OMILIA XII

din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de Ia unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. (I Timotei 4, 1-5)
După cum cei ce se ţin de credinţă, se sprijină pe o ancoră puternică, tot aşa şi cei ce au căzut din credinţă, nicăieri nu pot sta cu putere, ci purtându-se în dreapta şi în stânga, la urmă ajung chiar la gura prăpastiei în care se prăbuşesc. Aceasta a învederat-o când spune că s-au depărtat unii de la credinţă şi au căzut, iar acum zice: „Iar Duhul lămurit grăieşte, că în vremurile de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare.” Acestea le spune apostolul pentru manihei, şi encratiţi, şi marcioniţi, şi pentru toată ceata lor de eretici, că în vremurile din urmă se vor depărta unii de la credinţă”. Ai văzut că pricina tuturor relelor în timpurile de după aceasta va fi depărtarea de credinţă? Si ce va să zică „lămurit”? Adică pe faţă, lămurit, mărturisit, fără nici o îndoială. „Să nu te minunezi, zice, dacă acum, depărtându-se unii de la credinţă, fac cele ale iudeilor, căci vor veni timpuri şi mai grele, când unii din cei ce se împărtăşesc de credinţă vor face aceasta, introducând poveţele lor cele vătămătoare, până şi în privinţa nunţii, şi la mâncăruri, şi la toate de acest fel.”
Aşadar, el spune acestea nu pentru iudei, căci expresia „în vremurile cele de apoi” şi „se vor depărta de credinţă” cum ar avea loc aici? Ci el vorbeşte de manihei şi căpeteniile lor. I-a numit duhuri înşelătoare, şi cu drept cuvânt, fiindcă numai de acele
duhuri fiind mişcaţi, ei vor grăi asemenea înşelăciuni. Şi ce vrea să zică: „prin făţărnicia unor mincinoşi: Adică, cele ce ei grăiesc, le spun nu din ignoranţă, sau din neştiinţă, ci prefăcân-du-se, mint, ştiind foarte bine adevărul, însă având cugetul lor aprins, adică având o voinţă rea. Dar de ce oare spune numai de ereticii aceştia, fiindcă Hristos a spus şi de alţii, zicând: „că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), şi le-a prezis prin pilde? Dar tu minunează-te de prorocia lui Pavel, căci mai înainte de timpurile în care era să se petreacă, el arăta chiar şi timpul, ca şi cum parcă ar zice: „Nu te minuna, deci, dacă acum chiar, cele ale credinţei îşi au începutul, şi încă încearcă unii a introduce pe furiş credinţele lor cele vătămătoare, căci atunci când se va fixa bine credinţa în inima lor, după un timp îndelungat, se vor depărta unii de credinţă.”
„Oprind a se căsători, zice, şi de la unele bucate.” Şi de ce n-a mai spus şi de celelalte învăţături greşite? Apoi a făcut aluzie şi la acelea, zicând în general: „luând aminte la duhurile cele înşelătoare, şi la învăţăturile demonilor”. Căci el nu voia a băga în sufletul oamenilor, de pe acum, asemenea idei, ci numai ceea ce îşi luase de la început — ca de pildă ferirea de mâncări — aceea le-a arătat. „Care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul.”
