OMILIA I – Filimon


din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Pavel, cel pus în lanţuri pentru Iisus Hristos, şi fratele Timotei, iubitului Filimon, împreună-lucrător cu noi, şi surorii Apfia, şi lui Arhip, cel împreună-oştean cu noi, şi Bisericii din casa ta: Har vouă şi pace, de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos! (Filimon, vers. 1-3)

Acestea sunt spuse către stăpân pentru sluga lui. De la început deci a înmuiat, aşa-zicând, cugetul lui Filimon, nu l-a lăsat să se creadă umilit, mânia i-a stins-o, numindu-se pe sine legat al lui Hristos, l-a adus la compătimire şi înduioşare, făcând ca toate cele prezente să pară ca un nimic. Căci, dacă legăturile (lanţurile) pentru Hristos nu sunt o ruşine, ci chiar laudă, apoi cu atât mai mult robia sau slujirea nu poate fi o necinste.

Acestea le zice apostolul nu îngâmfându-se, ci o face din interes, arătând credincioşia lucrului, nu pentru el sau în interesul său, ci pentru credincioşi, spre a primi harul mai cu înlesnire aceştia, ceea ce a şi spus în alt loc, acolo însă arătând îngrijirea lui cea părintească, iar aici credincioşia.

Nimic nu poate fi mai mare ca această laudă. Cel ce poartă rănile lui Hristos, după cum zice: „căci eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6, 17), sau mai bine zis, pe cel ce a fost legat pentru Hristos, cine nu l-ar cinsti? Cine nu ar pleca ochii în jos auzind de legăturile şi de rănile lui Hristos? Cine nu şi-ar da şi sufletul, de nu cumva şi pe vreunul din ai săi?

„Şi fratele Timotei.” Mai ia şi pe un altul împreună cu el, ca astfel avându-l şi pe acela, crezut de cei mai mulţi ca vrednic de toată credinţa, prin aceasta mai mult să se umilească. „Iubitului Filimon, împreună-lucrător cu noi.” Dar dacă este „iubit”, nu este nici o îndrăzneală sau cutezanţă din parte-i de a mijloci pentru Onisim, ci e urmarea unei mari prietenii; iar dacă este „împreună-lucrător”, nu numai că nu este rugat pentru asemenea lucruri, ci încă era dator a mulţumi, căci lui şi singur mulţumeşte, fiindcă acelaşi lucru îl face. Încât că fără vreo cerere „şi o altă pricină este, zice, ca tu să-l ierţi; că, dacă Evanghelia este folositoare, iar tu te îndeletniceşti cu Evanghelia, apoi nu a fi rugat, ci eşti dator a primi cu mulţumire”.

„Şi surorii Apfia.” Mi se pare că femeia aceasta era împreună-vieţuitoare cu el. Dar tu priveşte umilinţa lui Pavel: pentru cererea lui îl ia cu sine şi pe Timotei, ba încă nu numai pe bărbat îl roagă, ci şi pe femeie, şi pe un altul, prieten poate al lor. „Şi lui Arhip, zice, cel împreună-oştean cu noi”; voind a face aceasta nu ca din poruncă şi nici oarecum supărat dacă poate nu l-ar fi ascultat imediat, ci întocmai ceea ce ar fi făcut un om necunoscut, aceasta o cere a o face şi aceia, ca adică să-i asculte rugămintea. Căci pentru a se îndeplini o cerere, nu numai rugămintea multora poate fi de folos, ci şi rugămintea către mulţi.

De aceea zice: „şi lui Arhip, cel împreună-oştean cu noi”. „Dacă eşti împreună-ostaş, zice, eşti dator de a şi lua parte la acestea.” Acesta este acel Arhip, despre care, scriind colosenilor, zicea: „Spuneţi lui Arhip: Vezi de slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineşti”. (Coloseni 4, 17) Mi se pare că acesta era dintre cei rânduiţi în cler, şi deci şi pe el îl ia pe lângă sine pentru rugăminte, ba încă şi împreună-ostaş îl numeşte, ca astfel în tot chipul să-l ajute pe Onisim.

„Şi Bisericii din casa ta”, zice. Nici pe slugi nu le-a lăsat la o parte prin această expresie, căci ştia el bine că de multe ori chiar şi cuvintele slugilor îl pot întoarce pe stăpân, mai ales când cererea este făcută pentru slugi. Cei ce erau mai cu seamă supăraţi, poate că tocmai aceia erau, dar apostolul nu-i lasă a cădea în invidie, cinstindu-i cu salutarea împreună cu stăpânii lor. Şi nici pe stăpân nu-l lasă a se supăra. Dacă i-ar fi numit cu numele lor, 1 poate că s-ar fi supărat; iar acum că nu i-a numit, nu s-a supărat.

