din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Despre dragostea pentru Hristos]
„Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor ce sunt chemaţi după voia Lui” (Romani 8, 28).
Aici mi se pare că întregul pasaj e îndreptat către cei ce sunt în primejdii, şi nu numai cele de aici, ci şi cele zise cu puţin mai înainte. Căci expresia „că socotesc că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, către (faţă de) slava cea viitoare, care va să se descopere”, şi că „făptura întreagă suspină”, şi că „prin nădejde ne-am mântuit”, şi că „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie”, toate acestea, zic, către aceia sunt spuse. Prin urmare, ei învaţă să nu prefere numaidecât pe acelea ce cred că ar fi în interesul lor, ci pe acelea pe care le arată Duhul, fiindcă multe care li se par de folos le aduc o mare vătămare. De pildă, liniştea şi izbăvirea de primejdii, cum şi a trăi cineva în siguranţă, li se părea că este spre folosul lor. Şi ce-i minunat că li se părea şi lor aceasta de folos, când chiar şi fericitul Pavel credea odinioară că-i aşa? Cu toate acestea a aflat mai pe urmă că tocmai cele contrare sunt de folos, şi aflând, era mulţumit şi se mândrea cu ele. Cel ce se ruga de Domnul ca să-l scape de primejdii, fiindcă a auzit spunându-i-se „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9), iată că după aceea sălta de bucurie fiind alungat şi persecutat, fiind batjocorit şi suferind primejdiile cele mai mari, după cum însuşi spune: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). De aceea şi aici le zicea romanilor: „noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie”, îndemnându-i pe toţi de a lăsa totul în îngrijirea Duhului, fiindcă şi Duhul Sfânt se îngrijeşte foarte mult de noi, şi lui Dumnezeu îi este plăcut acest fapt.
Deci prin toate acestea mângâindu-i şi încurajându-i, adaugă şi cele spuse acum, punându-le înainte un raţionament care e de ajuns spre a-i deştepta. „Şi ştim, zice, că celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine”. Când Apostolul zice „toate”, prin această expresie el numeşte şi pe cele ce se par cu anevoie de primit, şi pe cele ce ne întristează. „Chiar necazul de ar veni, chiar sărăcia, chiar închisoarea, chiar foamea sau moartea, sau orice altceva, puternic este Dumnezeu de a le întoarce pe acestea în bine, fiindcă şi aceasta atârnă de puterea Lui cea negrăită, ca pe cele anevoioase să le facă uşoare şi să vină în ajutorul nostru”. De aceea nici n-a zis el „că celor ce iubesc pe Dumnezeu nu li se va întâmpla nici un rău”, ci „li se lucrează toate spre bine”, adică El va întrebuinţa chiar şi relele spre izbânda celor persecutaţi, ceea ce este cu mult mai însemnat decât de a împiedica relele ca să nu vină, sau de a le nimici când au venit deja. Aceasta a făcut-o El şi cu cei trei tineri aruncaţi în cuptorul din Babilon, căci nici n-a împiedicat de a cădea în el cei trei tineri, şi nici după ce au căzut n-a stins văpaia focului, ci a lăsat-o să ardă, iar tocmai prin aceasta i-a făcut mai minunaţi.
Şi dacă oamenii care se îndeletnicesc cu înţelepciunea pot schimba natura lucrurilor în cele contrare, adică trăind în sărăcie să se pară că sunt mai îmbelşugaţi decât cei bogaţi, şi să strălucească în necinste, apoi cu atât mai mult va face aceasta Dumnezeu cu cei ce-L iubesc pe El, căci şi acestea, sau şi altele cu mult mai mari, va face pentru ei. De un singur lucru, însă, este nevoie, adică de a-L iubi cu adevărat, şi apoi toate celelalte ni se vor adăuga. Precum aceştia folosesc chiar şi cele vătămătoare, tot aşa şi pe cei ce nu-L iubesc pe El îi vătăma chiar şi cele folositoare.
Pe iudei, bunăoară, îi vătăma şi realitatea minunilor, şi tâlcul învăţăturilor, şi justeţea dogmelor, şi pentru cele dintâi Îl numeau [pe Iisus] demonizat, iar pentru celelalte – potrivnic lui Dumnezeu; ba încă pentru că făcea minuni, unelteau să-L ucidă. Tâlharul, în schimb, fiind spânzurat pe cruce şi răstignit, batjocorit şi pătimind mii de rele, nu numai că prin nimic n-a fost vătămat, ci încă prin toate acestea a câştigat lucrurile cele mari şi de negrăit.
