din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”
Ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi bună-cuviinţa, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască si la cunoştinţa adevărului să vină. (I Timotei 2, 2-4)
Dacă se voieşte a se curma războaiele obşteşti, sau luptele şi tulburările ivite, pentru aceasta se face rugăminte preotului pentru a face rugăciuni către Dumnezeu pentru împăraţi si stăpânitori, apoi cu atât mai mult se cere a o face aceasta laicul, sau omul din lume. Trei sunt felurile de războaie în lume, si anume: cel dintâi este războiul obişnuit, când ostaşii noştri se războiesc contra barbarilor; al doilea, când fiind pace din afară, noi totuşi ne războim unii contra altora, şi al treilea când fiecare se războieşte contra sa. Războiul acesta al treilea este cel mai grozav. Războiul cel purtat de barbari contra noastră nu va putea cu nimic să ne vatăme. Si de ce? Au tăiat, au pustiit, au ucis, însă cu nimic n-au vătămat sufletul. Şi chiar nici cel de-al doilea — dacă vom voi — nu ne va putea vătăma, căci chiar dacă alţii ne atacă pe noi, ne este cu putinţă nouă să fim paşnici. Fiindcă ascultă pe profetul care zice: „În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam” şi iarăşi: „Cu cei ce urau pacea am fost ca un făcător de pace” şi iarăşi: „m-au urât în zadar”. (Psalmi 108, 3; 119, 6-7) Războiul cel de al treilea însă, nu este cu putinţă a scăpa de dânsul fără de primejdii. Căci când se răscoală trupul asupra sufletului şi îl împinge la pofte urâcioase, când îi înarmează plăcerile senzuale, îi întărâtă mânia, invidia şi celelalte, atunci nu este cu putinţă a ne învrednici de bunurile făgăduite nouă, dacă acest război nu încetează. Pe lângă acestea, cel ce nu înfrânează la timp acest război, cu siguranţă că va cădea şi va căpăta răni mortale, care-i vor pricinui moartea cea din gheenă.
Deci, noi trebuie în fiecare zi să avem mare grijă, ca acest război să nu se aţâţe în noi, iar dacă este aţâţat, să nu rămână, ci să se liniştească cu desăvârşire. Pentru că la urmă ce folos ai tu, dacă lumea întreagă se bucură de o pace profundă, iar tu te lupţi cu tine însuţi?
Această pace, deci, trebuie să o avem şi noi; şi când o avem, nimic din cele din afară nu va putea să ne vatăme. Desigur că nu cu puţin contribuie la aceasta şi pacea obştească, drept care şi zice apostolul: „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită”. Dar dacă cineva fiind în linişte, încă se tulbură, apoi este foarte nenorocit. Ai văzut că el vorbeşte de această pace, despre care eu spun, adică de cea de a treia? Atunci când zice: „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită” el nu rămâne numai la acestea, ci adaugă: „întru toată buna-credinţă şi cuvioşia”. Dar întru toată buna-credinţă şi cuvioşia nu se poate afla cineva, dacă nu are cu sine pacea lăuntrică. Când raţionamente şi fel de fel de cercetări ne tulbură credinţa noastră, ce fel de pace avem? Când ne vânzolesc duhurile desfrâului, ce fel de pace avem? Şi pentru ca să afli că el prin expresia „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită” n-a înţeles ca să ne cheltuim viaţa elinilor, căci la drept vorbind vei găsi viaţa lor plină de toate dezmierdările şi desfrânările, de aceea a adăugat că viaţa noastră cea liniştită să o petrecem întru toată cucernicia şi curăţia. Fiindcă viaţa aceea este încărcată de intrigi şi de lupte, sufletul fiind rănit zilnic de tulburările cele izvorâte din raţionamente, de aceea el nu spune de o asemenea viaţă, ci de cea petrecută în toată evlavia. Prin cuvântul „toată” apostolul nu spune numai de evlavia şi curăţia cea din dogmele credinţei, ci şi de cea din viaţă, căci el cere evlavia şi în viaţa noastră zilnică. Fiindcă ce folos vom avea dacă în credinţă suntem evlavioşi, iar în viaţă ne găsim în păcat?
