din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhu l, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie. (I Timotei 4, 11-14)
Dintre faptele omeneşti, unele au nevoie de învăţătură, iar altele de poruncă. Căci dacă porunceşti lucrurile care trebuie învăţate, te vei face de râs; şi de vei învăţa acelea pentru care trebuie să porunceşti, tot aşa vei suferi. De pildă: pentru ca cineva să nu fie rău, nu trebuie să înveţi, ci să porunceşti şi să opreşti cu multă autoritate; asemenea şi pentru ca cineva să nu cadă în practicile iudeilor este nevoie de poruncă. Când însă spui că trebuie împărţite săracilor averile pe care le are cineva, că trebuie să duci o viată feciorelnică, dacă vorbeşti despre credinţă, aici este nevoie de învăţătură. De aceea şi Pavel pe amândouă le pune aici: „Porunceşte şi învaţă”, zice. De pildă, dacă cineva are atârnat la gât hârtiuţă pentru combaterea bolii, şi dacă face aceasta, deşi ştie că e un lucru rău, este nevoie numai de poruncă; iar dacă o face din neştiinţă, atunci este nevoie de învăţătură.
„Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale”, zice el. Ai văzut că preotul trebuie şi să poruncească şi să grăiască cu autoritate şi nu doar să înveţe? Tinereţea este ceva lesne de dispreţuit în urma prejudecăţilor comune; de aceea apostolul zice: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale”, fiindcă dascălul trebuie să fie cinstit şi nu defăimat. „Dar, zici tu, cum i se va putea vedea blândeţea şi bunătatea lui, dacă nu va fi dispreţuit? Apoi în cele cu privire la el, dispreţuiască-se, şi să rabde — căci aşa reuşeşte cu învăţătura —, pe când în cele cu privire la alţii, nicidecum, fiindcă atunci n-ar mai fi blândeţe, ci răceală. „Dacă tu te răzbuni, zice, pentru vorbele proaste spuse despre tine, sau de batjocuri şi bârfe, după dreptate vei fi învinovăţit; dar când te îngrijeşti de mântuirea altora, atunci porunceşte cu autoritate, căci aici nu mai este nevoie de blândeţe, ci de autoritate, ca nu cumva să se vatăme lucrul obştesc,” Fie că spune aceasta, fie: „nimeni să nu te dispreţuiască pentru tinereţea ta, întrucât vei da dovadă de o viaţă demnă, nimeni nu are dreptul să te dispreţuiască din pricina vârstei tale, ci mai cu seamă să te admire”.
„Ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”, şi, într-un cuvânt, „întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune” (Tit 2, 7), adică „fii tu prototip al vieţii, stând înaintea păstoriţilor ca o icoană vie, ca o lege însufleţită, ca un îndreptar, ca un monument viu al bunei vieţuiri, căci aşa trebuie să fie dascălul. „Cu cuvântul”, deoarece se cere grăirea cu uşurinţă; „cu petrecerea (purtarea)”, ca astfel, zice, să fii pus în biserică spre imitare. „Cu dragostea, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură”, zice. Lui Timotei îi porunceşte să fie cu luare-aminte la citire. Să auzim cu toţii şi să ne învăţăm să nu fim neglijenţi şi nepăsători în citirea şi meditarea la cuvântul Sfintei Scripturi. Iată iarăşi: „Până ce voi veni”, zice. Priveşte cum îl mângâie, căci era normal ca Timotei ca un copil orfan să-1 caute pe apostol. „Până voi veni, zice, păzeşte (ia aminte la) citirea” — Sfintelor Scripturi —, „şi mângâierea” — cea către ei — „şi învăţătura”. Nu fi nepăsător faţă de darul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin prorocie” — vorbeşte aici de învăţătură — „cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor”. Aici el nu vorbeşte de presbiteri sau preoţi, ci de episcopi, fiindcă nu presbiterii hirotoneau pe episcop.
Cugetă la aceasta, ţine-te de aceasta. (4, 15) Priveşte cum îl sfătuieşte de mai multe ori în şir pentru acelaşi lucru, voind prin aceasta să arate că dascălul mai ales cu asemenea lucruri trebuie să se ocupe.
Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta (4, 16), adică „ia aminte la tine însuţi, şi învaţă şi pe alţii”. „Că acestea făcând, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei ce te vor asculta.” Căci cel ce se obişnuieşte cu cuvintele învăţăturii, el mai întâi se foloseşte, fiindcă prin cele cu care sfătuieşte pe alţii se va umili şi el. Nu s-au spus acestea numai către Timotei, ci către toţi. Dar dacă el spune acestea celui ce învia pe cei morţi, apoi ce vom zice noi? Şi Hristos zice: „orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi”. (Matei 13, 52) Şi iarăşi fericitul Pavel zice: „prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde”. (Romani 15, 4) Dar mai cu seamă el însuşi făcea aceasta, învăţând, la picioarele lui Gamaliel, legile părinteşti, încât şi după acestea el lua aminte la citire. Cel ce sfătuieşte pe alţii la asemenea îndeletniciri, mai întâi el însuşi face aşa.
Ai văzut deci, cum el într-una face uz de mărturiile Sfintei Scripturi, şi cum scoate din ele sensul profund, mistic sau alegoric ?
Apoi Pavel este cu băgare de seamă la citire — fiindcă nu mică este folosinţa ce o poate scoate cineva din citirea Sfintelor Scripturi — şi noi ne trândăvim, sau le ascultăm cu neîngrijire?
„Ca învăţătura ta arătată să fie întru toate.” Ai văzut că apostolul voia ca Timotei şi în aceasta să se arate mare şi minunat; şi cum el avea încă nevoie de învăţătură, îi zice: „ca învăţătura ta să fie arătată întru toate”, adică nu numai în viaţă, ci şi în cuvântul învăţăturii.
Pe cel bătrân să nu-1 înfrunţi. (5, l) Aşadar, este vorba aici de cel învestit cu demnitatea preoţească (nQ£a(3uT£QOJ [iT] £.TlUlA.T\£,r\C, — pe bătrân să nu-1 înfrunţi, să nu-1 dojeneşti cu asprime? Eu cred că nu, ci vorbeşte în genere despre orice om bătrân. „Dar dacă are nevoie de îndreptare?” Ei, atunci „să vorbeşti şi să te porţi cu el, zice, după cum te-ai purta faţă de tatăl tău care a greşit.”
Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. (5, 2) „Chiar prin firea lucrurilor, zice, este greu a certa pe cineva, şi mai cu seamă pe un bătrân să-1 certe un tânăr, negreşit că faptul este prea îndrăzneţ. Dar tu, zice, mângâie-1 prin modul vorbirii şi prin blândeţe.” Căci este cu putinţă a certa pe cineva cu blândeţe, dacă cineva voieşte; se cere multă prudenţă, însă este cu putinţă. „Pe cele tinere ca pe nişte surori”, zice. De ce oare şi aici, tot în acest chip, îl povăţuieste să se poarte? Lasă să se înţeleagă iarăşi cutezanţa lui din cauza vârstei. Trebuie şi aici a mângâia şi a îndrepta lucrurile cu blândeţe şi, apoi, adaugă: „întru toată curăţia”. „Să nu-mi spui, zice, numai de păcatul împreunării, ci nici chiar pricină de bănuială să nu dai.” Fiindcă prin vorbirea cu femei tinere cu greu poate cineva a se feri de bănuieli, iar episcopul trebuie a face şi aceasta, pentru aceea zice: „cu toată curăţia”. Ce spui? Porunceşti acestea lui Timotei? „Da! răspunde el; fiindcă prin el eu vorbesc lumii întregi.” Deci, dacă lui Timotei îi porunceşte acestea, apoi fiecare poate să înţeleagă cum trebuie să fie el, nici pricină de bănuială să nu dea, şi nici vreo umbră cât de mică de pretext să nu procure celor ce ar voi să-1 defaime.
Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve. (5, 3) Dar oare de ce nu vorbeşte nimic de feciorie, şi nici nu zice „cinsteşte pe fecioare?” Mie mi se pare că pe atunci nu erau, sau că poate dispăruseră, după cum lasă a se înţelege mai departe, zicând: căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana. (5, 15)
„Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve”, zice. Prin urmare se poate să nu aibă bărbat, şi cu toate acestea să nu fie văduvă, după cum se întâmplă şi în cazul fecioarei; căci nu e de ajuns să nu fie măritată în regulă, ci este nevoie şi de altele multe, ca, de pildă, să fie neprihănită, statornică şi credincioasă. Tot aşa şi cu văduva, fiindcă şi ea are nevoie de multă cinste, şi pe drept cuvânt, de vreme ce nu are bărbat, iar faptul acesta se pare a fi de ocară şi de rău augur pentru cei mulţi. De aceea apostolul voieşte ca văduva să se bucure de multă cinste din partea preotului, mai ales dacă ea este şi vrednică de aceasta.
