OMILIA V – Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune. (Tit 2, 11-14)

Cerând multă virtute din partea slugilor — şi într-adevăr că se cere multă virtute pentru a înfrumuseţa în toate învăţătura Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos —, şi de a nu oferi nici o pricină stăpânilor, fie chiar în cele mai mici lucruri, la urmă adaugă şi cauza dreaptă, căreia se datoreşte acest fel de a fi al slugilor. Şi care este acea cauză? „S-a arătat, zice, harul mântuitor al lui Dumnezeu.” Cei ce se bucură de Dumnezeu ca dascăl, cum să nu fie astfel, precum i-am relatat eu, aflând dezlegare a mii de păcate?

Voi ştiţi că, pe lângă altele multe, şi aceasta — nu întâmplător — moderează sufletul, adică, fiind răspunzător de mii de păcate, să nu fie pedepsit, ci încă să se învrednicească de iertare şi de mii de bunuri. Căci, dacă cineva, luând pe sluga sa, care în multe i s-a împotrivit, nu ar bate-o cu biciul, ci tocmai în acel moment ar ierta-o, însă pentru cele viitoare i-ar cere răspundere şi i-ar porunci de a se păzi, ca să nu mai cadă în astfel de greşeli, şi ar cinsti-o cu mari daruri, pe cine oare nu ar umili un astfel de bar? Să nu-ţi închipui că harul se mărgineşte numai la iertarea păcatelor celor de dinainte, ci ne asigură şi în viitor.

Dar dacă ar urma ca pe cei ce fac rele puni rea să nu-i pedepsească, atunci raptul nu mai este har, ci îndemn, aşa-zicând, spre corupţie şi vătămare. „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu, zice, s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti, şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus.” Priveşte cum împreună cu luptele pune şi virtutea. Şi aceasta este a harului, de a izbăvi pe cineva de cele pământeşti şi a-l înălţa la cer.

Aici ne vorbeşte despre două arătări: întâi pe cea a harului şi a doua pe cea a răsplăţii şi a dreptăţii. „Să lepădăm fărădelegea, zice, şi poftele lumeşti.” lată scopul fiecărei virtuţi: N-a spus „ca să lepădăm”, ci „lepădând”. Lepădarea arată o mare depărtare de ceva, o ură mare, un mare dispreţ. Cu câtă dispoziţie şi cu câtă grabă s-au depărtat de idoli, tot cu atâta să se depărteze şi de rele.

„Şi poftele lumeşti”, zice, căci şi acestea sunt idoli. Poftă lumească este lăcomia, pe care o şi numeşte idolatrie şi, în fine, toate câte ne sunt de trebuinţă în viaţa prezentă sunt pofte lumeşti. Toate câte nu trec cu noi spre cer sunt pofte lumeşti, şi toate câte rămân în lumea aceasta sunt pofte lumeşti. Deci, nimic în comun nu avem cu acestea. A venit Hristos pentru ca noi să lepădăm păgânătatea. Sub numele de păgânătate el înţelege credinţele cele false, iar portele lumeşti sunt viaţa cea pângărită.

„În veacul de acum, zice, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie.” Ai văzut că, precum zic pururea, sub numele de întreagă înţelepciune apostolul nu înţelege numai a se depărta cineva de desfrânare, ci a fi departe şi de celelalte patimi? Prin urmare, şi cel ce iubeşte averile nu este cu întreagă înţelepciune, căci precum acela este îndrăgostit de trupuri, tot aşa şi acesta este îndrăgostit de averi sau, mai bine zis, acesta din urmă este mai nesăţios, căci, cu cât are mai mult, cu atâta i se măreşte şi pofta de a mai avea.

Căci acel vizitiu mai cu seamă se numeşte neputincios, nu care nu poate stăpâni un cal nărăvaş şi cu greu de a fi ţinut, ci acela care pe un cal blând nu-l poate face şi mai blând,  şi mai liniştit. „Dar ce? zici tu; pofta averilor este mai mică decât pofta trupurilor?” Negreşit că aşa este, iar că aceasta din multe împrejurări se învederează. Mai întâi că pofta trupurilor «Vine din necesitate şi din silă, iar ea este izvorâtă din necesitate învederat este, că se câştigă cu multă muncă, fiindcă este împrăştiată în natură. Al doilea, fiindcă toţi cei vechi nu făceau vorbă multă de averi, pe când de femei făceau, şi pe cel ce trăieşte cu o femeie după lege, nimeni nu l-ar huli până la adânci bătrâneţi, pe când pe cel ce strânge averi toţi îl hulesc.