Cum este cu putinţă a fi cineva păcătos prin viaţa sa, ascultă tot pe acest fericit ce spune în altă parte, zicând: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc” (Tit l, 16), şi iarăşi: „Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă” (I Corinteni 5, li), şi iarăşi: „cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum”. (I loan 2, 9) Ai văzut câte feluri de impietăţi sunt? De aceea, el zice: „întru toată evlavia şi curăţia”. Căci necurat nu este numai desfrânatul, ci şi lacomul este necurat şi nesăţios după averi, fiindcă şi această poftă nu este mai prejos de pofta trupurilor. Cel ce nu se înfrânează pe sine, se numeşte neînfrânat şi nesăţios, fiindcă nu îşi înfrânează poftele sale. Astfel, putem numi neînfrânat şi pe cel ce se mânie uşor, şi pe cel ce poartă ură, si pe iubitorul de argint, şi pe cel viclean, şi, în fine, pe tot cel ce se găseşte în păcat noi îl numim neînfrânat, şi necurat şi spurcat. „Că acesta este lucru bun şi bine primit înaintea Mântuitorului nostru, Dumnezeu” zice. Ce este bun şi bine primit? A se ruga pentru toţi; aceasta o cere Dumnezeu, aceasta o voieşte. „Care voieşte, zice, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.”
Deci, imită pe Dumnezeu. Că dacă voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, apoi cu drept cuvânt că trebuie să ne rugăm pentru toţi. Dacă el voieşte ca toţi să se mântuiască, voieşte şi tu, iar dacă voieşti, roagă-te, fiindcă pentru unii ca aceştia trebuie să te rogi. Ai văzut cum El din toate părţile a convins sufletul că trebuie să se roage şi pentru elini? Şi apoi arată chiar şi câştigul ce îl are cineva de aici: „ca să petrecem, zice, viaţă paşnică si liniştită”. Dar faptul este cu atât mai înalt, cu cât aceasta este şi voinţa lui Dumnezeu, şi că prin aceasta noi devenim deopotrivă cu El deoarece voim ce voieşte şi El. Sunt de ajuns asemenea sfaturi pentru a îmblânzi până şi o fiară. Deci, nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta şi El o voieşte; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voieşte. Iar dacă trebuie a ne ruga pentru elini, şi deci şi pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toţi oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine şi de acolo, că noi cu toţii ne împărtăşim de aceeaşi natură, şi Dumnezeu laudă şi aprobă bunăvoinţa şi dragostea cea către alţii. „Dar dacă El voieşte aceasta, zici tu, dacă Domnul doreşte, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?” Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, şi apoi şi pe tine nu te lasă să te sălbăticeşti; într-un cuvânt, toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credinţă. Căci mulţi oameni din cauza certurilor cu alţi oameni s-au depărtat de Dumnezeu.
