din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Cel păcătos este înclinat spre mânie]
„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12).
După cum doctorii cei mai iscusiţi tratează bolile dintru început, şi încep cu însăşi rădăcina răului, tot aşa face şi fericitul Pavel. Într-adevăr, după ce arată că ne-am îndreptat, şi după ce arată cele despre patriarh, despre Duhul Sfânt şi despre moartea lui Hristos – Care nici nu ar fi murit dacă nu urma să ne îndrepteze -, la urmă dovedeşte şi din altă parte cele deja dovedite, şi atrage atenţia prin cele opuse asupra subiectului în discuţie, adică asupra morţii şi a păcatului. Cum, în ce fel? Caută, adică, să afle cum a intrat moartea în lume, şi cum după aceea s-a înstăpânit asupra ei. Aşadar, cum a intrat şi cum s-a înstăpânit aceasta? „Prin păcatul unuia”, zice. Însă ce înseamnă „că toţi au păcătuit în el”? „Acela căzând – zice -, pe urmă şi cei ce n-au mâncat din pomul acela, cu toţii s-au făcut muritori”.
„Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege” (5, 13). Prin expresia „până la lege” unii cred că vorbeşte despre timpul dinainte de darea Legii, ca de pildă timpul lui Abel, Noe, Avraam, şi timpul până la naşterea lui Moise. Însă dacă e aşa, care era păcatul de atunci? Alţii zic că Apostolul vorbeşte de păcatul din rai. „Acesta încă nu era desfiinţat -zice -, ci fructul lui era verde, şi deci el a adus moartea comună în lume, care stăpânea şi teroriza”. Însă de ce oare adaugă: „însă păcatul nu se socoteşte când nu este lege”? Cei ce cercetează cele ale noastre spun că Apostolul a vorbit acestea în antiteză faţă de iudei, care spuneau că, dacă fără Lege nu este păcat, atunci cum de a ucis moartea pe toţi cei de dinainte de Lege? Mie însă mi se pare că ceea ce se spune aici este cu privire la cele ce are de zis mai departe, lucru care de altfel se şi potriveşte cu scopul urmărit de Apostol.
Deci ce vrea să spună prin această expresie? Zicând că „până la lege, păcatul era în lume”, mi se pare că spune că, legea încă nefiind dată, stăpânea păcatul cel din călcarea poruncii, şi a stăpânit până când a fost dată legea. „Deci, dacă păcatul din călcarea legii – zice – este cel care a născut moartea, atunci cum de au murit toţi cei de dinainte de lege? Dacă moartea îşi are rădăcina în păcat, şi legea nefiind dată, păcatul nu se socotea, atunci cum de stăpânea moartea? De aici este învederat că nu păcatul urmat prin călcarea legii, ci acel rezultat din călcarea poruncii de către Adam este păcatul care a stricat totul. Şi care e dovada? Că şi cei de dinainte de lege au murit cu toţii”.
„Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră”. Şi cum a împărăţit? „După asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină” (5, 14).
De aceea şi Adam era tipul lui Hristos. Şi cum aceasta? Prin faptul că după cum Adam a devenit cauza morţii sale şi a celor descinşi din el, deşi aceia n-au mâncat din pom, tot aşa şi Hristos a devenit cauza dreptăţii şi a celor ce au crezut în El, dreptate pe care prin cruce ne-a dăruit-o tuturor, deşi n-am făcut noi nimic din cele drepte. De aceea şi Apostolul îşi are mintea aţintită asupra cuvântului „unul”, şi încontinuu îl pune în evidenţă, zicând: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume”, şi „dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit” (5, 15), şi „ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit” (5, 16), şi „precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii” (5, 18), şi „dacă pentru greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul” (5, 17), şi „precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (5, 19); şi, în fine, nu renunţă la acest „unul”, până ce iudeul va zice: „Şi cum de prin binele împlinit de unul [Hristos], lumea s-a mântuit?”. Când şi tu îi vei putea spune: „Şi cum dacă unul a păcătuit [Adam], lumea a fost condamnată?”; deşi păcatul şi harul nu sunt deopotrivă, după cum nu sunt deopotrivă moartea şi viaţa, după cum nici diavolul nu este deopotrivă cu Dumnezeu, ci distanţa dintre ei este nemărginită.
Atunci când, deci, şi prin firea lucrurilor, şi prin puterea cea mare a Celui ce a săvârşit faptul mântuirii noastre, şi chiar prin ceea ce trebuia a se face, fiindcă a mântui şi nu a osândi Îi era mai potrivit lui Dumnezeu, atunci când din toate acestea se va putea vedea superioritatea şi biruinţa, ce cuvânt de necredinţă ai mai putea avea? Iar cum că ceea ce s-a petrecut a fost după dreapta judecată, aceasta a arătat-o zicând:
„Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos” (5, 15).
