din “Omilii la Epistola catre Romani”
[A-L cunoaşte pe Dumnezeu e începutul înţelepciunii, iar a nu-L cunoaşte e începutul nebuniei]
„Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12, 1).
Fiindcă a vorbit îndelung despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi a arătat grija Lui cea nespusă, precum şi bunătatea Lui cea negrăită, care nici nu poate fi cercetată, la urmă ni le înfăţişează pe acestea pentru a-i convinge pe cei ce au primit asemenea binefaceri să arate o viaţă vrednică de acest har. Iată că şi după ce a vorbit atâtea, totuşi nu conteneşte a ruga pe auditori, deşi nu se roagă pentru cele de care urma să se bucure el, ci pentru cele din care ei aveau de câştigat. Şi ce te miră dacă el nu încetează a se ruga, când aduce înaintea lor şi îndurările lui Dumnezeu? „Fiindcă – zice – de aici, din îndurările lui Dumnezeu, izvorăsc pentru voi miile de bunuri; de aceea sfiiţi-vă şi umiliţi-vă! Căci dacă voi înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu rugăciunile voastre, atunci este demn să nu vă arătaţi nevrednici de îndurările Lui. Pentru toate aceste îndurări prin care voi v-aţi mântuit, eu vă rog”.
După cum cineva, voind a ruşina pe cel ce a primit mari binefaceri, ar pune de faţă ca rugător chiar pe binefăcătorul aceluia, aşa face şi Apostolul aici. Şi de ce te rogi? Spune-mi. „Să înfăţişaţi, zice, trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”. Fiindcă a spus „jertfă”, ca să nu se creadă că el porunceşte a ne sfâşia trupurile, imediat a adăugat: „vie”. Apoi, deosebind această jertfă de cea iudaică, zice: „sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”, căci cea iudaică este trupească, şi nu este mult plăcută. „Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse?” (Isaia 1, 12), zice Dumnezeu prin gura proorocului; şi în multe locuri se vede cum El respinge jertfele lor. „Însă nu pe aceasta o cerea Dumnezeu – zice –, ci mai cu seamă jertfa cea sfântă, închinarea cea duhovnicească”, pentru care şi zicea proorocul: „Jertfa de laudă Mă va slăvi” (Psalmul 49, 24); şi iarăşi: „Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu cântare… şi-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul tânăr, căruia-i cresc coarne şi unghii” (Psalmul 68, 34, 35); şi în altă parte iarăşi, scoţând această jertfă, zicea: „Oare voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea?”, după care imediat adaugă: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale” (Psalmul 49, 14, 15).
Aşa şi Pavel porunceşte aici a pune înainte trupurile ca jertfă vie. „Şi cum s-ar putea – zici tu – să se facă trupurile noastre jertfă lui Dumnezeu?”. Ascultă: ochiul tău să nu vadă nimic rău, şi atunci s-a făcut jertfă lui Dumnezeu; limba ta să nu vorbească nimic necuviincios, şi atunci a devenit jertfă; mâna ta să nu facă nimic nelegiuit, şi atunci ea s-a făcut ardere de tot. Dar, mai bine zis, nu sunt de ajuns nici acestea, ci toate mădularele trupului nostru trebuie a conlucra spre săvârşirea faptelor bune, ca de pildă mâna să facă milostenii, gura să binecuvinteze pe cel ce ne blestemă, auzul să se îndeletnicească necontenit cu ascultarea sfintelor lui Dumnezeu Scripturi.
Jertfa adevărată nu are nimic necurat în ea; jertfa este pârgă a tuturor celorlalte.
Deci şi noi să aducem jertfa lui Dumnezeu, şi mâinile, şi picioarele, şi gura, şi toate celelalte mădulare ale trupului nostru. Astfel de jertfă este bineplăcută lui Dumnezeu, pe când jertfa iudeilor nu era plăcută, fiindcă era necurată. „Ca o pâine de jale este pâinea lor” (Osea 9, 4).
