din “Omilii la Epistola catre Romani”
[Despre îndelunga răbdare]
„Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr” (Romani 1, 18).
Priveşte la înţelepciunea lui Pavel, cum într-un anumit fel, mai întâi îi îndeamnă la cele bune, apoi îşi întoarce cuvântul către cele înfricoşătoare. Spunând la început că Evanghelia este sursa mântuirii noastre, a vieţii veşnice, că este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, temeiul îndreptării noastre, vorbeşte apoi despre cele ce-i pot înfricoşa pe cei nepăsători. Fiindcă cei mai mulţi dintre oameni nu sunt mişcaţi spre fapte bune prin vestirea celor bune şi plăcute pe cât sunt mişcaţi prin frica de cele ce provoacă durere; ei sunt momiţi astfel din ambele părţi.
Tot în acest fel şi Dumnezeu, nu numai împărăţia cerurilor a făgăduit-o, ci şi necazurile iadului. Şi profeţii, când vorbeau iudeilor, continuu amestecau în spusele lor pe cele bune cu cele rele. În acelaşi mod Pavel îşi modela cuvântul, nu într-o formă oarecare, ci aşeza mai întâi pe cele bune, iar mai apoi pe cele rele, arătând că primele sunt după voia lui Dumnezeu, iar celelalte sunt rezultatul păcatului trândăviei. La fel şi profetul Isaia aşează pe cele bune la început, zicând: „de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca” (Isaia 1, 19-20). În acelaşi mod, aici Pavel îşi modelează cuvântarea, căci pare că zice: „Gândeşte-te bine, Hristos a venit aducând iertarea păcatelor, îndreptarea şi viaţa veşnică, şi nu oricum, ci prin cruce; şi ceea ce este cel mai mare şi mai minunat, nu doar a dăruit aceste lucruri, ci a pătimit pentru ele. Deci dacă veţi batjocori aceste daruri, vă aşteaptă cele înfricoşătoare”. Şi priveşte cum îşi înalţă cuvântul: „căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer”.
De unde se poate vedea aceasta? Dacă întrebarea este pusă de un credincios îi vom spune despre cele hotărâte de Hristos, iar dacă este necredincios şi elin, Pavel îl aduce la tăcere prin cuvintele ce urmează despre judecata lui Dumnezeu, aducând dovada incontestabilă chiar din faptele lor. Şi ceea ce este mai minunat, e că Apostolul combate pe cei ce se împotrivesc adevărului, prin faptele lor de zi cu zi, prin care se opun credinţei celei adevărate.
Toate acestea le dezvoltă mai pe larg în pasajele următoare, iar acum e bine să ne ocupăm de pasajul pe care îl avem în faţa ochilor.
„Pentru că se descoperă mânia lui Dumnezeu din cer”. Şi într-adevăr, aceasta se întâmplă de multe ori chiar în viaţa de aici, prin boli, foamete şi războaie; fiecare în parte şi în comun, cu toţii sunt pedepsiţi.
Va fi şi în viaţa de dincolo pedeapsă? Aceea va fi încă şi mai mare, şi tot comună, deşi nu pentru aceleaşi fapte. Acum, cele ce pătimim sunt pentru îndreptarea noastră, pe când atunci vor fi pentru pedepsirea noastră, acestea şi Pavel le arată zicând: „Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 32).
Totuşi, cei mai mulţi oameni socotesc că cele mai multe dintre relele de acum vin din răutatea oamenilor iar nu din mânia lui Dumnezeu. Atunci însă ne va fi aşezată înaintea ochilor pedeapsa lui Dumnezeu, când dreptul Judecător, şezând pe tronul cel înfricoşat, va porunci ca unii să fie aruncaţi în cuptorul cel arzător, alţii în întunericul cel mai din afară şi în pedepsele cele mai cumplite şi mai insuportabile.