Ceea ce el spune, aşa şi este; fiindcă dacă păcatul a fost al unui singur om şi totuşi a avut atâta putere, cum darul lui Dumnezeu – şi nu numai al Tatălui, ci şi al Fiului – nu va prisosi încă mai mult? Acest lucru este şi foarte firesc, fiindcă a fi pedepsit cineva de un altul nu pare a fi ceva tocmai important, pe când a fi mântuit e cu mult mai potrivit şi mai rezonabil. Deci, dacă aceea a fost, atunci cu atât mai mult aceasta.
Cum că aşa era potrivit şi drept, a arătat desluşit din cele spuse. Căci o dată stabilit acest fapt, toate celelalte vor putea fi bine primite pe urmă. Însă că aceasta era de trebuinţă a se face, iată cum o arată prin cele ce urmează:
„Şi ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcătuit; căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (5, 16).
Însă ce este aici, şi ce vrea să spună el? Aceea că un singur păcat numai a avut puterea de a introduce în lume moartea şi pedeapsa, pe când harul nu numai acel singur păcat a desfiinţat, ci şi pe cele introduse după acela. Apoi, ca nu cumva prin expresiile „precum” şi „astfel” din versetul 15, să introduci măsura bunurilor faţă de rele, şi ca să nu crezi că, auzind de Adam, se vorbeşte numai de desfiinţarea păcatului făcut de acesta, zice că desfiinţarea aceasta a fost a multor păcate. Şi de unde se învederează aceasta? Din aceea că, după nenumăratele păcate săvârşite în urma celui din rai, faptul s-a terminat în îndreptare. Însă unde este îndreptarea, acolo cu necesitate este şi viaţă, şi după aceea numaidecât trebuie să urmeze şi miile de bunătăţi; precum şi acolo unde este păcatul, cu necesitate că este şi moartea.
Dreptatea este superioară vieţii, fiindcă ea este rădăcina şi obârşia ei. Cum că s-au acordat mai multe bunuri, şi că n-a fost desfiinţat numai păcatul acela, ci şi toate cele de după, aceasta a arătat-o zicând: „iar harul din multe greşeli duce la îndreptare”. Astfel urmează, cu necesitate, că împreună cu celelalte şi moartea a fost desfiinţată din rădăcină, însă aceasta va trebui să o dezvolte mai jos. Mai înainte a spus că printr-un om a intrat păcatul în lume, şi că, dacă păcatul acela, intrat printr-un om, a omorât pe toţi oamenii, cu atât mai mult darul unuia va putea mântui. După aceasta a arătat că nu numai păcatul acela a fost desfiinţat prin har, ci şi toate celelalte, şi nu numai că toate păcatele au fost desfiinţate, ci încă s-a dat şi îndreptarea; şi, în fine, că Hristos a folosit nu numai într-atât pe cât a vătămat Adam, ci cu mult mai mult. Şi arătând Apostolul toate acestea, din nou vine şi dezvoltă subiectul. Însă cum îl dezvoltă?
„Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împăraţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos” (5, 17).
Ceea ce el spune, aşa şi este. „Ce anume a înarmat moartea contra omenirii?”, zice. „Aceea că un singur om a mâncat din pomul cunoştinţei. Deci, dacă moartea a avut atâta putere printr-un singur păcat, atunci, când unii se vor găsi că au primit har şi dreptate cu mult mai mari decât păcatul acela, cum vor putea să mai fie răspunzători cu moartea?”. De aceea nici n-a zis el aici simplu har, ci „prisosinţa harului”, fiindcă n-am luat din har numai atât pe cât ne trebuia spre desfiinţarea păcatului, ci încă mai mult, de vreme ce ne-am izbăvit şi de osândă, şi orice răutate am alungat-o, am renăscut de sus şi am înviat o dată cu îngroparea omului cel vechi, ne-am răscumpărat şi ne-am îndreptat, am fost duşi la înviere şi ne-am sfinţit, am devenit fraţi ai Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ne găsim în trupul Lui; şi după cum trupul este unit cu capul, aşa şi noi suntem uniţi cu El. Toate acestea Pavel le-a numit „prisosinţa harului”, arătând că nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci am luat în acelaşi timp şi sănătate, şi înfrumuseţare, şi cinste, şi slavă, şi vrednicii care întrec şi covârşesc firea noastră omenească. Fiecare dintre acestea era de ajuns prin sine ca să dezlege moartea; însă când sunt şi toate la un loc, atunci nici urmă din ea nu mai rămâne, nici umbra ei nu se mai vede, ci a dispărut cu totul. După cum cineva ar băga la închisoare pe un altul care i-ar datora zece bani, şi nu numai pe acela, ci şi pe femeia şi copiii lui şi pe toţi casnicii lui, iar venind un altul să-l răscumpere ar plăti nu numai cei zece bani, ci ar mai da şi mii de talanţi de aur, şi pe cel închis l-ar băga în curţile împărăteşti, şi l-ar ridica pe tronul celei mai înalte stăpânii, şi l-ar face părtaş de cinstea cea mai mare, şi la urmă nu şi-ar mai aduce aminte de cei zece bani împrumutaţi, întocmai aşa s-a petrecut şi cu noi. Mai mult decât datoram a plătit Hristos pentru noi, atât de mult pe cât de întinsă şi nemărginită este marea faţă de o picătură de apă.