Nu însă la fel este jertfa noastră. Aceea arată ca fiind mort pe cel jertfit, pe când aceasta îl face viu. Numai când vom omorî mădularele noastre, vom putea să fim vii. Legea jertfei este comună, şi pentru aceasta ca şi pentru aceea, însă modul focului este paradoxal şi minunat. Aici nu este nevoie nici de lemne şi nici de alte materii arzătoare, ci numai focul nostru viază şi lucrează prin sine însuşi, şi nici nu arde altarul de jertfă, ci încă mai mult îl întăreşte şi îl vivifică. O astfel de jertfă cerea Dumnezeu încă de la început, pentru care şi zicea proorocul: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Psalmul 50, 18). Şi cei trei tineri tot o astfel de jertfă au oferit lui Dumnezeu, zicând: „Nu mai este în vremea aceasta căpetenie, prooroc, nici conducător, nici ardere de tot, nici jertfă, nici prinos, nici tămâie, nici loc unde să aducem înaintea Ta părga noastră şi să aflăm har la Tine. Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine” (Cântarea celor trei tineri, v. 14, 15).
Tu însă gândeşte-te cum Apostolul face uz de fiecare cuvânt cu cea mai mare exactitate. El n-a zis: „faceţi trupurile voastre jertfă”, ci: „înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie”, ca şi cum ar fi zis: „Să nu mai aveţi nimic comun cu ele, căci le-aţi încredinţat altuia. Fiindcă şi cei ce pun înainte caii de război, la urmă nu mai au nimic în comun cu ei. Tot aşa şi tu, punând înainte în războiul ce-l porţi contra diavolului mădularele tale, să nu le înjoseşti singur în slujbe nepotrivite, când ai de stat în acel război înfricoşător”. Pe lângă aceasta el mai arată şi altceva aici, anume că trebuie a face mădularele trupului încercate, dacă voim cu adevărat a le oferi, fiindcă nu le punem înaintea oamenilor de pe pământ, ci înaintea Însuşi Împăratului tuturor, înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta nu numai de a lupta contra diavolului, ci şi de a avea pe Însuşi Împăratul şezând pe ele. Şi El nici nu se leapădă de a sta pe mădularele trupului nostru, ci încă doreşte aceasta mult; şi ceea ce un împărat pământesc nu ar prefera, aceea preferă Stăpânul îngerilor.
Deci, fiindcă urmează a fi şi puse înaintea Lui, şi totodată a I se aduce şi jertfă, de aceea scoate dintru ele orice prihană, căci de vor avea în ele ceva întinat, nu vor putea deloc să fie jertfă. Căci nici ochiul nu poate a se aduce jertfă dacă vede cele murdare, nici mâna nu poate a sta în faţa Lui, dacă răpeşte avut străin, nici picioarele, dacă şchiopătează şi călătoresc prin teatre, nici pântecele ce slujeşte îmbuibărilor şi aprinde poftele plăcerilor, nici inima care are în ea amorul desfrânat, sau iuţime necumpătată, nici limba ce vorbeşte lucruri urâcioase. De aceea, trebuie a cerceta şi a examina din toate părţile trupul nostru. Fiindcă dacă celor din Legea veche, care aduceau jertfe, li se poruncea de a cerceta bine animalul destinat jertfei, şi nu era permis a jertfi animal cu urechile tăiate, sau cu coada ciuntă, sau suferind de râie, sau având pecingine pe trup, apoi cu atât mai mult nouă, care nu oferim ca jertfă oi sau alte animale necuvântătoare, ci ne oferim jertfă pe noi înşine; cu atât mai mult noi, zic, trebuie a arăta o mai mare exactitate în oferirea ca jertfă a trupului nostru, şi din toate părţile să căutăm a fi curaţi, ca să putem şi noi grăi ca Pavel: „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (II Timotei 4, 6). El era mai curat decât orice jertfă, şi de aceea se numea pe sine jertfă. Aceasta va fi atunci când vom ucide pe omul cel vechi, când vom omorî mădularele noastre cele pământeşti, şi când vom răstigni lumea nouă înşine.