Priveşte deci cu câtă înţelepciune a găsit mijlocul de a şi pomeni de ei, şi pe aceia a-i cinsti cu aceasta, în acelaşi timp şi pe el a nu-l atinge. Numele de Biserică nu-i lasă pe stăpâni a se supăra, dacă se numără la un loc cu slugile, fiindcă Biserica nu cunoaşte deosebirea dintre stăpân şi slugă, ci îl deosebeşte pe unul de altul prin fapte bune şi păcate. „Deci, dacă este Biserică, zice, nu te supăra că au fost salutate şi slugile împreună cu   tine, căci „întru Hristos Iisus nu mai este nici rob, nici liber”. (Galateni 3, 28)

„Har vouă şi pace.” Prin aceste vorbe i-a adus aminte şi de păcatele lui. „Gândeşte-te, zice, câte ţi-a iertat ţie Dumnezeu, cum prin har te-ai mântuit; deci, imită-l pe stăpân. Mulţumeşte-i deci lui.” Cum? Când îl imităm pe stăpânul nostru, rămâne harul împreună cu noi, fiindcă şi acel rob care s-a arătat nemilostiv către tovarăşul lui ce-i datora o sută de dinari, întrucât nu i-a cerut acei dinari, şi harul stăpânului era cu dânsul, iar când i-a cerut, s-a luat de la el harul şi a fost dat muncitorului.


TREBUIE A-I IERTA PE CEI CARE NE GREŞESC ŞI
A AŞTEPTA DE LA DUMNEZEU IERTAREA PROPRIILOR
GREŞELI.  SĂ NU-I PREFERAM PE OAMENI ÎNAINTEA
LUI DUMNEZEU ŞI SĂ NE MĂRTURISIM PĂCATELE

Acestea cugetându-le, iubiţilor, să fim îndurători şi iertători către cei care ne greşesc nouă. Greşelile cele ce noi le iertăm altora aici sunt cei o sută de dinari, pe când greşelile noastre faţă de Dumnezeu sunt mii de talanţi, căci voi ştiţi că păcatele se judecă si după valoarea persoanelor. De pildă, eu zic că acela care-l batjocoreşte pe un cetăţean, a greşit desigur, însă nu la fel cu cel care-l batjocoreşte pe stăpânitor, şi mai mult decât acesta cel care-l batjocoreşte pe stăpânitorul cel mai mare, nu însă tot aşa cel care-l batjocoreşte pe cel mai mic; iar cel care-l batjocoreşte pe împărat cu atât mai mult, pentru că, deşi batjocura este aceeaşi, totuşi prin superioritatea persoanei devine încă mai mare.

Deci, dacă cel care-l batjocoreşte pe împărat primeşte pedeapsa cea mai grea pentru, demnitatea persoanei, apoi cel care-L batjocoreşte pe Dumnezeu de câţi talanţi va fi răspunzător? Aşa că, deşi aceleaşi greşeli le-am săvârşit şi către Dumnezeu, ca şi către oameni, totuşi nu este nici o asemănare, ci pe câta deosebire este între Dumnezeu şi oameni, pe atâta este şi între greşelile unora şi ale altora. Dar acum eu găsesc că păcatele devin şi mai multe, şi mai mari, nu numai prin superioritatea persoanei, ci şi prin însăşi firea lor.

Desigur că înfricoşător şi grozav este cuvântul, dar este nevoie a-l grăi, pentru ca cugetul vostru să se mişte şi să se zguduie, arătând că noi ne temem mai mult de oameni, decât de Dumnezeu, şi că-i cinstim mai mult pe oameni decât pe Dumnezeu. Gândeşte-te bine: cel ce preacurveşte ştie că Dumnezeu îl vede, şi totuşi Îl dispreţuieşte pe Dumnezeu, iar dacă îl vede un om, îşi stăpâneşte pofta. Prin aceasta oare nu-i preferă pe oameni lui Dumnezeu? Oare nu-L batjocoreşte pe Dumnezeu ?