Dar celor necredincioşi nu? Apoi cum şi celor necredincioşi, în timp ce legea îi opreşte de la anumite mâncăruri? Deci cum? Oare dezmierdarea în mâncări nu este împiedicată? Ba încă foarte tare. Şi de ce a fost împiedicată, dacă a fost făcută de Dumnezeu spre împărtăşire? Pentru că şi pâinea a făcut-o, însă necumpătarea în mâncarea ei a împiedicat-o; şi vinul 1-a făcut, dar necumpătarea în băutură a împiedicat-o. Apostolul nu porunceşte a se depărta de dezmierdare în bucate ca de ceva necurat, ci pentru că prin necumpătare moleşeşte sufletul. „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu, zice, este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire.” Apoi dacă este făptura lui Dumnezeu, este bună — căci „toate erau bune foarte” — zice Moise în Cartea Facerii. Când zice „făptura lui Dumnezeu” apostolul a făcut aluzie în genere la toate cele ce sunt spre mâncare, şi deja smulge mai dinainte rătăcirea celor care au introdus materia ca fără început, şi spun că mâncărurile sunt din acea materie. Aşadar, dacă ceea ce a făcut Dumnezeu este bun, zici tu, ce înseamnă expresia: „Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune”? Se desprinde de aici că, fiind necurată, se sfinţeşte. Nu aceasta o spune apostolul, ci aici el se adresează către aceia care credeau că pot fi unele dintre ele spurcate. Prin urmare aici el stabileşte două lucruri principale: cel dintâi, că nimic făcut de Dumnezeu nu este spurcat, şi al doilea, că de s-ar spurca, tu ai doctoria: opreşte-te, înseamnă-1, mulţumeşte şi slăveşte pe Dumnezeu, şi atunci orice necurăţie a dispărut.
„Aşadar, zici tu, putem curăţi în acest chip şi jertfele cele jertfite idolilor?” Dacă nu ştii că a fost jertfit idolilor, desigur că le vei putea curăţi în felul acesta; iar dacă ai ştiut, şi totuşi te-ai împărtăşit din ele, necurat vei fi, şi nu pentru că este jertfă idolească, ci pentru că poruncindu-ţi-se a nu te împărtăşi cu demonii, tu prin acele mâncări te-ai împărtăşit, încât nici acele mâncăruri nu sunt de la natură necurate, ci necurăţenia le vine de la intenţia ta, şi de la neascultare. Aşadar, nu este necurată mâncarea de carne de porc? „Nu, zice el; dacă ai luat cu mulţumire, cu cumpătare; necurată nu este decât intenţia, sau voia cea liberă a ta, care nu mulţumeşte lui Dumnezeu.”
Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături, căreia ai urmat. (4, 6) Acestea, care anume? Cele pe care le-a spus; că taina este mare, că a se depărta cineva de nuntă şi de mâncări este faptă diavolească, că prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune bucatele se curăţesc. Hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat, iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă. (4, 7)
„Acestea le vei spune”, zice. Priveşte că el nicăieri nu-şi impune autoritatea sa, ci numai prin condescendenţă (pogorământ). „Le vei spune”, zice. N-a spus: „poruncindu-le, punându-le în vedere de a se conforma întocmai”, ci „le vei spune, adică spune-le acestea, sfătuindu-i, şi îndeamnă-i cu cuvintele credinţei”. „Le vei spune” zice, arătând prin aceasta necontenita luare-aminte la asemenea chestiuni. Precum hrana aceasta noi o pretindem în fiecare zi, tot aşa pretindem ca şi cuvintele credinţei pururea să le cerem, pururea să ne hrănim cu ele, pururea să le rumegăm aşa-zicând în noi, într-una vorbind de aceasta, pururea meditându-le, fiindcă au în ele nu orice fel de hrană.
„Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te.” Despre ce spune el aici? Despre observaţiile iudaice, pe care le numeşte basme, şi cu drept cuvânt, fiindcă sunt sau falsificări, sau pierdere de vreme. Cele ce se fac la timp, sunt folositoare, iar cele făcute fără timp sunt nu numai nefolositoare, ci şi vătămătoare. Gândeşte-te, de pildă, la un bărbat, care după ce a trecut de vârsta de douăzeci de ani, s-ar pune la sânul doicii ca să sugă lapte; gândeşte-te, zic, cât de ridicol ar fi pentru acest fapt făcut fără timp. Ai văzut că asemenea fapte el le-a numit lumeşti şi băbeşti, pe de-o parte fiindcă sunt învechite, iar pe de alta pentru că îngreunează credinţa. A ţine sub groază şi frică un suflet care s-a ridicat mai presus de asemenea nimicuri, aceasta este desigur rezultatul unor porunci necurate.