Astfel fiind, noi nu vom mai avea nevoie nici de cuţit de jertfă, nici de altar de jertfă, şi nici de foc; sau, mai bine zis, vom avea nevoie de toate acestea, însă nu făcute de mână, ci ne vor veni toate de sus, şi focul, şi cuţitul, iar ca altar de jertfă ne va servi lăţimea cerului. Căci dacă Ilie, aducând lui Dumnezeu jertfă sensibilă, s-a coborât din cer foc încât a consumat totul, şi apa, şi lemnele, şi pietrele, atunci aceasta va fi cu atât mai mult cu tine. Chiar de ai avea ceva trecător şi pământesc, totuşi, dacă aduci jertfa cu cuget curat, se va coborî focul Duhului şi ceea ce este pământesc va fi consumat şi întreaga jertfă o va desăvârşi. Ce vrea să însemne „închinarea cea duhovnicească”? Adică slujba cea spirituală, viaţa cea după Hristos.
După cum cel ce este sfinţit şi slujeşte în casa lui Dumnezeu, oricum ar fi el, se moderează atunci şi se face mai de respectat, la fel şi noi trebuie a ne găsi în toată viaţa noastră pământească, ca fiind sfinţiţi şi slujind lui Dumnezeu. Şi va fi aceasta, dacă în fiecare zi îi vei oferi jertfă, şi vei fi singur preot jertfitor al trupului tău şi al virtuţii celei duhovniceşti, ca de pildă când îi aduci ca jertfă prudenţa ta, milostenia, blândeţea şi lipsa de răutate. Toate acestea facându-le, tu îi iduci slujbă cuvântătoare, adică neavând nimic trupesc, nimic sensibil, nimic neraţional şi înjositor. Înălţând deci auditoriul prin aceste denumiri, şi hotărând pe fiecare ca preot jertfitor al trupului său, la urmă indică şi modul prin care este cu putinţă a face aceasta. Şi care este acel mod?
„Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (12, 2).
Fiindcă, într-adevăr, chipul veacului acestuia este pironit la cele pământeşti, este înjosit şi trecător, nu are nimic înalt, nu este drept şi nici continuu, ci toate le are răsturnate pe dos. Deci, dacă voieşti a păşi drept, nu-ţi conforma paşii tăi după chipul veacului acestuia, căci nimic din ale lui nu rămân, nimic nu durează. Pentru aceea a şi numit chip, după cum zice şi în altă parte: „Căci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 31), fiindcă nu are nimic durabil, nimic statornic, ci toate trecătoare şi nestatornice. De aceea, zicând „chipului acestui veac”, prin aceasta arată nestatornicia, iar prin expresia „chipului” învederează ceva ce nu există în realitate. Căci de ai vorbi de avere, de slavă, de frumuseţea trupului, de desfătare, sau şi de altele ca acestea, ce sunt considerate a fi mari, toate nu sunt decât chip şi nicidecum adevărul lucrului, aparenţă şi mască ce nu rămâne în fiinţă. „Tu însă nu te asemăna acestui chip – zice –, ci schimbă-te prin înnoirea minţii”. Nu zice „reformează-te”, ci „schimbă-te”, arătând prin aceasta ca fiind vorba de lume; aici este numai chip, pe când vorbind de virtute, nu mai este chip, ci formă adevărată, ce are o frumuseţe naturală, care nu are nevoie de meşteşugiri ce sunt izvorâte din faptele apărute şi imediat dispărute. Fiindcă într-adevăr, toate cele ale lumii se nimicesc mai înainte chiar de a se arăta; căci dacă arunci la o parte chipul, iute vei vedea forma reală.
Nimic nu este mai slab decât răutatea, şi nimic nu este mai uşor de a război, decât răul. Apoi, deoarece ca oameni putem păcătui în fiecare zi, de aceea Apostolul mângâie pe auditori şi-i îndeamnă ca în fiecare zi să se înnoiască. Ceea ce noi facem cu casele cele vechi, că pe fiece zi şi necontenit le reparăm, aceasta fă şi tu cu tine însuţi. Ai păcătuit astăzi? Ţi-ai învechit sufletul? Nu deznădăjdui, şi nici să nu cazi din nou, ci înnoieşte-ţi sufletul cu pocăinţa, cu lacrimile, cu mărturisirea, şi cu săvârşirea celor bune, şi niciodată să nu încetezi şi să nu pregeţi de a face aceasta.