Dacă vreo văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire părinţilor. (5, 4) Priveşte înţelepciunea lui Pavel, cum în multe părţi îndeamnă ascultătorii prin raţionamente omeneşti, căci n-a spus aici ceva mare şi înalt, ci ceea ce purcede dintr-o conştiinţă curată: „şi răsplătiri să dea părinţilor”, zice. Cum? „Te-ai bucurat de creştere, de educaţie, de multă cinste; s-au dus aceia, şi tu n-ai putut să le întorci răsplata. Ei bine, copiii acesteia nu i-ai născut tu, şi nici nu i-ai crescut singură; deci răsplăteşte acelora, întorcân-du-le datoria prin copiii ce-i ai sub îngrijire.” „Aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor.” Aici arată în mod simplu că trebuie să faci bine. „Pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu.” Fiindcă a zis: „pe cele cu adevărat văduve”, spune mai departe şi care este cu adevărat văduvă.
Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua. Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă. (5, 5-6) Dacă cineva, zice, nu duce o viaţă lumească, şi se găseşte în văduvie, aceasta este cu adevărat văduvă. Cea care nădăjduieşte în Dumnezeu precum trebuie, cea care stăruie în rugăciuni ziua şi noaptea, aceasta este cu adevărat văduvă, căci apostolul admiră şi pe văduva care îşi creşte bine copiii. „Iar cea văduvă şi singură” , zice, adică cea care nu are copii, pe care o şi mângâie zicând că mai ales aceasta este văduvă, când este lipsită nu numai de mângâierea bărbatului, ci chiar şi de a copiilor, însă aceasta are pe Dumnezeu în locul tuturor. „Nu este inferioară cea care nu are copii, ci ce îi lipseşte prin aceea că nu are copii, o împlineşte cu mângâierea ce i se acordă. Nu fi deci tristă, zice, când auzi că trebuie a creşte copii, iar tu nu ai, şi că prin aceasta ţi s-a împuţinat demnitatea ta; pentru că eşti cu adevărat văduvă.”
„Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă.” Fiindcă multe femei, având copii, preferă văduvia, nu ca să împiedice aşa-zisele pofte ale vieţii, ci încă mai mult să le aprindă, ca astfel să aibă înlesnire să le facă pe toate, şi să se lase cu mai multă libertate în voia poftelor lor lumeşti. Ce spune apostolul? „Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă.” Ce spui? Aşadar, femeia văduvă nu trebuie să petreacă? „Nu! zice el; că dacă petrecerea nu este trebuitoare nici unei vârste mai înaintate, nici unei firi slabe, ci încă pricinuitoarea morţii, şi a morţii celei veşnice, apoi ce am putea zice de bărbaţii care petrec? Cu drept cuvânt, deci, zice: „Iar cea care trăieşte în desfrânări, deşi vie, e moartă.”
Să vedem acum care este treaba celor vii, şi care a celor morţi, şi atunci vom vedea în care parte să punem pe o asemenea femeie. Cei ce vieţuiesc lucrează cele ale vieţii viitoare, ale adevăratei vieţi. Şi care anume sunt cele ale vieţii viitoare, pentru care noi suntem datori a ne ocupa toată viaţa, ascultă pe Hristos zicând: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost si M-aţi primit.” (Matei 25, 34-35) Aşadar, cei vii nu numai prin aceasta se deosebesc de cei morţi, că văd soarele şi respiră aerul, ci făcând un bine oarecare, deoarece dacă nu au această virtute, cu nimic nu vor fi mai buni decât cei morţi.
Şi ca să afli că aşa este, ascultă cum şi murind cineva trăieşte: „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”. (Matei 22, 32) „Dar şi aceasta este o taină”, zici. Aşadar, să dezlegăm amândouă aceste probleme. Moare cineva trăind, când îşi petrece viaţa în desfătări. Cum? Un asemenea om trăieşte numai pentru pântece şi cu pântecele, iar cu celelalte simţiri deloc. Cum? El nu vede ceea ce trebuie să vadă, nu aude ceea ce trebuie să audă, nu grăieşte ceea ce trebuie să grăiască, şi nici nu face ceea ce fac cei vii, ci după cum cel întins pe pat are ochii închişi, şi nu mai simte nimic din cele ce se petrec, tot aşa şi acesta, sau mai bine zis, chiar mai rău decât cel mort. Căci acela este deopotrivă de nesimţitor şi în cele bune ca şi în cele rele, pe când acesta simte numai pe cele rele, în timp ce pe cele bune nu le simte deloc şi rămâne nemişcat. Nimic din cele ale vieţii viitoare nu-1 mişcă, aşa că deja a murit şi se găseşte ca într-o groapă întunecată, sau ca într-o peşteră plină de toată necurăţia, căci 1-a primit în pântecele ei şi îl ţine veşnic în întuneric ca pe cei morţi.