Ai văzut cum Domnul Dumnezeu toate le lucrează spre bine cu cei ce-L iubesc neprecupeţit pe El? Deci şi Apostolul, după ce spune de acest mare bine, care covârşeşte firea omenească, iar multora li s-ar fi părut de necrezut, adevereşte faptul din cele petrecute mai înainte, zicând aşa: „acelora care după voinţă sunt chemaţi”, ca şi cum ar fi zis cu îndemn: „Gândeşte-te la cele spuse, imediat după chemare!”.
De ce n-a chemat pe toţi de la început? Şi de ce n-a chemat nici chiar pe Pavel o dată cu ceilalţi Apostoli? Nu se pare oare că întârzierea aceasta era aducătoare de pagubă? Şi cu toate acestea, s-a dovedit dintru început că acea întârziere a fost spre mai mare folos.
Apostolul spune aici de voinţă sau bună intenţie (provqesi”), ca astfel să nu se atribuie totul chemării, fiindcă altminteri ar fi putut contraria pe elini şi iudei, şi să zică: „Apoi dacă era de ajuns numai chemarea, de ce nu s-au mântuit toţi?”.
De aceea zice Apostolul că mântuirea a lucrat-o nu numai chemarea, ci şi voinţa, adică şi buna intenţie a celor chemaţi: chemarea nu s-a făcut silită, ci s-a lăsat la voia celui chemat. Toţi, într-adevăr, au fost chemaţi, însă nu toţi au ascultat de acea chemare.
„Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi” (8, 29).
Ai văzut câtă cinste? Ceea ce era Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu prin fire, aceea am devenit şi noi după har. Şi cu toate acestea, Apostolul nu s-a mulţumit numai cu atâta, să spună „asemenea Chipului”, ci a mai adăugat şi altceva: „ca să fie El întâi născut între mulţi fraţi”, voind prin toate aceste expresii să arate marea înrudire. Toate acestea, însă, tu să le iei ca spuse numai cu privire la iconomia întrupării Lui, căci după dumnezeire El este Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu. Ai văzut câte bunuri ne-a dăruit? Deci nu te îndoi de cele viitoare. Dar Apostolul nu rămâne numai la cele spuse aici, ci arată îngrijirea lui Dumnezeu şi din alt punct de vedere, spunând că toate acestea de la început au fost aşezate aşa pentru ei. Oamenii desigur că îşi iau ideile lor despre ei din fapte, însă lui Dumnezeu I s-a părut aceasta încă de mult, şi de la început El se găsea aşa faţă de noi, după cum zice:
„Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat” (8, 30), prin baia renaşterii, „iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit” , prin har şi prin înfiere. „Ce vom zice deci la acestea?” (8, 31).
E întocmai ca şi cum ar fi zis: „Nu-mi spune de primejdii, şi de ura şi zavistia tuturor; căci dacă unii se îndoiesc cu privire la cele viitoare, totuşi faţă de cele petrecute deja, ca de pildă dragostea lui Dumnezeu către tine de la început, îndreptarea ta şi slava acordată, faţă de aceste bunuri, zic, nu ai avea ce spune. Fiindcă şi acestea ţi s-au dat ţie prin cele crezute drept supărătoare, ca de pildă crucea, bătăile, legăturile şi altele, şi ceea ce credeai tu ca ruşinos, tocmai acelea sunt care au cucerit lumea întreagă.
Cele ce El a pătimit, deşi ni se par triste şi mâhnicioase, acelea sunt care au contribuit la eliberarea şi mântuirea întregii firi. Tot aşa, deci, şi tu, căci patimile pe care le vei suferi pentru el, acelea sunt care vor contribui la slava şi învrednicirea ta.