Şi cum vom putea face aceasta? „Ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit”. Când Apostolul zice „înnoiţi-vă”, ori spune prin această expresie: „să cunoaşteţi interesele voastre şi voinţa lui Dumnezeu”, ori: „că puteţi a vă înnoi în aşa fel încât să cunoaşteţi interesele voastre şi ce anume voieşte Dumnezeu”. Dacă ştii aceasta, atunci ştii a deosebi natura lucrurilor bine, şi atunci păşeşte pe cărarea ce duce spre virtute. „Dar – zici tu – cine nu-şi cunoaşte interesele sale? Cine nu cunoaşte care este voia lui Dumnezeu?”. Cei ce sunt ca fermecaţi de cele ale lumii; cei ce consideră bogăţia ca ceva vrednic de râvnit, iar sărăcia o dispreţuiesc; cei ce stau cu gura căscată la slava lumească; cei ce se cred singuri oameni mari; cei ce îşi înalţă case strălucite; cei ce cumpără morminte de mare preţ; cei ce au pe lângă dânşii turme de robi şi roi întreg de eunuci. Toţi aceştia, zic, nu-şi cunosc nici interesele lor, şi nici voia lui Dumnezeu. De altfel acestea două – interesele noastre şi voia lui Dumnezeu – sunt unul şi acelaşi lucru. Într-adevăr, Dumnezeu voieşte sau doreşte ca toate cele ale noastre să fie bune; deci ceea ce El voieşte, aceea este şi în interesul nostru. Şi ce oare voieşte Dumnezeu? A vieţui în sărăcie, în umilinţă, în dispreţuirea slavei, în înfrânare, iar nu în dezmierdări; în nevoi şi necazuri, şi nicidecum în linişte şi trândăvie; în a plânge, iar nu în a fi distraţi şi râzând, şi în toate celelalte pe care El le-a legiuit.
Însă mai mulţi cred toate acestea de rău augur, atât sunt ei de departe de a cunoaşte care sunt interesele lor şi care este voia lui Dumnezeu. De aceea, nici nu se vor putea aceştia vreodată apropia măcar de ostenelile cerute în săvârşirea faptelor bune. Cei ce nu ştiu nici măcar ce este virtutea, iar în locul virtuţii admiră răul, şi în loc să aibă femei înţelepte, ei se culcă cu femei desfrânate, cum vor putea oare aceşti robi ai patimilor trupeşti să se despartă de veacul acesta?
Pentru aceea, trebuie ca mai înainte de toate să avem bine ordonată judecata noastră asupra lucrurilor. De pildă: chiar de nu am săvârşi fapta bună, noi totuşi trebuie a lăuda fapta bună; chiar de nu am fugi de răutate, noi totuşi trebuie a înfrunta şi a biciui răutatea, ca astfel hotărârea noastră să fie nepărtinitoare. Pe această cale păşind, noi vom putea în decursul timpului să ne dedăm şi faptelor celor bune. De aceea şi Apostolul a poruncit a ne înnoi, zicând: „spre a cerca voi interesele voastre, şi ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu”. Aici mi se pare că se atinge şi de iudei, ca de unii ce au avut Legea, căci şi viaţa prescrisă de Legea veche era tot voia lui Dumnezeu, însă nu în toată desăvârşirea ei (acelora acordându-li-se numai ceea ce era potrivit cu slăbiciunea lor), fiindcă voia cea desăvârşită şi plăcută este numai viaţa cea nouă. Iar dacă Apostolul a numit această viaţă slujbă cuvântătoare, apoi el a făcut-o mai cu seamă spre deosebire de viaţa din Legea veche.
„Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei” (12, 3).
Mai sus spunând: „Vă îndemn pentru îndurările lui Dumnezeu”, aici iarăşi spune: „prin harul”. Priveşte umilinţa dascălului, priveşte cuget cumpătat, fiindcă niciodată el nu se crede pe sine a fi vrednic de credinţă pentru nişte astfel de îndemnuri şi poveţe, ci acum ia în ajutorul său îndurările lui Dumnezeu, altădată harul Lui, ca şi cum ar zice: „Ceea ce eu vă vorbesc, nu este de la mine, ci de la Dumnezeu”. Şi nu zice: „Că zic vouă prin înţelepciunea lui Dumnezeu, vă zic vouă prin legiuirile lui Dumnezeu”, ci „prin harul”, amintind necontenit de binefacerile lui Dumnezeu, ca astfel să-i facă mai recunoscători şi să le arate că sunt răspunzători şi de acest dar.