Dintre filosofii de-afară mulţi au dispreţuit averile, iar pe femei nici unul, aşa că dragostea de femei este cu mult mai tiranică decât cea de averi. Dar, fiindcă vorba noastră ne este despre Biserică, să nu aducem exemple de la cei din afară, ci din Sfintele Scripturi, unde vedem că fericitul Pavel pune aproape ca o poruncă aceasta, zicând: „Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi” (I Timotei 6, 8), pentru fecioare însă ce spune? „Cât despre fecioare, n-am poruncă de la Domnul”, şi iarăşi: „Să nu vă lipsiţi unul de altul” (Corinteni 7, 25, 5), şi în multe locuri l-ar vedea cineva pe Pavel legiuind pentru convieţuirea după lege, lăsând pe fiecare de a se bucura de această poftă, ba încă de a intra şi în a doua căsătorie şi, în fine, face multă vorbă despre aceasta, şi nicăieri nu pedepseşte, pe când pe cel îndrăgostit de bani îl pedepseşte pretutindeni.

În privinţa averilor, în multe locuri a poruncit Hristos spre a fugi de această boală, iar pentru depărtarea de femeie n-a poruncit. Ascultă ce spune de averi: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33), pe când pentru femeie nicăieri nu spune a o depărta, căci ştia ce tiranie a pus în om prin dragostea către femeie. Şi fericitul Pavel încă zice: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13, 4), dar că averile sunt cinstite sau că îngrijirea de averi este cinstită, nicăieri nu spune, na încă în total din contră: „Cei ce vor să se îmbogăţească, zice, cad în ispită şi în cursă, şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare”. (I Timotei 6, 9)

Şi priveşte că el nu zice: „cei ce se lăcomesc”, ci: „cei ce vor să se îmbogăţească”. Dar ca să afli şi de la părerea obştească, este necesar de a aduce vorba la mijloc. De averi fiind cineva odată lipsit, niciodată nu mai este supărat de poftă, căci nimic nu face pe cineva de a pofti averi, ca faptul de a avea averi, în timp ce nu tot aşa se petrece cu pofta trupurilor, ci chiar fiind supăraţi de această poftă, mulţi nu pot îndepărta focul dinăuntru care îi supără, căci pofta aceasta se găseşte în organele trupului, înăuntrul nostru, în însăşi natura noastră.

Dar de ce oare vi s-au spus acestea? Pentru că lacomii de averi sunt cu atât mai nesăţioşi decât curvarii, cu cât sunt supăraţi de o poftă mai mică sau, mai drept vorbind, aceasta nici nu mai este poftă, ci trândăvie. Căci aici pofta este atât de naturală, încât, chiar de nu s-ar apropia cineva de femeie, totuşi natura îşi face treaba, pe când acolo nimic din acestea nu se întâmplă.

„În veacul de acum, să trăim cu înţelepciune”, zice. Şi ce nădejde putem avea? Care este răsplata ostenelilor? „Şi să aşteptăm, zice, fericita nădejde şi arătarea.” Cu adevărat că nimic nu poate fi mai fericit, nimic mai de râvnit, şi nici nu se poate a fi reprezentată aceasta prin cuvânt, căci bunurile de atunci covârşesc mintea omenească. „Şi să aşteptăm, zice, fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.” Unde sunt acum cei ce zic că Fiul este inferior Tatălui? „Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului.” Cel ce i-a mântuit pe duşmani, ce nu va face atunci primindu-i pe cei cu fapte bune? „Marelui Dumnezeu”, zice.

Când el Îi zice „mare” lui Dumnezeu, nu o spune ca mare în raport cu ceva, ci absolut mare, după care nu ar fi mare, fiind pus în raport cu ceva, căci atunci prin comparaţie ar fi mare, iar nu prin natura sa, pe când acum El este mare fără vreo asemănare. „Care S-a dat pe Sine pentru noi, zice, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales”, adică prefăcut cu totul, neavând nimic comun cu celelalte popoare. „Râvnitor de fapte bune.”