Deci nu te îndoi, omule, ca unul ce vezi atâta bogăţie de bunătăţi, şi nici nu căuta cu mirare cum s-a dezlegat scânteia aceea a morţii şi a păcatului, de vreme ce o mare atât de întinsă de haruri s-a revărsat asupra lor şi i-a copleşit. Aceasta şi Pavel a lăsat bine să se înţeleagă, zicând că: „cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împărăţi în viaţă”.
Şi fiindcă a dovedit aceasta lămurit, iarăşi revine la silogismul dinainte, pe care repetându-l, zice:
„Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă” (5, 18). Apoi iarăşi zice: „Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi” (5, 19).
Aici se naşte o chestiune care nu puţin ne dă de gândit; însă dacă cineva este cu băgare de seamă, uşor se va dezlega. Aşadar, care e acea chestiune? E aceea când el zice că, prin neascultarea unui păcătos, s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Cum că, păcătuind Adam şi devenind muritor, au devenit muritori şi cei din el, nu este nimic de mirare; dar ca prin neascultarea aceluia să devină păcătos şi altul, ce fel de consecinţă logică ar avea un asemenea fapt? Pentru că desigur că acesta se va găsi că nu e vinovat, de vreme ce n-a devenit păcătos de la sine şi prin sine. Deci ce înseamnă aici cuvântul „păcătoşi”? Mie mi se pare că înseamnă răspunzători de pedeapsă şi condamnaţi morţii. Cum că, Adam murind, toţi suntem muritori, aceasta a dovedit-o prin multe, însă ceea ce se caută aici este a se şti din ce cauză a urmat aceasta.
Dar Apostolul nu a mai adăugat nimic, fiindcă cu nimic n-ar fi contribuit mai mult, deoarece lupta lui în timpul de faţă este contra iudeului ce se îndoieşte şi râde când aude de îndreptarea celor mulţi prin unul. De aceea, arătând că şi pedeapsa a intrat în lume la toţi oamenii, el n-a mai adăugat nimic, adică n-a spus şi de ce s-a făcut aşa, fiindcă nu este prisoselnic în vorbe, ci spune numai aceea ce este de trebuinţă. Aceasta nu atât pe el, cât mai cu seamă pe iudeu îl silea legea luptelor să o spună, şi de aceea o lasă nedezlegată. Dacă însă cineva din voi ar căuta să o afle, vom zice numai atât: că nu numai că n-am fost vătămaţi prin moartea şi condamnarea lui Adam, ci, dacă suntem treji, atunci chiar am câştigat devenind muritori: întâi că nu păcătuim în trup nemuritor, şi în al doilea rând că prin aceasta avem la îndemână mii şi mii de pricini de cugetare. Într-adevăr, iubiţilor, moartea, care aşteaptă pe fiecare dintre noi, ne convinge de a ne cuminţi şi a ne modera, de a fi cumpătaţi în toate acţiunile noastre şi, cu un cuvânt, de a ne izbăvi de orice răutate. O dată cu acestea, sau, mai bine zis, înaintea tuturor acestora, ea a adus şi alte multe bunuri. De aici sunt izvorâte cununile martirilor şi răsplăţile date apostolilor. De aici Abel s-a îndreptat, de aici Avraam sacrificând pe fiul său, de aici şi Ioan cel ucis pentru Hristos, de aici acei trei tineri, de aici Daniel. Şi dacă noi am voi, atunci nu numai moartea, ci nici diavolul însuşi n-ar putea să ne vatăme. Afară de acestea, se mai poate spune că şi nemurirea ne aşteaptă pe noi, şi înţelepţiţi pentru un timp scurt, ne vom bucura în siguranţă de bunurile viitoare, fiind certaţi în viaţa prezentă ca într-o şcoală, prin boli şi neplăceri, prin ispite şi sărăcie, şi prin toate celelalte ce ni se par triste şi neplăcute, pentru a ne face vrednici de primirea bunurilor viitoare.
„Iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (5, 20).
Fiindcă a arătat că lumea a fost condamnată de la Adam, iar de Hristos mântuită şi izbăvită de osândă, de aceea, la timpul potrivit, vorbeşte şi despre Lege, iarăşi zădărnicind credinţa pe care iudeii o aveau în ea. „Nu numai că aceasta n-a folosit cu nimic”, zice, „ci s-a sporit boala introducându-se legea”. Particula „ca să se”, din acest pasaj, nu este cauzală, ci rezultativă, adică legea n-a fost dată ca greşeala să se înmulţească, ci ca să se micşoreze şi nimicească cu totul; însă s-a întâmplat cu totul invers, şi aceasta nu din cauza naturii legii, ci din lenevirea celor ce au primit-o. Însă de ce oare n-a zis „a fost dată”, ci „a intrat”? A arătat că legea a fost temporară, şi temporară a fost şi necesitatea ei, iar nu principială sau de la început, după cum spune şi în Epistola către Galateni, învederând acelaşi lucru: „Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere” (Galateni 3, 23). Aşadar nu pentru sine păzea turma, ci pentru altceva, adică pentru credinţă. Fiindcă anumiţi iudei erau desfrânaţi şi grosolani, şi nepăsători chiar faţă de darurile ce li se acordaseră, li s-a dat Legea, ca aceasta să-i mustre mai mult, să-i înveţe clar în ce se aflau şi, mărind vinovăţia lor, să-i îngrădească încă mai mult. Însă nu te teme, căci aceasta s-a făcut nu ca pedeapsa să-ţi fie mai mare, ci pentru ca harul să se arate mai îmbelşugat.
De aceea a şi adăugat: „Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”. Nu a zis simplu „a prisosit”, ci „mai mult a prisosit”. Nu ne-a scăpat numai de pedeapsă, ci şi de păcate, şi ne-a dat viaţă şi toate celelalte, de care de multe ori am vorbit. După cum cineva nu numai că ar izbăvi pe un bolnav de friguri de boala lui, ci încă l-ar face şi frumos, puternic şi vrednic de respectat, sau pe cel flămând nu numai că l-ar hrăni, ci încă l-ar mai face şi stăpân peste mari averi, şi l-ar aşeza într-o demnitate foarte înaltă, întocmai aşa a făcut şi Hristos cu noi. „Dar cum a prisosit păcatul?”, zici tu. Legea a impus o mulţime de porunci, iar ei călcându-le pe toate, iată că ea a înmulţit greşeala. Ai văzut câtă deosebire şi câtă depărtare este între lege şi har? Aceea s-a făcut oarecum un adaos la condamnare, iar aceasta prisosinţă a harului.
După ce, deci, a arătat negrăita iconomie a lui Dumnezeu, caută iarăşi începutul şi obârşia vieţii şi a morţii. Deci care este obârşia morţii? Păcatul. De aceea şi zice:
„Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (5, 21).
Acestea le-a spus punând harul în statutul de împărat, iar moartea în rândul soldatului, pusă la ordinele lui şi înarmată de el. Aşadar, dacă harul a înarmat moartea, atunci este încredinţat că şi dreptatea lui nu numai că dezarmează moartea, ci o şi nimiceşte şi îi doboară întreaga împărăţie, fiindcă dreptatea este cu mult mai mare decât împărăţia morţii, şi este introdusă nu de om, nici de diavol, ci de harul lui Dumnezeu, care ne conduce viaţa la binele nesfârşit. Acest har ne-a adus viaţa cea fără de sfârşit, ca şi de aici să afli bogăţia lui. Căci, pe când păcatul ne-a scos din viaţa prezentă, harul, venind, nu ne-a hărăzit-o pe cea prezentă, pierdută prin păcat, ci pe cea viitoare, veşnică şi nemuritoare. Însă cauza tuturor acestor bunătăţi destinate nouă este Hristos. Deci nu te îndoi de viaţa veşnică, atâta vreme cât ai dreptatea, fiindcă dreptatea este mai mare decât viaţa: ea este, aşa zicând, mama vieţii.
„Ce vom zice deci? Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul? Nicidecum!” (6, 1).
