudeul cu elinul: „precum este scris: «Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri şi voi cânta numele Tău». Şi iarăşi zice Scriptura: «Veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui». Şi iarăşi: «Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele». Şi iarăşi Isaia zice: «Şi se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui»” (15, 9-12). Toate acestea le-a pus înaintea lor, arătând că ei trebuie să se unească şi să slăvească pe Dumnezeu, şi în acelaşi timp înfrânând pe cel dintre iudei, ca să nu se mândrească şi să nu se ridice asupra neamurilor, căci toţi proorocii îl împiedică de la aceasta, iar pe cel dintre neamuri îl îndeamnă a fi cumpătat, arătând că el este răspunzător de un mai mare har.
După aceea iarăşi încheie vorba cu rugăciune, zicând: „Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt (15, 13), adică: izbăviţi-vă de orice inimă rea aveţi unul contra altuia, şi să nu vă lăsaţi a fi doborâţi de ispită, căci aceasta înseamnă „ca să prisosească nădejdea voastră”. Obârşia tuturor bunurilor este nădejdea, însă ea nu vine decât de la Duhul Sfânt, şi nu oricum, ci numai atunci vine când şi noi facem cele ce suntem datori a face. De aceea zice Apostolul: „în credinţă”, căci numai aşa veţi putea să vă umpleţi de bucurie, dacă veţi crede şi veţi nădăjdui. Şi nu zice numai „dacă veţi nădăjdui”, ci: „ca să prisosească nădejdea voastră”; şi aşa că nu numai că veţi găsi mângâiere în necazuri, dar veţi avea chiar şi bucurie mare, prin prisosinţa credinţei şi a bunei nădejdi. „Numai aşa – zice – veţi putea atrage spre voi pe Duhul Sfânt, şi numai venind Duhul Sfânt peste voi, veţi putea păstra toate cele bune”.
După cum hrana întreţine viaţa noastră, şi prin ea trupul nostru este orânduit, tot aşa şi dacă vom avea fapte bune, vom avea cu noi pe Duhul Sfânt; şi când avem cu noi pe Duhul Sfânt, vom avea şi fapte bune. Şi din contră: dacă nu avem fapte bune, Duhul Sfânt pleacă de la noi, iar dacă rămânem pustii de Duhul Sfânt, atunci şi în fapte vom şchiopăta. Când Duhul Sfânt fuge de la noi, atunci vine în locul lui duhul cel necurat, iar dovada o avem cu Saul. „Şi de ce – zici tu – nu ne înfierbântă şi pe noi ca şi pe acela?”. Dar pe noi ne înfierbântă în alt fel: ne înfierbântă prin faptele cele rele. Deci avem nevoie de harpa lui David ca să cântăm sufletului nostru sfintele cântări, atât cele cântate de Sfântul Duh, cât şi cele izvorâte din faptele cele bune; iar dacă vom face numai una din acestea două, atunci auzind cântarea, noi războim prin faptele noastre pe cel ce ne cântă, după cum făcea Saul, şi atunci doctoria ne va fi spre osândă, iar furia diavolului va deveni încă şi mai sălbatică. Mai înainte de a auzi cântarea se temea diavolul, ca nu cumva noi, auzind-o, să devenim mai buni; dar dacă şi după ce am auzit-o noi rămânem tot aceiaşi ca şi mai înainte, apoi atunci el scapă şi de acea frică, ţinându-se ca un biruitor.
Deci să cântăm cântarea cea din fapte, ca astfel să depărtăm de la noi păcatul, care e cu mult mai cumplit decât demonul; pentru că demonul nu ne poate lipsi de ceruri numaidecât, ci câteodată el chiar conlucrează cu cel ce este treaz, pe când păcatul ne duce de-a dreptul la pierzanie. Păcatul este un demon al voinţei noastre, este o pornire nemăsurată spre rău, şi de aceea nu poate avea nici milă de partea sa, nici iertare. Aşadar să cântăm sufletului nostru, care se găseşte în nişte astfel de împrejurări, şi din celelalte Sfinte Scripturi, dar şi din cântările fericitului David. Să cânte gura şi să se înveţe mintea! Şi acest lucru nu este mic, căci dacă vom deprinde limba a cânta, atunci se va ruşina sufletul când ar voi să acţioneze contrar limbii. Dar nu numai acest bun îl vom câştiga, ci încă vom mai şti şi altele multe, care ne interesează pe noi, căci în Scripturi ni se vorbeşte de cele prezente şi de cele viitoare, de cele văzute şi nevăzute ale zidirii lui Dumnezeu.