Prin cuvântul „mântuire” el înţelege tocmai acest lucru. „Care voieşte, zice, ca toţi oamenii să se mântuiască”, fiindcă şi aceasta este mântuire cu adevărat, iar fără de ea nici un lucru mare nu poate fi, ci mai mult o numire simplă. „Şi să vină la cunoştinţa adevărului.” Cărui adevăr? A adevărului din credinţă. Fiindcă, anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăţa în alt chip, apoi ca nu cumva să-i considere pe aceia de duşmani, şi din această cauză să se încurce în lupte cu ei, ce spune el? „Care voieşte, zice, ca toţi oamenii .să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.” Şi de ce este aşa, o spune mai departe, zicând:
Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Iisus Hristos. (2, 5) A zis ca să vină la cunoştinţa adevărului, arătând prin aceasta că lumea nu este şi nu se găseşte în adevăr, şi iarăşi că „unul este Dumnezeu” şi nu mai mulţi, precum credeau aceia, şi că El voieşte ca toţi să se mântuiască. A zis apoi că pe Fiul 1-a trimis Dumnezeu ca mijlocitor între El şi oameni. Dar ce? Oare Fiul nu este Dumnezeu? Ba este cu adevărat. Apoi atunci cum de zice că „unul este Dumnezeu”? Aceasta o zice spre deosebire de idoli, şi nu faţă de Fiul, fiindcă vorba lui aici este despre adevăr şi rătăcire. Dar apoi mijlocitorul trebuie a se găsi în comunicare directă cu ambele părţi cărora este mijlocitor, căci treaba mijlocitorului este de a comunica cu amândouă părţile al căror mijlocitor se găseşte, şi dacă cu una din părţi nu comunică, atunci nu mai este mijlocitor. Deci, dacă Fiul nu se împărtăşeşte de natura Tatălui, atunci El nu mai este mijlocitor, ci S-a despărţit şi S-a depărtat de El. Că precum El s-a împărtăşit de natura oamenilor, fiindcă la oameni a venit, tot aşa Se împărtăşeşte şi de natura Tatălui, fiindcă de la Tatăl a venit. Deci, fiindcă El a fost mijlocitor a două naturi, trebuie să Se afle alături de aceste două naturi. Că precum El a fost om, astfel a fost şi Dumnezeu. Numai om simplu fiind, n-ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă trebuia să stea de vorbă şi cu Dumnezeu, iar Dumnezeu n-ar fi putut fi mijlocitor, fiindcă nu 1-ar fi primit pe El cei pentru care mijlocea. Precum acolo zice: „unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni”, tot aşa şi aici, unul şi unul. Nu pune doi, fiindcă discuta despre politeism, şi deci ca nu cumva agăţându-se de numărul doi să cadă în politeism, de aceea a pus „unul” şi „unul”. Ai văzut de câtă exactitate în vorbe face uz Sfânta Scriptură? Căci „unul” şi „unul” fac doi, însă noi nu zicem aceasta, deşi raţionamentul impune aşa ceva, precum nici nu zici — deşi raţionamentul impune — că dacă a născut, a suferit ceva.
Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său. (2, 5-6)
Dar cum? Oare şi pentru elini s-a dat preţ de răscumpărare? Spune-mi. Şi dacă Hristos a murit şi pentru elini, tu nu vrei nici să te rogi pentru ei? „Dar, zici tu, cum de n-au crezut?” Fiindcă n-au voit, El însă a făcut ceea ce trebuia să facă. „Mărturia” vorbeşte aici de patima Sa. „Că a venit, zice, să mărturisească adevărul Tatălui, şi a fost jertfit. Aşa că nu numai Tatăl mărturiseşte de El ci şi El mărturiseşte de Tatăl.” „Eu am venit în numele Tatălui Meu” (Ioan 5, 43), şi iarăşi: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, şi iarăşi: „ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, şi iarăşi: „Duh este Dumnezeu”. (loan l, 18; 17, 3; 4, 24) Aşadar El a mărturisit până la moarte. „Adusă la timpul său”, adică în timpurile cuvenite.
Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi apostol (adevărat grăiesc în Hristos, nu mint) — învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr. (2, 7) „Deci, dacă El a pătimit, zice, pentru neamuri, şi eu am fost rânduit dascăl al neamurilor, pentru ce tu să nu te rogi pentru ele?” Bine face el aici că întrebuinţează dovada celui vrednic de credinţă că „am fost pus, zice, învăţător neamurilor”, fiindcă ceilalţi apostoli foarte mult ezitau, sau mai bine zis stăteau la îndoială asupra acestui fapt. Apoi a adăugat: „învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr”. Când tu auzi aici zicând „în credinţă” să nu crezi că faptul este o înşelăciune, fiindcă adăugând „în adevăr”, el ne convinge că nu este minciună. Ai văzut puterea cea mare a harului? Pentru că rugăciunile evreilor nu se făceau şi pentru neamuri, pe când acum harul s-a întins şi peste neamuri, „învăţător al neamurilor, zice, în credinţă şi în adevăr.” „Cel ce S-a dat pe Sine, zice, preţ de răscumpărare pentru toţi.” Deci, cum a fost predat de Tatăl? Prin urmare, răscumpărarea este fapt al bunătăţii Sale. Şi care este preţul de răscumpărare? Urma ca neamurile să fie pedepsite, urma ca să fie pierdute; dar în loc de acestea El a dat pe Fiul Său, ca să propovăduiască crucea.
DE DORINŢA ÎMBOGĂŢIRII
Sunt de ajuns acestea spre a atrage pe toţi, şi spre a arăta dragostea lui Hristos, căci într-adevăr că sunt mari şi nespuse. S-a jertfit pe Sine pentru duşmani, pentru cei ce-L urau, pentru cei ce-L dispreţuiau. Ceea ce n-ar face cineva nici pentru prieteni, sau pentru fii, sau pentru fraţi, a făcut Stăpânul pentru slugi, şi încă Stăpân nu aşa precum sunt slugile, ci Dumnezeu pentru oameni, care nici măcar n-au avut măcar puţine merite. Ceea ce nu s-ar fi petrecut printre noi oamenii, s-a petrecut cu Dumnezeu, şi în timp ce ne-am bucurat de atâta dragoste din partea Lui, noi încă stăm la îndoială şi nu iubim pe Hristos. El S-a jertfit pe Sine pentru noi, iar noi Îl trecem cu vederea şi Îl lipsim până şi de hrana necesară, căci şi bolnav fiind, sau gol, noi nu-L cercetăm.
Şi de ce urgie să nu fie vrednice acestea, de ce osândă şi de ce gheenă? Că dacă n-ar fi făcut nimic altceva decât că a luat asupră-Şi patimile omeneşti, când spune „îmi este foame şi sete”, oare acestea nu sunt de ajuns pentru a ne îndemna pe noi? Dar, vai! Cât de mare este tirania cânilor, sau, mai bine zis, vai de ticăloşia celor robiţi banilor de bunăvoia lor! Nu au banii acea putere mare de a ne robi, ci noi suntem foarte demoralizaţi şi moleşiţi, înjosiţi şi pământeşti, noi cei trupeşti, noi cei tâmpiţi, şi nicidecum că ar avea banii acea putere mare. Căci ce poate face banul, spune-mi? Este surd şi nesimţitor. Dacă diavolul nu este nimic, demonul cel spurcat, el cel atât de viclean şi care pe toate le încurcă, apoi banii ce putere au? Dacă vezi argint, închipuie-ţi că este cositor. Dar nu poţi? Atunci ceea ce este adevărat să crezi: că el este pământ, fiindcă într-adevăr pământ este.
Sau poate nu primeşti nici acest argument? Atunci gândeşte-te că ne pierdem şi noi; că mulţi din cei ce au averi cu nimic nu s-au folosit; că mulţi din cei ce s-au fălit cu averile au devenit ţărână şi praf, iar acum îşi iau osânda cea mai de pe urmă, găsindu-se cu mult mai săraci decât cei ce-şi pun banii în vase de lut şi de sticlă, şi cei ce se culcau pe paturi de os de elefant sunt acum mai săraci decât cei ce se culcă de multe ori pe bălegar. Dar poate că încântă privirile? Apoi sunt şi altele care pot încă mai mult a încânta privirile tale. Căci şi zorile, şi aerul cel curat, şi cerul, şi soarele încântă cu atât mai mult. Argintul are şi multă rugină, aşa că mulţi şi-au dat părerea că este negru, iar aceasta se vede pe sigiliile cele înnegrite – pe când în soare, în cer şi în astre nu este nimic negru. Mai multă mulţumire găseşte cineva în culoarea norilor, decât în culoarea argintului. Deci, nu frumuseţea argintului este cea care încântă privirile, ci nesăţioasa poftă, nedreptatea; aceasta farmecă sufletele. Scoate-o pe aceasta din suflet, şi atunci vei vedea argintul, cel atât de preţuit, că este mai fără preţ decât noroiul. Scoate patima din suflet, fiindcă şi cei bolnavi de friguri când văd băltoace urât mirositoare, le doresc ca pe nişte izvoare de apă curată, în timp ce toţi cei sănătoşi de multe ori nici nu le consideră ca ape. Scoate boala, şi vei vedea lucrurile aşa cum sunt ele.