Aici trece iarăşi la partea morală, deşi nu a introdus-o de mai înainte, ca să nu pară multora greoaie şi neplăcută, prezentând-o ca pe o consecinţă a dogmelor dezvoltate până aici. Dacă el, dând astfel varietate discursului, încă suscepta oarecum ca nu cumva cuvintele sale să le fie dificile, pentru care şi zicînd: „Şi v-am scris, fraţilor, mai cu îndrăzneală, în parte” (Romani 15, 15), cu atât mai mult, dacă nu ar fi făcut aşa, li s-ar fi părut foarte greoi şi neplăcut. Deci după ce a arătat cât de mare este harul dacă are putere de a vindeca pe om de atâtea păcate, şi pentru că aceasta să nu fie celor neîntăriţi ca îndemn de a rămâne în păcate zicând: „De aceea darul s-a arătat mare, fiindcă şi noi am păcătuit mult; şi deci să nu ne depărtăm de păcate, ca astfel şi harul să se arate mare”, priveşte cum prin antiteză răstoarnă o asemenea judecată falsă, mai întâi prin expresia negativă „nicidecum”, fapt pe care el obişnuieşte să-l facă când e vorba de lucruri absurde recunoscute şi mărturisite de toţi, iar mai pe urmă aşază şi un raţionament de necontestat. Şi care e acel raţionament?
„Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?” (6, 2). Ce înseamnă „am murit”? Ori tendinţa şi înclinaţia omului spre păcat, pe care toţi am primit-o ca hotărâre oarecare, ori că am murit cu păcatul crezând şi luminându-ne cu sfântul botez, ceea ce se poate zice mai curând. De altfel, aceasta o încredinţează şi pasajele următoare. Deci ce înseamnă „a muri păcatului”? Adică a nu mai asculta cu nimic de acesta. Aceasta a făcut-o o dată botezul pe care l-am primit, când am murit cu păcatul de până atunci, iar după botez trebuie ca zelul nostru să ne facă a-l omorî ori de câte ori ni s-ar înfăţişa, şi ca ori de câte ori ne-ar porunci să-l facem, noi să rămânem nemişcaţi, precum cei morţi. Deşi în altă parte zice că însuşi păcatul a murit, totuşi aceasta o spune acolo voind să arate înlesnirea omului spre virtute, pe când aici, deoarece se sileşte să trezească auditoriul, schimbă vorba şi o îndreaptă chiar asupra morţii. Şi fiindcă ceea ce a spus nu e destul de clar, explică iarăşi prin pasajul următor, cu cuvinte mai incisive:
„Au nu cunoaşteţi, zice, că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” (6, 3). Şi apoi mai departe: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, [pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii]” (6, 4).
Însă ce înseamnă „întru moartea Lui ne-am botezat”? Aceea că murim şi noi atunci ca şi El, căci botezul este crucea pe care ne răstignim. După cum la Hristos a fost crucea şi mormântul, acelaşi fapt se petrece şi cu noi la botez, deşi nu în acelaşi mod, căci El a murit în trup şi a fost înmormântat, iar noi amândouă acestea [moartea şi înmormântarea] le avem în păcat. De aceea el nu zice: „împreună odrăsliţi ne-am făcut cu moartea”, ci: „Căci dacă am fost altoiţi pe El, prin asemănarea morţii Lui” (6, 5).
Moarte este şi aceasta ca şi aceea, însă nu este şi acelaşi subiect, căci moartea lui Hristos a fost aceea a trupului, pe când moartea noastră este cea a păcatului. După cum moartea aceea a fost reală, tot la fel de reală este şi aceasta. Însă deşi este reală, totuşi se cere şi din partea noastră conlucrare, pentru care şi zice: „Precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”. Aici, pe lângă o viaţă îngrijită de care ne vorbeşte, ne dă de înţeles şi despre învierea din morţi. Cum? „Ai crezut – zice – că Hristos a murit şi a înviat? Prin urmare, crede aceasta şi despre tine. Fiindcă botezul a fost şi pentru tine cruce şi mormânt, şi fiindcă acest lucru Îi este potrivit Lui. Şi dacă prin moarte şi îngropare te-ai făcut părtaş de Dânsul, apoi cu atât mai mult te vei face prin înviere şi viaţă. Din moment ce s-a dezlegat ceea ce era mai important – păcatul -, de ceea ce e mai mic – anularea morţii – să nu te îndoieşti nicidecum”.
Însă pe toate acestea Apostolul le lasă a fi judecate de cugetul auditorilor, în timp ce el – fiind vorba de viaţa viitoare – cere de la noi o altă înviere, cere o viaţă nouă, viaţa rezultată din prefacerea modului de trăi în timpul de faţă. Când, de pildă, cel desfrânat devine cumpătat şi înţelept, când lacomul devine milostiv, iar cel violent devine blând, apoi atunci iată că şi aici a fost o înviere, care e, aşa-zicând, început al învierii aceleia. Însă cum e înviere? Păcatul fiind omorât prin botez, dreptatea înviind, viaţa cea veche dispărând şi adoptând omul o viaţă nouă şi îngerească, iată că aceasta este o înviere.