„Fiecăruia din voi”, adică nu numai unuia sau altuia, ci stăpânitorului şi celui stăpânit, robului şi celui liber, celui neştiutor ca şi celui înţelept, bărbatului ca şi femeii, celui tânăr ca şi celui bătrân, căci legea aceasta este obştească, fiindcă este legea Stăpânului a toate. În felul acesta şi cuvântul îl face mai uşor de primit, punând tuturor înainte cele poruncite, chiar şi înaintea celor ce nu sunt răspunzători, ca astfel cei vinovaţi şi vrednici de această certare şi îndreptare să-l primească mai cu uşurinţă.
Şi ce-mi zici? Spune-mi. „Să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete”. Aici el introduce pe mama tuturor bunurilor, anume smerenia, imitând şi prin aceasta pe dascălul său. Căci după cum Acela, suindu-Se pe un munte înalt şi urmând a-Şi împleti povăţuirile sale morale, de aici a început mai întâi, şi aceste temelii a pus, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3), la fel şi Pavel, de la cele dogmatice coborându-se acum la cele morale, a învăţat în general orice virtute, cerând de la noi această jertfă admirabilă; însă voind a descrie virtutea şi în parte, de la vârf el începe cu smerenia, zicând: „să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete”, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, „să cugete fiecare spre a fi înţelept”.
Ceea ce el spune aici, înseamnă: am dobândit cugetare, nu ca să o întrebuinţăm în fapte lipsite de orice ruşine, ci în fapte bune, în fapte dictate de prudenţă. Şi nu zice: „spre a vă umili”, ci „spre a fi înţelept”. Prin expresia „spre a fi înţelept” [swyrosuvnhn = prudenţă, sobrietate, moderaţie], el înţelege aici nu virtutea contrară necucerniciei şi desfrânării în genere, şi nici a se izbăvi de desfrâu, ci a fi treaz şi a fi sănătos la minte, fiindcă şi cuvântul grec înseamnă a avea mintea sănătoasă. Deci arătând că cel ce nu este cumpătat în faptele lui nu poate fi nici întreg la minte, adică nu poate fi statornic şi sănătos cu mintea, ci un astfel de om se abate din calea cea dreaptă, şi este mai smintit decât un nebun, în această însemnare el a numit prudenţa umilinţă sau smerenie.
„Precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei”. Fiindcă darea, sau mai bine zis acordarea harurilor, pe mulţi dintre aceştia, ca şi pe mulţi dintre Corinteni, îi îngâmfase până la lipsa minţii, priveşte cum Apostolul dă pe faţă aici cauza bolii, şi cum câte puţin o nimiceşte. Căci după ce zice că trebuie ca cineva să cugete spre a fi cu mintea întreagă, adaugă imediat: „precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei”. Sub denumirea „credinţă”, de aici, el a numit harurile acordate; iar când zice că „a împărţit”, prin această expresie el mângâie şi pe cel ce a primit mai puţin, în acelaşi timp însă moderează şi pe cel ce s-a bucurat de a primi mai mult. Deci dacă Dumnezeu a împărţit, şi dacă succesul nu este al tău, de ce cugeţi lucruri mari? Dar, dacă cineva nu ar numi aici prin credinţă harurile acordate, şi atunci îl arată pe Apostol încă mai mult umilind pe cei mândri şi îngâmfaţi. Căci dacă credinţa, după care minunile se săvârşesc, este cauza harurilor date de Dumnezeu, de ce atunci cugeţi lucruri mari? Fiindcă dacă Hristos n-ar fi venit, şi nici nu S-ar fi întrupat, desigur că nici cele ale credinţei nu ar fi mers prea departe. Aşa că toate bunurile de acolo îşi au începutul.