Şi oare de ce nu a spus mai lămurit că Fiul lui Dumnezeu va veni înconjurat de milioane de îngeri, şi fiecare om va da seamă pentru faptele sale, ci a zis, doar „să se descopere mânia lui Dumnezeu”? Ascultătorii săi erau neofiţi, şi de aceea îi învaţă din cele mărturisite de ei. Şi pe lângă toate acestea, se pare că aici se adresează şi neamurilor, căci cu aceste cuvinte îşi începe cuvântarea către ei, vorbind mai apoi despre judecata lui Hristos.
„Peste toată fărădelegea şi nedreptatea oamenilor, care ţin nedreptatea drept adevăr”. Aici arată că mari şi nenumărate sunt căile nedreptăţii, pe când calea adevărului este una singură, căci rătăcirea este în multe chipuri şi feluri, pe când adevărul este unul şi acelaşi. Vorbind despre credinţă ne spune şi despre viaţă pe care o numeşte nedreptatea oamenilor, căci de asemenea nedreptatea se manifestă în multe feluri. De pildă nedreptate se petrece cu averea cuiva, când aceasta îi este prejudiciată de către cineva, iar un alt fel de nedreptate este făcută femeilor, când cineva, lăsându-şi femeia sa, întrerupe şi căsătoria alteia. Şi Sfântul Apostol Pavel numeşte această neorânduială lăcomie, după cum zice: „Şi nimeni să nu întreacă măsura şi să nu nedreptăţească pe fratele său”(I Tesaloniceni 4, 6). Alţii nu nedreptăţesc femeia sau averea cuiva, ci numele bun al său, ceea ce este tot nedreptate, după cum aflăm şi în Scriptură: „Un nume bun este mai de preţ decât bogăţia” (Pildele lui Solomon 22, 1). Deşi unii spun că Sfântul Apostol vorbeşte aici de doar dogme, pe noi nimic nu ne împiedică să spunem că a vorbit despre amândouă.
Dar ce înseamnă: „care ţin nedreptatea drept adevăr”? O aflăm din ceea ce urmează: „Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor” (1, 19).
Slava ei au atribuit-o lemnelor şi pietrelor. După cum cel ce are asupra sa bani de la împărat şi i s-a poruncit să îi cheltuiască spre slava împăratului, el îi cheltuieşte cu desfrânatele şi cu înşelătorii, pe care îi fac străluciţi cu banii împăratului, este aspru pedepsit pentru nedreptatea lui.
În acelaşi fel aceştia luând de la Dumnezeu cunoştinţa de El şi de slava Lui, au atribuit-o idolilor, ţinând adevărul întru nedreptate, chiar se închină lor, nedreptăţind cunoştinţa pe care n-au întrebuinţat-o cum trebuie.
Aşadar am lămurit această problemă, îţi este clară sau mai trebuie lămurită? Probabil este necesar a lămuri mai bine. Deci, ce spune el aici? Dumnezeu la început a pus în om cunoştinţa de sine. Însă oamenii această cunoştinţă au atribuit-o lemnelor şi pietrelor, nedreptăţind adevărul, bineînţeles aceasta numai din partea oamenilor, căci adevărul în sine rămâne neschimbat, şi are cu sine slava sa nestrămutată. Şi de unde se văd acestea, Pavele, că a aşezat de la început în ei cunoştinţa?
„Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor”. Dar aceasta este o ipoteză, nu o dovadă sigură. Tu dovedeşte-mi cunoştinţa de Dumnezeu care era arătată lor, şi ei de bunăvoie s-au abătut. Aşadar, de unde şi cum era arătată? Poate o voce de sus le-a grăit? Nicidecum, căci Cel ce putea să-i atragă spre Sine, trimiţând voce de sus, acelaşi lucru l-a făcut punând înaintea noastră făptura întreagă, ca astfel şi înţeleptul, şi scitul, şi cel neştiutor de carte, şi barbarul, cunoscând prin privirea la frumuseţea celor văzute, să-şi ridice mintea la Dumnezeu. Ce vor zice în acea zi neamurile? Că „noi nu te-am ştiut”. Dar apoi oare nu aţi auzit cerul slobozind vocea în văzul nostru, adică în privire? Nu aţi auzit acea voce, care strigă mai frumos decât orice trâmbiţă, vestindu-ne armonia cea perfectă? Nu cunoaşteţi legile în puterea cărora ziua şi noaptea se succed continuu şi rămân nemişcate? Nu vedeţi ordinea cea perfectă în succesiunea anotimpurilor, şi care ordine este neschimbată? Nu vedeţi recunoştinţa mării arătată în valuri? Nu vedeţi că totul în univers rămâne în ordinea stabilită fiecăruia, şi cum prin frumuseţea şi măreţia lor slăvesc pe Creator? Acestea toate punându-le la un loc, Pavel zice:
„Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (1, 20).
Apoi, arătând cum sunt ei lipsiţi de orice îndreptăţire, zice: „pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu” (1, 21).
Aici este pe de o parte răutatea lor cea mare, iar pe de altă parte s-au închinat idolilor, pentru care Ieremia îi învinovăţea zicând: „Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă”(Ieremia 2, 13). Şi aduce de faţă şi semnul că ei au cunoscut pe Dumnezeu, însă nu au întrebuinţat bine această cunoştinţă, ci s-au închinat idolilor. De aceea adaugă: „ cunoscând pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu”. Arată şi cauza căderii într-o astfel de greşeală. Şi care e cauza? Că au lăsat toate în voia raţionamentelor omeneşti. Nu zice totuşi aşa, ci mult mai mişcător: „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat”.
După cum se întâmplă cu cel ce voieşte să păşească într-o noapte fără lună, sau să călătorească pe mare, nu numai că nu ar ajunge la sfârşitul călătoriei, dar chiar s-ar pierde, la fel şi cu aceia care voind să călătorească pe calea ce duce spre cer, ar arunca de la ei lumina, şi în locul ei s-ar lăsa în voia raţionamentelor false, căutând pe cel netrupesc în trupuri, şi pe cel fără formă în cele cu formă, şi aceştia au pătimit cel mai grozav naufragiu. Dar, pe lângă cele afirmate până acum el mai pune şi o altă cauză a rătăcirii lor, căci afirmă: „zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni” (1, 22). Pentru încrederea mare în sine, şi nevoind a călători pe calea poruncită de Dumnezeu, s-au cufundat în raţionamentele lor greşite şi s-au prăbuşit. Apoi descriind, naufragiul lor moral, cât este de grozav şi lipsit de orice îndreptăţire, adaugă: „şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al tărâtoarelor”(1, 23).
Prima învinuire ce li se aduce ar fi faptul că nu L-au cunoscut pe Dumnezeu; a doua, că au avut înaintea lor motive puternice şi lămurite despre existenţa Lui; a treia, că s-au crezut înţelepţi; iar a patra, că nu numai că nu L-au aflat, ci au coborât respectul pe care s-ar fi cuvenit să I-l arate, dându-l demonilor, pietrelor şi lemnelor. Şi în Epistola întâi către corinteni nimiceşte trufia lor, însă nu în acelaşi mod ca aici, căci acolo vorbind despre crucea Domnului, le dă lovitură dureroasă, zicând: „pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor” (I Corinteni 1, 25). Iar aici, fără vreo comparaţie, ia în derâdere înţelepciunea lor, arătând că este nebunie şi o dovadă simplă de mândrie deşartă. Şi ca să afli că au avut cunoştinţă despre Dumnezeu, însă în mod perfid au trădat-o, zice: „au schimbat”, dar cel ce schimbă ceva, poate da prin aceasta dovadă că este prefăcut, sau mai bine zis că a înlocuit ceva ce avea mai înainte. Voiau să afle ceva mai mult, însă nu au ţinut cont de limitele date lor, şi de aceea au căzut în propriile ispitiri, fiindcă râvneau tot alte lucruri.
