din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
De pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. (I Timotei 3, 1-4)
Urmând a trece cu vorba la însemnătatea episcopiei, arată deodată cum trebuie să fie episcopul, făcând aceasta nu în ordinea sfătuirilor către Timotei, ci ca şi cum vorbeşte către toţi, iar prin acela pe toţi punându-i în bună orânduiala. Şi ce zice? „Dacă pofteşte cineva episcopie”, „nu-1 învinovăţesc, zice; căci este aici mai mult un fapt de îngrijire, de protecţie; şi dacă cineva are această poftă de a se bucura nu numai de întâietate şi de stăpânire, ci şi de protecţie, eu nu-1 învinovăţesc, căci „bun lucru doreşte”, zice. Fiindcă şi Moise a poftit acest lucru, însă nu numai întâietatea, şi astfel a dorit, încât a auzit de-ndată: „cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi?” (Ieşirea 2, 14) Dacă cineva doreşte în felul acesta, să dorească, deoarece episcopia vine de la a episcopisi, a pândi pe toţi .
Se cuvine episcopului, zice, să fie fără de prihană, bărbat al unei femei. „Nu legiuind ca aşa să fie, zice, ca şi cum nu s-ar cuveni a fi fără aceasta, ci împiedicând necumpătarea”, fiindcă la iudei era liber de a se însura şi a doua oară, şi de a avea, acelaşi bărbat, două femei. „Că nunta este cinstită”, zice. Unii spun însă, că expresia „bărbat al unei femei” este rostită în înţelesul de a fi bărbat al unei femei. „Să fie fără de prihană”, prin această expresie el a spus de toate virtuţile deodată. Aşa că dacă cineva cunoaşte că poartă în sine oarecare păcate, nu face bine dorind acest lucru, de care prin fapte el s-a depărtat, s-a scos pe sine însuşi, căci un asemenea om nu trebuie a stăpâni, ci a fi stăpânit. Cel ce stăpâneşte trebuie să fie mai strălucit decât orice luminător, şi să aibă viaţă nepătată, încât toţi să se uite la el, şi la viaţa lui. Aceasta o face apostolul, nu oricum, ci întrebuinţând mare sfat, fiindcă urma ca şi el să pună episcopi, ceea ce şi lui Tit scriindu-i, îl povăţuia, şi fiindcă era natural ca mulţi să poftească episcopia, de aceea recomanda toate cele spuse.
„Veghetor”, zice, adică prevăzător, având mii de ochi din toate părţile, cu privirea ageră. Căci sunt multe împrejurări care întunecă ochiul cugetului: şi supărări, şi griji, şi mulţimea afacerilor, şi, în fine, multe năvălesc asupra lui din toate părţile. Deci, el trebuie să fie neadormit, să nu se îngrijească numai de ale sale, ci şi de ale celorlalţi. Trebuie să se găsească veşnic în picioare, să trăiască cu duhul şi să fie inimos, şi atât ziua cât şi noaptea mai mult decât un general trebuie să inspecteze tabăra, să muncească, să slujească şi să aibă grijă de toţi şi de toate.
„Destoinic să înveţe pe alţii, iubitor de străini.” Acestea le au şi mulţi dintre cei stăpâniţi, şi fiindcă episcopul trebuie să aibă şi cele ale stăpânitorilor, de aceea a adăugat: „învăţător”. Această însuşire nu se cere câtuşi de puţin celui stăpânit, ci mai cu seamă trebuie să fie proprietatea celui căruia i s-a încredinţat stăpânirea. „Nebeţiv.” Apostolul nu spune aici de cel beţiv de vin, ci de cel ce batjocoreşte, de cel obraznic. „Nedeprins să bată.” Nu spune aici de cel ce bate cu mâinile. Deci, ce este „nedeprins să bată”? Fiindcă sunt unii care rănesc, aşa-zicând, cugetul fraţilor, fără vreme, pe aceştia mi se pare că-i are în vedere aici.
„Ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată buna-cuviinţă.” Dar dacă cel însurat se îngrijeşte de cele ale lumii, iar episcopul nu trebuie a se îngriji de cele ale lumii, cum de zice: „bărbat al unei femei?” Unii zic că aici apostolul a făcut aluzie la cel rămas văduv de femeie; iar de nu este aşa, apoi face aluzie la cel ce are femeie, ca şi cum n-ar avea-o. Pe atunci desigur că era bine că se permitea aceasta, faţă de lucrurile ce se petreceau în acel timp. Se permitea să aibă femeie, cel ce voia, dar spre folos. Că, precum bogăţia cu greu bagă pe cineva întru împărăţia cerurilor, totuşi de multe ori cei bogaţi au intrat, tot aşa şi nunta. Dar ce zici? Vorbind el de episcop zicea că nu trebuie să fie beţiv, ci iubitor de străini; şi cu toate acestea trebuia să spună de cele mai mari.
De ce oare n-a zis: „Se cuvine episcopului să fie înger din cer, nefiind supus nici unei patimi omeneşti”? De ce n-a spus de acele mari virtuţi, pe care trebuie să le aibă şi cei stăpâniţi: de a se răstigni şi a-şi avea sufletul în mâini pururi”, ceea ce şi Hristos a spus: „Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi” (loan 10, 11), şi iarăşi „cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38), ci spune: „să fie nebeţiv”? De ce? Bune speranţe, dacă episcopul trebuia să fie sfătuit numai pentru acestea. De ce, deci, n-aţi spus: „se cade episcopului a fi deja strămutat de pe pământ”, ci ceea ce ai poruncit celor lumeşti, nu le porunceşti episcopului? Căci ce spui acelora? „Omorâţi mădularele voastre cele pământeşti”, şi „Cel ce a murit, s-a îndreptat de păcat”, şi iarăşi: „care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au omorât”, precum şi Hristos iarăşi spune: „cine nu se leapădă de toate avuţiile sale, nu poate fi ucenic al meu”. (Coloseni 3, 5; Romani 6, 7; Galateni 5, 24; Luca 14, 33) Aşadar, de ce oare acestea nu le-a spus episcopului? Fiindcă, astfel de însuşiri, la puţini s-ar fi găsit poate, pe când episcopii trebuiau a fi mulţi, care să stea în fruntea fiecărei cetăţi. De ce? Pentru că trebuiau să observe cu mare băgare de seamă, să pândească, aşa-zicând, cele ale bisericilor. De aceea, apostolul a vorbit despre nişte însuşiri mai cumpătate, nu ca cele de sus, ca cele înalte, căci a fi veghetor, cucernic, destoinic să înveţe, sunt însuşiri pe care le au mulţi.
„Fii având ascultători, zice, cu toată bună-cuviinţa”, arătând prin aceasta că el de la casa lui trebuie să dea exemple. Căci cine ar crede că cel ce n-a supus pe fiul său, ar putea supune pe cel străin? „Casa sa, zice, bine chivernisindu-şi.” Aceasta o spun şi cei din afară Bisericii (profanii), că cel ce iconomiseşte sau cel ce-şi conduce bine cele ale casei sale, va putea deveni şi conducător al celor lumeşti. Astfel este şi biserica, precum o casă mică. Si aşa cum într-o casă copiii, femeia, slugile, şi, în fine, totul atârnă de stăpânirea bărbatului, tot asemenea şi în biserică nimic altceva nu este, decât copii, femei, slugi. Si dacă Proestosul are tovarăşi în stăpânirea bisericii, apoi şi bărbatul are tovarăş pe femeie. Dar episcopul este dator a îngriji de hrana văduvelor şi a fecioarelor din biserică? Apoi şi acolo bărbatul are slugile, are fetele sale, de care trebuie a se îngriji. Este mai uşor a stăpâni şi a chivernisi o casă, şi deci cel ce nu iconomiseşte bine pe acestea, cum va putea iconomisi cele ale bisericii? Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ? (3, 5)
Episcopul să nu fie de curând botezat. (3, 6) Aici nu spune de cei tineri, ci de cei de curând catehizaţi, de curând introduşi prin botez în Biserică. „Că eu am sădit, zice, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” (I Corinteni 3, 6) Ce-1 împiedica pe el să zică: „nu pe cel mai tânăr”? Şi pentru ce însuşi el a făcut pe Timotei episcop tânăr, şi scria: „nimeni să nu defaime tinereţile tale?” (I Timotei 4, 12) Fiindcă mulţi dintre elini se apropiau pe atunci şi se botezau, „nu de îndată, zice, să pui în stăpânire pe cel de-abia botezat (neofit), şi de-abia catehizat. Că, dacă, mai înainte de a fi ucenic, devine dascăl, iute va ajunge la greşeală; dacă mai înainte de a învăţa să guverneze el ajunge în rândul stăpânitorilor, desigur că se va trufi.” Pentru aceea a adăugat: „ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului”, adică în acea osândă în care a căzut diavolul din lipsa de minte.
Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului (3, 7), căci va fi luat în râs de ei. De aceea a zis: „bărbat al unei singure femei”, deşi în alt loc zicea: „voiesc ca toţi oamenii să fie precum sunt eu” (I Corinteni 7, 7), întru înfrânare. Deci, ca nu cumva să mărginească lucrul la un cerc restrâns, dacă ar pretinde o viaţă întru totul exactă, de aceea el a pretins o viaţă cumpătată. Trebuia ca să aşeze prin fiecare cetate câte un preot, căci scrie lui Tit, zicând: „să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit”. (Tit l, 5) Dar ce? Si dacă are mărturie bună şi reputaţie bună, însă nu este de acest fel? Desigur, acest lucru este greu de cunoscut; este de dorit ca cei drepţi să aibă şi o bună reputaţie în faţa duşmanilor credinţei. Dar acum nici aceasta n-a lăsat-o Pavel nelămurită, căci n-a zis: „se cuvine lui a avea mărturie bună” ci: „se cuvine lui şi mărturie bună a avea”, adică împreună cu celelalte şi aceasta, iar nu numai pe aceasta. Căci ce? Dacă 1-ar grăi de rău cei ce-1 pizmuiesc, şi mai ales fiind şi elini? Nu se poate aceasta, căci pe cel neprihănit şi cu viaţă curată chiar şi aceia îl cinstesc. Cum s-ar întâmpla aceasta?, zici tu. Apoi ascultă-1 pe el, ce spune: „Prin grăire de rău şi laudă” (II Corinteni 6, 8); căci aceia nu se agăţau de viaţa lui, ci de propovăduirea Evangheliei, pentru care şi zice: „prin grăire de rău”. Erau defăimaţi ca înşelători şi fermecători pentru predica lor, iar nicidecum nu se lega de viaţa lor.
De ce oare nimeni n-a spus despre apostoli că sunt desfrânaţi, şi lacomi, ci înşelători, ceea ce venea numai de la predică? Cel ce are o viaţă strălucită, este respectat şi de aceia, fiindcă adevărul chiar şi duşmanilor le închide gura. Dar cum de cade în curse? Fiindcă de multe ori poate a căzut în aceleaşi păcate ca şi aceia. Că dacă va fi de acest fel ca şi elinii, atunci diavolul iute îi va întinde şi o altă cursă, iar prin aceea iute îl vor doborî.
Deci, dacă trebuie a avea mărturie bună din partea duşmanilor, apoi cu atât mai mult din partea prietenilor. Cum că nu este cu putinţă a auzi vorbit de rău pe cel ce are o viaţă neprihănită, ascultă pe Hristos ce spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune să proslăvească pe Tatăl vostru Cel ceresc”. (Matei 5, 16) „Dar dacă el este hulit, pe nedrept, zici tu, şi printr-o împrejurare oarecare suferă defăimarea?” Se poate şi aceasta; se cuvine atunci ca unul ca acesta nici să nu fie adus la mijloc , fiindcă mare este frica de cădere. „Deci, zice, se cuvine ca să aibă şi o bună mărturie unul ca acesta, fiindcă Hristos zice: să lumineze faptele voastre”. După cum n-ar putea spune cineva că soarele este întunecat, şi nici chiar un orb — fiindcă se ruşinează a se pune în lupta cu credinţa tuturor —, tot aşa şi pe un om foarte virtuos nu 1-ar huli cineva. Pentru credinţa religioasă de multe ori ar defăima elinii pe cineva; pentru o viaţă curată însă, nu s-ar agăţa de el, ci încă împreună cu ceilalţi îl vor admira şi respecta.