Când el îşi petrece întreaga viaţă mâncând şi îmbătându-se, oare nu este în întuneric? Oare nu este mort? Şi chiar dimineaţa când se pare că ar fi treaz, el totuşi nu are o privire curată, din cauză că nici seara nu se poate stăpâni de a nu bea vin, iar în viitor este stăpânit veşnic de pofta de a bea. Îl poate vedea cineva petrecând prin târguri şi înainte de prânz şi la amiază, iar noaptea întreagă o petrece într-un somn adânc, şi mai cu seamă dimineaţa. Dar pe un asemenea om îl vom număra noi cu cei vii? Şi ce ar putea spune cineva de viforul cel mare de furtuni ce a pătruns în sufletul şi în trupul său din cauza dezmierdărilor? După cum întunericul cel într-una provocat de nori nu lasă raza soarelui să strălucească precum trebuie, aşa şi aburii ce se ridică din vin şi dezmierdări împiedicând creierul (encefalul) şi stând deasupra lui ca un nor gros, nu lasă cugetul să se întindă mai departe de el, şi-1 ţin prizonier ca într-o noapte întunecată. Câtă vijelie nu este oare înăuntrul acestui om? Precum se întâmplă în timpul inundaţiilor, când apa năvăleşte înăuntrul caselor trecând până şi prin uşi, iar pe cei dinăuntru îi vedem pururea tulburaţi şi îngrijoraţi, întrebuinţând felurite vase şi bureţi, şi multe altele, spre a seca apa, ca nu cumva să atace temeliile casei, şi toate cele dinăuntru să le facă nefolositoare, tot asemenea şi sufletul pătimeşte, când este inundat cu multele dezmierdări, căci i se tulbură facultăţile gândirii, care nu mai au puterea de a împrăştia întunericul deja intrat, şi pe cel ce încă intră din cauza beţiei, pentru care mare este vijelia în interiorul acestui om.
Să nu te uiţi numai la faţa lui veselă şi veşnic rânjitoare, ci cercetează şi cele dinăuntrul său, şi atunci îl vei vedea plin şi încărcat de nelinişte şi tristeţe; şi dacă ar fi cu putinţă a supune unei cercetări amănunţite pe un asemenea suflet, 1-ai vedea tulburat, mâhnit şi ruşinat. Cu cât trupul se îngraşă mai mult, cu atât şi sufletul se ruşinează mai mult; devine mai slab, şi mai mult se îngroapă şi afundă în păcate. Şi după cum se petrece cu lumina ochiului, când albeaţa ochilor este îngroşată pe deasupra, iar vederea nu are putere să se întindă atât cât trebuie, fiind împiedicată raza de acea îngroşare, şi din această cauză de multe ori se găseşte bolnavul în cel mai mare întuneric, tot asemenea e şi cu trupul care, îmbuibat prin mâncăruri şi băuturi, se îmbracă cu grăsime, sau mai bine zis cu tâmpirea minţii.
Cei morţi, apoi, putrezesc şi se deformează, iar din trupurile lor curge mult venin. Dar aceasta se poate vedea şi cu femeia ce se desfătează: scurgeri dese de sânge, sughiţuri, râgâituri, guturai, greaţă, iar pe celelalte, care sunt ruşinoase, le trec cu vederea. Atât de mare este tirania dezmierdărilor, încât chiar fapte de acelea despre care ne ruşinăm a vorbi, pe acestea le face. Cum? Apoi trupul se topeşte pe nesimţite din toate părţile. Dar ce este dacă ea mănâncă şi bea? Căci aceasta nu este dovadă de o viaţă omenească, fiindcă şi animalele mănâncă şi beau. Aşadar, dacă sufletul ei este mort, ce folos mai are de pe urma mâncării şi băuturii? Căci nici haina cea colorată cu care ar fi îmbrăcat un trup mort, nu i-ar fi de nici un folos, tot aşa şi un suflet mort nu poate folosi un trup îmbrăcat în haine fie ele cât de scumpe. Când ea pururea vorbeşte despre bucătari, despre brutari, şi nimic evlavios nu grăieşte, apoi oare n-a murit?