„Deprinde-te cu dreapta credinţă”, adică, spre credinţă curată şi viaţă bună, căci aceasta vrea să zică „dreaptă-credinţă”. Prin urmare, noi avem nevoie de exerciţiu permanent, de obişnuinţă.
Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte. (4, 8) Unii zic că aceste cuvinte sunt spuse pentru gimnastica trupească. Să nu înţelegeţi aceasta! Nu pentru exerciţiul trupului vorbeşte el aici, ci pentru al sufletului, pentru gimnastica duhovnicească. Căci dacă ar fi trupească, desigur că 1-ar hrăni pe trup; dar când îl topeşte aşa-zicând, când îl subţiază şi când îl slăbeşte de tot, nu mai este atunci gimnastică trupească. Aşadar, el nu vorbeşte aici de exerciţiul trupesc, ci de cel sufletesc, de care avem nevoie. Gimnastica aceea nu are folos, ci doar numai că a folosit cu ceva trupului, în timp ce exercitarea în evlavie, sau după cum zice apostolul „obişnuinţa spre dreaptă-credinţă” ne aduce folos şi aici şi în viaţa viitoare.
Vrednic de credinţă este acest cuvânt (4, 9), adică adevărat, căci şi aici se adevereşte, şi acolo. Priveşte apoi, cum el pretutindeni adaugă această expresie; nu are nevoie de a vorbi prea mult, ci spune în mod hotărât, fiindcă adresează cuvântul lui Timotei. Aşadar, noi chiar şi aici ne găsim în speranţe bune, fiindcă cel ce nu cunoaşte răul, cel ce face toate faptele bune, chiar şi aici este mulţumit, după cum şi cel rău nu numai acolo, ci şi aici este pedepsit, trăind veşnic cu frica în sân, neîndrăznind să privească spre cineva cu încredere, tremurând, îngălbenindu-se de frică, şi veşnic înspăimântat. Sau poate nu sunt în aşa fel cei lacomi, tâlharii, care nu îndrăznesc nici măcar la cele ce au? Nu sunt aşa preadesfrânaţii, omorâtorii de oameni? Nu trăiesc ei viaţa cea mai grozavă, uitându-se cu bănuială chiar la soarele de pe cer? Apoi aceasta este viaţă? Nicidecum, ci moarte înfricoşată.
Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeu-Cel- Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. (4, 10) Adică: „Pentru ce atunci ne mai muncim pe noi înşine, dacă nu aşteptăm cele viitoare? Pentru ce toţi suntem ocărâţi? Oare n-am suferit noi toate aceste rele?
Deci, le-am îndurat fără nici un scop? Oare n-am suferit batjocuri şi mii de rele? Şi dacă noi n-am fi nădăjduit în Dumnezeul-Cel-Viu, de ce atunci le-am fi suferit? Dacă El mântuie pe cei necredincioşi aici, apoi cu atât mai mult pe cei credincioşi îi va mântui acolo. De care mântuire vorbeşte el dar? De cea de dincolo.
„Care este, zice, mântuitor tuturor oamenilor, şi mai vârtos celor credincioşi”, adică, Dumnezeu arată mai multă îngrijire către cei credincioşi. Aşadar, el spune de mântuirea de acolo. „Şi cum este mântuitor al credincioşilor?”, zici tu. Apoi dacă nu ar fi fost mântuitor, nimic nu ar fi împiedicat să se piardă fiind războiţi de toţi în timpurile trecute. Aici îi şi atrage pe ei spre primejdii, ca să nu se împuţineze, având un astfel de Dumnezeu, aşa că nu au nevoie de ajutorul altora, ci de bunăvoia de a le suferi pe toate cu bărbăţie, fiindcă şi cei ce sunt pironiţi în cele pământeşti, având privirea îndreptată la câştigul ce vor avea, se apucă de treabă. Prin urmare este vorba de timpul cel de pe urmă.