Şi este la fel orice lucru grecesc. De aceea au stat unii împotriva celorlalţi: Aristotel s-a împotrivit lui Platon, stoicii aveau o ură fanatică faţă de el, unul era împotriva celuilalt; deci să nu-i admirăm atât de mult pentru înţelepciunea lor, ci mai degrabă să îi dispreţuim, fiindcă prin aceasta chiar ei s-au făcut nebuni. Dacă ei nu ar fi întors totul pe dos prin silogisme false, prin raţionamente absurde şi sofisme, desigur că ei nu ar fi păţit ceea ce au păţit.
Apoi întărind acuzaţiile, satirizează idolatria lor. Chiar expresia „au schimbat”, este un dispreţ la adresa lor. Pentru această schimbare a cunoştinţei pe nimicuri, desigur ei sunt lipsiţi de orice îndreptăţire. Şi ce anume au schimbat, şi cui au atribuit slava lui Dumnezeu? Trebuia ca ei să-şi închipuie despre acela că este Dumnezeu, Stăpân al tuturor, că i-a făcut pe ei din ceea ce nu era, că se îngrijeşte şi se interesează de ei, ceea ce constituie „slava lui Dumnezeu”. Dar ei cui atribuie această slavă? Nici măcar oamenilor, ci unor chipuri întru asemănarea oamenilor căzuţi. Şi nici aici nu s-au oprit, ci au coborât-o la animale necuvântătoare, ba chiar la chipurile acestora.
Tu gândeşte acum, te rog, la înţelepciunea lui Pavel, cum a luat ambele extreme: pe de o parte Dumnezeu, cel mai înalt, iar pe de altă parte târâtoarele pământului, cele mai de jos, ba chiar mai mult încă, până şi chipurile acestora, ca astfel să dovedească nebunia lor. Cunoştinţa pe care ei trebuiau să o aibă faţă de Cel ce covârşeşte fără asemănare totul din univers, au atribuit-o celor fără de asemănare, care sunt cele mai josnice dintre toate vietăţile.
Dar de ce zice toate acestea împotriva filosofilor? Fiindcă toate cele spuse sunt îndreptate împotriva lor. Căci ei aveau dascăli pe egipteni, care au inventat asemenea absurdităţi. Şi Platon, care se pare că după gândire este cel mai respectat dintre toţi, se mândrea cu asemenea absurdităţi. Iar dascălul său [Socrate] avea o stupidă veneraţie a idolilor, şi el e cel ce i-a poruncit lui Asklepios să jertfească cocoşul, de când îşi au începutul reprezentările acestor animale necuvântătoare, si ale târâtoarelor. De aceea l-au putut vedea adorat la un loc cu Apollon, şi cu Dionysos (Bacchus), şi cu târâtoarele. Unii dintre filosofi au ridicat pe tauri, pe scorpioni şi pe balauri, până şi în cer, iar alţii alte absurdităţi de felul acestora. Pretutindeni diavolul a căutat sa coboare pe oameni la nivelul imaginilor târâtoarelor, şi pe cel pe care Dumnezeu l-a făcut ca să-l ridice la ceruri, să-l supună chiar celor mai necuvântătoare dintre toate vietăţile!
Şi nu numai de aici, ci şi din alte locuri poţi vedea pe corifeul filosofilor elini supus şi robit raţionamentelor false, căci de pildă când uneşte pe poeţi la un loc şi spune că trebuie să credem în cuvintele lor cele cu privire la zei, ca cei ce ştiu bine, nimic altceva nu face prin aceasta, decât să introducă minciuni, ce provoacă râs, spunând că trebuie să credem acestea drept adevărate.
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei” (1, 24).