„De este Dumnezeu cu noi, cine este împotriva noastră?”. „Şi cine nu este împotriva noastră? Şi lumea e împotriva noastră, şi tiranii, şi comunităţile, şi neamurile, şi cetăţenii; şi cu toate acestea, cei ce sunt contra noastră sunt atât de departe de a ne supăra sau vătăma cu ceva, încât chiar fără voia lor sunt cauza cununilor noastre şi pricinuitori a mii de bunuri, fiindcă înţelepciunea lui Dumnezeu a întors uneltirile lor spre mântuirea şi slava noastră”. Ai văzut cum nimeni nu este, de fapt, împotriva noastră? Căci şi pe Iov aceasta l-a făcut mai strălucit, adică înarmarea diavolului contra lui, căci deşi diavolul a întrebuinţat toate uneltirile contra lui, şi asupra lui erau şi femeia, şi slugile, şi rănile de pe el, şi altele multe, totuşi nimic n-a putut face răul contra lui, ba încă tocmai acele nenorociri aparent aşa de mari – şi într-adevăr au fost mari –, toate acele nenorociri, zic, s-au întors în favoarea lui. Fiindcă Dumnezeu era cu el, apoi şi cele ce se credeau a fi contra lui au fost favorabile lui. Aceasta s-a petrecut şi cu Apostolii, fiindcă şi iudeii, şi cei dintre neamuri, şi fraţii cei mincinoşi, şi stăpânitorii, şi comunităţile, şi foamea, şi sărăcia, şi mii de alte rele erau contra lor, şi cu toate acestea nimic n-a fost împotriva lor, adică nimic n-a putut să-i lezeze. Cele ce i-au făcut mai ales pe Apostoli ca să fie atât de străluciţi şi renumiţi, mari şi înaintea lui Dumnezeu, mari şi înaintea oamenilor, tocmai acestea sunt. Gândeşte-te ce vorbă mare a grăit Pavel pentru credincioşi şi pentru cei ce într-adevăr sunt răstigniţi şi omorâţi luptându-se cu patimile, şi atunci vei vedea că nici chiar cel ce are pe cap diademă împărătească nu poate avea ceea ce are credinciosul. Contra împăratului de multe ori sunt înarmaţi şi barbarii, şi cei din garda împărătească, şi cetăţenii iarăşi de multe ori sunt răsculaţi, şi altele multe; pe când contra credinciosului, care respectă poruncile lui Dumnezeu, nici omul, nici demonul şi nici altcineva nu va putea să stea.
Dacă îi vei răpi banii, i-ai pricinuit lui motiv de plată; dacă ai vorbit ceva rău de el, prin defăimare tu l-ai făcut mai strălucit înaintea lui Dumnezeu; de l-ai adus în sărăcie, mai mare îi va fi slava şi răsplata; şi dacă l-ai predat chiar morţii – ceea ce se crede a fi mai rău decât orice –, tu i-ai împletit cununa muceniciei. Deci ce ar putea fi egal cu o astfel de viaţă, când nimic nu poate fi împotriva ei, ba chiar cei ce par că uneltesc rele îi folosesc nu mai puţin decât cei ce-i fac bine? De aceea zice Apostolul, cu drept cuvânt: „De este Dumnezeu cu noi, cine este împotriva noastră?”.
Apoi, fiindcă nu s-a mulţumit numai cu cele ce a spus, pune şi aici – după cum face necontenit – cel mai mare semn al dragostei lui Dumnezeu către noi, adică jertfa Fiului Său. „Nu numai că ne-a îndreptăţit, zice, nu numai că ne-a slăvit şi ne-a făcut asemenea chipului Său, dar nici pe Fiul Său nu L-a cruţat pentru tine”. De aceea a şi adăugat: „El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El” (8, 32).
Şi priveşte câtă măreţie şi câtă căldură întrebuinţează în vorbe, spre a ne arăta dragostea cea mare a lui Dumnezeu către noi! Cum ne va părăsi pe noi, pentru care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El? Gândeşte-te câtă bunătate din partea Lui, dacă n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat, şi încă L-a dat pentru toţi laolaltă: şi pentru mişei, şi pentru cei nerecunoscători, şi pentru duşmani, şi pentru cei ce-L blestemau pe El.
„Cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” Ceea ce el spune aici, aşa şi este. Dacă Dumnezeu a dat şi pe Fiul Său, şi încă nu L-a dat oricum, ci L-a dat spre jertfă, de ce te mai îndoieşti de celelalte, când ai primit pe Stăpânul a toate? De ce stai la îndoială asupra stăpânirii bunurilor, când ai cu tine pe Stăpânul acelor bunuri? Cel ce a dat duşmanilor ceea ce este mai mare şi mai important, cum nu va da prietenilor ceea ce e mai mic şi de mai puţin preţ?
„Cine va ridica oare pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” (8, 33).
Aici cuvântul este îndreptat contra celor ce zic despre credinţă că nu foloseşte la nimic, şi contra celor ce, printr-o schimbare fără de veste, au devenit necredincioşi. Şi priveşte cât de repede le-a închis gura, punând înainte demnitatea celor aleşi, căci n-a zis: „Cine va pârî împotriva slugilor lui Dumnezeu” sau „împotriva credincioşilor lui Dumnezeu”, ci „împotriva aleşilor lui Dumnezeu”, fiindcă alegerea este semn al virtuţii lor. Fiindcă dacă îmblânzitorii de cai aleg dintre aceştia pe cei mai buni de drum, şi nimeni n-ar putea să-i conteste, căci oricât i-ar învinovăţi, s-ar face de râs, apoi cu atât mai mult, când Dumnezeu alege, face o alegere bună, şi cei ce l-ar învinovăţi s-ar face singuri de râs.