Deci dacă El acordă harurile, atunci ştie cum să le împartă, căci pe toţi El i-a făcut, şi de toţi se îngrijeşte deopotrivă. Şi după cum a acorda acele haruri provine din iubirea Sa de oameni, tot aşa din această iubire de oameni vine şi măsura ce urmează a o da. Nu El, care de la început a arătat bunătate faţă de tine, prin faptul că a acordat daruri, nu El, zic, ar putea să te neglijeze sau să te trădeze în măsura ce ţi-a dat. Dacă voia să te dispreţuiască şi necinstească, nu ţi-ar fi dat deloc; dar dacă El a binevoit să te mântuiască şi să te cinstească – căci de aceea a şi venit şi a împărţit atâtea bunuri –, de ce te tulburi şi te nelinişteşti, şi abuzezi de cugetarea ta în lucruri nebuneşti, necinstindu-te pe tine însuţi mai mult decât cel nebun de la natură? Căci a fi cineva nebun de la natură nu este o crimă sau vreun păcat; însă a deveni nebun prin cugetare, pe lângă faptul că se lipseşte de orice iertare, îşi atrage apoi şi osândă foarte mare.
Astfel sunt, iubiţilor, toţi cei ce se încred în înţelepciunea lor, căci cugetă lucruri ce îi depăşesc, şi cad în cea mai de pe urmă nebunie. Nimic nu poate face pe cineva prost şi smintit atât de mult, ca lipsa unei judecăţi sănătoase, sau lipsa minţii. De aceea şi proorocul numea pe barbar astfel, zicând: „Că nebunul grăieşte nebunii” (Isaia 32, 6). Şi ca să cunoşti nebunia lui chiar şi din vorbe, ascultă ce zice: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 14) şi „Mâna mea a apucat ca pe un cuib bogăţiile popoarelor şi, precum iei ouă părăsite, tot aşa am cuprins eu tot pământul (Isaia 10, 14). Şi ce poate fi mai nebunesc decât aceste cuvinte? De altfel, orice fanfaronadă atrage imediat după sine hulă şi dispreţ. Dacă aş reda fiecare vorbă a acestor smintiţi, nu ai putea să-ţi dai seama bine dacă vorba e a unui nebun sau a unui asemenea smintit, pentru că unul şi acelaşi defect este la amândoi. Un alt barbar zicea: „Dumnezeu sunt eu, şi nu om” (Iezechiel 28, 2); şi un altul iarăşi: „Şi care Dumnezeu vă va scăpa din mâna mea?” (Daniel 3, 13); şi un altul de asemenea: „Cine este acela Domnul, ca să-I ascult glasul şi să dau drumul fiilor lui Israel?” (Ieşirea 5, 2).
Dar şi nebunul arătat de prooroc, zicând în inima lui: „Nu este Dumnezeu (Psalmul 13, 1), este ca şi Cain când răspundea: „Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Facerea 4, 9)? Oare ai putea să deosebeşti cuvintele acestea de ale nebunilor? Lipsa minţii, sau uşurinţa ei, vine de la abaterea acesteia din hotarele prescrise de Dumnezeu, şi ea este cea care-i face pe oameni nebuni şi îngâmfaţi. Căci dacă începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, evident că începutul nebuniei este a nu cunoaşte pe Dumnezeu.
Deci dacă a cunoaşte pe Domnul este înţelepciune, iar a nu-L cunoaşte nebunie, atunci a nu-L cunoaşte provine din îngâmfare şi mândrie diavolească; pentru că începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Domnul. Deci mândria este nebunia cea mai de pe urmă. Astfel a fost şi Nabal (I Regi 25), căci dacă nu faţă de Dumnezeu, atunci faţă de om a devenit smintit din cauza uşurinţei lui, însă mai pe urmă a murit de frică. Când cineva iese din măsura şi din hotarele înţelepciunii, devine în acelaşi timp şi fricos şi obraznic, fiindcă sufletul lui a slăbit. După cum trupul, când îşi pierde temperamentul său regulat şi cumpătat, este consumat de toate patimile, fiindcă a devenit bolnăvicios, tot aşa şi sufletul, când a pierdut simţământul cel mare al umilinţei, capătă o oarecare aplecare în slăbiciune, căci devine fricos, obraznic şi prost, iar până la urmă nu se mai cunoaşte chiar nici pe sine. Dar cel ce nu se cunoaşte pe sine, cum va putea cunoaşte cele mai presus de sine?
