OMILIA IV -Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Bătrânii să fie treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare; bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să înveţe de bine, ca să înţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii, şi să fie cumpătate, curate, gospodine, bune, plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. (Tit 2, 2-5)

Are şi bătrâneţea defectele sale, iar nu numai tinereţea, mai mici poate decât tinereţea, dar le are: trândăvia, de pildă, lenea, uitarea, lipsa agerimii, iritarea. De aceea apostolul, poruncindu-i lui Tit, îi zice: „Bătrânii să fie treji”, căci sunt multe, după cum am spus, care fac să nu fie cineva treaz la vârsta aceasta a bătrâneţii. Şi mai întâi ceea ce am spus, a-şi pierde cineva cunoştinţa şi sensibilitatea, şi cu greu a se ridica de jos, precum şi cu greu a se mişca. Pentru aceea zice: „Cinstiţi, întregi la minte”. Prin spusa „întregi la minte”, de aici, el îi numeşte pe cei chibzuiţi, precauţi, fiindcă expresia: σωφροσύν înseamnă în primul rând mântuirea minţii (σώζ φρήν).

Sunt şi la bătrâneţe oameni turbaţi de patimi, nebuni în purtări, unii din cauza vinului, iar alţii din cauza tristeţii, fiindcă bătrâneţea îl face pe om mic la suflet. „Sănătoşi în credinţă, în dragoste şi în răbdare”, zice. Şi bine a spus ,,în răbdare”, fiindcă mai ales aceasta se potriveşte celor bătrâni. „Bătrânele, de asemenea, să aibă, în înfăţişare, sfinţită cuviinţă.” Dar, oare, ce vrea să zică prin „cu sfinţită cuviinţă”? Şi anume cucernicia şi buna lor cuviinţă se arată chiar din felul îmbrăcămintei lor.

„Neclevetitoare, zice, nerobite de vin mult.” Patima aceasta mai ales este a femeilor şi a bătrâneţii, căci li s-a răcit mult sângele din cauza vârstei şi au poftă de vin. De aceea apostolul le dă povaţa pentru aceasta, voind a le tăia pofta din toate părţile şi a fi departe de această boală, precum şi a îndepărta de la ele râsul şi batjocura lumii. Este nevoie de vin, mai cu seamă la vârsta aceasta, că este neputincioasă, însă nu de mult, după cum nici cele tinere să nu bea vin mult, nu tot pentru aceeaşi cauză, ci pentru că la vârsta lor pofta se aprinde mai cu putere.

„Să înveţe de bine.” Şi, cu toate acestea, le împiedici pe femei de a învăţa; cum deci le îngădui aici, pe când în alt loc zici: „Nu îngădui femeii să înveţe pe altul”? (I Timotei 2, 12) Însă, ascultă ce a adăugat mai departe: „nici să stăpânească pe bărbat”. Bărbatului încă de la început i s-a permis a-i învăţa şi pe bărbaţi, şi pe femei; femeii îi permite numai cuvântul sfătuitor în casă, însă, nicăieri nu-i îngăduie de a adresa vreo cuvântare lungă. De aceea a adăugat: „nici să stăpânească pe bărbat”.

„Ca să înţelepţească, zice, pe cele tinere.” Ai văzut cum adună pe popor la un loc şi cum le pune pe cele tinere sub stăpânirea celor bătrâne? El nu vorbeşte aici despre fete, ci spune în mod simplu de vârsta lor. „Fiecare bătrână, zice, s-o povăţuiască pe cea tânără.” „Să-şi iubească bărbaţii.” Aceasta este capitalul tuturor bunurilor într-o casă, după cum zice: „Cu trei lucruri m-am împodobit: unirea fraţilor, dragostea între prieteni şi bărbatul cu femeia care se înţeleg bine unul cu altul”. (Înţelepciunea lui Isus Sirah 25, 1-2)

Când este iubire, nimic din cele neplăcute nu se va întâmpla.