Când tu auzi de viaţa nouă, gândeşte-te că trebuie să cauţi a-ţi schimba cu totul purtarea, şi să introduci în viaţa ta o mare prefacere. Însă acum mi-a venit a plânge şi a suspina din adâncul inimii, când mă gândesc câtă cugetare cere de la noi Pavel, şi noi în câtă lenevire am căzut, când şi după botez ne-am reîntors la bătrâneţea de dinainte, ne-am reîntors iarăşi în Egipt, şi când iarăşi ne aducem aminte de usturoiul de acolo şi de mana din pustie, ca oarecând evreii! Nu trec decât zece sau douăzeci de zile de la botez, şi noi, schimbându-ne purtarea, ne întoarcem la cele dinainte. Însă nu o sumă hotărâtă de zile cere de la noi Pavel, ci prefacerea întregii noastre vieţi. Noi însă, ne întoarcem la murdăria de dinainte, şi după tinereţea câştigată prin har ne pregătim înşine prin păcate bătrâneţea de dinainte. Căci şi iubirea banilor, şi satisfacerea poftelor absurde, şi în fine orice păcat obişnuieşte a îmbătrâni pe cel ce-l săvârşeşte, după cum zice Scriptura: „Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire” (Evrei 8, 13). Nu este cu putinţă a vedea un trup atât de slăbănogit din cauza timpului, pe cât de slăbănogit devine sufletul, pe cât de putrezit şi căzut din cauza păcatelor. Un asemenea suflet ajunge la cea mai de jos demenţă, grăind lucruri murdare şi bârfind, precum bătrânii şi cei ce se împleticesc pe drum din cauza beţiei. Ca şi acestora îi curg balele şi lui din gură şi din nas, este uituc şi cu ceaţă în ochi, şi cu un cuvânt urât şi murdar înaintea oamenilor, iar diavolului cu uşurinţă de cucerit. Astfel sunt sufletele păcătoşilor.
Nu tot aşa însă sunt sufletele celor drepţi, ci ele sunt totdeauna tinere, pline de viaţă şi în floarea vârstei pentru totdeauna, şi sunt pregătite pentru orice luptă sau atac din partea diavolului, în timp ce sufletele păcătoşilor chiar la cel mai mic atac nu pot rezista, ci îndată cad şi se prăpădesc. Aceasta o adevereşte şi profetul când zice: „Ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământulu”’ (Psalmul 1, 4), adică tot aşa de nestatornici sunt şi cei ce vieţuiesc în păcate şi care sunt veşnic dispuşi a cădea la cea mai mică suflare de vânt. Aceştia nici nu văd bine înaintea ochilor, nici nu aud curat şi desluşit, nu grăiesc cursiv şi articulat, ci sughiţul îi înăduşă şi din gura lor curg balele într-una. Şi cel puţin dacă ar fi numai bale, şi n-ar mai fi şi ceva absurd; însă iată că din gura lor ies cuvinte mai urât mirositoare decât noroiul din mocirlă, şi, ceea ce este mai grozav, nici nu au puterea de a scuipa balele acelor vorbe murdare, ci, ştergându-le cu mâna, iarăşi întră în gură, iarăşi le frământă cu dinţii, fiind coagulate şi cu neputinţă de a le mesteca.
Poate că vă vine greaţa auzind o asemenea povestire, însă, iubiţilor, să vă îngreţoşaţi mai mult în fapte decât în vorbe. Dacă astfel de împrejurări sunt greţoase la vedere chiar în trupul omului, apoi cu atât mai mult în sufletul lui. Astfel a fost acel fiu rătăcit din parabola Mântuitorului, care şi-a risipit toată partea lui de moştenire, şi a ajuns în cea mai de pe urmă ticăloşie, mai slab decât orice bolnav de friguri căzut în delir. Însă fiindcă el a voit, iată că deodată a devenit tânăr, şi aceasta numai din voinţa lui, căci zicând „mă voi întoarce la tatăl meu”, acest cuvânt i-a adus toate cele bune, sau mai bine zis, nu cuvântul acesta simplu, ci pe lângă cuvânt a adăugat şi fapta. El n-a zis numai „mă voi întoarce” şi apoi a rămas pe loc, ci zicând „mă voi întoarce”, s-a şi întors îndată, şi de îndată a şi părăsit calea de dinainte.