Ce este omul, vom vedea. Cei din afară zic că omul este o fiinţa logică (cuvântătoare), muritor, primitor de ştiinţă şi de înţelepciune, dar noi nu vom rămâne numai la această definiţie, ci vom întinde definiţia mai departe, aducând mărturii din Sfânta Scriptură. Aşadar, unde anume a dat definiţia omului? Ascultă ce spune ea: „Era, zice, om.” Cum? „Fără prihană şi drept, se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău.” (Iov l, l) Acesta este omul. Şi iarăşi în altă parte zice: „Omul drept umblă pe calea lui fără prihană.” (Pilde 20, 7) Pe cei ce nu sunt în acest chip, chiar de ar avea înţelepciune, chiar de ar fi primitori de ştiinţă cât de multă, totuşi Sfânta Scriptură nu obişnuieşte a-i numi oameni, ci câini, şi cai, şi vipere, şi şerpi, şi vulpi, şi lupi, şi în fine, ceea ce este mai de dispreţuit dintre fiare. Deci, dacă acesta este om, apoi cel ce petrece în dezmierdări nu este om. Cum ar putea fi, dacă el de nimic din acestea nu se interesează? Nu este cu putinţă ca desfătarea şi cu trezvia să segăsească împreună, fiindcă sunt contrare una alteia. Aceasta o spun si cei din afara credinţei creştine, că: „Pântecele gras, nu naşte (produce) minte ascuţită .” Dar, mai ales, Scriptura obişnuieşte a-i numi pe aceştia oameni fără suflet, „pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3), deşi aveau suflete, însă erau moarte. După cum zicem pentru cei virtuoşi că întru totul sunt suflet, întru totul duh, tot aşa şi pentru cei contrari. Astfel şi Pavel zicea: „voi nu sunteţi în trup”, fiindcă nu făceau cele ale trupului. Astfel, cei ce se desfătează, nu sunt în suflet, nu sunt în duh.
„Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă.” Ascultaţi acestea voi, care tot timpul îl petreceţi în desfătări şi beţii, voi care pe cei săraci îi treceţi cu vederea, sfârşiţi şi murind de foame, iar voi necontenit muriţi în desfătări. Două morţi deodată faceţi: cea a celor nenorociţi, şi cea a voastră chiar, amândouă venite din necumpătare. Dacă voi aţi amesteca îmbuibarea voastră la un loc cu sărăcia acelora, două vieţi aţi face. De ce îţi spargi pântecele tău cu îmbuibările? De ce slăbeşti de tot pe cel al săracului prin foame? Pe al tău îl faci a putrezi de tot prin mâncăruri mai mult decât trebuie, iar pe al săracului îl usuci mai mult decât trebuie. Gândeşte-te ce ajung cele din mâncare, cum se prefac şi ce anume ajung. Oare nu-ţi vine greu chiar şi să auzi? De ce, dar, te ocupi de cele de prisos pe care ai să le lepezi afară? Că nimic altceva nu este prisosul îmbuibărilor decât prisosinţă în materii fecale. Căci şi natura îşi are măsura sa, aşa că ceea ce este mai mult decât trebuie, nu mai este hrană, ci vătămare şi materii fecale mai multe.
Hrăneste-ţi trupul, dar nu-1 omorî. De aceea s-a numit hrană, nu ca sa pierdem trupul, ci ca să-1 hrănim. De aceea cred că hrana se preface în materii fecale şi se leapădă afară, ca să nu fim îndrăgostiţi de dezmierdări; că dacă n-ar fi aşa, şi nici nu ar ajunge a fi nefolositoare sau nici nu ne-ar vătăma trupul, n-am înceta desigur a ne mânca unii pe alţii. Dacă pântecele ar consuma totul pe cât am voi noi, mii de războaie şi de lupte ar vedea omul petrecându-se. Dacă noi chiar şi acum, în timp ce unele din mâncăruri sunt aruncate afară, prin intestine, iar altele prefăcute în sânge şi salivă nefolositoare şi false, şi încă ne petrecem timpul în dezmierdări, şi de multe ori averi întregi le cheltuim cu mesele, dar dacă nu ar fi în aşa fel sfârşitul petrecerilor, ce n-am face?