„Că în vremurile cele de-apoi, zice, se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare, şi la învăţăturile cele diavoleşti, ale celor ce grăiesc minciuni, fiind la a lor ştiinţă (conştiinţă) aprinşi, opresc a se însura.” „Dar ce, zici tu, oare noi nu împiedicăm de a se însura?” Nu împiedicăm pe cei ce voiesc, ci pe cei ce nu voiesc a se însura îi îndemnăm spre feciorie. Altceva este a împiedica, şi altceva a lăsa pe cineva stăpân pe voinţa sa. Că cel ce împiedică, deodată face aceasta, în timp ce acela care recomandă fecioria ca ceva mai bun, n-o face împiedicând a se însura, ci îndemnând spre viaţa feciorelnică. „Oprind a se însura, zice, a se feri de bucatele pe care Dumnezeu le-a făcut spre împărtăşire cu mulţumire celor credincioşi, şi care au cunoscut adevărul.” Bine a zis el „care au cunoscut adevărul”. Aşadar, cele dinainte erau numai tipuri, căci nimic nu este necurat prin natura sa, ci necurăţenia vine prin conştiinţa celui ce se împărtăşeşte.
Dar pentru ce oare i-a depărtat de unele mâncăruri? Fiindcă a voit a tăia îmbuibarea. Dacă ar fi zis: „să nu mâncaţi, pentru ca să nu vă îmbuibaţi”, poate că ei nu ar fi primit acest sfat cu plăcere, acum însă faptul 1-a îngrădit prin lege, ca astfel cu mai mare teamă să se depărteze de acele mâncăruri. Căci, de pildă, peştele este cu mult mai necurat decât porcul — ceea ce este arătat — şi cu toate acestea Moise nu i-a îndepărtat de mâncarea peştelui. Cât de vătămătoare era îmbuibarea lor cu mâncăruri, ascultă pe Moise, care grăieşte: „a mâncat lacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăsatu-s-a, îngrosatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu”. (Deuteronom 32, 15) Mai este apoi şi o altă cauză, ca nu cumva dezgustându-se, la urmă să ajungă a tăia boi şi oi, de aceea de la început Moise i-a oprit de la celelalte.
Necurat, dar, este cel nemulţumitor, cel spurcat, cel pângărit cu cugetul. „Acestea cugetă-le, acestea cercetează-le în amănunt în tine” zice, căci expresia: „hrănindu-te cu cuvintele credinţei”, aceasta înseamnă: „Nu îndemna numai pe alţii, zice, ci şi tu singur hrăneşte-te folosind cuvintele credinţei.” „Hrănindu-te cu cuvintele credinţei, zice, şi ale bunei învăţături, căreia ai urmat. Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti te fereşte.” De ce n-a zis: „împiedică asemenea basme”, ci „te fereşte”? Este ca şi cum ar fi zis: „nici de vorbă chiar să nu stai cu aceia, ci gândeşte-te în sinea ta că niciodată nu vei folosi cu nimic luptându-te cu cei stricaţi, doar dacă nu vom găsi vreo vătămare în fuga de a nu sta de vorbă cu ei”. „Deprinde-te (exercită-te) pe tine spre dreapta-credinţă”, adică spre o viaţă curată, spre o purtare bună, căci aceasta este evlavia, sau buna-credinţă. Cel ce se exercită, toate le face — chiar nefiind în toiul luptelor —, de toate se depărtează, totdeauna este cu ochii în patru, are pe faţă multă sudoare. „Deprinde-te pe tine spre buna-credinţă, zice, că obişnuinţa cea trupească spre puţin este folositoare, iar buna-credinţă spre toate este folositoare, având făgăduinţa vieţii acesteia de acum, precum şi a celei viitoare.” Dar de ce oare a pomenit el aici de gimnastica trupească? Voind ca prin comparaţie să arate superioritatea celei duhovniceşti; că gimnastica trupească are şi oboseli multe, deşi nu poartă cu sine vreun folos vrednic, în timp ce gimnastica cea duhovnicească are folos îmbelşugat şi veşnic, după cum arată şi acolo unde zice: „femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”.

