OMILIA XVII

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Iar cei ce au stăpâni credincioşi să nu-i dispreţuiască sub cuvânt că sunt fraţi; ci mai mult să-i slujească, fiindcă primitorii bunei lor slujiri sunt credincioşi şi iubiţi. Acestea învaţă-i şi porunceşte-le. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli vi¬clene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. Şi, în adevăr, evlavia este mare câştig, Dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. (I Timotei 6, 2-7)
Dascălul nu trebuie să se poarte numai cu autoritate, ci şi cu multă blândeţe, precum iarăşi nu numai cu blândeţe, ci şi cu autoritate. Şi toate acestea le învaţă fericitul Pavel, câteodată zicând: „Porunceşte acestea şi învaţă”, iar altădată: „Acestea le învaţă şi sfătuieşte.” Dacă doctorii roagă pe cei bolnavi, nu doar ca ei să se însănătoşească, ci să scape de boală şi să se scoale din pat, cu atât mai mult noi trebuie să ne purtăm faţă de cei pe care îi învăţăm cele ale moralei, sfătuindu-i şi îndemnându-i. Fericitul Pavel nu se dă în lături chiar de a se face sluga lor, zicând: „Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus” (II Corinteni 4, 5), şi iarăşi: „Toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apollo”. (I Corinteni 3, 21-22) Şi iată că el slujeşte slujba aceasta cu bunăvoinţă, căci nici nu este doar o robie oarecare, ci mult mai bună decât robia. „Că acela este rob, zice, care săvâr¬şeşte păcatul.” (loan 8, 34)
„Iar de învaţă cineva într-alt chip, şi nu se apropie de cuvin¬tele cele sănătoase ale Domnului nostru lisus Hristos, şi de învă¬ţătura cea după buna-credinţă, acela s-a trufit, neştiind nimic.” Aşadar, nu din a şti poate ajunge cineva la prostie, ci tocmai din a nu şti. Căci cel ce ştie cele ale evlaviei (bunei cinstiri de Dum¬nezeu), acesta mai cu seamă ştie să fie şi modest. Cel ce ştie cu¬vintele cele sănătoase, niciodată nu se îmbolnăveşte. Că precum este inflamaţia pentru trup, tot aşa este şi uşurinţa sau prostia pentru suflet. Precum acolo ceea ce este umflat nu spunem că este sănătos, tot aşa şi aici nu putem spune că cei mândri sunt înţelepţi. Prin urmare se poate ca cineva să ştie ceva, şi totuşi să nu ştie nimic, căci cel ce nu ştie ceea ce trebuie a şti, nu ştie nimic. Şi cum că mândria vine din neştiinţă, se învederează de acolo, că Hristos S-a deşertat pe Sine. Cel ce ştie aceasta, deci, nu va cugeta despre dânsul lucruri mari niciodată. Căci omul nu are nimic care să nu fie de la Dumnezeu, şi deci să nu cugete lucruri mari despre dânsul. „Căci ce ai, zice, pe care să nu-1 fi primit?” (I Corinteni 4, 7) El a spălat picioarele ucenicilor; şi cel ce ştie aceasta, cum s-ar mândri? De aceea zice Hristos:, „Când veţi face toate cele ce s-au poruncit vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem.” Vameşul numai prin umilinţă s-a mântuit, pe când fariseul prin mândrie s-a pierdut. Cel ce se trufeşte, nimic din acestea nu ştie. Apoi, iarăşi, tot Hristos zice: „De am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar de am vorbit bine, de ce mă baţi?”, (loan 18, 23)
„Suferind de boala discuţiilor”, zice. Aşadar, a întreba din curiozitate, a ispiti într-una, înseamnă a fi bolnav. „Si a certuri¬lor de cuvinte de prigonire”, zice, şi cu drept cuvânt, căci atunci când sufletul se aprinde ca de friguri, din cauza raţionamentelor, când se tulbură, atunci întreabă cu curiozitate, iar când el este sănătos, nu întreabă, ci fără ispitire primeşte credinţa. Din ispitire sau din întrebări fără şir, şi din luptă de cuvânt (AoyOfJ.aXtOtţ) sau din cuvinte de prigonire, nimic nu se poate aştepta. Cele ce credinţa făgăduieşte sunt adevărate, iar întrebarea când se pune la mijloc, nici nu poate arăta ceva de seamă, şi nici nu lasă a nădăjdui cele făgăduite de credinţă. Căci şi cel ce închide ochii nu va putea să găsească ceea ce ar vrea să caute, şi iarăşi dacă ar avea poate ochii deschişi, însă s-ar băga într-o groapă adâncă, unde n-ar pătrunde raza luminii, n-ar putea găsi ceea ce ar căuta. Astfel, deci, fără credinţă nimic nu se poate afla, ci din necesitate, că se vor naşte lupte de cuvinte, sau cuvinte de prigonire.