Căci, cum ar fi cu putinţă, capul fiind unit cu trupul şi nici o dezbinare fiind între ele, totuşi celelalte mădulare să nu se găsească în pace? Când căpeteniile sunt în pace, cine ar putea dezbina şi tulbura pacea? Precum iarăşi, dacă acelea se găsesc rău între ele, nimic sănătos nu va putea fi în casă. Deci, nimic nu poate fi mai important decât dragostea, căci ea este mai folositoare decât banii, decât nobleţea, decât stăpânirea şi decât toate celelalte. Şi n-a zis simplu: „să fie în pace”, ci: „să-şi iubească bărbaţii”. Când este dragoste, nimic din cele grele nu se poate infiltra, şi dintru ea se nasc şi celelalte bunuri.

„Să-şi iubească copiii”, zice. De altfel, ceea ce iubeşte rădăcina, cu atât mai mult va iubi şi roadele. „Să fie cumpătate, curate, gospodine, bune.” Toate se nasc din dragoste, căci şi îngrijitoare de casele lor, adică bune gospodine, şi bune femei devin în urma dragostei faţă de bărbat. „Să fie plecate bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu”, precum şi ceea care-l dispreţuieşte pe bărbat, nici de casă nu se îngrijeşte. Din dragoste se naşte şi întreaga înţelepciune, de la dragoste orice ceartă dispare. Chiar dacă bărbatul ar fi elin, iute se va convinge, iar de va fi creştin, iute se va face mai bun.

Ai văzut concesiile lui Pavel? Cel ce toate le-a făcut, ca să ne depărteze pe noi de cele pământeşti, acum multă îngrijire pune pentru cele ce aparţin unei case, căci, când acestea sunt bine întocmite, şi cele duhovniceşti vor merge bine; altfel, şi acelea se vor vătăma. Căci femeia gospodină va fi şi iconoamă. O asemenea femeie nu se va ocupa nici cu desfătările, nici cu ieşirile de-acasă, fără nici un rost, şi nici cu altceva de acest fel. „Ca nu cumva, zice, să fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu.”

Ai văzut că el mai înainte de orice se îngrijeşte de propovăduire, iar nu de lucruri lumeşti? Căci şi către Timotei scriind, zicea: „ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă” (I Timotei 2, 2), iar aici: „ca să nu fie defăimat cuvântul Lui Dumnezeu”. Că, dacă se întâmplă ca o femeie credincioasă, care vieţuieşte cu un necredincios, să nu fie virtuoasă, hula desigur că trece la Dumnezeu; iar dacă ea este cu bună-cuviinţă şi înţeleaptă, propovăduirea câştigă slavă de la dânsa şi prin succesele ei.

Să audă femeile care vieţuiesc cu bărbaţi răi şi necredincioşi; să audă, zic, şi să se înveţe a-i aduce la evlavie prin felul lor de a se purta. Că, deşi nu vei câştiga altceva, şi nici nu-l vei putea atrage pe bărbat spre împărtăşirea dogmelor celor adevărate, cel puţin i-ai cusut gura şi nu l-ai lăsat să hulească creştinismul, iar aceasta nu e puţin lucru, ci încă foarte mare, căci se slăveşte credinţa din purtarea voastră.

Îndeamnă, de asemenea, pe cei tineri să fie cumpătaţi. (2, 6) Priveşte cum el pretutindeni păstrează măsura cuvenită. Fiind vorba de femei şi de învăţătura lor, apoi partea cea mai mare a încredinţat-o femeilor, punându-le pe cele bătrâne să le privegheze pe cele tinere, pe când pe bărbaţi îi pune de-a dreptul sub ascultarea lui Tit şi lui îi încredinţează totul. Căci nimic nu poate fi atât de greu şi de obositor, ca a împiedica plăcerile cele absurde la o asemenea vârstă. Nici dragostea de bani, nici pofta de slavă şi nici altceva din acestea nu-l poate tulbura pe un tânăr la asemenea vârstă, ca dragostea trupurilor.