ŞI DESPRE JUDECATA VIITOARE
Deci, aşa să vieţuim noi, încât să nu se hulească numele lui Dumnezeu. Să nu ne uităm nici la slava omenească, dar nici să ne purtăm în aşa fel încât să căpătăm o reputaţie rea, ci în amândouă să preţuim cumpătarea. „Întru care, zice, să străluciţi ca nişte luminători în lume.” (Filipeni 2, 15) De aceea ne-a lăsat pe noi, ca să fim ca nişte luminători, ca să fim ca un aluat, ca să stăm ca dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca nişte îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu ei după cum se poartă bărbaţii cu copiii, ca bărbaţi duhovniceşti către cei trupeşti, ca ei să se folosească, ca să fim sămânţa care să producă fruct mult şi bun. Nu ar fi nevoie de cuvinte multe, dacă viaţa noastră ar lumina aşa după cum ni se cere; nu ar fi nevoie de dascăli, dacă noi am arăta, din partea noastră, fapte bune. Nimeni n-ar mai fi elin (necredincios), dacă noi am fi creştini precum trebuie a fi, adică dacă am păzi cele poruncite de Hristos, dacă am suporta să fim asupriţi, dacă batjocoriţi fiind noi am binecuvânta, dacă pătimind rele noi am răsplăti cu bine; nimeni, zic, n-ar putea fi o aşa fiară sălbatică încât să nu se dea de partea cucerniciei, când mai cu seamă toţi ceilalţi fac astfel.
Şi ca să afli că lucrul este aşa, gândeşte-te singur că Pavel a fost unul singur şi totuşi pe atâţia a atras de partea sa. Deci, dacă noi cu toţii am fi astfel, câte lumi întregi n-am putea atrage spre noi? Iată, creştinii sunt mai mulţi decât elinii, şi dacă în toate celelalte meşteşuguri unul singur poate învăţa deodată o sută de copii, apoi aici, unde sunt mulţi dascăli, şi ucenici cu mult mai mulţi, totuşi nici unul nu se adaugă dintre elini. Căci cei ce învaţă au privirile îndreptate spre cei pe care-i învaţă, şi când ei ne vor vedea pe noi că poftim aceleaşi lucruri ca şi ei, că dorim aceleaşi: de a stăpâni, şi de a fi cinstiţi, atunci cum vor putea admira creştinismul? Văd, de pildă, printre voi viaţă prihănită, sunete pământeşti; banii îi admirăm la fel ca şi ei, ba încă şi mai mult; de moarte ne temem, de sărăcie ne înspăimântăm, în boli ne întristăm la fel ca ei, la fel dorim slava şi stăpânirea, pentru iubirea de argint ne topim, slujim, aşa-zicând, timpurilor şi împrejurărilor.
Cum vor crede? Din semne şi minuni? Dar acestea nu se mai fac acum. Poate că din purtarea noastră? Dar aceasta am pierdut-o. Poate că din dragostea noastră? Dar nici măcar urmă de dragoste nu se vede. De aceea noi vom da seamă nu numai de păcatele noastre, ci şi de vătămarea pricinuită altora prin acele păcate. Să ne trezim odată, iubiţilor, să priveghem, să arătăm pe pământ o viaţă cerească, să zicem împreună cu Pavel: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20); iar pe pământ să arătăm acelora luptele ce le purtăm împotriva patimilor.
Dar, zici tu, au fost şi printre noi oameni mari. „Si de unde să cred eu — zice elinul —, căci eu nu vă văd pe voi făcând ceea ce făceau aceia. Că dacă e vorba de povestit, apoi avem şi noi, zice, filosofi mari şi minunaţi pentru viaţa lor; tu însă arată-mi un alt Pavel şi un alt Ioan.”