VIRTUTEA NECESITĂ OSTENELI; VIRTUTEA DUPĂ ADEVĂR ESTE BUNĂ,
IAR NU BOGĂŢIA

„Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea, fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm”, zice. Pavel era ocărât, şi tu te necăjeşti în sine-ţi că nu eşti lăudat? Pavel se ostenea, şi tu voieşti a te dezmierda? Dar dacă el s-ar fi dezmierdat, nu ar fi reuşit în atâtea lucruri mari. Căci dacă lucrurile cele pământeşti, trecătoare şi supuse stricăciunii, niciodată nu vin de-a gata oamenilor, fără muncă şi sudori, apoi cu atât mai mult cele sufleteşti. „Da, zici tu; însă prin furt, de multe ori, şi fără muncă a câştigat cineva averi. Dar, chiar aşa dacă ar veni acele averi, totuşi paza şi scăparea lor nu este fără osteneli, ci trebuie ca cineva să se ostenească şi să sufere tot felul de neajunsuri, nu mai puţin ca cel care le muncise. Şi nu mai spun că mulţi ostenindu-se şi îndurând tot felul de neajunsuri, s-au văzut înşelaţi, chiar la gura limanului, din pricina vreunui vânt puternic, aşa că speranţele cele mai bune pe care le aveau s-au scufundat în valuri. Printre noi însă nimic de acest fel nu se întâmplă, fiindcă Dumnezeu este Cel ce a făgăduit: „nădejdea nu ruşinează”. (Romani 5, 5) Sau poate nu ştiţi voi înşivă, cum strâmtorându-vă în cele pământeşti, după mii de osteneli, şi încă tot nu v-aţi folosit de roade, sau că poate de multe ori a venit moartea mai înainte, sau că s-a întâmplat vreo prefacere a împrejurărilor, sau că a venit vreo boală, sau că s-au aruncat asupra voastră clevetiri, sau poate şi vreo altă cauză — căci multe sunt cele omeneşti — care s-au năpustit asupra voastră cu toată puterea? „Dar, zici tu, pe cei ce reuşesc, pe cei ce cu puţine osteneli şi-au adunat bunuri mari, nu-i vezi?” Ce bunuri? „Bani, case, pământ, atâtea şi atâtea, cete de slugi, argint şi aur; pe aceştia nu-i vezi?”
Si acestea le numeşti tu bunuri? Şi nu-ţi acoperi obrazul, nici nu te ascunzi de ruşine, vorbind aşa, tu, om care filosofezi despre cer, iar acum stai pironit la lucrurile cele pământeşti, şi numeşti bunuri cele ce nu sunt vrednice de nici un cuvânt? Dacă acestea sunt bunuri, nu mai rămâne nici o îndoială că trebuie a numi buni şi pe cei ce-şi agonisesc asemenea lucruri, fiindcă cel ce are ceva bun, cum să nu fie şi el bun? Deci ce? Spune-mi; când cei ce au asemenea averi, răpesc şi înşală, noi îi vom numi buni? Că dacă bogăţia este un bun, însă se adună prin lăcomie şi răpiri, apoi cu cât va spori, cu atâta va face mai bun pe cel ce o are. Prin urmare, cel ce răpeşte şi este lacom, este bun.
Ai văzut cum aceste argumente sunt contrare? „Dar dacă poate n-a câştigat bogăţia cu răpiri şi lăcomii?”, zici tu. Şi cum s-ar putea aceasta, fiindcă patima de averi este grozavă. „Se poate”, zici tu; eu însă zic că nu se poate, de vreme ce şi Hristos a afirmat aceasta, zicând: „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă”. (Luca 16, 9) „Dar dacă el, de pildă, a avut moştenire de la tatăl său?”, zici tu. Apoi, desigur că a primit pe cele strânse cu nedreptate. Căci, cu siguranţă, bunicul tatălui său n-a fost bogat de la Adam, ci mai înainte de el au fost mulţi alţii, iar printre toţi aceia se va fi găsit vreunul care a luat pe nedrept de la alţii.