De aceea apostolul, lăsându-le pe toate celelalte la o parte, pune înainte sfătuirea cea mai importantă. După aceea, fiindcă nici pe celelalte nu le neglijează, priveşte ce spune: Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune. (2, 7) „Să înveţe, zice, cele bătrâne pe cele tinere, dar şi tu să sfătuieşti pe cei tineri de a fi cu întreagă înţelepciune. Fii tu însuti tuturor învăţător obştesc şi exemplu de virtute strălucită în viaţa ta, pusă înainte în mijlocul tuturor, ca o icoană, prototip, având în sine toate cele bune şi procurând exemple cu multă uşurinţă celor ce voiesc a imita ceva din bunurile ce sunt în ea.

Dovedind în învăţătură, zice, neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi. (2, 7-8)

Prin expresia: „cel potrivnic să se ruşineze”, el îl înţelege pe diavolul şi pe oricine-i slujeşte lui. Când viaţa este strălucită şi cuvântul, sănătos, când este blajin, blând, cumpătat şi nu dă celor potrivnici nici un motiv de vorbă, mare şi negrăit este câştigul. Prin urmare, necesitatea învăţăturii este foarte mare, a învăţăturii nu oricare, ci a învăţăturii încercată, necontrazisă şi de nicăieri dând vreo pricină de vorbă celor ce ar voi a o găsi.

Slugile să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bine-plăcute. (2, 9) Ai văzut ceea ce a voit să spună mai înainte prin expresia: „ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând nimic a grăi de noi de rău”? Prin urmare, este vrednic de hulă cel ce le desparte pe femei de bărbaţi sub pretext de înfrânare, precum şi cel ce le lipseşte pe slugile stăpânilor tot sub acest pretext. Acest cuvânt deci nu este fără prihană şi dă multă pricină de vorbă şi necredincioşilor, aşa că gurile tuturor sunt deschise asupra noastră.

Slugile, zice, să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bine-plăcute, neîntorcându-le vorba, să nu dosească ceva, ci să le arate toată buna-credinţă, ca să facă de cinste întru toate învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu. (2, 9-10) Cu drept cuvânt dar zicea într-altă parte: „Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului, şi nu ca oamenilor”. (Efeseni 6, 7) Chiar dacă slujeşte stăpânului cu bunăvoinţă, totuşi pricina să aibă începutul din frica de Dumnezeu — astfel că cel ce slujeşte cu o aşa frică de Dumnezeu, se va învrednici de mare plată. Căci, dacă sluga nu-şi stăpâneşte mâna şi nici limba cea neînfrânată, cum va admira elinul credinţa noastră? Dar dacă ei ar vedea-o pe sluga ta filosofând în Hristos şi arătând o mai mare înfrânare decât cei ai lor, precum şi cu o mai mare blândeţe şi bunăvoinţă, în tot felul va admira puterea propovăduirii. Căci elinii nu judecă lucrurile din vorbe, ci din faptele vieţii.

Fie, deci, ca şi femeile, şi slugile să le servească de dascăli, prin puterea lor. Căci şi printre dânşii, ca şi pretutindeni, aceasta se mărturiseşte, că neamul slugilor este obraznic, rău format, îndărătnic, nu îndeajuns de destoinic pentru fapta bună, nu pentru natura lor — să nu fie! — ci pentru creşterea ce o au şi pentru neîngrijirea stăpânilor lor. Fiindcă stăpânii pentru nimic alta nu se îngrijesc, decât pentru slujba lor, dar încă de s-ar neglija si modul contactului lor — iar aceasta ar face-o tot pentru liniştea lor, ca adică să nu le aducă vreo nemulţumire, curvind sau furând, sau îmbătându-se — desigur că fiind lăsaţi fără nici o îngrijire şi neavând pe nimeni care să le cenzureze purtarea, se vor scufunda chiar în adâncul răutăţilor.