„Cine este Cel ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi!” (8, 34).
Nu a zis: „Dumnezeu este Care iartă greşelile”, ci tocmai ceea ce este mai însemnat: „Dumnezeu este cel ce îndreptăţeşte”. Când votul judecătorului se pronunţă pentru îndreptare, adică este declarat drept vinovatul, şi mai ales al unui asemenea Judecător, apoi de ce poate fi vrednic cel ce pârăşte? Deci dreptul să nu se teamă nici de ispite, căci Dumnezeu este pentru noi ceea ce ne-a arătat din câte a făcut cu noi; nici de bârfele iudeilor, fiindcă ne-a şi ales pe noi, şi ne-a şi îndreptat, ba încă ceea ce e mai minunat, ne-a îndreptăţit prin jertfa Fiului Său. Deci cine ne va condamna pe noi, când Dumnezeu ne încununează, când Fiul Său Se jertfeşte pentru noi, şi nu numai că Se jertfeşte, ci după aceasta se şi roagă pentru noi? „Hristos, zice, este Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a şi înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care şi mijloceşte pentru noi”. Căci arătându-Se în măreţia Sa, El n-a contenit a se îngriji de noi, ci se şi roagă pentru noi, şi încă ne păstrează aceeaşi dragoste. Nu s-a mulţumit numai cu jertfa Lui, ceea ce este semnul celei mai mari iubiri, adică să facă numai ceea ce-i aparţinea Lui, ci încă roagă şi pe altul pentru aceasta. Deci Apostolul aceasta a voit să arate prin expresia „Care şi mijloceşte pentru noi”, vorbind omeneşte şi cu mai multă claritate, ca astfel să arate marea Lui dragoste; fiindcă şi expresia „n-a cruţat”, dacă n-o vom lua tot în acest sens, apoi vom ajunge la multe absurdităţi. Şi ca să afli că aceasta este ceea ce el voieşte să spună, priveşte că numai după ce a zis mai întâi „Care este de-a dreapta lui Dumnezeu”, a adăugat: „Care şi mijloceşte pentru noi”; adică după ce a arătat mai întâi egalitatea Fiului cu Tatăl, a adăugat şi expresia aceasta, care nu arată deloc micimea Celui ce mijloceşte, ci numai dragostea ce-o are către noi.
Cel ce este însăşi viaţa şi izvorul tuturor bunurilor, Care pe morţi îi învie cu aceeaşi putere ca şi Tatăl, şi Care face toate celelalte, cum oare ar fi trebuit să mai intervină ca să ne fie de folos? Cel ce a izbăvit cu propria Sa putere pe cei deznădăjduiţi şi condamnaţi de acea osândă, şi i-a făcut drepţi şi fii, ridicându-i la cea mai înaltă cinste, şi cele ce nu erau crezute le-a adus prin faptă la realitate, punând natura noastră omenească pe tronul împărătesc, Acela, zic, cum de mai avea nevoie de ajutor în cele mai uşoare?
Ai văzut, deci, că peste tot expresia aceasta „Care şi mijloceşte pentru noi”, pentru nimic altceva n-a fost rostită de Apostol, decât numai ca să ne arate căldura şi mărimea dragostei Lui? De altfel şi Tatăl se vede rugând pe oameni ca să se împace cu El, după cum zice: „În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Şi cu toate acestea, când vedem pe Dumnezeu rugându-se, şi oamenii rugându-se pentru oameni în locul lui Hristos, noi nu înţelegem de aici nimic înjositor şi nedemn de acea mărire şi splendoare, ci un singur lucru desprindem de aici: întinderea şi mărimea dragostei Lui.
Dacă şi Duhul se roagă cu suspine negrăite; dacă şi Hristos a murit pentru noi, şi se şi roagă pentru noi; dacă şi Tatăl n-a cruţat chiar pe Fiul Său pentru tine, şi te-a ales şi te-a îndreptat, apoi de ce te mai sfieşti? De ce tremuri, dacă te bucuri de o astfel de dragoste şi de o astfel de îngrijire?