Ai văzut că este nevoie şi de cele din partea noastră? Nu spune simplu de fapte bune, ci „râvnitor”, adică păşind cu multă bunăvoinţă spre virtute, cu graba şi căldura cerută. Deci, a-i izbăvi pe cei afundaţi în rele şi bolnavi de boli nevindecabile, desigur că a fost din filantropia Sa, pe când cele de după aceasta sunt şi ale noastre, şi ale Sale.

Acestea grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria. (2, 15) Lui Timotei îi porunceşte, zicând: „Mustră, ceartă, îndeamnă” (II Timotei 4, 2), iar aici îi spune lui Tit: „Acestea grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria”. Fiindcă moravurile acestor cretani erau mai sălbatice, de aceea şi apostolul cu asprime îi porunceşte de a-i mustra cu toată porunca, fiindcă sunt unele păcate pe care trebuie a le opri şi prin poruncă, de pildă: a dis-preţui averile, trebuie a-l convinge pe cineva sfătuindu-l, cu blândeţe sau altceva de acest fel; în timp ce pe adulter, pe desfrânat, şi pe lacom, pe ghicitori sau pe cei ce ghicesc din zborul păsărilor, trebuie a-i abate cu poruncă, şi încă nu cum s-ar brodi, ci cu „toată porunca”. Ai văzut cu câtă tărie şi cu câtă putere le porunceşte acestea? Nimeni să nu te dispreţuiască.

Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie paşnici. (3, 1-2) Dar ce? Nici pe cei ce fac rele să nu-i defaime? „Să fie gata la orice lucru bun, zice, să nu defaime pe nimeni”, adică oricine ar fi, pe nimeni, fără excepţie. Să ascultăm de această povaţă. „Pe nimeni, zice, să nu defaime”, adică să ne fie gura curată de defăimări, căci chiar adevărate de ar fi acele judecăţi, totuşi nu este al nostru de a le grăi, ci ale judecătorului, după cum zice: „Dar tu, de ce judeci pe fratele tău?” (Romani 14, 10), chiar de ar fi adevărate. Ai văzut câtă primejdie?

Ascultă-l pe acel tâlhar de pe cruce ce spunea tovarăşului lui: „ci eşti în aceeaşi osândă” (Luca 23, 40), căci şi noi aceeaşi luptă o avem. Dacă-i bârfeşti pe alţii, iute vei cădea şi tu în aceleaşi curse. De aceea îndeamnă fericitul acesta, zicând: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” (I Corinteni 10, 12)

Să fie paşnici, să ne îngăduitori, arătând întreaga blândeţe faţă de toţi oamenii, adică şi către elini, şi către iudei, şi către cei stricaţi, şi către cei răi. Acolo îndeamnă pentru cele viitoare, zicând: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”, pe când aici nu mai îndeamnă pentru cele viitoare, ci pentru cele trecute. „Să nu defaime pe nimeni”, zice; căci şi noi eram altădată fără de minte. (3, 3) Acelaşi lucru, de altfel, îl face şi în Epistola către galateni, unde spune: „Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii”. (Galateni 4, 3)

Căci şi noi eram altădată fără de minte, zice, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul. (3, 3) încât trebuie a fi către toţi cu blândeţe. Cel ce a fost mai înainte aşa şi după aceea s-a izbăvit nu trebuia a-i grăi de rău pe aceştia, ci a se ruga şi a-I aduce mulţumiri iui Dumnezeu, Care l-a dezlegat şi pe dânsul ca şi pe aceia de relele de dinainte. Nimeni să nu se laude, căci toţi au păcătuit.

Când ai voi să grăieşti de rău pe cineva, fiind tu cu purtări bune, mai întâi gândeşte-te la viaţa ta cea de dinainte, precum şi la nesiguranţa viitorului, şi opreşte-ţi furia. Chiar dacă din anii cei dintâi ai copilăriei vei fi vieţuit în fapte bune, totuşi pe viitor ai putea face multe păcate. Iar dacă poate nu vei avea, după cum crezi, gândeşte-te că aceasta nu va fi din propria virtute, ci prin harul lui Dumnezeu, căci, dacă nu i-ar fi chemat pe strămoşii tăi  la credinţă, şi tu ai fi acum necredincios. Priveşte cum apostolul a trecut în revistă toată răutatea omenească. Oare n-a făcui Dumnezeu mii de semne prin proroci? Oare nu prin toate a iconomisit El mântuirea noastră? N-am ascultat poate? „Că şi noi eram, zice, altădată fără de minte, neascultători.”

Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat (3, 4), cum? El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt. (3, 5) Vai! Cât eram de cufundaţi în răutate, încât nu puteam a ne îndrepta, ci am avut nevoie de renaştere, şi aceasta este naşterea din nou. După cum se petrece cu o casă putredă, când nimeni nu mai pune vreo proptea, şi nici că mai pune ca legătură cu clădirea veche ceva nou, ci dărâmând-o până la temelie, o ridică astfel din nou şi o reface, tot aşa a făcut şi Dumnezeu.

Nu ne-a reparat, aşa-zicând, ci ne-a făcut din nou, căci aceasta vrea să zică prin expresia: „şi prin înnoirea Duhului Sfânt”, adică ne-a ; făcut noi din capul locului. Cum? Prin Duhul Sfânt. Tot aceasta ta o învederează şi prin altă expresie, zicând: Pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. (3, 6) Aveam nevoie de mult Duh. Ca, îndreptându-ne prin harul Lui — iarăşi dar, iar nu datorie — să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice. (3, 7) Aici, împreună cu îndemnul spre umilinţă este şi nădejde pentru cele viitoare. Că, dacă eram atât de deznădăjduiţi, ca unii care n-aveam nimic bun, şi a trebuit ca să ne nască din nou, mântuindu-ne prin har, şi numai aşa ne-a salvat, apoi cu atât mai mult va face aceasta în viitor.

Nimic nu era mai rău ca sălbăticia omenească, mai înainte de venirea lui Hristos, când toţi se găseau ca nişte războinici unii către alţii. Pe copii îi ucideau părinţii lor, mamele ca turbate umblau după copiii lor; nimic nu era în fiinţă, nici o lege scrisă sau naturală, ci toate se găseau anapoda. Desfrâuri întruna, ucideri, şi chiar ce este mai grozav decât omorurile, tâlhăriile, pe care unul dintre cei din afară  le încuraja, ba mai mult credea fapta aceasta ca o virtute — şi cu drept cuvânt — după ce pe unul ca acesta spartanii îl cinsteau ca pe Dumnezeu.  Întruna prorocii, despre faptul că unul sau altul va urma să fie ucis.

Să vă spun ceva de prin acele timpuri? Androginul, fiul lui Minos, venind la Atena şi iarăşi biruind, a rost ucis. Dar Apollon, vindecând răul cu rău, a poruncit a se da ca jertfă pentru dânsul de două ori câte şapte copii . Dar ce poate fi mai crud ca această tiranie? Şi aceasta s-a făcut; dar un om, ducându-se spre a dezlega furia demonului, i-a ucis pe copii. Ai văzut că înşelăciunea predomina în toată puterea cuvântului? Dar dacă faptul a fost drept, nu trebuia a fi împiedicat, iar de a fost nedrept — după cum a şi fost — nici nu trebuia a se porunci de la început.

Îi cinsteau pe luptătorii cu pumnul şi pe atleţi. Războaie necontenit şi succesive, prin cetăţi, prin sate, prin case. Făceau pederastie, ba încă acel filosof admirat de dânşii a legiuit că sclavului nu-i era slobod nici de a face pederastie, nici de a-şi unge trupul cu untdelemn (a exersa în lupte), fiind considerate aceste fapte ca o virtute, ce avea în sine o mare cinste. Ba încă şedeau pe casă (în foişor) în faţa lumii. Şi dacă cineva ar trece în revistă toate cele ale lor, ar găsi că dânşii batjocoreau însăşi natura, şi nimeni nu-i putea împiedica.

Dar dramele lor teatrale oare nu erau încărcate cu desfrâuri, corupi i i şi sacrilegii? Se făceau privegheri de noapte spurcate şi erau chemate femei la privelişte. O, câtă spurcăciune! În timp de noapte se făcea priveghere, şi fecioara stătea la un loc cu tineri turbaţi de amor şi cu oameni beţi. Privegherile acestea erau un întuneric, precum întuneric erau şi faptele lor ce le săvârşeau!