Căci, chiar unde este de faţă tatăl sau mama, pedagogul sau guvernatorul, sau dascălul şi alţii de aceeaşi vârstă, şi chiar însăşi slava libertăţii înconjoară pe cineva, sau şi altele multe, şi de-abia pot copiii de a fugi de contactul celor răi, dar şi când toţi aceştia vor lipsi, şi ei (slugile) vor fi amestecaţi cu cei răi, trăind în linişte cu cine ar voi, nefiind nimeni care să se intereseze de dânşii, ce crezi că vor deveni unii ca aceştia? De aceea, e greu lucru de a se face slugă bună.

De altfel, nu se bucură nici de învăţătura celor din afară si nici de învăţătura noastră. Nu sunt în legătură cu bărbaţi liberi, serioşi şi care pun multă îngrijire pentru cinstea lor. De aceea, zic, este greu, şi chiar ceva minunat, ca o slugă să fie vreodată folositoare. Când dar elinii vor vedea că neamul acesta al slugilor, atât de obraznic şi viciat, având ca un frâu, aşa-zicând, puterea propovăduirii Evangheliei, care îi face mai de respectat decât toţi ceilalţi şi mai blânzi, atunci chiar dacă stăpânii lor, zic, ar fi mai tâmpi decât toţi oamenii, totuşi vor căpăta o înaltă idee despre credinţa noastră creştină. Este învederat apoi că şi frica de toate celelalte după moarte, filosofate de noi, pătrunzând dinainte în sufletul lor, au avut puterea de a îndepărta răutatea, introducând în locu-i în sufletul lor frica de plăcerea relelor.

Aşa că nu în zadar apostolul face mult caz de aceasta pretutindeni; căci, cu cât elinii vor fi mai răi, cu atât mai mult va fi admirată puterea predicii. De altfel, şi pe doctor atunci îl admirăm, când pe cel deznădăjduit de boală şi care nu se bucură de nici un ajutor, şi nici măcar nu poate a se stăpâni de poftele cele urâte, ci se tăvăleşte într-însele, îl îndreaptă şi-l însănătoşeşte. Şi apoi priveşte ce anume cere şi care mai cu seamă îl linişteşte pe stăpân: „neîntorcându-le vorba, să nu dosească ceva”, adică să arate multă bunăvoinţă faţă de cele ce li se încredinţează, fiind buni către stăpâni, ascultând şi supunându-se poruncilor lor.

Să nu credeţi că eu am făcut vorbă de aceasta acum întâmplător; vorba mea este către slugi. Deci, iubitule, să nu te uiţi la faptul că tu slujeşti oamenilor, ci că slujeşti lui Dumnezeu, că tu împodobeşti şi cinsteşti predica Evangheliei, iar aceasta o faci ascultând de stăpân. Gândeşte-te că nu faci pe gustul stăpânului, ci îndeplineşti poruncile lui Dumnezeu, şi suferi orice cu plăcere. Ceea ce pururea spun, aceea o zic şi acum: că, dacă noi ne îndeplinim cu sfinţenie cele duhovniceşti, vor urma desigur şi cele ale vieţii de faţă.

Căci pe un astfel de servitor, atât de binevoitor, atât de blajin, nu numai Dumnezeu îl laudă şi-i va da cununa cea strălucită, ci însuşi stăpânul său, care, de ar fi chiar fiară sălbatică, sau piatră sau crud şi neomenos, totuşi îl va lăuda, îl va admira şi-l va da ca exemplu tuturor celorlalţi, şi-1 va pune înaintea tuturor, chiar elin de ar fi acela.

Şi cum că stăpânii elini chiar voiesc ca slugile să se poarte astfel, eu vă voi povesti un exemplu, dacă credeţi. Iosif a fost vândut mai-marelui bucătarilor, şi deci era de o altă credinţă, iar nu din cea egipteană. Dar ce a făcut acela? Fiindcă a văzut că tânărul era virtuos, n-a avut în vedere deosebirea credinţei lui, ci-l iubea şi-l admira, ba încă i-a încredinţat lui privegherea tuturor celorlalţi, şi chiar privegherea celor din casa sa; era, aşa-zicând, al doilea stăpân, ba chiar cu mult mai însemnat decât stăpânul său, de vreme ce acela nu ştia cele ale sale, în timp ce acesta ştia mai bine decât acela.