De aceea şi Apostolul, după ce arată marea grijă de sus, mai cu curaj la urmă adaugă şi cele ce urmează; şi vedeţi că el nu zice: „că datori sunteţi şi voi de a-l iubi tot aşa”, ci, devenind oarecum entuziasmat de o astfel de pronie negrăită, spune: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?”; şi nu zice „de dragostea lui Dumnezeu”, aşa că pentru el este indiferent a-L numi şi Hristos, şi Dumnezeu. „Necazul, sau strâmtorarea, sau goana, sau foametea, sau goliciunea, sau nevoia, sau sabia?”. Priveşte acum înţelepciunea lui Pavel, căci el nu vorbeşte de acelea de care ne topim pe fiecare zi, adică dragostea banilor, pofta de slavă şi tirania mâniei, ci de acelea care sunt cu mult mai tiranice, şi care sunt de ajuns pentru a sili firea însăşi, şi a zgudui de multe ori tăria cugetului nostru, şi fără să vrem noi, precum sunt necazul şi strâmtorarea.
Deşi cele spuse de către Apostol sunt destul de numeroase, totuşi fiecare cuvânt are în sine mii de feluri de ispite. De pildă, când el vorbeşte de necaz, vorbeşte în acelaşi timp şi de închisori, şi de legături, şi de viclenii, şi de surghiun, şi de toate ticăloşiile celelalte, câte sunt cu putinţă. Printr-o singură vorbă se înţelege un noian nemărginit de primejdii prin care trece cineva, sau, mai bine zis, toate relele care-i bântuiesc pe oameni el le exprimă printr-un singur cuvânt.
Aşa stând lucrurile, Apostolul pe toate acestea le priveşte cu silă şi dispreţ. Şi de aceea le şi pune aici sub formă de întrebare, ca neputând nimeni să răspundă dimpotrivă, să-l întărească şi astfel pe cel ce iubeşte pe Hristos şi se bucură cu bucurie mare de o astfel de pronie, încât nimic nu mai poate de-acum să-l clintească.
Apoi, ca nu cumva să se creadă toate acestea ca un semn al părăsirii lui Dumnezeu, pune la mijloc şi pe profetul care cu mult timp mai înainte a strigat şi a zis: „Precum este scris : Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere” (8, 36), adică: „Deşi suntem expuşi la toate relele, totuşi pentru Tine suntem gata a le suferi”.
Şi cu toate acestea, faţă de atâtea primejdii, şi faţă de aceste tragedii, ni se dă ca scop al luptelor noastre mângâierea aşteptată, sau, mai bine zis, nu numai aşteptată, ci chiar ceva mai mult. „Nu pentru oameni – zice –, sau pentru altceva pământesc suferim noi acestea, ci pentru Împăratul a toate”. Şi nu numai cu această cunună ne-a încununat, ci şi cu o alta mai bogată. Deşi de la natură suntem hotărâţi o singură dată să murim, totuşi dacă am voi, Dumnezeu ne-ar acorda, ca prin voinţă şi buna intenţie, să le putem suferi toate acestea în fiecare zi. Aşadar este învederat, că ne vom duce de aici având atâtea cununi cu noi, pe câte zile am vieţuit, şi chiar şi mai multe, fiindcă într-o singură zi e posibil da a muri cineva şi o dată, şi de două ori, şi de multe ori. Prin urmare, cel ce este pururea pregătit pentru aceasta, pururea primeşte şi plata întreagă. La aceasta făcând aluziune şi profetul, zicea: ,,că pentru tine suntem omorâţi toată ziua”. De aceea şi Apostolul a introdus aici pe profet, ca mai mult să-i deştepte.
„Dacă cei din Legea veche – zice –, care aveau ca plată ostenelii pământ şi celelalte care se sfârşesc în viaţa prezentă, şi încă dispreţuiau această viaţă, ca şi ispitele şi primejdiile de aici, apoi ce iertare vom putea avea noi, care ne moleşim fiind vorba chiar de cer, de împărăţia cea de sus şi de bunurile cele negrăite de acolo, şi nu ajungem măcar la măsura acelora?”. Dar n-a zis chiar aşa Apostolul, ci lăsând aceasta la conştiinţa ascultătorilor, el se mulţumeşte numai cu mărturia profetului, şi arată că dacă e nevoie până şi de jertfa trupului lor, ei să nu se înspăimânte, nici să se tulbure, fiindcă Dumnezeu poartă de grijă lucrurilor în acest fel. Dar apoi el îi mai îndeamnă şi din alt punct de vedere, ca nu cumva să zică cineva că el numai filosofează mai înainte de a încerca însuşi ceea ce vorbeşte prin fapte, a adăugat: „socotiţi ca nişte oi aduse spre junghiere”, vorbind de morţile zilnice ale Apostolilor. Ai văzut bărbăţie şi blândeţe? „Precum acelea – zice – nu se împotrivesc, fiind sfâşiate, tot aşa nici noi nu ne împotrivim”. Dar fiindcă pe de o parte slăbiciunea minţii omeneşti, iar pe de alta mulţimea ispitelor sperie pe cineva, priveşte cum ridică iarăşi pe ascultători, cum îi face înalţi şi curajoşi, zicând:
„Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (8, 37).