„Din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene”, adică slavă şi credinţe viclene de la astfel de întrebări. Atunci ne închipuim despre Dumnezeu ceea ce nu trebuie, fiindcă cădem în tot felul de întrebări. „Cuvintele cele deşarte”, adică pierderea de vreme, sau prin această expresie el spune: „precum oile cele râioase atinse de boală, umplu de râie şi pe cele sănătoase, întoc¬mai aşa fac şi bărbaţii vicleni”. „Şi lipsiţi de adevăr, care socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia).” Ai văzut câte rele se nasc din lupta de cuvinte, sau cuvintele de prigonire? Pizma, pricirea, ig¬noranţa, lipsa de minte, pe care desigur că o naşte ignoranţa.
„De unii ca aceia, zice, depărtează-te.” N-a spus „apucă-te la ceartă cu ei”, ci „depărtează-te”. „De omul eretic, după una si a doua sfătuire, fereşte-te” (Tit 3, 10), zice tot Pavel. Cu alte cuvinte arată că dânşii sunt aşa nu atât din neştiinţă, pe cât din trândăvie, având şi neştiinţa. Pe nişte oameni care se luptă din cauza banilor, când îi vei putea convinge? Nu-i poţi convinge în alt fel pe unii ca aceştia decât dându-le iarăşi, şi nici aşa nu le poţi împlini pofta. „Ochiul lacomului nu se satură cu o parte.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 14, 9) Deci trebuie să fugi de cei ce nu sunt în¬dreptaţi. Dar dacă el sfătuieşte să nu se certe cu unul care se luptă cu altul, care are mare lipsă, şi nici a se hărţui cu el, cu atât mai mult cu cei ce sunt ca ucenici ai noştri. Zicând că unii ca aceia socotesc a fi câştig buna-credinţă (evlavia), a adăugat:
Însă câştig mare este buna-credinţă cu îndestulare (6, 6), nu când ai bani, ci când nu ai. Ca să nu cadă cineva în mâhnire din cauza sărăciei, îl ridică şi îl îndreaptă. „Socotesc, zice, că este câştig.” Este desigur câştig, însă nu aşa, ci mult mai mare. După ce mai întâi a doborât acel câştig, la urmă înalţă pe acesta. Că acel câştig nu este nimic, se poate vedea din faptul că rămâne aici şi nu se strămută cu noi, nici nu ne întovărăşeşte. De unde se învederează aceasta? De acolo că noi, neavând nimic, am venit în această viaţă, prin urmare nici ducându-ne de aici nu vom lua ceva. Căci goi am venit aici, goi ne vom duce. Deci nu avem ne¬voie de cele prisoselnice. Dacă n-am adus nimic, ne vom duce iarăşi cu nimic, după cum şi zice: Că nimic n-am adus în lume, arătat este că nici a scoate ceva nu putem. (6, 7)
Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea îndestulaţi vom fi. (6, 8) Noi trebuie să mâncăm atât cât ne este de-ajuns să trăim, şi să ne îmbrăcăm cu haine atât cât să ne acopere trupul, adică să acoperim goliciunea, şi nimic mai mult; iar o astfel de haină o poate avea oricine.