Dar ceea ce este cu mult mai grozav e că de oameni se teme, iar pe Dumnezeu Îl dispreţuieşte. Când îi vede pe oameni, îşi stăpâneşte focul poftei sau mai bine zis, care foc? Nu este foc, ci batjocură, căci, dacă nu este slobod de a se lolosi de acea femeie, desigur că faptul este un foc, acum însă este batjocură şi cutezătoare necinstire; când îi vede pe oameni, zic, se opreşte din nebunia lui, iar de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu prea puţin se îngrijeşte.

Şi iarăşi, cel ce fură ştie foarte bine că răpeşte avutul altuia şi, în timp ce pe oameni încearcă a-i înşela, iar către cei ce-l învinovăţesc se justifică, ba încă pe lângă justificare mai adaugă şi fel de fel de pretexte, iată că pe Dumnezeu neputând a-L convinge, nu se îngrijeşte deloc, nici nu se sfieşte, nici nu-L cinsteşte. Dacă împăratul ar porunci cuiva să nu se atingă de averea altuia, ba încă să-i dea şi din ale sale, desigur că s-ar supune, iar când Dumnezeu ne porunceşte să nu răpim şi nici să luăm averile altora, noi nu ne supunem. Ai văzut că noi îi preferăm pe oameni înaintea lui Dumnezeu?

Cuvântul este greoi poate şi neplăcut, dar arătaţi prin fapte că este greoi şi fugiţi de asemenea păcate. Dar dacă nu vă temeţi de un asemenea fapt, cum aş putea crede vouă, care spuneţi că „ne temem de cuvinte şi că ne  sperii”? Voi singuri vă îngreuiaţi prin asemenea fapte, şi totuşi nici un cuvânt nu faceţi. Eu dacă vă vorbesc de lucruri pe care le faceţi în realitate, vă supăraţi. Dar cum să nu fie absurd?

Fie ca toate cele vorbite de mine să nu fie adevărate. Aş voi ca eu singur să capăt batjocură în acea azi, ca unul ce în zadar şi fără dreptate v-am batjocorit, decât să vă văd pe voi învinovăţiţi pentru astfel de păcate. Dar nu numai că voi îi preferaţi pe oameni lui Dumnezeu, ci şi pe alţii îi siliţi la aceasta. Mulţi le-au silit pe slugi; pe unii să se însoare fără voia lor, iar pe alţii să facă slujbe absurde sau amorurilor spurcate, sau furtişagurilor, sau lăcomiilor, sau silniciilor, asa că păcatul este îndoit si nici măcar nu pot avea iertare din cauza vreunei strâmtorări oarecare.

Că, dacă tu faci relele fără voie, pentru a îndeplini porunca stăpânitorului, apoi nici aşa nu-ţi poate fi îndeajuns justificarea, ba încă păcatul îţi devine şi mai greoi, când tu-i sileşti pe aceia de a face asemenea fapte. Deci, cam ce iertare poate avea un asemenea om?

Acestea le-am spus nu doar că voiesc a vă judeca şi osândi pe voi, ci a arăta cât de datori Îi suntem lui Dumnezeu. Că, dacă şi atunci când îl cinstim pe un om mai mult decât pe Dumnezeu, prin aceasta Îl batjocorim pe Dumnezeu, apoi cu cât mai mult când noi protimisim pe oameni înaintea lui Dumnezeu? Dacă aceleaşi greşeli făcute oamenilor se arată cu mult mai mari făcute faţă de Dumnezeu, apoi cu cât mai mult când chiar păcatul prin valoarea sa este mai mare şi mai grozav? Să se cerceteze fiecare pe sine şi să vadă toate câte face pentru oameni. Am fi foarte fericiţi, dacă am face atâtea pentru Dumnezeu, pe câte facem  pentru oameni, pentru slava din partea oamenilor, pentru frica sau cinstea ce le dăm lor.

Deci, dacă noi suntem atât de răspunzători, apoi suntem datori de a-i ierta cu toată bunăvoinţa pe cei ce ne nedreptăţesc pe noi şi ne răpesc cele ale noastre, şi a nu căuta să le facem rău, a nu căuta să ne răzbunăm. A nu ţine minte răul este, aşa-zicând, calea iertării greşelilor, care nu are nevoie de osteneli, nici de vreo cneltuială de bani, şi nici de altceva de acest fel, ci numai de o bună intenţie. Nu este nevoie de a fi trimis în călătorie, nici de a trece peste botare şi nici de a trece prin primejdii sau necazuri, ci numai de voinţă.