Aşa, de pildă, dacă ai voi să ştii despre cer, dacă el va rămâne aşa cum se găseşte, sau se va schimba, iată că Scriptura îţi va răspunde lămurit, zicându-ţi: „Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba” (Psalmul 101, 27).
Tot acolo vei găsi spunându-se şi despre felul sau forma cerurilor, căci zice: „Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Psalmul 103, 3). Dacă ai voi să ştii şi despre ceea ce este deasupra cerului, iarăşi îţi va spune: „Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui” (Psalmul 103, 3). Dar nu stă numai aici, ci încă îţi vorbeşte şi despre lăţimea şi înălţimea cerului, arătând că amândouă acestea sunt deopotrivă în măsura lor, căci zice: „Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. Cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El (Psalmul 102, 12, 77). De ai voi să cunoşti temeliile pământului, nici acestea nu ţi le va ascunde fericitul David, ci îl vei auzi cântându-ţi şi zicând: „Acesta pe mări l-a întemeiat pe el” (Psalmul 23, 2). De cumva ai dori să ştii de unde vin cutremurele de pământ, tot el te va izbăvi de această neştiinţă zicând: „Cel ce caută spre pământ, şi-l face pe el de se cutremură” (Psalmul 103, 33). Voieşti poate să cunoşti care este trebuinţa de noapte, adică pentru ce este făcută noaptea? Apoi şi aceasta o vei afla tot de la el, zicând: „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii” (Psalmul 103, 21). Voieşti să cunoşti la ce folosesc munţii? Tot el îţi va răspunde zicând: „Munţii cei înalţi adăpost cerbilor” (Psalmul 103, 19).
De ce sunt stâncile? „Stâncile scăpare iepurilor” (Psalmul 103, 19).
De ce sunt făcuţi copacii câmpului? „Acolo, zice, păsările îşi vor face cuib” (Psalmul 103, 18). De ce sunt izvoarele prin pustietăţi? „Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, peste acelea păsările cerului vor locui (Psalmul 103, 12, 13).
De ce este făcut vinul? Nu ca să-l bei, căci pentru aceasta era de ajuns apa, ci ca să te veseleşti. „Vinul, zice, veseleşte inima omului” (Psalmul 103, 16), iar aflând tu aceasta, vei şti până la ce punct să întrebuinţezi vinul. Cum se hrănesc păsările şi fiarele sălbatice? Vei auzi tot pe David zicând: „Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme” (Psalmul 103, 28).
De vei întreba de ce sunt animalele, El îţi va răspunde că sunt făcute pentru tine. „Cel ce răsări iarbă dobitoacelor, zice, şi verdeaţă spre slujba oamenilor” (Psalmul 103, 15). Care este trebuinţa de lună? Ascultă-l tot pe dânsul zicând: „Făcut-ai luna spre vremi” (Psalmul 103, 20).
Cum că toate cele văzute şi nevăzute sunt făcute de Dânsul, şi aceasta a arătat-o lămurit, zicând: „Că El a zis si s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmul 32, 9). Şi cum că va fi dezlegarea morţii, şi aceasta ne învaţă, zicând: „Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului” (Psalmul 48, 16). Cum s-a făcut trupul nostru? Şi aceasta o spune încă: „Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem” (Psalmul 102, 14). Şi unde oare se întoarce iar? „Lua-vei duhul lor, zice, şi se vor sfârşi, şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 30). Şi de ce toate acestea?
Pentru tine, căci zice: „Cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el, pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale” (Psalmul 8, 5, 6). Oare noi, oamenii, avem ceva în comun cu îngerii? Şi aceasta ne-o spune, cântând astfel: „Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri” (Psalmul 8, 5). Despre dragostea lui Dumnezeu, îl vei auzi tot pe el zicând: „În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El” (Psalmul 102, 13). Ne vorbeşte până şi de cele ce vor urma după trecerea noastră de aici, şi despre sfârşitul cel netulburat: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, zice, că Domnul ţi-a făcut ţie bine” (Psalmul 114, 7). De ce sunt făcute cerurile? Şi aceasta îţi spune, zicând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalmul 18, 1).