Şi, pentru ca să te încredinţezi că nu mint, îţi voi arăta pe mulţi care fac astfel. Stinge focul, şi vei vedea acestea cu mult mai prejos decât iarba câmpului. Bun este aurul şi frumos la vedere, însă în facerea de milostenii este bun, în ajutorarea celor săraci, iar nicidecum în întrebuinţarea cea zadarnică a lui, ca de pildă să se ascundă în pământ sau în ladă, sau să se pună pe mâini, pe picioare sau pe cap. De aceea s-a descoperit el, nu ca să ascundem cu el chipul lui Dumnezeu, ci ca să dezlegăm pe cei legaţi. La aceasta întrebuinţează aurul tău: dezleagă pe cel legat, iar nu lega ceea ce trebuie a fi dezlegat. Căci, de ce, spune-mi, preferi înaintea tuturor ceea ce e mai dispreţuit? Nu cumva, fiindcă este aur, nu face şi pe lanţ (nu serveşte şi pentru a se face lanţ din el)? Oare nu materia face lanţul? De va fi aur sau fier, acelaşi lucru este, deşi poate că acesta este cu mult mai greu decât acela. Dar ce face oare să fie uşor un lucru? Slava deşartă şi dorinţa prostească de a te vedea toată lumea legată la mâini, de care ar trebui mai ales să te ruşinezi. Cum că ceea ce spun este adevărat, leagă-ţi mâinile cu acele lanţuri, stai apoi liniştită în singurătate, unde să nu fie nimeni care să te vadă, şi atunci te vei îngreuna de acele legături, ba le vei crede de nesuferit.
Să ne temem, iubiţilor, ca nu cumva să auzim acele cuvinte înfricoşătoare: „Legaţi-1 de picioare şi de mâini şi aruncaţi-1 în întunericul cel mai din afară”. (Matei 22, 13) Şi de ce îţi faci tu singură aceasta? Nimeni, fiind legat cu păcatul, nu-şi mai leagă mâinile şi picioarele. De ce îţi mai legi încă şi capul? Oare nu ajung a fi legate mâinile şi picioarele? De ce apoi şi grumazul ţi-1 legi şi înfăşori cu mii de legături? Trec cu vederea îngrijirea de asemenea nimicuri, frica de a le pierde, lupta ce o au femeile cu bărbaţii lor, spre a le stăpâni, necazul ce-1 suferă ca nu cumva să se vadă lipsite de ceea ce doresc. Dar oare plăcerea este aceasta? Spune-mi: pentru ca să fie încântate privirile altuia, tu eşti în stare să te supui pe tine şi lanţurilor şi grijilor şi primejdiilor şi neplăcerilor şi luptelor zilnice? Oare faptul acesta nu este vrednic de toată învinovăţirea şi osânda?
Nu, iubiţilor, să nu facem acestea, ci să dezlegăm orice legătură a nedreptăţii, să rupem o bucată de pâine pentru cel flămând, şi pe toate celelalte să le facem cu curaj faţă de Dumnezeu, ca astfel să ne bucurăm de bunurile făgăduite nouă, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.