Astfel să facem şi noi. Chiar de am trece graniţa şi ne-am duce în ţară străină, să ne întoarcem la casa părintească, şi să nu ne lenevim de lungimea drumului. De vom voi, întoarcerea ne va fi uşoară şi rapidă, numai cât să părăsim ţara străină, care nu este alta decât păcatul ce ne-a dus departe de casa Tatălui. Să lăsăm, deci, păcatul, şi iute să ne reîntoarcem la casa părintească, fiindcă tatăl este iubitor şi ne va cinsti, dacă ne va vedea schimbaţi, nu mai puţin ca şi pe cei ce au fost lăudaţi prin purtarea lor, dacă nu chiar mai mult, deoarece şi acel părinte din Evanghelie mai mult a cinstit atunci pe fiul ce fusese pierdut şi se întorsese, şi mai mult s-a bucurat.
„Şi cum să mă întorc?”, zici tu. Fă început lucrului, şi atunci totul ai făcut. Conteneşte de a mai face răul, nu merge mai departe, şi atunci totul ai câştigat. Precum se întâmplă cu cei bolnavi, că dacă boala nu merge spre mai rău, e un început oarecum de îmbunătăţire a stării bolnavului, tot aşa se petrece şi cu răutatea. Nu merge mai departe cu răul, şi atunci vei stăpâni cele ale răului. De vei face aceasta chiar numai două zile, a treia zi mai cu uşurinţă îţi va fi de a te depărta de el, iar după trei zile vei adauga şi zece, şi douăzeci, şi o sută, şi în fine toată viaţa. Cu cât vei înainta, cu atât mai uşoară de umblat ţi se va părea calea, şi te vei vedea la urmă la capătul ei, bucurându-te de bunurile cele multe şi negrăite. Fiindcă şi atunci, la întoarcerea acelui fiu rătăcitor, a fost ospăţ, cântece de alăută şi de fluier, şi serbări încântătoare au fost date. Iar cel ce trebuia să ceară socoteală acelui fiu, pentru că şi-a pierdut averea în zadar şi a rătăcit vreme atât de îndelungată, nimic din acestea n-a făcut, ci l-a văzut ca şi pe cel ce se găsea în fapte bune. Şi nici nu l-a dojenit cu vreo vorbă grea, ba nici nu i-a amintit măcar cât de puţin de faptele lui de dinainte, ci l-a şi îmbrăţişat, l-a şi sărutat, a tăiat şi viţelul cel gras, l-a îmbrăcat cu haină nouă şi l-a făcut strălucit prin podoabe multe.
Toate aceste exemple avându-le înaintea noastră, iubiţilor, să ne încurajăm şi să nu ne deznădăjduim. El nu se bucură atât ca Stăpân al nostru, pe cât ca un Tată, Care nu are rob, ci fiu; fiindcă El mai mult doreşte ca noi să devenim fii decât robi. De aceea a şi făcut tot ceea ce a făcut, căci n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său Unul Născut, ca astfel şi noi să ne bucurăm de înfiere şi să-L iubim nu ca Stăpân, ci ca Tată al nostru. Aceasta a facut-o şi cu Avraam, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”, după cum şi în alte locuri zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, şi al lui Isaac şi al lui Iacov”; deşi ar fi trebuit ca aceştia, ca servitori ai Lui, să se mândrească cu El, acum Stăpânul se vede facând aceasta. De aceea şi lui Petru îi zicea: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (Ioan 21, 15), arătând că nimic nu cere de la noi mai mult decât aceasta.
De aceea şi lui Avraam i-a poruncit să jertfească pe fiul său, ca să arate tuturor că El este iubit mult de patriarh. Însă a voi să fie iubit mult, aparţine celui ce iubeşte mult. De aceea şi Hristos zicea: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este mie vrednic de Mine” (Matei 10, 37). De aceea şi sufletului nostru, care este cel mai apropiat fiecăruia dintre noi, porunceşte a-L iubi pe El mai înainte decât chiar pe sine, fiindcă voieşte a fi iubit de noi mai mult decât orice altceva. Căci şi noi, când nu simţim o iubire mare către cineva, nu avem nevoie de iubire mare din partea aceluia, chiar de ar fi el cât de mare, sau cât de renumit, însă când iubim cu căldură pe cineva, atunci, cât de mic ar fi acela şi de nebăgat în seamă, totuşi punem mare preţ pe iubirea lui. De aceea şi El consideră ca slavă a Sa nu numai a fi iubit de noi, ci de a şi suferi pentru noi ceea ce a suferit. Însă pe cele pe care le-a suferit, şi care constituiau slava Lui, El le-a suferit numai pentru dragoste, pe când ceea ce noi suferim pentru Dânsul nu suferim numai pentru dragoste, ci şi pentru măreţia Celui dorit şi iubit de noi, ceea ce cu drept cuvânt s-ar putea numi slava noastră.