Lucru minunat este nu numai că biruim, ci că biruim chiar prin cele ce uneltesc duşmanii asupra noastră. Şi nu numai că biruim oricum, ci biruim covârşitor, mai mult decât trebuie , adică cu toată uşurinţa, fără sudori şi osteneli. Nu biruim doar aşteptând desfăşurarea evenimentelor, ci pregătindu-ne numai voinţa sau buna intenţie, şi astfel noi din toate părţile câştigăm trofee de biruinţă contra duşmanilor. Şi cu drept cuvânt, căci Cel ce se luptă împreună cu noi este Dumnezeu. Deci să nu te surprindă deloc dacă fiind bătuţi, noi dominăm pe cei ce ne bat, dacă fiind alungaţi, stăpânim pe cei ce ne alungă, dacă murind, punem pe fugă pe cei ce sunt în viaţă. Când ai de partea ta şi puterea, şi dragostea lui Dumnezeu, nimic nu poate împiedica să se petreacă asemenea fapte minunate şi paradoxale, şi să strălucească cea mai mare biruinţă. Şi într-adevăr că nu biruiau oricum, ci într-un mod foarte minunat, aşa că se poate vedea de aici că războiul acela al uneltitorilor nu era îndreptat contra oamenilor, ci contra acelei puteri neînvinse. Căci priveşte pe iudeii din sinedriu, cum se întrebau unii pe alţii, nepricepându-se ce să mai facă: „Ce vom face acestor oameni?” (Faptele Apostolilor 4, 16).
Faptul minunat era că deşi îi aveau pe Apostoli în stăpânirea lor, legaţi şi bătuţi, totuşi iudeii se găseau în mare încurcătură şi nu se mai pricepeau ce să facă; astfel că prin cele ce credeau a-i birui, tocmai prin acelea ei au fost biruiţi. Nici tiranii, nici comunităţile întregi, nici legiunile demonilor, nici chiar satana însuşi n-au putut să-i stăpânească, ci cu toţii erau biruiţi cu desăvârşire, iar ceea ce unelteau contra Apostolilor vedeau singuri cum se desfăşură tocmai în favoarea acestora. De aceea şi zicea Pavel: „prea biruim”. Era la mijloc o lege nouă de biruinţă, aceea adică de a stăpâni pe duşman prin cele contrare şi de a nu fi biruit niciodată.
„Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (8, 38-39).
Mari lucruri spune el aici! Dar noi nu le ştim, fiindcă nici nu avem o astfel de dragoste. Cu toate acestea, deşi sunt mari cele ce spune el, totuşi voind a arăta că nu sunt nimic faţa de dragostea cu care am fost iubiţi de Dumnezeu, după ce spune de acea dragoste, vorbeşte în final şi de dragostea lui, ca astfel să nu se pară că spune lucruri mari de el. Ceea ce el spune, aşa şi este: „Ce trebuie – zice – să vorbim de cele prezente şi de relele pe care le îndurăm în viaţa aceasta? Chiar de ar spune cineva de cele viitoare, de lucruri şi puteri, ca de pildă moarte şi viaţă, îngeri şi arhangheli, şi toată făptura de sus, şi acestea mi se par mici faţă de dragostea lui Hristos. De m-ar ameninţa cineva chiar cu moartea cea viitoare, cu moartea cea veşnică, sau de mi-ar făgădui viaţa cea nesfârşită, ca să mă depărtez de Hristos, eu totuşi nu aş primi.