Mi se pare că şi după aceea, când el a dat crezare acelei înscenări făcută contra lui Iosif, fiindcă-l cinstea pe tânăr, mânia lui s-a mărginit la a-l băga în temniţă. Dacă nu l-ar fi preţuit mult pe acest bărbat şi nu-l admira pentru cele de dinainte, cu toate că-i încredinţase privegherea casei sale, i-ar fi pătruns trupul cu sabia. „Pizma trezeşte mânia omului defăimat, zice, şi el este fără milă în ziua răzbunării; el nu se uită la nici un preţ de răscumpărare şi, chiar când îi vei spori darurile, tot nu se îmblânzeşte”. (Pilde 6, 34-35)

Deci, dacă astfel este mânia fiecărui bărbat, apoi cu atât mai mult a aceluia, fiind egiptean şi barbar, în acelaşi timp şi nedreptăţit, după cum credem, de cel ce fusese cinstit de dânsul. Voi cu toţii ştiţi, că nu la fel ne supără pe noi nedreptăţile ce le suferim de la oameni, ci mai mult decât toate şi mai cu amărăciune nedreptăţile ce le-am suferit de la cei ce se găseau faţă de noi favorabili, în care ne încredeam şi se încredeau în noi; relele pe care noi le suferim de la aceştia mai cu seamă ne mâhnesc foarte mult.

Dar acel egiptean nu s-a gândit şi nici n-a zis întru sine: „Luându-l pe dânsul rob şi încredinţându-i lui toate cele ale casei, l-am făcut, aşa-zicând, liber şi chiar mai mare puţin decât mine; şi acum astfel mi-a răsplătit el?” Nimic din acestea n-a spus, atât de mult sufletul lui era cuprins de dragostea de dinainte. Şi ce poate fi de mirare dacă se bucura de atâta dragoste în casă: Tu priveşte de câtă îngrijire se bucura în temniţă.

Voi ştiţi cum se deprinde spre cruzime moralul celor care păzesc temniţele, cum se folosesc de nenorocirile altora şi cum, pe cei ce alţii i-ar hrăni, miluindu-i în nenorocirile lor, pe aceştia, zic, ei îi sfâşie, câştigând astfel lucruri de acelea ce sunt vrednice de multe lacrimi şi făcându-se mai cruzi decât fiarele sălbatice. Din cele ce ar trebui să-i miluiască pe cei din temniţă, din acelea se folosesc dânşii. Şi nu numai la aceasta să ne gândim, dar şi la aceea că ei nu se poartă la fel cu toţi cei întemniţaţi, căci, pe când de cei întemniţaţi pentru răutăţi sau învinovăţiţi la întâmplare şi legaţi, de-abia poate le-ar fi milă, iată că pe cei întemniţaţi pentru des frânări sau alte rele îi pedepsesc cu mii de pedepse.

Astfel că temnicerul trebuia a fi crud cu Iosif nu numai prin modul său de a se purta, ci şi din cauza pentru care fusese întemniţat. Căci pe cine nu l-ar fi întărâtat asupra sa tânărul acesta, care, după ce s-a bucurat de atâta cinste din partea stăpânului său, la urmă a fost bănuit că a ispitit-o pe stăpâna sa, şi deci cu astfel de recompense i-a răsplătit? Toate acestea cugetându-le temnicerul, precum şi cinstea celui întemniţat, şi faptul pentru care a fost întemniţat, oare nu şi-ar fi putut bate joc de tânăr, mai rău decât orice fiară sălbatică?

Însă, mai presus de toate acestea a fost speranţa lui Iosif în Dumnezeu, şi astfel virtutea sufletului poate îmblânzi chiar şi fiarele cele sălbatice. Căci el tot prin aceeaşi blândeţe cu care îl subjugase pe stăpân, l-a subjugat şi pe cel dintâi temnicer, şi deci Iosif iarăşi era stăpân, şi tot aşa stăpânea şi în temniţă, ca şi în casă. Căci, fiindcă urma a împăraţi, cu drept cuvânt că mai întâi a învăţat a fi stăpânit şi, stăpânit fiind, era stăpân şi cel mai mare al casei.