De ce s-a făcut noaptea şi ziua? Nu numai ca ele să se arate şi să se odihnească iarăşi, ci ca să ne şi înveţe pe noi, după cum zice: „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă” (Psalmul 18, 2, 3). Cum înconjoară marea pământul? Adâncul ca haină este îmbrăcămintea lui” (Psalmul 103, 7), cum zice textul evreiesc.
Făcând început prin cele vorbite până acum, voi veţi şti şi toate celelalte, ca de pildă: cele pentru Hristos, cele pentru înviere, cele pentru viaţa viitoare, cele pentru odihna cea veşnică, cele pentru osândă, cele pentru viaţa morală, cele pentru dogme; şi, în fine, veţi găsi cartea Psalmilor plină de mii de alte bunătăţi. De vei cădea în oarecare ispite, aici vei găsi o mare mângâiere. De cumva vei cădea în păcate, tot în această carte vei găsi mii de leacuri. De vei ajunge în sărăcie sau în strâmtorare, uitându-te în această carte, vei vedea multe limanuri de scăpare. De eşti drept, multă siguranţă găseşti în ea, iar de eşti păcătos, multă mângâiere. De eşti drept, şi totuşi pătimeşti rele, îl vei auzi tot pe fericitul David cântând şi zicând: „Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere” şi „Aceste toate au venit peste noi, şi nu Te-am uitat” (Psalmul 43, 24, 19). De cumva poate te-au îngâmfat succesele tale, îl vei auzi spunând: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Psalmul 142, 2), şi de îndată te vei smeri.
Chiar de ai fi păcătos şi deznădăjduit în sine-ţi, îl vei auzi tot pe el spunând necontenit: „O, de I-aţi auzi glasul care zice: Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu” (Psalmul 94, 8, 9), şi îndată te vei ridica şi vei scăpa de deznădejde. De cumva ai diademă (coroană împărătească) pe cap, şi pentru aceasta cugeti lucruri mari, tot de la el vei afla că: „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu mulţimea tăriei lui” (Psalmul 32, 16), şi vei putea să devii cumpătat. De cumva eşti bogat şi slăvit, iarăşi îl vei auzi cântând: „Ei se încred în puterea lor şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă” (Psalmul 48, 6), şi că: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Psalmul 102, 15), şi că: „Nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmul 48, 18), şi atunci nimic nu vei mai crede că este mare pe pământ. Când slava şi stăpânirea, care se cred cele mai strălucite dintre toate bunurile, sunt atât de josnice şi de dispreţuit, atunci care ar putea fi vrednică de cuvânt?
Poate că ai căzut în vreo tristeţe? Ascultă ce spune: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El” (Psalmul 41, 6, 7). Dar poate că vezi în lumea aceasta pe mulţi, care deşi nevrednici, totuşi progresează şi le merge bine? Ascultă-l ce spune: „Nu râvni la cei ce viclenesc, zice, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrabă se vor trece” (Psalmul 36, 1, 2). Vezi poate şi pe cei drepţi osândiţi la un loc cu cei păcătoşi? Ascultă-l ce spune, că nu este aceeaşi cauză: „Multe sunt, zice, bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11), şi iarăşi „Moartea păcătoşilor este cumplită” (Psalmul 33, 20), şi iarăşi: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Psalmul 115, 6). Acestea zi-le întruna, de aici învaţă, căci fiecare din aceste vorbe este un noian nemărginit de cugetări. Noi, însă, trecem peste ele oricum; dar dacă am voi să le examinăm cu exactitate, am găsi în fiecare din ele o mare bogăţie. Dar acum, chiar şi din cele spuse, este cu putinţă a ne izbăvi de patimile ce stau în preajma noastră, căci când Scriptura nu ne lasă de a pizmui pe altul, nu ne lasă de a ne întrista fără nici un folos, când ne spune să nu credem că bogăţia este ceva folositor, şi să nu credem că este vreun lucru mare sărăcia, sau întristarea, sau chiar însăşi viaţa noastră, apoi atunci ea este aceea care ne poate izbăvi de toate patimile.
Pentru toate acestea, să mulţumim lui Dumnezeu, şi să ne folosim de acest tezaur nepreţuit, „ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Romani 15, 4), şi atunci ne vom bucura şi de bunurile viitoare. Cărora fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine slavă Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.