De aceea şi zice apostolul: „Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi, slujind portelor şi multor feluri de desfătări”. Cutare, zice, s-a îndrăgostit de mama lui vitregă, iar femeia cutare s-a îndrăgostit de părintele său şi a fost sugrumat! Despre amorurile de copii, pe care obişnuiesc a le numi jucării şi obiceiuri copilăreşti, nici nu e slobod de a vorbi. Cum nu se ruşinează şi nici nu-şi acoperă faţa? Dar, ce? Poate că voieşti a vedea căsătoria fiului cu mama sa? Sunt şi din acestea printre ei, şi ceea ce este mai rău, că faptul acesta s-a petrecut nu în neştiinţă, iar Dumnezeul lor nu-i împiedica, ci trecea cu vederea felul cum natura era batjocorită, şi acestea se petreceau încă printre cei din clasele de sus.

Deci, dacă şi cei ce — dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru ochii lumii — trebuiau să se ţină strâns de virtute, şi totuşi se purtau atât de îngăduitori faţă de rău, apoi ce trebuiau a face cei mulţi, care se ascundeau de privirile lumii? Ce poate fi mai variat ca această plăcere? Cutare s-a îndrăgostit de cutare bărbat şi, după ce s-a întors bărbatul, l-a ucis prin concubin — poate că mulţi din voi ştiţi această poveste —, dar pe concubin l-a ucis fiul bărbatului omorât, după care a murit şi femeia. După aceasta a fost cuprins de dragoste nebună şi acesta a fost alungat de furii, iar la urmă, întorcându-se, l-a ucis pe un altul, şi pe femeia lui i-a luat-o de soţie. Dar ce poate fi mai rău ca aceste nenorociri?

Acestea le-am spus, citând din scriitorii din afară, ca să-i conving pe elini şi să arăt câte rele stăpânesc lumea. Dar dacă voiţi, vom arăta şi din ale noastre. „Şi-au jertfit, zice, pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor”. (Psalmi 105, 37) Cei ce locuiau în Sodoma pentru nimic alta n-au pierit, decât numai pentru că erau nebuni după copii. Şi chiar la începutul venirii Lui Hristos, oare nu juca în mijlocul celor poftiţi la ospăţ fata împăratului, în mijlocul oamenilor beţi? Oare nu a cerut ca plată pentru joc capul prorocului? „Cine va grăi puterile Domnului?” (Psalmi 105, 2)

„Urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul”, zice. Căci, când punem sufletul nostru în contact cu toate plăcerile, numaidecât suntem cuprinşi de o mare ură. De ce oare? Pentru că dragostea este unită cu virtutea, şi când este virtutea, atunci pe nimeni nu obijduieşte. Priveşte ce spune şi Pavel: „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. (I Corinteni 6, 9-11)

Ai văzut cum fiecare fel de răutate sporea şi întunericul era mare, iar dreptatea era înăbuşită? Că, dacă cei ce s-au bucurat de prorocii şi au văzut petrecându-se atâtea rele şi printre duşmani, şi printre dânşii, şi totuşi nu s-au cuminţit, ci făceau mii de rele, apoi ce n-ar fi făcut alţii?

Alţii iarăşi printre dânşii porunceau ca fete dezbrăcate să se lupte în faţa oamenilor . De multe bunătăţi v-aţi învrednicit voi, dacă nu suferiţi nici vorbă măcar a auzi, de care lucru filosofii nici nu se ruşinau. Un alt filosof al lor, şi chiar corifeul lor, le scotea şi la războaie pe femei şi poruncea ca ele să aparţină tuturor, adică ale tuturor, prostituate în comun. ,,Întru răutate şi pizmă vieţuind”, zice. Căci, dacă chiar cei ce filosofau printre ei legiuiau astfel de nelegiuiri, apoi ce am mai spune de cei ce nu filosofau.

Dacă cei ce aveau barbă lungă şi erau îmbrăcaţi cu togă, şi totuşi grăiau de acestea, ce am mai spune de alţii? Nu de aceea a fost făcută femeia — omule! — ca să fie a tuturor, în comun. O! voi, care toate le-aţi răsturnat pe dos; care vă amestecaţi cu băieţii, ca şi cu fetele, şi care scoateţi la război pe fete, ca şi pe bărbaţi! Acesta este lucrul diavolului, care toate le confundă şi le răstoarnă pe dos, care zguduie şi răstoarnă hotarele cele puse din început, regulile pe care Dumnezeu le-a pus în natură. Dumnezeu a dat femeii rolul de a îngriji de casă, şi bărbatului de a se îngriji de cele din afară, iar tu scobori capul la picioare, şi picioarele le ridici la cap. Înarmezi femeile, şi nu te ruşinezi?