Ce trebuie să-mi vorbeşti de împăraţii de pe pământ şi de consuli, sau de cutare şi de cutare? De mi-ai spune chiar de îngeri, şi de toate puterile de sus, şi de toate fiinţele, de mi-ai vorbi de toate cele viitoare, totuşi în faţa mea sunt mici toate acestea, şi cele de pe pământ, şi cele din ceruri, şi cele de sub pământ, ca şi cele mai presus de ceruri, sunt nimic în raport cu dragostea aceea”. Apoi, nemulţumit oarecum că n-a reprezentat bine acea dorinţă pe care o avea, mai introduce şi altele, întrebuinţând expresia „nici altă făptură oarecare”. Ceea ce spune aici, este cam aşa: „dacă ar mai fi şi o altă făptură, tot pe atâta pe cât e cea văzută, şi pe cât e cea pricepută, totuşi nimic nu m-ar putea depărta de acea dragoste”. Acestea le zicea Apostolul nu pentru că îngerii, sau arhanghelii, sau şi celelalte puteri se încercau de a-l face să se depărteze de dragostea lui Hristos – să nu fie una ca aceasta! –, ci voind a arăta dragostea lui cea nemărginită pentru Hristos. El nu iubea pe Hristos pentru cele ale lui Hristos, ci pentru El iubea cele ale Lui, şi numai la El se uita, şi numai de un singur lucru se temea: să nu cadă din dragostea către El. Aceasta pentru Apostol era ceva mai groaznic şi decât gheena, după cum de asemenea îi era mai de dorit ca orice de a rămâne în stăpânirea dragostei.
Şi de ce am putea fi noi oare vrednici, dacă Pavel, pentru dragostea şi iubirea lui Hristos, nu admiră nici chiar pe cele din ceruri, pe când noi preferăm dragostei lui Hristos pe cele din noroi şi din ţărână? De ce am putea fi vrednici, zic, când ei pentru dragostea lui Hristos ar fi primit a cădea şi în gheenă, şi din împărăţia cerurilor, dacă ar fi fost vorba, pe când noi nu dispreţuim nici chiar viaţa prezentă? Oare suntem noi vrednici măcar de încălţămintea lui, dacă suntem atât de departe de mintea lui cea mare? Deşi Dumnezeu, fiind iubitor de oameni şi foarte blând, a făcut cu noi ceea ce face un tată iubitor de copii, care, văzând că fiul său se îngreuiază în vorbire, născoceşte o altfel de pronunţie a cuvintelor, fiindcă noi nu avem către El dragostea şi dorul cuvenit, ne pune înainte multe altele, numai ca să ne poată ţine pe lângă El; dar noi nici aşa nu-I stăm cu adevărat alături, ci alergăm iară şi iară la jocurile cele copilăreşti ale lipsei de înţelepciune.
Nu aşa, însă, făcea Pavel, ci, ca un copil nobil, liber şi iubitor de tată, caută numai convieţuirea cu tatăl, iar de celelalte nici nu aducea vorba; sau, mai bine zis, el făcea mai mult chiar decât un asemenea copil. El nu preţuieşte pe Dumnezeu la fel cu cele ale sale, ci, când se uită la El ca la tată, celelalte nu le consideră întru nimic, şi preferă de a fi bătut şi pedepsit împreună cu El decât, despărţindu-se de El, să se dezmierde.
Să ne cutremurăm deci, noi, câţi pentru dragostea lui Hristos nu dispreţuim nici măcar banii, sau mai bine zis, câţi nu dispreţuim banii pentru noi înşine. Pavel pătimea totul pentru Hristos, nu pentru împărăţia cerurilor, nici pentru cinstea cea de la El, ci pentru dragostea cea către El, pe când pe noi nici Hristos, nici cele ale Lui nu ne pot trage din lucrurile pământeşti, ci întocmai ca nişte şerpi, sau vipere, sau porci, sau ca toate acestea la un loc, aşa ne tăvălim în ţărână. Cu cât suntem noi oare mai buni decât acele animale, noi, care deşi avem atâtea exemple, totuşi ne uităm în jos şi nu suferim câtuşi de puţin a privi spre cer? Dumnezeu a dat pentru tine chiar şi pe Fiul Său, iar tu nu dai nici măcar pâinea zilnică Celui predat pentru tine, Celui jertfit pentru tine. Tatăl nu L-a cruţat pentru tine, iar tu îl treci cu vederea topit de foame, deşi tu consumi din ale Lui, şi dacă dai săracilor milostenie, din ale Sale dai, şi pentru tine dai.