Aici arată că impietatea lor a devenit motiv al schimbării legilor firii. Expresia „i-a dat” în acest loc înseamnă „i-a lăsat”. După cum un comandant militar care pleacă de pe câmpul de luptă în plin şi greu război, lăsându-şi soldaţii de capul lor, pentru că n-au vrut să urmeze ordinelor lui, tot aşa şi Dumnezeu face cu cei ce nu voiesc a primi cele ale Sale, căci ei singuri dezertând, i-a lăsat în voia lor, după ce El a făcut tot ce trebuia să facă. Căci gândeşte-te că, înaintea învăţăturii, El a pus lumea ca o carte deschisă, şi a dat fiecăruia minte, ca astfel, uitându-se la tot ce-l înconjoară, să înţeleagă singur ceea ce trebuie.
Dar cei de atunci nu le-au întrebuinţat pe nici una din acestea, ci din contră, au răsturnat firea celor primite. Deci, ce ar trebui să facă atunci? Să-i atragă la Sine cu sila? Dar prin aceasta nu se poate face cineva virtuos. Aşadar, rămânea după toate acestea, să-i lase singuri, ceea ce a şi făcut, ca astfel, aflând singuri şi din proprie experienţă de răutatea căii pe care au apucat, să fie daţi de ruşine. Dacă, de pildă, fiul împăratului, necinstind pe tatăl său, ar alege să fie prieten cu tâlharii, cu criminalii şi cu profanatorii de morminte, prefera acestea în locul casei părinteşti, atunci tatăl îl va lăsa în voia sa, ca astfel să afle prin propria sa experienţă mărimea nebuniei lui.
Dar de ce nu a amintit el aici şi alte păcate, ca de exemplu: omorul, lăcomia şi celelalte, ci numai neînfrânarea trupească? Mi se pare că el face aluzie aici numai la ascultătorii de atunci şi la cei care au primit epistola.
„Întru necurăţie, după poftele inimii lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei”. Priveşte cât de înţepătoare este emfaza acestui cuvânt: „Nu au nevoie – zice – de a fi necinstiţi de alţii, ci, ca şi cum ar fi proprii lor duşmani, au făcut aceste abateri”.
După aceea, reluând în cercetare cauza, zice: „Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (1, 25).
Lucrurile care erau de râs le aşază în mod special, pe când cele ce par mai importante le arată în termeni generali, dar în ambele învederează că a sluji făpturii este prin excelenţă ceva păgânesc.
Şi priveşte cât de tare şi-a marcat cuvântul, căci n-a zis simplu: „au slujit făpturii”, ci „în locul Făcătorului”, pretutindeni vorbind cu mai multă forţă împotriva acuzei şi lipsindu-i de orice iertare.
„Care este binecuvântat în veci, amin!”. „Dar – zice el – nu prin această purtare nevrednică a fost vătămat cu ceva, ci rămâne binecuvântat în veci”, în acest loc arată că nu apărându-Se pe Sine i-a lăsat, căci nu a suferit nimic, fiindcă dacă aceia L-au defăimat, El totuşi n-a fost defăimat, nici nu I s-a ştirbit ceva din slavă, ci rămâne pentru vecie binecuvântat. Căci dacă omul însuşi, filosofând în fel şi chip, nu suferă nimic din cauza defăimătorilor, cu atât mai mult Dumnezeu, prin natura Sa neschimbată şi nestricăcioasă, sau prin slava Sa cea neîmpuţinată şi neschimbată.
Şi oamenii prin aceasta se aseamănă lui Dumnezeu, când ei nu suferă nimic de la cei ce îi supără, nici nu insultă fiind insultaţi, nici nu lovesc când sunt loviţi, nici nu îi dispreţuiesc pe cei ce râd de ei.
„Şi cum este cu putinţă?”, ai putea zice tu. Este cu putinţă, când nu eşti scârbit de cele întâmplate. „Şi cum se poate să nu te scârbeşti?”, ai întreba tu.
Dar spune-mi, te rog, dacă te-ar batjocori copilul tău, oare ai socoti asta batjocură? Oare te-ai scârbi din această pricină? În nici un caz. Şi dacă te-ai scârbi, oare nu te-ai face de râs? În acelaşi mod, dacă ne vom afla în aceeaşi situaţie faţă de cei de aproape ai noştri, nimic neplăcut nu vom pătimi, căci ei, dacă batjocoresc, sunt mai fără de minte decât copiii.