Apoi îndeamnă de la cele de aici, zicând: Iar cei ce vor să se îmbogăţească. (6, 9) N-a zis simplu „cei ce se îmbogăţesc”, ci „cei ce voiesc”, căci sunt şi dintre aceia care având bani îi economi¬sesc bine, adică îi dispreţuiesc şi-i împart săracilor. Apostolul nu defaimă pe unii ca aceştia, ci pe cei ce doresc averi. „Iar cei ce vor să se îmbogăţească, zice, cad în ispite, şi în curse, şi în pofte multe fără de socoteală şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în pieire şi în pierzare.” Bine zice el „care cufundă”, de vreme ce nici nu pot să se tină drept. „Întru pieire, şi întru pierzare”, şi în viata de aici, şi în cea viitoare.
Că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, care unii poftind-o au rătăcit de la credinţă, şi s-au pătruns cu dureri multe. (6, 10) Dar toate acestea nu se pot şti la întâmplare, decât vieţuind cineva cu bogaţii, când vor putea vedea cât se zbuciu¬mă, şi cât se întristează din cauza averii.
Iar tu, zice, omule al lui Dumnezeu. (6, 11) Mare vrednicie pune el înainte! Toţi oamenii desigur că sunt ai lui Dumnezeu, dar cu deosebire cei drepţi; nu numai în ceea ce priveşte creaţia lor, ci şi în ceea ce priveşte înfierea şi zidirea cea nouă. „Deci, dacă eşti omul lui Dumnezeu, zice, nu căuta cele de prisos care nu duc la Dumnezeu, ci „fugi de acestea, urmează dreptatea”. Amândouă sunt spuse cu multă intensitate, căci n-a zis „depărtează-te”, ci „fugi şi urmează” — „dreptatea”, spre a nu te la ăcomi, şi „evlavia” sau buna-credinţă cea din dogme, „credinţa” care este contrară întrebărilor celor curioase, „dragostea, răbdarea, blândeţile”.
Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă-te de viaţa cea veşnică”, zice — iată şi plata — „la care ai fost chemat, şi ai măr¬turisit mărturisirea cea bună — în speranţa, zice, vieţii veşnice — înaintea multor martori (6, 12), adică „să nu necinsteşti acea încredere, acea încurajare. De ce, dar, te osteneşti în lucruri şi în pofte fără de socoteală?” Si care ispită şi cursă zice că o vor suferi cei ce voiesc să se îmbogăţească? Adică îi îndepărtează de la credinţă, îi bagă în primejdii, îi face fricoşi. „Şi în pofte multe fără de socoteală”, zice. Şi cum să nu fie pofta lor fără de soco¬teală, când au cu ei nebuni, când au pe lângă ei pitici, nu doar pentru iubirea de oameni, ci pentru plăcere? Cum să nu fie pof¬ta lor fără de socoteală, când închid peşti în casele lor, când hră¬nesc fiare sălbatice, când se ocupă de câini, când împodobesc cai, şi când, în fine, se găsesc cu mult mai prejos faţă de copii? Toate acestea sunt fără socoteală şi prisoselnice, nimic din ele nu e nici trebuitor, nici folositor. „Pofte multe fără de socoteală, şi vătă¬mătoare.” Care sunt cele vătămătoare? Când sunt stăpâniţi de amoruri absurde, când doresc cele ale aproapelui, când se tăvă¬lesc în dezmierdări, când iubesc şi se zvârcolesc după beţii, când doresc pierderea şi chiar sacrificarea altora. Mulţi încă stăpâniţi de tirania acestei nebunii (amorul) s-au aruncat asupra antagoniştilor lor, şi s-au pierdut, pentru că se ocupă cu fapte fără de socoteală, sau mai bine zis şi vătămătoare.