Astăzi mai cu seamă, iubiţilor, fiecare dintre noi este gata ca pentru un obol să ucidă şi să fie ucis. Pentru o palmă de pământ e gata să stea înaintea a mii de judecăţi; pentru moartea copilului tău toate le răstorni pe dos. Las la o parte pe celelalte care sunt vrednice de multă jale, ca de pildă ghicire în zborul sau în cântatul păsărilor, observaţiile, naşterile, simbolurile, zgardele agăţate la gât pentru boli, ghicirile, farmecele, vrăjile. Cu adevărat toate aceste păcate sunt destul de mari şi de ajuns spre a chema urgia lui Dumnezeu asupra noastră, că şi după ce ne-a trimis pe Fiul Său, noi tot cutezăm să facem astfel de fapte.
Deci ce este de făcut? Nimic altceva, decât a jeli, fiindcă de-abia o mică parte din lume se mai mântuieşte. Dar cei pierduţi auzind acestea se bucură, căci nu sunt numai ei pierduţi, ci suferă împreună cu cei mulţi. Si ce fel de bucurie este aceasta? Căci, chiar şi pentru această bucurie vor da seamă. Să nu-ţi închipui că, precum aici a avea tovarăşi la nenorociri îţi aduce oarecare mângâiere, tot aşa va fi şi acolo. Si de unde se vede aceasta? Eu voi arăta. Căci, spune-mi, te rog: dacă cineva ar fi condamnat a fie ars de viu, şi ar vedea şi pe fiul său arzând împreună cu el, şi ieşindu-i fum din cărnuri, oare atunci n-ar muri? Dacă cei sănătoşi, văzând acestea petrecându-se, li se încreţeşte pielea de pe ei şi se moleşesc cu totul, cu atât mai mult vor pătimi acestea cei ce sunt în suferinţe. Să nu te minunezi auzind acestea, căci ascultă ce spune un înţelept: „şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă” (Isaia 14, 10), că este oarecare simpatie şi compătimire printre noi oamenii, fiindcă ne mişcăm şi avem milă de nenorocirile altora. Oare tatăl, când vede pe fiul său stând în aceeaşi osândă, va simţi el mângâiere, sau un adaos la durerile sale? Dar bărbatul când vede pe femeia sa? Dar oamenii când văd pe un om? Oare atunci nu ne vom mişca încă mai mult? Da, desigur, însă acolo nu vor fi suferinţe ca acestea, ci cu totul altele: plângere va fi şi scrâşnirea dinţilor, văzându-ne unii pe alţii, văi-tându-ne cu toţii. Cei ce sunt în sărăcie, oare vor simţi ei vreo mângâiere în relele lor, din împărtăşirea altora la sărăcia aceea? Si ce va fi atunci, când şi fiul, şi tatăl, şi femeia, şi nepoţii vor lua aceeaşi osândă? Dar când noi vom vedea prieteni, vom mai simţi oare vreo mângâiere? Nu vom mai avea, iubiţilor, nici una, ci încă mai mult ni se vor mări relele ce le vom suferi. Pe lângă acestea, sunt şi rele care nu pot avea nici o mângâiere din împărtăşirea şi a altora de ele, prin mărimea lor. De pildă, cineva se găseşte în foc, şi tot în acelaşi foc se găseşte şi un altul, ei bine cum se vor mângâia ei unul pe altul? Spune-mi, te rog: dacă vreodată am căzut în friguri grozave, oare nu ne-a lipsit nouă orice mângâiere atunci? Desigur, când stăpânesc relele pe cineva, sufletul lui nu va mai avea grijă să se mângâie. Sau nu vedeţi pe femeile care şi-au pierdut bărbaţii, pe câte alte temei încă nu pot număra, care au pătimit acelaşi lucru? Dar cu toate acestea jalea nu a devenit mai mică.
Deci, iubiţilor, să nu ne amăgim cu asemenea speranţe, ci o singură mângâiere să avem: aceea de a ne pocăi pentru cele ce am păcătuit, şi de a ne îndrepta paşii pe calea cea bună care duce la cer, ca astiel să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.