Şi ce spun acestea? Unii dintre dânşii le introduc pe femei în povestiri ca ucigându-şi copiii, şi nu se ruşinează, nici nu se sfiesc băgând în auzul oamenilor astfel de povestiri spurcate. „Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.

Dar ce înseamnă „după nădejde”? Adică, după cum am crezut, aşa vom lua, aşa ne vom bucura; sau poate „sunteţi deja moştenitori ai vieţii celei veşnice”.

Vrednic de crezare este cuvântul. (3, 8) Fiindcă a vorbit despre cele viitoare, şi care nu sunt încă de faţă, a adăugat ceea ce este demn de credinţă. „Adevărate sunt acesta, zice, iar aceasta se învederează din cele ce au rost, căci Cel ce ne-a eliberat din atâtea nelegiuiri şi din atâtea rele, este învederat că ne va împărtăşi şi din toate cele viitoare, stăruind în filantropia şi harul Său, căci toate vin din aceeaşi îngrijire.”

DESPRE MULŢUMIRE, DESPRE SFĂTUIREA ŞI ÎNGRIJIREA
FAŢĂ DE FRAŢI, ŞI CĂ NU TREBUIE A NE NEGLIJA PE NOI
ŞI PE CEI DEOPOTRIVĂ CU NOI

Să mulţumim deci iubiţilor, lui Dumnezeu, şi pe nimeni să nu bârfim, nici să învinovăţim, ci mai ales să sfătuim, să povăţuim, să îndemnăm şi să ne rugăm pentru ei, chiar de ne-ar batjocori sau ne-ar nesocoti — căci aşa sunt cei bolnavi; însă, cei ce aleargă pentru sănătatea lor, toate le rabdă, toate le rac – chiar dacă n-ar folosi cu nimic — ca nu cumva să se învinovăţească pe dânşii, ca unii ce nu s-au îngrijit.

Sau nu ştiţi că de multe ori când un doctor nu se îngrijeşte de cel bolnav, un altul dintre neamurile bolnavului îi zice: „Îngrijeşte-l din nou şi nimic să nu-i lipsească, ca nu cumva să-ţi aduc vreo învinovăţire, nu cumva să am motiv de a te acuza”? Nu vedeţi câtă îngrijire au neamurile de cei ai lor? Câte fac pentru dânşii, şi doctori chemând, şi bani cheltuind, şi stând lângă dânşii întruna?

Să-i imităm măcar pe aceştia, deşi îngrijirea nu este aceeaşi, căci, când trupul copilului tău este bolnav, nu te dai în lături de a trimite pe cineva după un doctor, Fie cât de departe, spre a-1 în sănătoşi, în timp ce sunetul lui fiind bolnav, nimeni nu face vorbă de aceasta, ci toţi stăm cu nepăsare, toţi suntem căzuţi în trândăvie, toţi ne îngrijim prea puţin şi îi trecem cu vederea şi pe femei, şi pe copii, prăpădiţi de o asemenea boală grozavă, şi tocmai la urmă ne venim în simţiri.

Gândiţi-vă cât de urâcios este şi de râs chiar, de a zice la urmă: „Nu ne aşteptam, nu credeam că va fi aşa”. Dar aceasta nu numai că este urâcios, ci şi primejdios. Căci, dacă în viaţa aceasta a nu prevedea cele viitoare ţine de cei tâmpi şi lipsiţi de minte, când mai ales şi îi auzim pe mulţi sfătuind şi zicând ce trebuie să facă şi ce să nu facă, apoi cu atât mai mult, când e vorba de viaţa viitoare.

Să stăruim deci în acea îngrijire, să ne îngrijim de mântuirea noastră şi pe Dumnezeu să-L rugăm în toate, spre a ne da mână de ajutor. Până când vom fi trândavi? Până când neîngrijiţi? El a vărsat din belşug asupra noastră harul Duhului Sfânt. Să ne gândim deci câtă îngrijire a avut pentru noi şi aceeaşi râvnă să arătăm şi noi sau mai drept vorbind, nu pe atâta, ci fie chiar şi ceva mai mică.

Că, dacă şi după harul acesta noi suntem nesimţitori, mai mare ne va fi pedeapsa. „De n-aş fi venit, zice, şi nu le-aş li vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor„. (Ioan 15, 22) Dar să nu se întâmple acestea cu noi, ci mai ales fie de a ne învrednici bunurilor tăgăduite celor ce-L iubesc pe El, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.