Bine a zis el: „au rătăcit din credinţă” căci iubirea de argint astupându-le ochii câte puţin, îi împiedică a vedea calea cea dreaptă ce duce la credinţă. Precum cineva, păşind pe drumul cel drept, însă întorcându-şi mintea spre altceva, păşeşte, desigur, dar de multe ori trece pe lângă cetatea la care se ducea, ducându-1 picioarele fără nici un folos, tot aşa se petrece şi cu iubirea de argint. „Si s-au pătruns, zice, cu dureri multe.” Ai văzut ce a lăsat să se înţeleagă prin expresia „s-au pătruns”? Căci toate cele înşirate de el sunt ca nişte spini, aşa că dacă sunt atinşi, sânge¬rează mâinile şi le rănesc. Câte griji nu au dânşii şi câte dureri? De aceea şi zice apostolul: „fugi de acestea, şi urmează dreptatea, buna-credinţă, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţile”, căci blândeţea vine de la dragoste. Aici, apostolul laudă curajul şi bărbăţia lui Timotei, „căci, zice, ai mărturisit toate acestea cu bărbăţie şi cu curaj”, adică aşa ai făcut.
Îi aminteşte apoi şi de catehizarea sa, zicând: „apucă-te de viaţa cea veşnică”, aşa că nu este de-ajuns numai mărturisirea, ci mai este nevoie şi de răbdare, spre a rămâne mereu în mărturi¬sire; este nevoie şi de luptă puternică şi de mii de sudori, spre a nu fi pătruns, sau străpuns de dureri multe, pentru că multe sunt scandalurile, multe sunt şi piedicile întâmpinate. De aceea strâmtă şi anevoioasă este calea, şi din toate părţile trebuie să fii cu băgare de seamă, în toate părţile să se întoarcă cineva. Din toate părţile se văd plăceri care atrag ochii sufletului, plăceri de trupuri, de bani, de dezmierdări, de trândăvii, de slavă, de mânie, de stăpânire, de iubire de întâietate. Toate acestea, zic, se arată sub nişte feţe prea inimoase şi drăgăstoase, în stare de a atrage spre ele pe cei îndrăgostiţi, pe cei ce nu iubesc mult adevărul, căci adevărul este slab la faţă şi nu are nici un lipici. De ce oare? Pentru că el tăgăduieşte toată plăcerea şi mulţumirea în viitor, în timp ce acelea pun înainte onoruri, plăceri, repausuri, desigur că nu în fiinţă, nu adevărate, ci false, amăgitoare. Dacă cineva este prost, uşurel şi fricos, se va ţine strâns de acestea, mole-şindu-se în faţa necazurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu luptele de din afară, când cel ce nu se gândeşte mult la cununi, din primul moment se pironeşte în ospeţe şi beţii. Tot aşa fac şi luptătorii din stadion, care sunt fricoşi şi fără curaj, în timp ce acei care au în vedere cununile, preferă mii de răni, fiindcă ei se hrănesc cu speranţa viitorului, şi de aceea sunt cu curaj.

ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT, ŞI CĂ ADEVĂRATA LIBERTATE ÎNSEAMNĂ A NU NE LĂSA STĂPÂNIŢI DE PATIMI

Să fugim, dar, de rădăcina tuturor relelor, şi atunci vom fugi de toate relele. „Rădăcina tuturor răutăţilor, zice, este iubirea de argint.” Pavel a grăit aşa, sau mai bine zis Hristos. Dar să ve¬dem cum însăşi experienţa din fapte ne mărturiseşte aceasta. Căci ce rău nu izvorăşte din bani, sau mai bine zis, nu din bani, ci din reaua intenţie a celor ce nu ştiu să facă uz precum trebuie de bani? Fiindcă este cu putinţă ca cei ce fac uz de bani precum trebuie, să moştenească printr-înşii şi împărăţia cerurilor. Acum însă ceea ce ni s-a dat spre ajutorarea săracilor, spre mângâierea celor ce ne greşesc nouă, şi spre lauda şi mulţumirea lui Dumnezeu, noi o întrebuinţăm împotriva nenorociţilor de săraci, sau mai drept vorbind contra sufletului nostru, şi contra lui Dumnezeu. A răpit cineva averea unuia, şi 1-a adus în sărăcie, dar şi pe sine s-a dat morţii. Pe acela 1-a istovit cu sărăcia, dar şi pe sine s-a istovit cu osânda cea veşnică. Oare nu cumva este tot una? Ce rău oare nu ne vine din bani? Oare nu lăcomia? Oare nu răpiri? Oare nu jelanii? Nu duşmănii? Nu lupte? Nu certuri? Oare nu au întins unii ca aceştia mâinile până la cei morţi? Oare nu au ajuns cu răutatea până şi la părinţi şi fraţi? Oare nu au răstur¬nat dânşii şi legea naturii, şi poruncile lui Dumnezeu, şi în fine totul, fiind stăpâniţi de acea poftă nebună? Oare tribunalele nu sunt înfiinţate pentru aceştia? Doboară iubirea de argint, şi atunci a contenit războiul, a contenit lupta, a contenit duşmă¬nia, au contenit cearta şi intriga. Ar trebui să fie alungaţi din lume unii ca aceştia, ca nişte lupi vătămători. Precum nişte vân¬turi contrare şi puternice, căzând deodată peste marea liniştită, ar răscoli-o până la fund, şi până şi nisipul de pe fund 1-ar ridica în sus şi 1-ar amesteca cu valurile, întocmai aşa şi iubitorii de bani toate le răscolesc şi le răstoarnă pe dos.
Iubitorul de bani nu are nici un prieten. Şi ce spun eu de prieten? Când el nu cunoaşte nici chiar pe Dumnezeu, fiind stăpânit de acea poftă. Nu vedeţi pe titani păşind cu sabia în mână? Deşi în acel mit este mai mult o reprezentare de nebunie; dar aceştia cu adevărat sunt nebuni, îndrăciţi şi ieşiţi din minţi. Dacă le-ai putea descoperi sufletul lor, 1-ai găsi astfel alcătuit, încât nu o sabie, nici două, ci mii de săbii sunt într-însul, pe nimeni cunoscând, ci împotriva tuturor turbat, împotriva tutu¬ror aruncându-se şi împungând pe toţi, sfâşiind nu câini, ci su¬flete de oameni, şi aruncând blesteme grozave până şi asupra cerului. Toate sunt răsturnate şi nimicite de astfel de oameni, stăpâniţi de mania banilor. Pe cine deci, să învinovăţesc mai mult? Eu nu ştiu; fiindcă molima aceasta pe toţi stăpâneşte; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, dar în fine pe toţi. Precum un foc, căzând pe nişte materii arzătoare, totul strică şi pustieşte, tot aşa şi nebunia aceasta a răsturnat pe dos lumea întreagă. Regi, stăpânitori, oameni de rând, săraci, femei, bărbaţi, până şi copii, toţi în fine la fel sunt stăpâniţi de acest rău. La fel ca atunci când se abate asupra pământului un întuneric grozav, nimeni nu se simte liniştit, aşa se petrece şi cu această boală pustiitoare.
Mii de acuzaţii se aduc contra lăcomiei, şi în public, şi în particular, şi cu toate acestea nici o îndreptare nu se vede. Deci ce ar trebui făcut? Cum să stingem focul? Ei bine, se poate face aceasta, chiar dacă para lui s-ar ridica până la cer, numai de vom vrea; atunci vom putea stinge acea văpaie. Căci după ce s-a ridicat prin voinţă, se va stinge tot prin voinţă. Oare nu voinţa noastră a aprins acest foc? Astfel, tot voinţa va putea să-1 stingă, numai dacă vom vrea. Şi cum se va putea deştepta în noi pute¬rea de a vrea? Dacă vom cunoaşte deşertăciunea şi nimicnicia acestei pofte absurde: că ducându-ne de aici, averea nu ne va întovărăşi, şi chiar aici deseori ne părăseşte; că averea rămâne tot aici, iar rănile ce am căpătat dintr-însa, ne întovărăşesc şi dincolo. Dacă vom cunoaşte că acolo este multă bogăţie; şi dacă o vom compara cu acea bogăţie, o vom găsi pe aceasta mai prejos de tina cea din mlaştină; dacă vom cunoaşte miile de primejdii ce le are cu sine, şi că plăcerea izvorâtă dintr-însa este momentană, şi totdeauna amestecată cu mâhnire. Dacă ne vom gândi bine la acea bogăţie a vieţii de veci, desigur că vom putea cu uşurinţă să o dispreţuim pe aceasta. Dacă vom şti că bogăţia aceasta cu nimic nu ne foloseşte, nici spre câştigarea slavei, nici spre sănătate, şi nici spre altceva, ci din contră ne cufundă în prăpastie şi pierzare.