Ne umplem pe noi înşine de cea mai mare putoare când ne petrecem timpul în desfătări, căci trupul din toate părţile se scurge, ca şi un burduf plin, şi încă se scurge în aşa fel, încât chiar şi creierul (encefalul) se vătăma, deoarece aburi groşi ies din toate părţile din trup, ca dintr-un cuptor, din cauza fierbinţelii dinăuntru. Deci, dacă aburii din afară neliniştesc trupul atât de mult, dar creierul ce nu pătimeşte fiind într-una izbit de aburii de dinăuntru? Ce nu pătimesc venele de sânge înfierbântat şi astupat? Ce nu pătimesc acele rezervoare dinăuntru: ficatul şi splina? Ce nu pătimeşte canalul materiilor fecale? Şi, ceea ce este mai grozav, că de canalul materiilor fecale noi ne îngrijim mai dinainte ca să nu se astupe şi să trimită materiile fecale în sus, pentru aceasta zic, totul facem, în timp ce canalul pântecelui nostru nu îl curăţim, ci îl astupăm şi îl îndesăm, iar materiile fecale ridicându-se în sus, unde însuşi regele stă — vreau să zic creierul, sau encefalul — noi nu luăm pentru aceasta nici o măsură. Apoi dacă facem aşa, pentru acest cuvânt, zic, noi nu mai avem creierul ca pe un împărat cinstit, ci ca pe un câine necurat.
Pentru aceea Dumnezeu a pus departe de creier acele mădulare, ca astfel să nu poată avea de la ele nici o vătămare. Dar noi nu le lăsăm, ci toate le stricăm prin necumpătare. Ce ar mai putea spune cineva de celelalte rele? Astupă canalul de scurgere a materiilor fecale, şi vei vedea cum de îndată se nasc boli. Apoi dacă murdăria de afară dă naştere la boli, dar cea dinăuntru, care este astupată din toate părţile cu învelişul trupului, şi care nu are pe unde să se împrăştie, câte boli nu va aduce şi trupului şi sufletului? Şi ceea ce este mai grozav, că faţă de ceea ce a lăsat Dumnezeu mulţi se neliniştesc, zicând: „Ce este aceasta? Dumnezeu a legiuit ca noi să purtăm aceste materii fecale în trup” — şi iată cum îşi sporesc aceste materii. De aceea Dumnezeu a legiuit aşa, ca cel puţin în chipul acesta să te scape de dezmierdări şi desfătări, ca cel puţin în chipul acesta să te facă a nu te pironi în cele pământeşti. Tu însă, nici aşa nu conteneşti a te dezmierda, ci te scufunzi în petreceri până în gât chiar şi mai înainte de timpul mesei, sau mai drept vorbind chiar nici o poftă nu mai ai atunci. Oare nu te-a părăsit atunci şi gâtul împreună cu limba, şi nu ţi s-a stins orice poftă de mâncare? Căci simţirea mâncării stă în gust, iar după aceasta deloc, ci încă un dezgust mare te cuprinde, căci sau că stomacul nu-ţi mai lucrează, sau că lucrează cu multă greutate.
Pe drept cuvânt, dar, zice apostolul: „Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă”. Căci un suflet care petrece nici nu aude nimic, nici nu poate spune nimic, ci devine molatic, necinstit, fricos, fără libertate, sfios, plin de obrăznicie, de linguşire, de neştiinţă, de mânie, de iuţeală, plin, în fine, de toate relele, iar de bunuri pustiu cu desăvârşire. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă. Şi aceasta porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană. (5, 7) Ai văzut că ceea ce el spune aici, este legiuire? El nu lasă la buna voinţă, ci „porunceşte, zice, de a nu petrece în desfătări”, ca fiind oarecum răul cunoscut de toţi, cel ce face astfel nefiind liber a se împărtăşi de tainele Bisericii. Şi aceasta porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană.” Ai văzut că faptul acesta este unul dintre păcate?
Aşadar, ascultând şi noi pe Pavel, poruncim ca văduvele care se desfată în petreceri, să fie afară din catalogul adevăratelor văduve. Căci dacă ostaşul este judecat ca dezertor când îşi petrece timpul prin băi, sau prin teatre, sau cu speculaţii negustoreşti, apoi cu atât mai mult văduvele. Să nu căutăm aici dezmierdările, ca să le aflăm acolo. Să nu petrecem în desfătări aici, ca acolo să petrecem în adevărata desfătare, în adevărată dezmierdare, care nu naşte nici un rău, ci, din contră, are mii de bunuri. Cărora fie cu noi cu toţii să ne învrednicim întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.