Ce iertare vom avea pentru cele părute ca anevoioase şi grele, când faptul în sine are atâta folos şi nici o osteneală, şi cu toate acestea nu-l facem? Nu poţi dispreţui poate banii, nu poţi împrăştia averile tale săracilor; dar a voi un bine oarecare nu poţi? A te lăsa de nedreptăţi nu poţi? Chiar dacă poate n-ai fi vinovat de multe păcate, dar dacă Dumnezeu ţi-ar porunci să ierţi, oare nu ar trebui să ierţi? Acum însă fiind şi atât de vinovat, tu nu-l ierţi pe cel ce ţi-a greşit?

Şi acestea ţi le cere el, din acelea pe care tu le ai. Dacă noi ne-am duce la un datornic al nostru, iar acela, aflând, ne primeşte, ne cinsteşte şi ne ospătează, ba încă ne arată toată dragostea cu prisosinţă — fără a se crede prin aceasta dezlegat de plata datoriei ce o are — apoi prin toate acestea el încearcă a ne face îngăduitori în privinţa cererii acelei datorii; iar tu, datorând atâtea lui Dumnezeu şi poruncindu-ţi-se a ierta, pentru ca iarăşi să iei, nu ierţi?

Şi de ce, mă rog? Vai! de câtă filantropie ne bucurăm, câtă răutate arătăm în schimb, câtă somnolenţă, câtă trândăvie! Şi cât de uşoară este virtutea! Aici nu este nevoie nici de puterea trupului, nici de avere, nici de bani, nici de stăpânire, nici de prietenie, nici de altceva de acest fel, ci este de ajuns numai a voi, şi totul se face, lucru ce are mare folosinţă.

Te-a supărat poate cutare, te-a bârfit şi batjocorit? Gândeşte-te că şi tu multe de acestea faci altora, ba însuşi Stăpânului, şi deci iartă şi treci cu vederea. Gândeşte-te că zici: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12), gândeşte-te că, dacă nu ierţi, nu vei putea zice aceste cuvinte cu curaj, iar dacă ierţi, apoi tu ceri un lucru ce ţi se datoreşte, nu prin natura lucrului, ci prin filantropia celui ce dă.  Şi ce egalitate poate fi între cele ce le ierţi tu celor deopotrivă cu tine, şi cele ce ai păcătuit către Stăpânul şi pentru care ceri iertare?

Şi cu toate acestea ne învrednicim de o astfel de filantropie, fiindcă bogat este El în milă şi îndurări! Şi ca să-ti arăt că şi fără de acestea, şi fără de iertare, de la a ierta numai tu singur te foloseşti, gândeşte-te câţi prieteni ai tu, câte laude de pretutindeni ţi se aduc, zicând toţi: „Bun om, lesne de împăcat, nu ştie a se răzbuna, de îndată ce a fost rănit, s-a şi vindecat”. Pe un astfel de om căzut în vreo împrejurare nenorocită, cine nu l-ar milui? Cine nu l-ar ierta greşind? Cine nu i-ar îndeplini cererea ce ar face-o pentru alţii? Cine n-ar voi să fie prieten şi rob unui astfel de suflet bun?

Da! vă rog, toate să le facem pentru aceasta, şi nu numai faţă de prieteni, nu numai faţă de neamuri, ci şi către slugi. „Lăsând la o parte ameninţarea, zice, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri„. (Efeseni 6, 9) Dacă noi iertăm greşelile aproapelui, dacă facem milostenii, dacă suntem smeriţi — căci şi aceasta iartă păcatele; că, dacă vameşul numai ce a zis: „fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13) şi s-a întors la casa sa îndreptăţit, cu atât mai mult noi vom putea a ne învrednici de o mare filantropie, dacă vom fi smeriţi şi cu inima înfrântă, dacă vom mărturisi păcatele noastre, ne vom curaţi de murdăria păcatului. Că multe sunt şi căile care ne curăţesc de păcate!

Deci, iubiţilor, de pretutindeni să-1 războim pe diavol. Nimic greu n-am spus, nimic anevoios. Iartă-l pe cel ce te-a supărat, miluieşte-l pe cel sărac, smereşte-ţi sufletul şi, chiar de ai fi cel mai păcătos,  vei putea să te învredniceşti şi de împărăţia cerurilor; prin acestea vei curaţi toate păcatele şi vei şterge toata spurcăciunea. Fie deci ca noi toţi curăţindu-ne aici toate spurcăciunile păcatelor prin mărturisire, să ne învrednicim bunătăţilor tăgăduite, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Srântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.