Aici te îmbogăţeşti si ai mulţi sub tine; acolo însă ducându-te, te vei vedea gol şi lipsit de orice. Dacă pe acestea le-am rumega necontenit în mintea noastră, şi le-am auzi şi de la alţii, poate că ar fi ceva nădejde de îndreptare, poate că ar fi vreo izbăvire de această osândă grozavă. Mărgăritarul este frumos? Dar să ne aducem aminte că este apă de mare, şi că mai înainte era arun¬cat în sânurile ei. Aurul şi argintul sunt frumoase? Dar să ne aducem aminte că au fost şi sunt pământ şi cenuşă. Poate că sunt frumoase hainele de mătase? Dar ele sunt produsul viermi¬lor; este la mijloc numai prejudiciul şi aprecierea omenească, şi nu că frumuseţea şi valoarea lor stau în natura lor. Cele ce au frumuseţea în natura lor, nu au nevoie să fie explicate de alţii.
Tu dacă vezi, de pildă, o monedă de aramă simplă, însă aurită, la început o admiri, şi apoi o crezi a fi de aur, dar după ce cei cunoscători te vor învăţa şi-ţi vor explica înşelăciunea, o dată cu admiraţia te va părăsi şi înşelăciunea.
Ai văzut că nu în natură stă frumuseţea? Dacă vezi cositor, tu îl admiri ca argint, dacă vezi aramă, o admiri ca pe aur, şi numai atunci îţi schimbi părerea, când alţii îţi vor explica. Astfel că nu sunt de-ajuns ochii ce-i avem, spre exacta cunoaştere a lucrurilor. Nu tot aşa însă se întâmplă şi cu florile, care sunt cu mult mai bune decât acelea. Când tu vezi un trandafir, nu ai trebuinţă de alţii ca să-ţi explice şi să te înveţe, ci singur îl poţi diviza în părţile lui, tot aşa şi cu micşunelele, şi cu crinii, şi în fine cu orice floare.
Deci, nimic altceva nu este decât prejudiciu, şi ca să crezi că este prejudiciu această patimă, spune-mi te rog: dacă împăra¬tului i s-ar părea că argintul este mai de preţ decât aurul, şi ca urmare ar legifera în acest sens, oare tu nu vei schimba deîndată admiraţia şi dragostea de la unul la celălalt? Astfel că noi pretu¬tindeni suntem stăpâniţi de lăcomie şi de presupuneri. Şi că este aşa, că lucrurile se preţuiesc după raritatea lor, şi nu după valoare, iată că de pildă la noi sunt fructe care aproape n-au nici un preţ, pe când în ţara capadocienilor sunt de mare preţ, şi încă mai de valoare decât multe din lucrurile cele mai scumpe la noi. În Arabia, ţara aromatelor, şi în India, unde sunt pietrele cele de preţ, multe de acestea s-ar putea găsi. Aşa că toate sunt din prejudiciu şi presupunere omenească, şi că noi nimic nu facem cu judecată, ci simplu şi la întâmplare. Deci, iubiţilor, să ne deşteptăm din această beţie. Să vedem adevărata frumuseţe, frumuseţea cea de la natură, adică evlavia şi dreptatea, ca astfel să ne învrednicim de bunurile făgăduite. Cărora fie ca noi cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni şi întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.