„Dar ce, zici tu, Avraam a avut avere nedreaptă? Dar Iov, acel om drept, neprihănit, cinstitor de Dumnezeu, el, care fugea de orice lucru rău?” Apoi averile acelora nu erau în aur sau argint, nici în clădiri, ci în vite, iar acesta din urmă (Iov) era bogat în Dumnezeu (9£OTîAoUTOţ fjv), sau în faptele cele după Dumnezeu. Cum că el era bogat în vite, se vede de acolo că cel ce a scris cartea lui şi toate împrejurările petrecute cu acel fericit, zicând că i-au murit atâtea cămile, atâţia cai şi asini, n-a mai spus că venind toţii i-au răpit tezaurele lui de aur. De altfel, şi Avraam era bogat în slugi. „Dar, zici tu, n-a cumpărat cu bani acele slugi?” Deloc. De aceea şi spune Scriptura că erau oamenii casei treisuteoptsprezece. Pe lângă acestea mai avea şi oi şi boi. „Atunci, zici tu, de unde a trimis aur Rebecăi?” A primit daruri din Egipt, iar nicidecum n-a răpit şi n-a nedreptăţit pe cineva.
Deci, spune-mi: cum te-ai îmbogăţit tu? De la cine ai luat? Cum s-a îmbogăţit celălalt? „De la bunic”, zici tu, iar celălalt spune că are averea de la tatăl său. Aşadar, vei putea tu — chiar dacă te-ai ridica din multe generaţii din trecut — să-mi arăţi că aceste averi au fost câştigate cinstit? Nu vei putea face aceasta, şi suntem nevoiţi să admitem că începutul şi baza ei a fost din nedreptate. Cum aşa? Apoi Dumnezeu dintru început n-a făcut pe cel bogat, sau pe cel sărac, sau că făcându-i, aceluia i-a arătat tezaure de aur nenumărate, iar acestuia nimic, ci 1-a lipsit şi de căutarea aurului şi i-a făcut pe amândoi deopotrivă, şi pământul aparţine amândurora. Şi dacă pământul este obştesc, apoi cum tu ai atâtea şi atâtea hectare, în timp ce vecinul tău nu are nici o palmă de pământ? „Tatăl meu, zici, mi-a dat.” Dar el de la cine a primit? „De la strămoşi”, zici, aşa că tot ridicându-te, de nevoie vei găsi începutul. A devenit bogat Iacob, însă el şi-a luat plata ostenelilor sale.
Dar, nici pentru acestea nu mă voi certa. Fie averea dreaptă, şi tu străin de orice răpire, căci nu poţi fi tu răspunzător de cele răpite de tatăl tău; ai şi stăpâneşti cele răpite, dar n-ai răpit tu. Chiar zici că nici el n-a răpit, atunci cum de a avut atâta aur izvorât ca din pământ? De unde? Cu toate aceasta, bogăţia este un bun? Nicidecum. „Insă, zici tu, nici un rău nu este.” Dacă cel ce o are nu este lacom, dacă împărtăşeşte din ea celor lipsiţi, nu este un rău, iar dacă nu împărtăşeşte nimănui, atunci bogăţia lui e un rău mare. „Întrucât nu face vreun rău, zici tu, nu este rea, chiar dacă nu face nici un bine.” Bine! Dar aceasta oare nu este un rău, de a avea tu singur cele ce sunt ale stăpânului, şi de a te bucura tu singur din cele ce sunt obşteşti? Sau poate nu este al lui Dumnezeu pământul şi plinirea lui? Deci, dacă cele ale noastre sunt ale Stăpânului nostru comun, apoi sunt şi ale celor dimpreună cu noi, căci toate ale Stăpânului sunt comune.