Deci, dacă Pavel cere ca acela care intră în biserică să fie aşa, grăind: „Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 5), tot aşa voieşte să fie şi cel ce stăpâneşte, mai întâi fiind un eminent conducător al casei. Iosif a fost conducător al casei, conducător al temniţei, nu drept conducător de temniţă, ci conducător de casă. Căci şi în temniţă el a uşurat nenorocirile tuturor şi era în  fruntea  celor întemniţaţi  ca  prieteni  ai  săi,  nu  numai interesându-se de nenorocirile lor şi mângâindu-i, ci chiar dacă vedea pe cineva pus pe gânduri, se apropia de el şi cerceta cauza, şi nici măcar nu suferea de a-l vedea trist, fără ca mai întâi să-l scape de tristeţe; o astfel de dragoste părintească un altul nu ar fi arătat nici către copiii săi.

Din bunurile acestea deci i-a venit şi stăpânirea, fiindcă mai întâi trebuie să existe cele ale noastre, şi după aceea cele ale lui Dumnezeu. Cum că el avea atâta îngrijire şi cruţare de cei de pe lângă dânsul, să ascultăm ce spune Sfânta Scriptură: „Şi a întrebat Iosif pe dregătorii lui Faraon, care erau cu el la stăpânul său sub pază, şi le-a zis: «De ce sunt astăzi triste feţele voastre?» (Facerea 40, 7) Şi nu numai din acestea, ci şi din cele ce au făcut aceia, noi putem să aflăm care este virtutea acestui bărbat. Căci ei, ca slugi ale împăratului, nu l-au dispreţuit şi nici nu l-au respins pe când se găseau în mâhnire, ci încă i-au descoperit lui toate ale lor, ca unui frate adevărat.

Acestea toate vi le-am spus, spre a vedea că omul virtuos, de s-ar găsi chiar în robie sau în temniţă, sau chiar în fundul pământului, nimic nu-l va putea face să se abată de la fapta bună. Acestea le-am zis şi către slugi, că, de ar avea stăpâni chiar fiare sălbatice, ca pe egipteanul acela, sau cruzi ca acel temnicer, îi vor putea atrage de partea lor. Chiar elini de ar fi aceia sau orice, iute îi vor putea îmblânzi, fiindcă nici un mijloc nu poate fi mai potrivit, mai plăcut şi mai încântător ca blândeţea şi supunerea. Un astfel de om este îndemânatic la orice. Astfel de oameni nu se ruşinează nici de robie, nici de sărăcie şi nici în boală nu se împuţinează, căci unul ca acesta pe toate le stăpâneşte şi virtutea lui pe toate le biruieşte.

Dar, dacă faptul acesta are atâta putere între cei ce slujesc, cu cât mai mult încă între cei liberi? Această virtute deci să o avem şi cei robi, şi cei liberi, şi femeile, şi bărbaţii, căci numai aşa vom fi plăcuţi şi oamenilor, şi lui Dumnezeu, şi nu numai oamenilor celor virtuoşi, ci şi chiar celor răi, şi mai ales acelora, căci aceia mai cu seamă îi cinstesc şi respectă. După cum pe cei blânzi îi iubesc şi îi cinstesc mai cu seamă cei ce stăpânesc, tot aşa şi desfrânaţii îi cinstesc pe cei virtuoşi, cunoscând chiar dânşii din ce cinste au căzut.

Deci, fiindcă astfel este rodul virtuţii, pe aceasta să o urmărim, pe aceasta să o îmbrăţişăm. Dacă avem aceasta, toate ni se par uşoare, nimic nu este greu. De am trece chiar prin foc şi prin apă, toate se dau înapoi din faţa virtuţii şi se trag la o parte, până chiar şi moartea. Să o râvnim, dar, iubiţilor, ca astfel să ne învrednicim şi de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.