Şi nici să cerem să nu fim batjocoriţi, iar batjocoriţi fiind să răbdăm, căci aceasta este adevărata cinste. Dar oare de ce? Pentru că tu eşti stăpânul lui, nu altă persoană. Nu vedeţi cum diamantul te zgârie când îl loveşti? „Dar – zici tu – aceasta este de la natura lui”, însă şi tu, prin voinţa ta, ai putea să devii ceea ce se petrece cu diamantul de la natura sa.
Dar ce, nu ştii oare cum tinerii nu au ars, deşi au fost aruncaţi în cuptorul cu foc? Nu ai auzit cum Daniil, fiind aruncat în groapa leilor, nu a pătimit nici un rău? Sunt posibile şi astăzi asemenea lucruri, căci şi înaintea noastră stau leii, sub chipul mâniei, poftei urâcioase şi altor astfel de porniri, care au dinţi îngrozitori şi sfâşie pe cel căzut în ghearele lor.
Aşadar, fii la fel ca acela [ca Daniil], şi nu lăsa patimile să îşi înfigă dinţii în sufletul tău.
„Dar – zici tu – ceea ce s-a petrecut cu Daniil a fost datorită harului”. Da, însă buna lui intenţie, sau mai bine zis voinţă, a fost premergătoare harului, şi oricât de flămânde ar fi acele fiare, nu se vor atinge de coasta ta, căci văzând trup de rob şi s-au dat înapoi, dar când vor vedea membre ale lui Hristos – căci acestea suntem noi, credincioşii -, cum oare nu vor sta liniştite? Dacă nu se liniştesc, din cauza noastră se întâmplă, căci noi nu voim aceasta cu tot dinadinsul. Fiindcă mulţi sunt cei care cheltuiesc grămadă de bani cu aceste soiuri de fiare: unul întreţinând femei cu moravuri uşoare, alţii stricând casele oamenilor cinstiţi, alţii căutând să se răzbune pe duşmani lor, fapte pentru care chiar mai înainte de a cădea jos sunt sfâşiaţi (Daniel 6, 24).
Aceasta însă nu s-a petrecut cu Daniil, şi nici cu noi nu s-ar petrece dacă am voi, ci încă s-ar vedea lucruri mai mari decât atunci. Pe acela nu l-au vătămat leii, dar chiar şi de folos ne-ar putea fi cei ce ne vătămă, dacă am avea luare aminte şi voinţă neşovăitoare.
Astfel a devenit Pavel strălucit, fiindcă a suferit cu bărbăţie din partea celor potrivnici, ce-l invidiau; în acelaşi fel şi Iov a trecut prin multe necazuri, şi Ieremia prin aruncarea în groapa cu tină, în acelaşi chip şi Noe prin potop, la fel Abel din invidie, astfel şi Moise prin iudeii pângăriţi cu sânge, astfel Elisei, şi fiecare dintre aceşti bărbaţi mari, nu de la linişte şi dezmierdări au căpătat cununile strălucitoare, ci de la scârbe şi ispite.
Pentru care şi Domnul Iisus Hristos, ştiind că numai necazul aduce laudă, le zicea ucenicilor Săi, spre înţelepţire şi îmbărbătare: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.
„Dar ce? Oare nu sunt mulţi cei ce au fugit din faţa necazurilor?”. Da, dar nu din cauza naturii ispitelor, ci din cauza trândăviei lor.
Dar Cel ce dă o dată cu ispitele şi mijlocul de a răbda, „El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13).
Acela fie să stea lângă noi şi să ne întindă pururi mâna Sa, ca astfel să fim proclamaţi biruitori şi să ne învrednicim de cununile cele veşnice, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care se cuvine a aduce slavă Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.