Sau nu vedem aceasta petrecându-se şi în casele cele mari? De pildă: la toţi se dă deopotrivă tainul zilnic, fiindcă sunt toate date din tezaurul stăpânului, iar casa stăpânului aparţine tuturor. Comune sunt şi toate cele împărăteşti: oraşele, târgurile, pieţele, drumurile şi locurile de plimbare, şi toţi se împărtăşesc deopotrivă din ele.
Si tu priveşte iconomia lui Dumnezeu: a făcut ca totul să fie obştesc, ca măcar de acestea să se ruşineze neamul omenesc. De pildă, aerul, soarele, apa, pământul, cerul, marea, lumina, stelele, pe toate acestea le împarte tuturor deopotrivă, ca unor fraţi. Ochii, i-a făcut tuturor la fel, trup la fel, suflet la fel, aceeaşi făptură la toţi deopotrivă, pe toate din pământ, toţi dintr-un singur om, toţi în aceeaşi casă. Şi, cu toate acestea, nimic nu ne sfieşte. A făcut şi altele comune, ca, de pildă, băile, cetăţile, grădinile de plimbare etc. Şi priveşte că în cele comune nu este nici o ceartă între oameni, ci toate se petrec în mod paşnic, iar când cineva încearcă să răpească ceva din bunul obştesc şi să şi-1 însuşească, atunci începe cearta, ca şi cum însăşi natura s-a scandalizat; adică Dumnezeu strângându-ne din toate părţile la un loc, noi ne certăm şi ne dezbinăm, spre a ne însuşi nouă o parte din cele obşteşti, şi zicem: „al meu, al tău”. Atunci începe cearta şi lupta, iar unde nu sunt acestea, nu este nici ceartă. Aşa că noi suntem născuţi cu astfel de sentimente, care sunt chiar şi după natură.
Pentru ce, de pildă, nimeni nu este pedepsit fiindcă a umblat prin piaţă? Fiindcă piaţa este comună tuturor, în timp ce pentru case şi bani îi vedem pe toţi judecându-se. Cele absolut necesare sunt la dispoziţia obştii, în timp ce noi nu păzim principiul obştesc nici măcar în cele mici. Dumnezeu de aceea ne-a pus la dispoziţia noastră toate cele mari, ca de la acelea să ne învăţăm să avem totul în comun, iar noi nici aşa nu ne învăţăm. Dar, după cum am zis, cum poate fi bun cel ce are avere? Aceasta nu este cu putinţă decât numai atunci când el va da şi celor ce nu au.
Când nu are, atunci este bun, când dă şi celor ce nu au, atunci este bun, dar când are şi nu dă nimănui, nu este bun. Cum să fie bun, dacă din averea lui nu izvorăsc decât rele? Aşadar, nu a avea averi face pe cineva a fi bun, ci a nu avea deloc. Aşadar, nu bogăţia este ceva bun, ci, dacă unii au averi, şi vor împărtăşi din ele celor lipsiţi, fără a mai lua înapoi, atunci vor fi buni — pe când dacă vom lua înapoi, nu vom fi buni — şi atunci cum ar putea fi bună averea? Deci, iubitule, nu numi bogăţia ca fiind bună. Să ai cugetul tău curat, judecata ta dreaptă, şi atunci şi bogăţia va fi bună, şi tu în acelaşi timp vei fi bun. Cunoaşte mai întâi cele ce cu adevărat sunt bunuri. Şi care sunt acelea? Virtutea şi iubirea de oameni; acestea sunt bunuri, iar nu aceia care doar posedă bunuri. Dacă, deci, tu vei fi milostiv după regula aceasta, cu cât vei avea mai multe din acestea, cu atât vei fi considerat mai mult ca om bun — pe când dacă vei fi bogat numai în averi, nu vei fi considerat aşa.
Deci, iubiţilor, să devenim buni în aşa fel, încât să ne putem învrednici şi de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.