Când noi suferim totul pentru Dânsul, atunci alergăm chiar şi în primejdiile cele mai mari, ca şi pentru o cunună neveştejită, şi nici boala, nici sărăcia, nici umilinţa, nici clevetirea, ba nici chiar moartea nu o considerăm atât de greoaie şi de insuportabilă. Dacă vom fi treji, prin toate acestea vom câştiga foarte mult, pe când dacă vom dormi, nici chiar de la cele contrare nu vom avea vreun folos. De pildă, te supără cineva şi te atacă? Aceasta te pregăteşte spre a fi treaz şi-ţi dă motiv de a fi deopotrivă cu Dumnezeu. Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Cel ce face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni. Un altul ţi-a răpit poate averea? Dacă tu suferi cu bărbăţie, atunci vei primi aceeaşi plată ca şi cei ce cheltuiesc totul cu săracii. „Iar răsplătirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică avere” (Evrei 10, 34). Ţi-a spus cineva ceva rău, sau te-a batjocorit?
Chiar de ar fi adevărate sau false cele spuse de el, totuşi, dacă tu suferi cu blândeţe batjocura, ţi-a împletit prin aceasta o cunună mare, fiindcă chiar şi cel ce ne batjocoreşte ne pricinuieşte o mare plată, după cum zice: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind… Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5, 11, 12), după cum şi cel ce ne spune adevărul iarăşi ne foloseşte, dacă noi suferim în linişte cele vorbite de El. Şi Fariseul, spunând adevărul, grăia de rău pe vameş, şi totuşi pe acesta în loc de vameş l-a făcut drept. Şi ce mai trebuie a spune în detaliu? Îţi este deschis a vedea toate luptele dreptului Iov, şi de acolo vei afla totul. De aceea şi Pavel zicea: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31).
După cum străduindu-ne, putem câştiga până şi din cele neplăcute, tot aşa dacă ne lenevim nu vom putea deveni mai buni chiar din cele folositoare. Ce i-a folosit lui Iuda, spune-mi, din vieţuirea lui cu Hristos? Ce le-a folosit iudeilor legea dată prin Moise? Ce i-a folosit lui Adam paradisul? Însă celor din pustie la ce le-a folosit Moise? De aceea lăsând totul la o parte, să ne gândim numai la un singur lucru: cum să folosim cu bine cele ale noastre; şi dacă noi facem astfel, atunci nici chiar diavolul nu va putea să ne predomine vreodată, ci încă mai mult ne va folosi, pregătindu-ne a fi totdeauna treji. Astfel şi Pavel deştepta pe efeseni, arătându-le sălbătăcia diavolului. Însă noi dormim şi sforăim, deşi avem în el un războinic viclean.
Dacă cumva am şti că vreun şarpe s-a cuibărit lângă patul nostru, cu cea mai mare grabă am încerca să-l ucidem, iar pe diavolul avându-l cuibărit în sufletul nostru, credem că nimic nu pătimim, şi ne lăsăm alene în somn. Cauza este că noi nu-l vedem cu ochii aceştia trupeşti, şi de aceea este nevoie a priveghea şi a fi mai mult treji. De duşmanul văzut s-ar putea păzi cineva mai simplu, pe când de cel nevăzut nu vom putea să fugim uşor, dacă nu vom fi veşnic înarmaţi, mai ales că el nu ştie a se lupta pe calea cea dreaptă, căci atunci repede te-ar cuceri; ci de multe ori, sub forma prieteniei, îşi varsă tot veninul sălbăticiei lui. Aşa de pildă, el a pregătit în acest chip pe femeia lui Iov îmbrăcată sub masca iubirii, şi a făcut-o să dea bărbatului său acel sfat viclean. Astfel şi cu Adam vorbind necuratul, şi prefăcându-se că-i poartă de grijă şi-i voieşte binele, zicea: „În ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii” (Facere 3, 5). Astfel l-a făcut şi pe Ieftae (Judecătorii 11) să sacrifice pe fiica sa sub forma evlaviei şi să aducă lui Dumnezeu acea jertfă nelegiuită.
Ai văzut cât de meşteşugite sunt cursele lui? Ai văzut cât de felurit îi este războiul? Păzeşte-te, deci, şi din toate părţile întăreşte-te cu armele duhovniceşti, şi află cu exactitate uneltirile lui, ca astfel să nu poţi fi cucerit, ci lesne să-l zdrobeşti. Şi Pavel însuşi tot astfel a fost faţă de el, căci i-a aflat toate vicleniile, drept care şi zicea: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11).
Deci şi noi să aflăm şi să fugim de vicleniile lui, ca astfel să dobândim biruinţa, atât în viaţa prezentă, cât şi în cea viitoare, şi să ne bucurăm de bunătăţile cele neveştejite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.