Ce ar putea fi mai rău ca această nelegiuire? A fost predat pentru tine, S-a jertfit pentru tine, colindă drumurile flămând pentru tine, şi tu dacă-I dai pâinea zilnică, din ale Sale dai şi singur te foloseşti. Şi totuşi nici aşa nu-I dai! Oare nu sunt mai nesimţitori decât pietrele cei ce, deşi sunt mişcaţi de atâtea fapte măreţe, totuşi stăruie încă într-o asemenea învârtoşare? El nu s-a mulţumit numai cu moartea şi cu crucea, ci a primit de a fi şi sărac, străin, pribeag şi gol, de a cădea şi în închisoare, de a suferi şi boala, ca măcar aşa să te poată atrage. „Dacă nu-Mi răsplăteşti – zice – ca unuia ce am pătimit pentru tine, cel puţin miluieşte-Mă pentru sărăcia în care Mă găsesc. Dacă nu voieşti a Mă milui pentru sărăcie, cel puţin îndură-te pentru boala în care Mă aflu, şi te osteneşte, pentru că Mă găsesc în închisoare. Dacă însă nimic din toate acestea nu te poate face iubitor de oameni, cel puţin pleacă-te la uşurinţa cererii Mele, că nimic nu-ţi cer de preţ mare, ci numai pâine, acoperământ şi mângâiere de cuvinte.
Dar dacă şi după aceasta rămâi surd, cel puţin fă-te mai bun, pentru împărăţia cerurilor şi pentru râsplăţile pe care le-am făgăduit. Poate că nimic din acelea nu te mişcă? Cel puţin atunci pleacă-te naturii lucrurilor când Mă vezi gol, şi adu-ţi aminte de acea goliciune, prin care M-am golit pe cruce pentru tine; dar dacă nici pentru aceea nu voieşti, cel puţin pentru aceasta, prin care sunt gol în persoana săracilor. Am fost legat atunci pentru tine, sunt şi acum legat tot pentru tine, ca astfel, fie de acolo, fie de aici, să progresezi şi să voieşti a face vreo milostenie. Am fost flămând pentru tine, şi iarăşi sunt flămând tot pentru tine; am însetat fiind spânzurat pe cruce, sunt şi acum însetat prin săraci, ca astfel, fie de acolo, fie de aici, să te pot atrage către Mine şi să te fac iubitor de oameni pentru mântuirea ta. De aceea, deşi tu îmi datorezi răsplată pentru miile de binefaceri ce ai primit de la Mine, acum nu-ţi cer ca şi cum ai fi dator, ci te încununez ca pe un binefăcător şi-ţi hărăzesc împărăţia cerurilor în schimbul acestor fapte mici. Nu-ţi spun: dezleagă-Mi sărăcia, sau dăruieşte-Mi bogăţia ta, deşi am sărăcit pentru tine; ci numai pâine îţi cer, şi haină, şi o mică mângâiere în sărăcie.
Dacă sunt în închisoare, nu te silesc de a-Mi dezlega legăturile, sau să Mă scoţi de acolo, ci un singur lucru îţi cer, acela de a Mă vedea legat, pentru tine; şi atunci Eu am primit chiar de ajuns, şi chiar şi numai pentru acest fapt Eu îţi hărăzesc cerul. Deşi Eu te-am dezlegat de legăturile cele mai îngrozitoare, totuşi îmi e de ajuns numai aceasta, de a Mă vedea legat pentru tine. Pot să te încununez şi fără de acestea, voiesc însă a-ţi fi dator, ca astfel cununa să-ţi aducă oarecare curaj.
De aceea, deşi Eu pot a Mă hrăni singur, totuşi colind drumurile, cerând de pomană şi stând înaintea uşilor tale cu mâna întinsă. Doresc a fi hrănit de tine; te iubesc foarte mult şi de aceea doresc a sta la masa ta, după obiceiul celor ce iubesc; şi Mă mândresc că prin aceasta, ba încă în faţa întregii lumi şi în auzul tuturor, te proclam cu glas tare şi mă arăt pe Mine Însumi drept trofeu al tău”.
Acestea toate cugetându-le, iubiţilor, să nu ne mărginim numai la aplauze şi laude, ci să şi îndeplinim cele vorbite. Ce îmi folosesc mie aplauzele şi vuietul acesta? Un lucru vă cer numai vouă: dovada prin supunere şi ascultare la cele spuse, dar tot prin fapte. Aceasta este şi lauda mea, aceasta este şi folosinţa voastră, aceasta este pentru mine cea mai strălucită diademă. Această cunună, ducându-vă de aici, pregătiţi-o şi mie şi vouă prin mâinile săracilor, ca astfel şi în viaţa aceasta să ne hrănim cu speranţă bună, şi în cea viitoare ducându-ne să ne învrednicim de miile de bunătăţi. De care fie a avea parte cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.