După cum cel ce este stăpânit de nebunie, în timp ce nu-şi mai dă seama de dânsul, nu ştie nici cele ce sunt înaintea picioarelor lui, şi după cum şi ochiul când orbeşte întunecă toate celelalte mădulare ale trupului, – acelaşi lucru se petrece şi cu lipsa judecăţii sănătoase, adică cu lipsa de minte. De aceea, astfel de oameni sunt mai ticăloşi decât cei furioşi şi nebuni de la natură. Căci şi ei, întocmai ca şi cei nebuni, provoacă râsul, şi ei ca şi aceia sunt greţoşi. Şi-au ieşit din minţi ca şi aceia, însă nu se bucură de mila altora cum se bucură aceia. Sunt înnebuniţi ca şi aceia, însă nu sunt scuzabili ca ei, ci urâţi de toată lumea. Au aceleaşi defecte ca şi aceia, însă sunt lipsiţi de iertarea acelora. Aceşti oameni se fac de râs nu numai prin vorbele ce ies din gura lor, ci şi prin gesturile şi mişcările lor. Căci spune-mi: de ce tu îţi întinzi gâtul când mergi? De ce păşeşti în vârful degetelor? De ce te făleşti? Nu poţi face nici un fir de păr fie alb, fie negru, şi totuşi tu, ca şi cum stăpâneşti totul în lume, umbli astfel semeţit! Poate că ai voi a-ţi face şi aripi, ca să nu mai călătoreşti pe pământ; poate că pofteşti a fi un monstru.
Acum, însă, oare nu te-ai făcut pe tine însuţi monstru – deşi fiind om – în încercarea nebunească de a zbura? Cum te voi numi oare, spre a nimici uşurinţa şi lipsa ta de minte? Să-ţi zic că eşti ţărână, cenuşă, fum şi praf? Am arătat desigur prin acestea micimea ta, însă nu am nimerit a arăta exact imaginea pe care o voiam; fiindcă eu voiam a reprezenta exact şi trufia, şi uşurătatea ta. Aşadar, ce imagine potrivită am putea găsi acestor oameni? Mie mi se pare că se aseamănă cu câlţii în foc. Căci şi aceştia, după aprindere, par că se umflă şi se ridică în sus, însă o mică atingere a mâinii şi e de ajuns a se împrăştia cu totul şi a se arăta mai prejos de orice cenuşă. Astfel sunt şi sufletele unor asemenea oameni, căci o singură suflare, sau un atac cât de mic, va putea să umilească şi să sfărâme uşurinţa lor. Omul uşor la minte este negreşit şi bolnav. Înălţimea la care se crede ajuns nu este sănătoasă, ci, după cum clăbucul de săpun se sparge uşor, tot aşa de uşor se pierd şi aceştia.
Dacă nu crezi, atunci dă-mi un om obraznic şi lipsit de minte, şi-l vei vedea cum a devenit, printr-o împrejurare oarecare, mai fricos decât toţi fricoşii! După cum flacăra ce se ridică din beţele uscate, o dată cu aprinderea ei a prefăcut şi beţele în cenuşă, pe când natura lemnelor tari nici nu lasă flacăra a le aprinde cu uşurinţă, iar după ce le-a aprins, nu se nimiceşte atât de repede, tot aşa şi sufletele statornice şi neclintite nu se vor putea aprinde şi nici stinge cu uşurinţă, ci în ambele cazuri suferinţa le va fi de scurtă durată.
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să ne îndeletnicim cu smerenia, căci nimic nu este mai puternic decât aceasta. Smerenia este mai puternică decât piatra, mai tare decât diamantul, şi ne ţine în mai mare siguranţă decât toate turnurile şi zidurile cetăţilor, fiindcă ea este mai presus de toate uneltirile diavolului.
După cum lipsa minţii, sau uşurătatea, face ca lesne să cadă cineva în cele mai mici incidente ale vieţii, fiindcă, după cum am zis, ea se sparge mai uşor decât un balon de săpun, se rupe mai repede decât pânza păianjenului şi se împrăştie mai iute decât fumul, tot aşa smerenia îl întăreşte pe om în orice împrejurare a vieţii.
Deci, pentru a fi bine statorniciţi, ca pe o stâncă tare, să lăsăm la o parte uşurătatea plină de sine şi să-i preferăm înţeleaptă smerenie, căci numai aşa vom afla linişte şi odihnă şi în viaţa aceasta, iar în cea viitoare ne vom putea învrednici tuturor bunurilor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.